Opriţi masacrul şi ascultaţi muzica lui Gheorghe Zamfir!

La ultima noastră întâlnire de la Cobia, într-un peisaj mirific, văile şi dealurile fiind acoperite de puritatea cerului, păreau nişte gigantice căciuli albe ca de taraboste dac, Gheorghe Zamfir mi-a spus:

- Dacă eu aş fi preşedintele României, aş declara război Austriei, pentru masacrul pe care îl face în ţara noastră! Ei, austriecii, în ţara lor nu taie un pom, unul măcar, au lege cu închisoarea pentru cine taie un pom, dar vin la noi şi ne masacrează pădurile. Sute, mii de tone de cherestea trec pe la vama României şi pleacă în străinătate, oare nimeni nu vede? Criminali ca Năstase, Iliescu, Băsescu au lăsat legile de căruţă, să intre cine vrea în ţară şi să distrugă pământul ei, să-i fure bogăţiile, ce a mai rămas din ele! Au vândut tot aceşti conducători criminali. Cică licitaţie liberă! O cacealma. O crimă! Totul e aranjat. Se iau sume colosale pe astfel de crime!...

Într-adevăr, recent, când am fost la Mănăstirea Buciumeni, am văzut cu ochii mei ceva incredibil, cum legendara pădure a Buciumenilor lui Ştefan cel Mare era masacrată. Peste tot gatere care tăiau pădurea, cea mai frumoasă pădure de tei de sub soare! Nu se poate să se întâmple aşa ceva, o pădure sfântă, rod de sănătate, vatră de miere de albine de mii de ani, s-o vezi decapitată, aflată sub jugul fierăstrăului electric! Cum se poate aşa ceva? Cine a permis? Maica stareţă Macrina mi-a spus plângând că sunt ungurii din Covasna, nu taie la ei un brad, dar vin aici, la noi, şi ne iau pădurea, cică au câştigat licitaţia de tăiere a acestei păduri! Ca mâine vin şi ne licitează şi pe noi, şi ne iau mănăstirea! Sigur, vin cu cine ştie ce fals document semnat de guvern că e mănăstire ungurească!

Domnilor guvernanţi, domnilor Pat şi Pataşon Cioloş şi Johannis, treziţi-vă! Opriţi această crimă! Opriţi masacrul! Opriţi masacrarea pădurilor României! Pădurea înseamnă viaţă, distrugerea pădurilor înseamnă distrugerea vieţii pe pământul ţării, distrugerea României!

Gheorghe Zamfir a creat o monumentală simfonie pentru nai, cor de copii, recitatori şi orchestră împotriva dezastrului, împotriva dictaturii, în care recitatorul strigă: Nicola, ce-ai făcut din ţara mea? Strigătul e valabil şi pentru călăii de azi. Comunismul a distrus România şi distrugerea se continuă şi mai nemilos în post-comunism, în aceşti ani satanici!

În acest context dureros, Gheorghe Zamfir mi-a pus să ascult câteva piese compuse de el, izvorâte din marea sa dragoste pentru ţară, pentru pădurile şi natura Românei, pentru frumuseţea ei milenară. Iată ce opune el dezastrului! Aceste piese sunt ca un leac la rană.

În primul rând, Rapsodia primăverii, o fantastică simfonie pentru nai şi orchestră, lucrare înregistrată în 1983 cu Orchestra Filarmonică din Monte Carlo, dirijor Lawrence Foster. Este o lucrare impresionistă, emanând frumuseţi de nedescris. Începe în stil Stravinski, parcă îl văd pe Petruşka jucând dansuri româneşti. Este de un lirism copleşitor, în maniera nostalgiei enesciene. Pasajele de visare îmi amintesc de Ceaikovski. Când intervine, naiul plimbă orchestra pe toate tonurile, de la lirismul cel mai rafinat la voioşia ritmurilor săltăreţe. Este o mare pagină simfonică la concurenţă cu După-amiaza unui faun a lui Claude Debussy. Aşa cum faunul îşi dezvăluie frumuseţea, desfăcându-şi evantaiul coloristic, aşa şi natura care învie în rapsodia lui Zamfir îşi desfăşoară miracolul.

Ne aflăm în împărăţia impresionismului simfonic. Naiul creează imagini pastorale. Muzica lui Zamfir are o natură audio-vizuală. Vezi ceea ce auzi. E ca în pictura lui. Culorile sunetelor sunt vii, crude. Vezi peisaje, case ţărăneşti, pădurea, câmpul, vite, turme de oi, un lirism puternic susţinut de frumuseţea naturii. Această natură edenică explodează, e în floare, precum dezgheţul, precum apariţia primăverii cu toate darurile ei.

Naiul reia laitmotivul mioritic şi împinge totul spre un sentiment plenar, spre o patetică pagină orchestrală, fără ca din acest peisaj bucolic să lipsească bocetul, cu stările lui de meditaţie existenţială, ca deodată naiul să treacă la iuţirea de sine, la un iureş înălţător, preluat de ansamblu. Apare un dialog între nai şi orchestră pe un ritm de bătută. Vezi paşii săltăreţi ai ţăranilor. Naiul sună cristalin, ca un Sunet Primordial care te pătrunde ca un sfredel. În această rapsodie a naturii în explozie, în prefacerea ei primăvăratică, naiul are rol de primaş, de călăuză, el este păstorul, pe care îl urmează turma / orchestra, ca în parabola lui Iisus. Numai Iisus merge înainte şi turma îl urmează, nu e precum acei gonaci care mână un cârd gâşte, stând cu băţul în urma lor. Este exact ca în versetul biblic: „Și când El scoate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el” (Ioan 10: 4).

Evident, putem să ne imaginăm, atunci când naiul face serpentine melodice, că e un Puck al aerului, care adie deasupra plaiului românesc. Sau sunt mieii săltăreţi care au ieşit să se joace pe câmpie, apoi iureşul se estompează şi naiul soprano devine bariton. Ca şi unduirile primăverii, se trece de la un registru la altul. Apoi melodia veselă devine un iureş nebun, urcă într-un final apoteotic, un fel de sârbă simfonică, un tutti al fericirii, al firii dezlănţuite, însă cu măsură, să nu se rupă bolta, o măsură proprie spiritului popular. Apogeul sonor, plin de elan înrobitor, încheie acest dans pastoral al Rapsodiei, care poate fi considerată o muzică de balet pentru un spectacol încă nepetrecut, fiindcă şi Opera Română se află pe mâna unor afacerişti care procedează ca şi tăietorii sau jefuitorii de păduri, adică nu mai plantează nimic în loc, nu mai vor să descopere nici un puieţ, să împrospăteze repertoriul. Nici ei nu văd cu ochi buni reînvierea naturii.

*

Dar Zamfir contrapune dezastrului renaşterea, speranţa. El oferă acestei lumi sălbăticite, perle de frumuseţe, cum este şi Concertul nr. 1 în Sol major pentru nai şi orchestră, o minune barocă, un model de prelucrare în stil românesc a muzicii preclasice. Să auzi polifonismul la nai! E pentru prima dată când se cântă la nai muzică preclasică. Cele patru părţi ale concertului sunt: Alegretto, Moderato. Poco. Rubato, Andante Moderato, Allegro Vivace. Apare şi un clavecin (André Raynaud) şi două trompete (Alfred Guaitolini & Jean-Luc Dasse). Cei de la Philips, care au înregistrat discul, au spus că e una din cele mai reuşite pagini muzicale care s-a creat în acest stil. Zamfir îmi mărturiseşte că partea a treia a concept-o ca pe un imn naţional. Visează ca această parte să devină muzica noului Imn naţional al României. Este fantastic, înălţător, să auzi felul cum naiul îmbină iuţirea de sine, iureşul românesc, cu polifonismul preclasic!

Şi lui Bach i-ar fi plăcut. Dovadă că Zamfir a înregistrat la Philips un disc numit Baroque Concertos, unde auzim la nai piese de Bach, Albinoni, Corelli, Loeillet, Telemann. Discul a fost înregistrat cu participarea lui English Charmber Orchestra, dirijor James Judd. Iar în Concertul în re minor pentru oboi şi vioară (BWV 1060) de Bach, partea pentru oboi a fost interpretată de Zamfir la nai. La vioară, Jose Luis Garcia. Aşa cum au spus şi beneficiarii, această versiune cu Zamfir este superioară, fiindcă „naiul dă Concertului de Bach strălucirea pe care originalul nu o are”, oboiul sunând destul de tern. Discul a fost înregistrat în 1987 la Philips.

Zamfir îi mai invită pe distrugătorii de comori româneşti să asculte mirifica piesă Culori de toamnă, o fantastică evocare romantică a acestui anotimp pictural. Parcă vedem tabloul Toamna al lui Arcimboldo. Categoric, Zamfir este un clasic, maestrul melodiei. Totul la el este evocare a unor stări sufleteşti, iar atmosfera îl plasează pe om în singurătate, într-o meditaţie cu sine. Simţi şi aici un ciobănaş singuratic, ca în famioasa melodie pe care a realizat-o împreună cu orchestra James Last. Este acelaşi tumult sufletesc pe care îl descoperi la Ceaikovski sau Musorgski, dar nu unul de stepă, de întinderi fără orizont, ci un tumult mioritic, o unduire a sufletului, aşa cum se unduiesc dealurile şi văile la Cobia sau la Lancrăm, unde s-a născut Blaga, creatorul acestui concept.

De asemenea, impresionist este şi Valsul negru, o invitaţie la patetism sonor şi vizual, ca în Valsul lui Ravel. Mereu îţi vine să spui că auzi flautul, fiindcă naiul sună peste tot ca un flaut fermecat, naiul devine însuşi Pan care apare în poiana florilor, a animalelor şi păsărilor, şi dansează aprins. E un dans al pădurii. Al unei păduri mirifice, ca aceea de la Buciumeni, pe care ne-o defrişează acum hoardele barbare.

*

În fine, marea replică dată dezastrului politic, moral şi ecologic vine de la Missa păcii, pe care am mai comentat-o în dese rânduri. O ascult din nou în atmosfera muzeală din Casa cu Enigme. Aici se împlineşte destinul naţional. Missa Păcii este Oedip-ul lui Zamfir, este Oda bucuriei sale.

Zamfir mi-a spus că şi-a creat această amplă lucrare, pentru nai, orgă, cor şi orchestră, după tiparul messei catolice, că avea text, text latin, dar că Ceauşescu a interzis să fie înregistrată cu text, deşi nimeni nu înţelegea textul latin, nici la slujbele catolice nu se înţelege, el este păstrat ca un simbol, ca un reper al latinităţii, al tradiţiei creştine. Sigur, dacă am elimina latinitatea, spiritul latin din gândirea şi viaţa poporului român, ar fi ca şi cum am elimina Biblia, ar fi o tragedie, ar rămâne numai un barbarism elogiat de protocronişti, da, dar şi ei o fac tot de pe postamentul civilizaţiei iudeo-greceşti şi latine!

A fost absurd să se elimine acest text, dar s-a întâmplat, fiindcă Missa Păcii s-a înregistrat în România, în anul 1975, în studioul radio-televiziunii române, cu Paul Popescu dirijor şi cu participarea extraordinară a corului „Madrigal”.

Ea are părţile messei catolice: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Agnus Dei. Discul poartă marca Editions Chappell, 1976. A fost o lucrare comandată, pe care a compus-o în trei săptămâni şi directorul casei Philips i-a spus să aleagă ca linie melodică principală o temă românească, de mare cantabilitate, ca ascultătorul să o reţină. A ales un cântec dobrogean foarte popular numit „La Murfatlar”, care are o legănare armonioasă, un fel de horă a unirii, sugerând o mare îmbrăţişare lumească, amintind de acele sărbători populare, câmpeneşti, pe care le visa Rousseau în Utopia sa. De altfel, legenda spune că acest cântec este dionisiac, de pe vremea sărbătorilor lui Dyonisos, născut aici, în Dobrogea arhaică. Şi Zamfir a dus această horă utopică la cer, spre orizonturi infinite.

Nu a vrut s-o înregistreze fără text, dar a venit în ţară pentru Corul „Madrigal” şi pentru că „Celibidache mi-a spus să accept înregistrarea, chiar dacă nu are text, dar să strecor pe ici, pe colo, câte un Aleluia. Şi toată lucrarea are acest cuvânt, ca leitmotiv”. Şi ca la orice messă, unde sunt patru solişti, şi aici există, dar ei sunt instrumentali: naiul, ţambalul, vioara şi cavalul. Naiul joacă rolul sopranei şi se află peste tot, e ca păstorul din poveste. Zamfir e foarte ataşat de această lucrare. În ea a făcut multe inovaţii. De pildă, „teoria spune că într-o compoziţie să nu pui cvinte paralele, dar eu am încălcat această regulă, am aici zeci de cvinte paralele”.

Iar corul tot timpul sugerează cuvinte. E un freamăt vocal din care ţâşneşte din când în când „Aleluia”. Evident, cuvântul Murfatlar, care e un nume propriu, cunoscut, nu a putut fi eliminat. El este, de fapt, paravanul care a făcut posibilă înregistrarea. Cântecul dobrogean este puternic prezent şi folosit ca un dans planetar. Această horă românească, această legănare, balansare, extinsă la simfonism, Zamfir o numeşte „hora iertării”, iar unde apare iureşul melodic, ca o avalanşă de impulsuri, îmi spune că iar nu a respectat regulile şi a introdus măsuri de 7/16, 11/16 şi 10/16, rezultând un adevărat tumult, un iureş supramundan. Ca totul să se potolească şi să recunoaştem melodia Bordeiaş, bordei, bordei, împrumutată de la Anton Pann. Urmează o doină, cântată la vioară de Efta Botoca.

La un moment dat, există un fantastic dialog între nai şi caval. La caval, faimosul Marin Chisăr. Apoi apare şi vioara. Şi ţambalul lui Stângă Pantelimon. Care are un ecou de parcă ar fi electric. Rezultă nişte sonorităţi nemaiauzite pe pământ. Sunt elemente ancestrale, arhaice. Un arhaism sonor. Cavalul sugerează un fel de bocet ancestral, ca un ecou de demult adus aproape. Apoi intră corul şi apare acest dialog major dintre nai şi cor. Sunt momente unice de muzică, oricând aceste momente de dialog dintre instrumente şi cor pot fi luate în sine şi transformate într-un Imn naţional. Iar când revine marea temă, „La Murfatlar”, pare ca un imn universal, cum spune Zamfir. El este foarte pătruns de Oda bucuriei sale. Are şi de ce. E o compoziţie tulburătoare. Teribile sunt anumite pachete de sunete, care sugerează o bătută, totul devine foarte vizual, această mărşăluire înaintează în iureş, cum este nebunia sonoră din Credo. Acelaşi suflu sonor masiv există şi la începutul lui Agnus Dei. Zamfir numeşte acest momentul „cloacă de şerpi”, e o mare vânzoleală, ca în bolgiile danteşti, un freamăt din adâncuri, căruia i se opune divinul, adică naiul, care destramă tot acest păienjeniş. Apoi urcă starea sufletească, Zamfir numeşte acest final „construcţia scării prin nai”. Ca în Scara lui Ioan Scărarul. Urmăm naiul, vedem cum urcă omenirea scara, cum se salvează lumea pe această scară, care îi duce pe oameni spre eliberare, spre mântuire.

Copleşitor este momentul când naiul, în această formidabilă urcare, oferă un recitativ, este ca şi cadenţa într-un concert de pian. Aici Gheorghe Zamfir îşi arată calitatea sa de showman, care simte puternic nevoia contrapunctului sonor. Naiul devine naistul, ciobănelul singuratic, meditativ, omul se află într-un monolog cu sine, îşi caută eul. Calea armonică, până apare un ţipăt ca de ciocârlie, un fel de Evrika, devine un fel de ping-pong sonor, cu treceri şi spargeri de ritm, moment definit de Zamfir „dialogul dintre cer şi pământ”. Şi parcă se leagă o rostire ca în psalmii biblici: „Doamne, ne auzi? Suntem aici! Aici e mulţimea, aici e omenirea Ta. Ia-ne! Venim spre tine. Salvează-ne!”

Şi se încinge deodată învârtita generală, Hora iertării, tot finalul exprimă Bucuria salvării, reapare şi cântecul lui Anton Pann şi mirificul „Aleluia”, care o pecetluieşte. Aleluia Păcii. E pace. E pace pe pământ. E pacea universală.

Missa Păcii este o compoziţie simfonică solidă, cu un ansamblu complex. Dar aici nu e folclor, oricum folclorul este foarte stilizat, ca la Enescu, dar faţă de un Enescu sau Bruckner, să spunem, la Zamfir te cucereşte simplitatea melodică, o uşurinţă extraordinară a armonizării sunetelor. Iar naiul, care e primaş, apare peste tot, face ca Sunetul primordial să fie dominant, să destrame orice artificiu. Nimic nu este greoi, încărcat ca în Requiem-ul lui Mahler, de pildă. Missa Păcii e mai apropiată de melodicitatea Recquiem-ului verdian, de viziunea senină a lui Giuseppe Verdi. O astfel de lucrare merită să ajungă pe scena Festivalului „Enescu”. Totul are transparenţă, ca sunetul pur al naiului. Însuşi tumultul orchestral este ca o furtună, pe care sunetul naiului o risipeşte. Naiul mereu apare, intervine în fluviul orchestral. În Sanctus am impresia că aud finalul operei Oedipe, acele voci îngereşti, care anunţă deschiderea cerurilor şi invitarea lui Oedip să păşească în Lumea de Apoi, senină, fericită.

Schema scenariului după care a fost creată Missa Păcii este simplă, debutează cu Geneza, cu bătălia dintre Dumnezeu şi Diavol, apoi se instaurează distrugerea lumii, ca în final să apară Salvarea ei. E acelaşi scenariu ca şi în Simfonia lui Satan, având, evident, acelaşi izvor wagnerian: legenda Nibelungilor. În 1990, Zamfir a cântat Missa Păcii la Chişinău, dar aşa cum a fost creată iniţial, cu textul latin, apoi s-a folosit din plin de percuţionişti, suflători şi recitatori, care au recitat în limba latină. A fost un moment de apogeu al carierei sale.

Grid Modorcea
5 februarie 2016

Foto: Tudor Macovei