O călătorie cu Schubert

Acum câțiva ani am avut ocazia să particip la un recital insolit, Franz Schubert – Călătorie de iarnă, susținut la Ateneu de tenorul Vladimir Deveselu și pianista Verona Maier. Călătorie de iarnă (Winterreise, în original) este un ciclu de lieduri scris de compozitorul austriac Franz Schubert (1797 – 1828) cu un an înaintea morții sale. Schubert, deși a trăit doar 31 de ani, a fost extrem de harnic, a scris peste 1 500 de lucrări muzicale și este considerat regele liedurilor, cu peste 700 de piese pe versuri de Müller, Goethe, Schiller, Heine și alții. Liedurile sunt cuprinse în cicluri. Cel mai cântat, prezent în mai toate edițiile Festivalului „George Enescu”, este ciclul „Frumoasa morăriță”. Dar nu a lipsit nici un alt cunoscut ciclu, „Cântecul lebedei”.

Însă cel mai valoros ciclu este considerat „Călătorie de iarnă”, terminat în toamna anului 1927, purtând numărul de opus 89. El cuprinde 24 de lieduri pe versuri de Wilhelm Müller. Opinia celor mai mulți analiști ai operei schubertiene este că Winterreise este cel mai frumos ciclu de lieduri al lumii. Evident, în sfera romantismului, căci Schubert este compozitorul romantic prin excelență. Și ciclul final este o sinteză a romantismului, fiind considerat apogeul liedului german. Solistul care a dat o strălucire memorabilă acestor lieduri este baritonul Dietrich Fischer-Dieskau, modelul declarat al lui Deveselu.

Ciclul cuprinde 24 de miniaturi vocale, o artă a filigranului muzical, comparabilă cu arta miniaturiștilor renascentiști. Merită să le pomenim:

1. Gute Nacht / Noapte bună
2. Die Welterfahne / Girueta
3. Gefrorene Tränen / Lacrimi de gheață
4. Erstarrung / Încremenire
5. Der Lindenbaum / Teiul
6. Wasserflut / Potop
7. Auf dem Flusse / Pe râu
8. Rückblick / Privire înapoi
9. Irrlicht / Luminiță rătăcitoare
10. Rast / Repaus
11. Frühlingstraum / Vis de primăvară
12. Einsamkeit / Singurătate
13. Die Post / Poșta
14. Der greise Kopf / Capul cărunt
15. Die Krähe / Corbul
16. Letzte Hoffnung / Ultima speranță
17. Im Dorfe / În sat
18. Der stürmische Morgen / Dimineață furtunoasă
19. Täuschung / Amăgire
20. Der Wegweiser / Indicatorul de drum
21. Das Wirtshaus / Hanul
22. Mut / Curaj
23. Die Nebensonnen / Trei sori
24. Der Leinermann / Flașnetarul

*

De ce am amintit toate acestea? Pentru a vă îndemna să vedeți pe internet, online, un spectacol de balet inspirat după acest ciclu schubertian. Este vorba despre spectacolul de balet Winterreise de Christian Spuck de la opera din Zürich. Veți vedea la ce nivel a ajuns arta baletului, mai precis, dansul modern pe bază de balet clasic. Am văzut la New York multe spectacole de balet modern, în special ale companiei „Alvin Ailey” sau la teatrele unde se practică stilul lui George Balanchine, fondatorul lui „New York City Ballet”. Dar mai ales la Festivalul „Mozart”, așa cum am arătat în cronicile mele. Ba spectacolul de balet modern a ajuns să fie atracția principală a acestui festival, datorită formei lui complexe de prezentare artistică. A devenit o sinteză de arte. Nu are echivalență vie, directă, în nici o altă artă.

Și în spectacolul schubertian de la Opernhaus din Zürich vedem această performanță estetică. Dansatorul este regele unui spațiu gol, imaginat ca o mare carceră hibernală, cu pereți cenușii. Elemente de decor nu există în afară de fulgi, urme de zăpadă și corbi. Ba laitmotiv este liedul 15, Die Krähe / Corbul, într-o prezență misterioasă, amintind de Corbul lui Edgar Allan Poe. Corbul este un simbol universal, un simbol al iernii, poate al tristeții și singurătății, așa cum porumbelul este un simbol al seninătății, al păcii.

Christian Spuck, un coregraf de marcă al lumii, cu studii la Stuttgart și Chicago, cu o experiență colosală axată pe montări după librete dramatice, cum ar fi Romeo și Julieta, Leonce și Lena, Woyzeck, Falstaff sau Damnațiunea lui Faust, a ilustrat printr-un limbaj corporal rafinat toate liedurile ciclului, acompaniate de Filarmonica din Zürich, orchestră aflată în fosa teatrului.

Trebuie spus imediat că spectacolul are un libret, adică o poveste ilustrând ideea lui Schubert, care a imaginat fațetele unui personaj pierdut, rătăcit, singuratic, simbolizând personajul romantic prin excelență. El exprimă condiția existențială a ființei umane, sfâșierea lăuntrică. Simbolul ei este corbul. Niciodată arta nu a exprimat mai șocant neliniștea umană, zbaterile existențiale, la limita sinuciderii și a morții. Poate congener cu Schubert să fie Schumann, care a imaginat angoase asemănătoare, sfârșind tragic (nebun, după o tentativă de sinucidere în Rin).

Muzica spectacolului este semnată de Hans Zender (1936 – 2019) și ea leagă liedurile, cântate de tenorul elvețian Mauro Peter, unul dintre cei mai mari cântăreți ai momentului. Regia muzicală este semnată de dirijorul italo-argentinian Emilio Pomàrico, specialist în muzică nouă. Partea simfonică este ca o magmă freatică a liedurilor. Compozitorul german Hans Zender a aranjat ciclul sub titlul: „Winterreise de Schubert - o interpretare compusă”. Versiunea Zender pentru tenor și orchestră mică, care a avut premiera la Frankfurt în 1993, este mult mai mult decât o simplă orchestrație. Pe cât de sensibilă și radicală, ea expune potențialul perturbării ciclului și abordează din nou poeziile lui Wilhelm Müller în felul său. Zender se aventurează în cele mai întunecate regiuni ale existenței umane. Cu interpretarea sa, el scoate emoții care pulsează sub suprafața operei lui Schubert și dezvăluie straturile ciudate din adâncurile muzicii. Poate de aceea, Christian Spuck a imaginat în spectacolul său un spațiu subteran, acordând trapelor scenice un rol primordial.

Coregrafia este extrem de originală, desfășurată pe relația de cuplu și grup, așa cum am văzut că a procedat și în spectacolul după opera Romeo și Julieta de Prokofiev. Duelul dintre Tybalt și Mercutio are o dinamică extraordinară datorită ansamblului, care se mișcă în raport dezordonat cu lupta disperată a celor doi spadasini. Grupul de dansatori ai operei din Zürich, în număr mai mic sau mai mare, este un personaj foarte mobil, cu valențe teatrale. Spectacolul Winterreise, deşi de balet, are o expresivitate teatrală, cu multe momente în care balerinii sunt și actori. Au trei spații de mișcare, pe podeau din fața scenei, pe fundalul marcat de niște bare și în trape. Trapele au un rol foarte complex, căci oamenii par ființe subterane, care apar și dispar. Costumele sunt negre, doar momentul 21, Hanul, este ilustrat de balerine îmbrăcate în redingote gri, lungi, cu trenă. Nu vedem numai dans pe acorduri vocale și simfonice, este și artă plastică, fiindcă formele insolite ce rezultă din mișcarea trupurilor sunt extrem de sculpturale. Mi-aduc aminte de spectacolele Marinei Abramovic văzute la New York, la sala Park Avenue Armory.

Dar, similar cu Hans Zender, înscenarea lui Christian Spuck combină parcursul misterios al personajelor ce se preling pe lângă ziduri, cu stațiile externe ale călătorului, cu exteriorizarea lui prin plastica dansatorilor din prim-planul scenei. De aici rezultă ceva insolit și anume o abstractizare a mișcării. Printr-un amestec de scene de ansamblu și o multitudine de gesturi solo, intime, Christian Spuck întreprinde o călătorie în ființa umană. Procedând astfel, el explorează subiecte atemporale precum dragostea, dorul, înstrăinarea și abandonul și, cu ajutorul dansului, ne permite să avem o nouă perspectivă asupra uneia dintre capodoperele muzicii clasice.

Evident, există, datorită muzicii, un apăsat lirism, dar coregrafia sparge latura romantică prin mișcări atipice, dar și printr-un element care se apropie de o meditație mai profundă, momentele când dansatorii apar legați la ochi cu o bandă neagră. De parcă ar fi niște condamnați la moarte. Sau momentul Cerbului printre oamenii-copaci, sugerând o pădure în mișcare, ca în viziunea lui Shakespeare din Macbeth. Există o gridophanie a gesturilor, un balet al aerului, foarte expresiv, revelând posibilitățile infinite ale corpului uman de a exprima anumite stări nefirești.

*

Spectacolul se joacă fără spectatori, de aceea, la sfârșit, dansatorii apar pe scenă cu măști de protecție pe față și aplaudă, ne aplaudă pe noi, pe cei care am privit acest spectacol online.

E momentul neplăcut al acestui eveniment rarisim, căci ne aduce aminte de interdicția în care trăim. Parcă am fi pedepsiți. Dacă eu vreau să merg la Zürich și să văd acest spectacol, nu pot, fiindcă e interzis. Nici în teatru nu pot intra, dar nici spectacolul nu se joacă. El a fost înregistrat și se transmite online câteva luni non-stop. Nu e același lucru cu vizionarea nemijlocită. Fiindcă nu e o vizionare continuă și lipsește total atmosfera din sală, creată de public. Exact ca și la sporturile cu tribunele goale. Sau ca și cum în loc de o carte, ți se oferă un iPad.

Omul a ajuns la un nivel evolutiv extraordinar și acum s-a trezit prizonierul a ceva ce nu înțelege, care i se opune acestei evoluții. Obligația de a se juca (sau altfel nu) cu ușile închise este nemiloasă și nedreaptă. E timpul să se termine cu acest circ al măștilor, al închiderii sălilor de spectacol. Tot mai multe voci arată, în urma deceselor vaccinale, că vaccinarea este o „crimă perfectă”. Și lucrurile nu se opresc aici, fiindcă există o bătălie subterană între companiile farmaceutice.

Recent, la Gala Premiilor César, echivalentul francez al Premiilor Oscar, s-a petrecut un protest insolit. Gala s-a desfășurat fără spectatori, doar cu participarea premianților în sală. Actrița Corinne Masiero, în vârstă de 57 de ani, urma să prezinte premiul pentru cele mai bune costume. Ea a urcat pe scenă îmbrăcată într-un costum de măgar pus peste o rochie ce părea pătată de sânge. La fel, pe brațe și pe față avea un machiaj care imita sângele. Apoi a început să se dezbrace pe scenă până când a rămas complet goală și a etalat mesajele de protest pe care le avea scrise pe corp, precum „Fără cultură, fără viitor” și „Dă-ne arta înapoi, Jean!”, un mesaj adresat premierului francez, Jean Castex.

La sfârșitul anului trecut, sute de artişti au protestat la Paris şi în alte oraşe din Hexagon față de închiderea locurilor dedicate culturii. În acest sens, și gala premiilor franceze a devenit un spectacol protestatar, cu numeroase conotaţii politice şi critici la adresa deciziei guvernului francez de a menţine închise spaţiile culturale, inclusiv cinematografele, întrucât acestea sunt considerate „sectoare non-esenţiale”.

Revolta artiștilor lumii este de luat în seamă. Nu se mai poate continua așa. Aici se vede la ce nivel s-a dezvoltat arta umană, ce performanțe uluitoare a atins omul, în expresia mișcării, și ce nivel au politica și medicina, care nu sunt în stare să dea o replică pe măsură unui virus. Unde am ajuns? S-au investit sume uriașe în medicină, savanții sunt regi incontestabili, sunt dumnezeii pământului, dar, iată, puși în față acestui flagel minor (căci este minor!), nu sunt în stare să dea un tratament eficient. Ne dau soluții cum să trăim pe Marte, dar nu sunt capabili să vindece o gripă! Fără sănătate, toate performanțele artistice ale omului sunt ucise. Dar nu numai cele artistice. Toate. E posibil să asistăm în curând la revolta sportivilor, o altă dimensiune umană ajunsă la un nivel de realizare excepțional. Să faci sport de performanță cu porțile de la stadioane sau săli închise, este o anomalie gravă.

Este timpul ca astfel de călătorii sublime ale artei, cum este călătoria cu Schubert, să se petreacă fără opreliști, fără restricții. Spiritul are nevoie de libertate.

Grid Modorcea, Dr. în arte
18 martie 2021