Mult prea puţin despre … talent

Există foarte multe moduri în care se poate vorbi despre talent. Numeroase definiţii încearcă să demonstreze ceva, se caută cauze, dar şi explicaţii. Toate astea pentru ceva care nu va putea fi vreodată explicat, nu cred că va fi să vină cineva şi să mă impresioneze cu o singură definiţie a talentului. Pur şi simplu cred că ar fi mai bine să rămână lucrurile aşa cum sunt. Talentul în sine trebuie să impresioneze şi trebuie să recunosc că în cazul meu asta se şi întâmplă. Şi cum să nu se întâmple aşa ceva, într-o lume în care te invadează de peste tot, prostul gust, ipocrizia, mitocănia şi eventual mai găsiţi voi o grămadă de cuvinte care să rimeze. Canalele media, TV, Radio, şi toate celelalte par a se întrece în promovarea nulităţilor. O grămadă de indivizi şi individe care nu au nimic de a face cu muzica, au pretenţia să ne demonstreze contrariul. Din nefericire sunt foarte mulţi de partea aceasta a tubului cinescop care  îi şi cred.        

Pentru că, nu-i aşa, vorbim aici despre arta sunetelor, o să ne ocupăm puţin despre ... gurişti. Dar nu, nu o să mă apuc acum să critic şi să iau la mişto, tagma afonilor, şi a plagiatorilor, nici nu o să mă indignez la vederea apariţiilor blonde şi dezbrăcate, cu pretenţii de dive. Sunt destui cei care critică cu o parte a corpului şi salivează cu o alta. Acesta se vrea un articol despre talent, aşa că o mare parte din scena muzicală românescă se descalifică singură. Nici măcar nu o să mă refer la nume consacrate, mă rog cu o singură excepţie. 

Există un aşa zis trend în televiziune, mai bine zis, există un format tv, care face furori de-a lungul şi de-a latul planetei. El a prins mai peste tot în lume, a rulat şi la noi, mărturisesc că nu l-am urmărit de aceea nu pot să vorbesc depre el. Nu ştiu nici măcar dacă în România a avut succesul de afară sau nu. Respectând proporţiile evident. Nu aş fi dat poate nici nici azi atenţie acestui gen de show tv, dacă nu mi-ar fi atras atenţia două feţe, diametral opuse ale acestuia. Prima dată am remarcat o dată cu mai toată lumea, apariţia de nicăieri şi ascensiunea lui Costel. Apărut la o astfel de emisiune tv descoperitoare de talente, în Spania, Costel m-a făcut să cred că totuşi se poate. Bântuit însă de o neîncredere aproape ancestrală, încă mă îndoiesc că totul va merge mai departe în cazul lui. Mai departe de show-ul tv şi implicit de audienţa acestuia. Mi-e greu să cred că cineva va investi suficienţi bani în viitorul lui Costel. Ca să ce? Să cânte muzică clasică? Da ce, asta se vinde? Sau măcar se piratează? Ce naiba, doar trăim în România. Şi într-un fel suntem condamnaţi. Să vorbim acum şi de opusul medaliei, fetele alea două, ştiţi voi care, surori gemene, care, nu, nu fac ţara de râs, ci doar pe ele însele, la un show tv de acelaşi gen. Mi-e milă de ele, aşa că o să trec mai departe. Cert este că, aceste două evenimente, m-au făcut să privesc mai atent la genul acesta de emisiuni. Fac asta de câteva luni bune şi aş putea să scriu foarte mult despre subiect, dar nu este cazul şi nu sunt eu cel mai potrivit să fac asta. Urmărind totuşi pe internet acest subiect, am descoperit că de cele mai multe ori, el nu numai că m-a prins, dar mai ales m-a surprins. Şi de cele mai multe ori într-un sens cît se poate de pozitiv. Am început chiar să mă las convins, că dincolo de întreaga maşinărie media şi de marketing, lăsând la o parte orice scop pentru care au fost create, acest gen de emisiuni aduc cu sine un lucru foarte bun.

L-am descoperit pe Paul Potts şi atunci am înţeles un lucru. Lăsând la o parte tot ceea ce se scrie, spune sau vede, lucruri rele sau bune, scopul unei asemenea emisiuni este unul nobil. Iar scopul scuză mijloacele nu-i aşa? Şi cum scopul este unul nobil, atunci poate că putem trece şi mai uşor peste mijloace.

Paul Potts, câştigătorul primei ediţii a deja celebrei „Britain’s Got Talent”, nu ar fi ajuns unde este astăzi fără acest gen de show tv. Ar fi rămas un simplu vânzător de telefoane mobile şi nu ar avea acum unul dintre cele mai bine vândute discuri din lume în aceste zile. Ceea ce mi se pare şi mai de neconceput, este faptul că talentul acestui om ar fi rămas nedescoperit. Pentru că, credeţi-mă sincer, un astfel de talent ar fi putut fi rămas ascuns şi azi. Şi asta e un lucru trist. Şi mai trist este că, există mii de astfel de oameni, care din varii motive, fie subiective, fie obiective, nu au şansa lui Paul Potts. Mică sau mare o astfel de şansă există acum,  cel puţin prin intermediul unor astfel de emisuni.

Am ales să vorbesc de varianta britanică, pentru că este la ora actuală cea mai populară, cu miloane de accesări on line. Ediţia din acest an a adus şi ea în faţă oameni extraordinari, ascunşi în sufletele unor oameni obişnuiţi. Sunt aproape sigur că aţi auzit de Susan Boyle. Şi veţi mai auzi. Sau poate Jamie Pugh? Că e mai proaspăt. Eu nu o să vă spun mai nimic despre aceste nume. Vă vor vorbi ele, mai bine zis, vă vor cânta ele. Daţi o căutare pe youtube şi veţi înţelege. Eu am încercat doar să demonstrez un lucru. Că există ceva foarte frumos în interior, ceva nu se vede de cele mai multe ori, ceva ce nu poate fi explicat, dar are un nume: talent.

Mulţi spun că talentul ar fi ceva divin. Tot ce se poate, mă conving pe zi ce trece. Atunci nu văd la ce ar mai fi bună religia. Te uiţi la astfel de oameni şi îţi dai seama de evidenţa strigătoare. Există divinitate.

Poţi să iubeşti sau să urăşti genul acesta de emisiuni. Poţi să fii sceptic sau optimist, poţi să aprobi sau dezaprobi, dar nu poţi să negi. La final, există un lucru foarte frumos care este câştigat de noi toţi. Un talent iese la iveală. Şi chiar nu mai contează mijloacele prin care se întâmplă acest lucru. Important este că visul unui om prinde viaţă, că talentul îi schimbă lumea.

Ovidiu Moldovan
8 mai 2009