Arta Sunetelor
Minunata lume a filmului. Pilde şi explicaţii. Artess Aşa, ca o notă de început, am început, eu şi cu încă o Silvia am început să lucrăm la banda
desenată Artess, care va apărea din toamnă, şi a cărei activitate puteţi urmări pe Psycho-Pass
De fapt, e un anime. Ce este un anime, întrebaţi? Păi, să o luăm de la început. Cuvântul anime vine de la pronunţia japoneză a cuvântului englez animation (pronunţia în japoneză e a-ni-mee-shon) şi este folosit pentru animaţiile japoneze sau desenate în stil japonez de mână sau pe computer. Deşi în Japonia termenul e folosit pentru a defini toate formele de animaţie din lume, folosirea acestui cuvânt de către străini îi delimitează sensul la strict forma de animaţie în stil japonez (care nu este un genre, deşi poate fi confundat cu unul - mai degrabă include toate genre-urile). Psycho-Pass este un anime care a fost dat prima dată pe Fuji TV din Octombrie 2012 până în Martie 2013, primul sezon având, în total, 22 de episoade, următorul sezon urmând să înceapă în Octombrie 2014 şi pentru care se anunţă şi un film de animaţie în 2015, şi care este regizat de Naotoshi Shyotani, care a contribuit la o listă uriaşă de alte anime-uri, printre care şi Ghost In the Shell, Full Metal Alchemist şi Blood-C: The Last Dark. Povestea din Psycho-Pass are loc în anul 2113, perioadă în care Japonia este guvernată de un sistem numit Sibyl care a adus-o într-o stare în care este complet independentă de celelalte ţări şi capabilă de a se susţine numai prin produsul intern, drept pentru care exporturile au fost oprite şi legătura cu oricine din afară ruptă. Sibyl System nu numai că a făcut asta, dar, prin arme speciale numite Dominators, acesta oferă abilitatea poliţiei de a măsura coeficientul de crimă (crime coefficient) oricărui cetăţean în mai puţin de câteva secunde şi de a stabili dacă este un pericol pentru restul publicului sau nu, sau cât de înclinat este către a comite crime. În această lume în care şi numai gândul către ceva rău te poate trăda, tânăra detectivă Akane Tsunemori (vocea japoneză de Kana Hanazawa), nouă în domeniu deoarece abia şi-a terminat studiile (după ce o generaţie termină de studiat şi dă examenele, li se dă o notă fiecăruia şi li se recomandă locuri de muncă; Akane având rezultate excelente, i-au fost recomandate toate poziţiile imporante, spunându-i că i se potrviesc) trebuie să lucreze alături de echipa sa formată din Enforces (oameni inteligenti care au suferit traume şi al căror coeficienţi sunt foarte ridicaţi şi ireparabili) pentru a rezolva cazurile (puţine) de crimă prezente. Plot-ul principal se concentrează pe descoperirea adevărului despre inamicul extrem de periculos şi inteligent al utopiei japoneze şi al sistemului Sybil şi învingerea lui şi anume Makishima Shougo. Acest Makishima îşi poate controla coeficientul de crimă astfel încât să fie tot timpul la minim în ciuda faptului că acesta are gânduri direcţionate către distrugerea şi rănirea celorlalţi şi a sistemului, iar acest lucru îl face un om periculos deoarece, dacă armele (Dominators) inspectorilor nu detecteză o ţintă cu un coeficient mai mare decât normal, acestea sunt blocate, fără posibilitate de a trage cu ele în cineva sau ceva. Dorinţa lui Makishima fiind ceva mai mult decât o dorinţă de a distruge sau de a controla lumea (vedeţi voi ce vrea el de fapt), şi având în vedere faptul că atât el, cât şi protagonista şi personajele secundare prezintă fiecare o personalitate şi o istorie complexă, legată atât sentimental cât şi practic de firul narativ principal (ca de altfel şi toate subplot-urile), Psycho-Pass este un anime fantastic care te prinde din primele imagini şi replici ale personajelor. Acesta este violent, dar nu în exces, realist, foarte complex şi prezintă acţiunea din mai multe puncte de vedere, astfel încât ajunge să devină, pe lângă povestea în sine, o analiză a lumii şi regimului politic fictiv în care o populaţie trăieşte aparent fericită şi lipsită de orice grijă, controlată de Sybil. Ajungând în top-ul meu personal, Psycho-Pass e un anime ce merită văzut din toate punctele de vedere! Silvia Big The Hobbit: An Unexpected Journey
Şi aşa a început să se depună în mintea şi sufletul fanilor nerăbdarea să se întoarcă în universul lui Tolkien – încredere are deja toată în lumea în Jackson de când cu LOTR, deci se ştia în mare parte că ce va ieşi pe ecran va fi ceva cel puţin foarte bun. Ce ziceam? Ah, da, nerăbdarea... aniticiparea... nevoia de Hobbit... elementele care au ajutat filmul să se lanseze cu un mare BUM, explozie bine meritată, deoarece acesta livrează din toate punctele de vedere! Vreau să încep (acest paragraf cel puţin, căci textul a avansat destul de mult) prin a declara că, deşi sunt fană a lui Tolkien, nu sunt nici pe departe mare cunoscătoare a lumii autorului în detaliu – când vine vorba de cărţi, am citit The Hobbit: There and Back Again şi am început lungul Lord of the Rings, însă nu l-am terminat nici pe departe. Am informaţii în schimb din alte cărţi sau surse în general, şi nu pot caracteriza cantitatea lor ca fiind mică, ba din potrivă... Dar hai să începem cu începutul: The Hobbit: An Unexpected Journey. Primul film din trilogia The Hobbit (menţionez că iniţial trebuiau să apară doar două filme), un început epic, de proporţie, al unei aventuri imense. Bilbo Baggins, un hobbit între două vârste, primeşte în vizită (fără voia lui) 13 pitici şi un vrăjitor (iubitul Gandalf) care îl trag după ei într-o aventură prin tot Middle-Earth-ul. Filmul este realizat superb, cu o imagine fantastică, efecte speciale de milioane (la propriu şi la figurat) produse de Weta, care nu numai că te fac să crezi că există troli, hobbiţi, pitici, goblini, elfi şi nu numai, dar îţi prezintă universul Tolkien în cel mai realist mod posibil, acompaniat de muzică pe măsură (Howard Shore), încadrat perfect în ecranul de cinema sau de acasă. De la cum îi primeşte Bilbo pe cei 13 pitici şi pe Gandalf în Bag End la bătălia munţilor de pe Misty Mountains, la concursul de ghicitori dintre Smeagol şi Bilbo până la ochiul lui Smaug de la sfârşitul filmului, fiecare detaliu este realizat perfect, fără vreo frunză măcar din afara peisajului. Povestea, deşi diferită de cea a cărţii prin introducerea unor personaje noi sau prelungirea activităţii altora, este totuşi, în mare parte, fidelă cărţii, iar detaliile adăugate sau cele scoase nu deranjează deloc scenariul. Actorii sunt aleşi ablsolut perfect şi încântă retinele tuturor prin cum îşi aduc personajele la viaţă. Avem şi actorii din LOTR (Cate Blanchett, Elijah Wood, Ian McKellen, Chirtopher Lee, Ian Holm, Hugo Weaving, Andy Serkis etc), însă cei care iau cel mai mult din timpul de pe ecran sunt, bineînţeles, piticii şi hobbitul: Martin Freeman în rolul lui Bilbo Baggins, iar apoi Richard Armitage, Ian Scott, Graham McTavish, William Kircher, James Nesbitt, Steven Hunter, Aidan Turner, Dean O’Gorman, Jon Callen, Peter Hambleton, Jed Brophz, Mark Hadlow şi Adam Brown în rolul piticilor. În opinia mea, filmul merită văzut din plin, chiar de mai multe ori, doarece de fiecare dată probabil că te va face să vrei mai mult, să te simţi bine, să descoperi lucruri noi sau să îţi doreşti, pur şi simplu, să participi şi tu la o astfel de aventură. Silvia Big The Great Gatsby
Filmul te captivează din primele secunde de imagine, dacă nu din cauza viziunii superbe cu care a fost făcut sau a coloanei sonore contemporane adecvate, cel puţin datorită actorilor care reuşesc performanţa de a îşi aduce la viaţă personajele într-un mod mai mult decât credibil. Petreceri colosale şi conflicte desfăşurate pe muzică cântată de artişti precum Lana del Ray, Fergie, Jay-Z sau Florence and the Machines, totul învelit într-o cochilie sclipitoare şi pretenţioasă cu ajutorul costumelor autentice (bijuteriile comandate special de la Tiffany’s) şi a seturilor impecabile înfăţişând locuri gradioase. Cât despre poveste, deşi mai sus am precizat că plotul principal este accesibil, povestea întreagă nu este deloc aşa, având de fapt o mulţime de detalii puse în construcţia sa, de la maşinile folosite în film până la aluziile către crimele organizate ce aveau loc atunci şi din care Gatsby şi-ar fi făcut averea. Contribuind la talentul lui DiCaprio şi al lui Mulligan mai este, în rolul lui Nick Carraway, vărul lui Daisy, Tobey Maguire, iar alături de el adaugă Isla Fisher şi Joel Edgerton. În concluzie, filmul merită văzut de orice fel de audienţă, deoarece el în sine este o poveste care merită transmisă mai departe şi o experienţă unică pentru public. Silvia Big FILMUL MUT Arta Sunetelor deschide cu acest nou serial „cutia pandorei” şi încearcă să ofere un răspuns adecvat la toate (ne)cunoscutele vieţii. Sunt lecţii din viaţa trăită tumultuos în societatea românească şi pe care, nu le dezvăluie internetul. Filmul mut este o artă destul de puţin înţeleasă şi voit uitată de societate. Muţenia filmului nu înseamnă categoric urâţenie, insuficienţa mesajului, sărăcia de cuvinte. În lipsa mijloacelor tehnice, creatorii filmului mut au dezvoltat această artă prin mimică, aşa cum jucam mima, inventând cuvinte greu de redat prin expresia feţei sau prin alte gesturi ale corpului. Cangrenă. Mimaţi voi cangrena! Preşedintele poate. Se vede pe faţa lui că poate! Un film, nu neapărat mut, este o călătorie imaginară în lumea neuronilor fiecărui cineast. Trebuie doar puţină concentrare. În 1902, Georges Méliès a realizat pelicula Le Voyage dans la Lune, care poate fi o primă definiţie a filmului (mut). Scopul unui film este stimularea imaginaţiei cinefilului prin teleportarea sa în situaţia dată, fie ea comică, tragică, adevărată sau pură fantezie. Aşadar cu mijloacele unui prim film de ficţiune, cu tehnica de atunci – film alb negru, fundalul sonor adăugat – se creează ideea, se descrie visul de cucerire, împlineşte un zbor (stelar). Cucerirea noului spaţiu este dificilă, creaturile selenare produc o spaimă grozavă, dar în final, binele învinge răul. La fel ca în The (First) Great Train Robbery, unde specificul western, aduce mai aproape de adevăr, problematica zilei (din totdeauna). Bănuţii. Omul care se identifică cu arta filmului mut şi care este unul din cei mai reprezentativi actori şi regizori ai secolului XX este Charles Chaplin. Filmele sale de început conţin esenţa pantomimei, actorii fiind special aleşi pentru această artă, cu totul specială. Primul său mare succes este Vagabondul din 1915. La noi în ţară, exponentul cel mai elocvent este actorul şi regizorul Dan Puric. În fine, arta documentarului, descris în imagini alb-negru pe fundalul unui sonor sobru, ritmic, sacadat, falic, a fost ecranizat în pelicula Tag Der Freiheit, a celebrei Leni Riefenstahl. O mostră vie a dictaturii fasciste. Iată deci, 4 mostre explicative, ale unui concept pe care cu uşurinţă, îl putem (re)găsi printre noi. În fiecare zi. Este expresia unei clipe de viaţă. În tăcere.
Chi N. Philu 14 octombrie 2011
Filme importante ale filmului mut (silent movie):
10. The Covered Wagon (James Cruze) - 1923 11. The Hunchback of Notre Dame (Wallace Worsley) - 1923 12. The Ten Commandments (Cecil B. DeMille) - 1923 13. The Big Parade (King Vidor) - 1925 14. The Gold Rush (Charles Chaplin) - 1925 15. Ben-Hur (Fred Niblo) - 1925 (cu Roman Novarro) 16. The General (Clyde Bruckman/Buster Keaton) – 1927 (cu Buster Keaton) 17. The Second Hundred Years (Fred Guiol) – 1927 (cu Stan şi Bran) 18. The Kid Brother (Lewis Milestone) – 1927 (cu Harold Lloyd) 19. A Night at the Opera (Sam Wood)- 1935 (cu fraţii Marx) 20. Modern Times (Charles Chaplin) – 1936
Soundtrack Coloană sonoră sau sound-track sau film score sau pistă de sunet sau muzica filmului sau fundalul sonor. OST. Astăzi ne ocupăm, de ce auzim în spatele vocii actorilor dintr-un film. De cât este necesar acest lucru, se poate “vedea” cu uşurinţă de la prima sa apariţie, filmul muzical Show Boat, apărut în trei versiuni 1929, 1936 şi 1951! Ultima versiune a deschis apetitul americanilor pentru acest nou teatru-cântat-filmat şi a umflat buzunarele producătorilor gigantului MGM. Un model care a fost urmat de nu mai puţin celebrele Singin’ in the Rain şi Seven Brides for Seven Brothers. Dar, coloana sonoră a unui film nu este apanajul filmului muzical. De la primul film cu sonor sincronizat,The Jazz Singer din 1927, compozitorii de muzică de film au căutat notele muzicale adecvate ce surprind stări umane sau sociale diverse, curajul, emoţia, misterul, mirarea, spaima, bucuria, petrecerea, măreţia, decadenţa, suspansul, infracţiunea, gelozia, dragostea, ura, erotismul, etnia, tradiţia, clima, pe scurt, se încadrează în peisagistica filmului. OST însoţeşte personajul principal dând autenticitate locului în Crossroads / Ry Cooder, Steve Vai 1986. Cucereşte teritorii unde omul cu greu poate supravieţui, Antarctica / Vangelis 1983. Defineşte un concept, road-movie, Easy Rider / Roger McGuinn 1969. Apoi sondtrack-ul este animatorul fimelor de acţiune gen The Matrix. OST este inspiratorul de groază ... celebrul Shining / Wendy Carlos 1980, ar fi fost un banal thriller. Parfumul western-urilor spaghetti a fost dat de Ennio Morricone! Balada lui Cable Hogue şi-ar fi pierdut tot farmecul, dacă nu ar fi fost Jerry Goldsmith. Nici SF-urile nu puteau rămâne fără pistă de sunet adecvată (Star Wars, ET, Superman / John Williams). Pe scurt, un film cu sonor este un film împlinit, este Nunta mută a lui Mălăele. Chi N.
Philu Coloane sonore importante:
Visual effects Efectele speciale sunt rodul imaginaţiei. Ele pot fi plăcute sau nu. De multe ori, când ne gândim la destinaţia producţiei de filme de orice gen asimilăm ideea de Visual F/X (sau VFX) cu filmul în sine, deoarece creaţia acestora presupune întrebuinţarea oricăror astfel de proceduri. Mai mult sau mai puţin tehnice. Începând cu primul film, Le Voyage dans la Lune, creatorii au fost nevoiţi să „ajute” povestea cu mijloacele pe care le aveau la îndemână (primele machete). Reconstituirea, reconstrucţia, refacerea, unor situaţii din trecutul real sau imaginar este una din principalele motivaţii ale efectelor speciale. S-au creat modele în miniatură, mai puţin (King Kong, 1933) sau mai mult convingătoare (2001: A Space Odyssey, 1968; The Towering Inferno, 1975). S-au folosit de asemeni fundaluri pictate, recomand filmele The Wizard of Oz din 1939 şi Riders of the Lost Ark din 1981, cu un real efect asupra publicului. Efectele vizuale implică integrarea în film de imagini generate de om şi computer pentru a simula cadre ce par realiste, imposibil de-a le filma pe viu. VFX, deşi sunt dominantele filmului de ficţiune, ele nu exclud folosirea acestora în recrearea unei realităţi mentale, fără de care sublimul Solaris de exemplu, nu ar fi fost capodopera unanim recunoscută. Tehnologia modernă presupune folosirea computerului, extrem de eficient în ipostazele filmului science fiction, de cele mai multe ori, nemaifiind necesară prezenţa vreunei figuraţii umane. Aşa numitele efecte digitale sau mai scurt DFX. Acum totul este posibil. Efectele speciale folosesc imagini generate pe calculator ce pot alătura 2 personaje reale de unele decedate (Forrest Gump, 1994) sau de altele fantastice (Alien, 1979). Alte efecte folosesc ecrane albastre sau verzi ca fundal pentru jocul actorilor, care ulterior se stratifică cu fundalul dorit (procedeu numit chroma key). Unul dintre primele filme care a folosit această tehnică a fost The Old Man and the Sea din 1958 (cu Spencer Tracy). Aşadar, şiretlicuri tehnologice pe care cinematografia actuală le foloseşte din plin, acolo unde este necesar şi de ce mai multe ori făcându-se economii la buget. Au fost realizate mai multe filme cu numele F/X, care au în prim planul acţiunii, utilizarea diferitelor tehnici de efecte vizuale cunoscute până la acel moment. Pentru mine, efectele speciale sunt importante numai atunci când conturează veridic povestea. Dau de exemplu, filmul Avatar. În acest caz, efectele speciale sunt artă cinematografică şi fără ele „croiala” regizorală ar fi doar un frumos basm. De aceea, alegerea filmelor importante de mai jos este strict subiectivă şi nu mi-e ruşine cu asta. Chi N. Philu Filme importante:
|
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
E un film! Ba nu, e un serial! E o animaţie!...
Au trecut destul de mulţi ani de când trilogia 
În regia măreţului (nu am cum să îi spun altfel) Baz Luhrmann, cunoscut pentru filme
precum Moulin Rouge şi Australia, The Great Gatsby, adaptat după cartea autorului F. Scott
Fitzgerald, combină în cele mai mult de două ore ale sale elemente specifice anilor 20 cu elemente
contemporane, amestec ce rezultă într-un film splendid, mângâietor de retine şi încântător de timpane, în
stilul specific al regizorului. 
