Mica burghezie americană

Binecuvântat fie oceanul! Mă duc de dimineață la Coney Island, fiindcă apa e liniștită și pot să înot în voie. Cam până la amiază. Dar pe la 2 sau 3 pm, oceanul începe să se agite, de parcă un balaur uriaș se trezește în adâncuri și răscolește apa. La fel, vântul. Apare și el și începe să spulbere nisipul, să-și arate neliniștea. Și pe întinsa oglindă a apei apar întâi valuri mici, apoi tot mai mari, tot mai puternice, uriașe, care te doboară. Și valurile lovesc nemilos malul, ca un metronom, de o mie de ori, de un milion de ori, de un milion de milion de ori. Și tot așa, la infinit. Apa vine pe țărm, pe nisip, înaintează cu fiecare nou val. Te împinge să-ți muți prosopul și hainele tot mai sus, spre dig. Abia pe la orele 7 sau 8 pm valurile se mai potolesc și apusul prinde din nou oceanul liniștit, de parcă balaurul din el s-a retras, merge din nou la culcare.

Și zilnic fac asta, acum, când e o vară ca în basme, cu zile perfecte, una și una, calde, sănătoase. Dar deunăzi am plecat mai devreme, nu am mai stat să văd apusul, fiindcă voiam sa prind concertul de pe faleza de acasă, de la Schurz Park, unde oaspete era o faimoasă formație, o glorie a Americii. Am ajuns la timp. Am văzut la lucru orchestra Swingtime Big Band, condusă de Steve Shaiman. În fața lui se aflau 17 instrumentiști, 13 suflători, un pianist, un basist, un chitarist și percuționistul. Toți erau îmbrăcați în albastru, ca adâncul cerului unei zile toride. Lor li s-au adăugat și doi soliști, cu discuri la vânzare, Bobbie Ruth și Jerry Stendo. Atacau numai muzica din anii 30’ - ’50 de la Hollywood, pe placul asistenței, în general bătrâni albi, printre care se aflau și mulatri, indieni, chinezi, mexicani sau de alte naționalități. Era muzica foarte populară, din filmele cu Gene Kelly și Fred Astaire. De fapt, aparținea așa-numitei Swing Era, din anii de glorie ai unor staruri ca Artie Shaw, Glenn Miller, Benny Goodman, Duke Ellington, Harry James, Tommy Dorsey, Les Brown, Count Basie, Charlie Barnet sau Stan Kenton. Din păcate, nu s-a cântat nici o melodie lansată de aceste legende, s-a cântat amestecat, cam de toate pentru toți.

Muzica de promenadă, gen James Last, se îmbina cu muzica de jazz și dans latino. Dar atacau și rock 'n' roll, charleston, fox-trot, vals, o piesă Bip-Bop, zeci de melodii vechi scoase de la naftalină. A cam lipsit tocmai swing-ul. Însă muzicienii erau de first class, formau chiar o Big Band! Steve Shaiman, când anunța ce se cânta, întreba, cine a auzit de melodia X sau Y, care urmează? Și distinșii moși și babe scheletice ridicau iute mâna. Și atunci el intra parcă în pământ și de acolo țâșnea în sunete de alamuri.

Solistul interpreta melodii de Frank Sinatra – îl imita întrutotul, dar a cântat și o melodie Dean Martin, iar solista le imita pe Ella Fitzgerald, Liza Minnelli și doar ea știe pe mai cine. Totul era déja vu.

Însă întreg acest efort se făcea spre voia bună a spectatorilor, care asta voiau, dovadă că toată faleza era plină de dansatori. Erau și unii foarte bătrâni, de peste 90 de ani, care dansau cu fete foarte săltărețe. Unul dintre bătrâni, cocârjat, parcă era venit din lada lui Nosferatu, te speria, dar el dansa cu o tânără foarte elastică. Apoi, când se termina melodia, scotea dintr-un rucsac un spray, cu care se dădea pe mâini, adică se proteja, se ferea de microbi, mai ales când între el și ea se băga și o bătrână, care i-a făcut ochi dulci probabil din tinerețe. Alții stăteau pe cearceafuri și mâncau, cei mai mulți își țineau câinii în brațe, care lătrau la instrumentiști, pesemne nu le plăcea cum suna trompeta sau trombonul! Sau poate că lătrau la luna care se vedea deasupra pădurii, după ce a dispărut soarele. Mai toți mâncau și se foiau, își aruncau vorbe printre rânduri. Cei din altă sferă, sportivii, își făceau alergările de seară, fugeau pe faleză, cu torsul gol, printre spectatori. Și ce mai spectatori, spectre, nu alta! La un moment dat, un spectru s-a ridicat de pe scaun și i-a cerut altui spectru să-i facă un selfie cu orchestra ca fundal. S-a terminat cântecul și nu a reușit, fiindcă nu nimerea butonul. Cică ar avea o sută de ani și încă nu a făcut un selfie! Pe mulți îi aștepta moartea acasă, am spune noi, dar ne înșelăm, aici nu funcționează această vorbă populară, fiindcă aceste cadavre vii sunt nemuritoare, le vezi și la anul, și peste zece ani, fiindcă au Obamacare, care le ține în viață până la ultima suflare, care nu mai vine. Se plictisește familia de moarte, mor între timp membrii familiei, și ele, cadavrele, nu mai mor. Fiindcă de aceea sunt cadavre. Cred că și în sicriu dansează sau joacă baseball, jocul național. Nu știu ce spun copiii care joacă basketball, care sunt câtă frunză și iarbă. Oricum, toți aspiră să fie ca acești oameni, și chinezii, și românii, și rusii, și turcii, toți. E oare bine?

Ce fel de oameni sunt americanii? Oameni care fac exact ceea ce nu am face noi, ceilalți, ne-americanii. De pildă, nu ar găti acasă să-i omori. Și-au făcut obiceiul să mănânce numai la restaurant. Până și homelessii au preferințe, nu acceptă să-i servești decât la restaurantele la care vor ei! Nu mai vorbesc despre felul cum se îmbracă și coafează, imaginația lor nu are măsură. Și totul este așa, ca nicăieri, aparte. Mă intriga felul cum își educă odraslele sau cum fac sport, comportamentul lor în general. Dar unii, precum chinezii, s-au adaptat. Fac și ei ce văd la americanii get-beget, adică născuți aici. Sunt cei mai adaptabili dintre noii veniți, spre deosebire de mexicani, de pildă, care se consideră întemeietori ai Americii, de aceea ei nu se adaptează, vor să se adapteze americanii la obiceiurile lor. Sunt însă ca nuca-n perete, fiindcă americanii țin la tipicul lor. Și sunt de neclintit. Cum ar fi dansul. Dansul e mișcare, adică terapie, tratament. Ar dansa de dimineața până seara, continuu, ca valurile mării.

Aceasta este mica burghezie americană. De la nașterea ei ca stat independent, America este singura țară din lume care a dezvoltat constant clasa de mijloc, de fapt, s-a născut ca o țară a clasei de mijloc. Și ea ține la acest statut. Și-a creat tabieturi, o întreagă armătură imbatabilă, care se confundă cu democrația, cum este și Obamacare, dovada că de la instalarea lui ca președinte, Donald Trump se străduiește, cu toate motoarele posibile, să desființeze această lege a sănătății. Are acest fix, această obsesie. Deocamdată, nu se poate. Reacția clasei de mijloc este totală. S-au găsit deja soluții paralele, s-a lansat Health Plan, o replică socială. Se construiește un alt modus vivendi. Și nu toți republicanii pot fi șantajați. Deja un grup de psihiatri studiază dacă președintele este “mental health” (sănătos mintal). Și e posibil ca de aici să-i vină lui Trump necazul, ori pleacă, ori rușinea fără capăt.

E o lume în care nu-mi place să trăiesc. Și e suficient să mă gândesc că din ea s-au ridicat cei care acum strigă de la marile tribune ale Americii că nu e firesc ca statul să ajute populația cu legea Obamacare, fiindcă statul pierde sute de milioane de dolari! Dar ce trebuie să facă statul? Trebuie să-i ajute numai pe ei? Nu trebuie să-i ajute pe cei cu venituri mici? Nu înțeleg aceste dispute sterile între clasa de mijloc și imperialiștii săi. Lumea mea este lumea elitei, lumea artei, acolo mă simt cu adevărat bine, ba chiar mă simt fericit. Dar acum lumea elitei e în vacanță, la vilele ei din Long Island, Southampton, Miami și alte mii de oaze. Lumea galeriilor, a expozițiilor noi din muzee, a târgurilor de artă, de carte sau antichități, focarul artelor Lincoln Center, oaza concertelor, Carnage Halll, freamătul magic al Caselor de licitații și alte focare de cultură și-au închis porțile până la toamnă.

De aceea, mă refugiez în natură. NATURA îmi dă aceeași satisfacție ca viața în lumea elitei. Ea are aceeași măreție, același mister, aceleași surse de imprevizibil. O, Oceanul, ce lume elitistă ascunde, cum nu bănuim, dar e suficient să-i măsurăm valurile timp de o clipă, să le punem în balanță cu norii mișcători, care sunt valurile cerului, care fac ca și cerul să pară un ocean răsturnat, sau să studiem o pană care cade din zborul unui albatros. Omul nu a creat încă așa ceva, dar frumusețea lui este că vrea și încearcă să se ia la întrecere cu natura.

Grid Modorcea
Corespondență de la New York

26 iulie 2017