Marketing… sau ce?

Au început cei de la Sony, cu MiniDisc-ul. În 1992 au lansat MiniDisc în intenţia absolut lăudabilă de a combina portabilitatea casetei audio cu calitatea sunetului digital. S-a ales praful de acest produs, pentru că, undeva pe parcurs, indivizii şi-au dat seama de potenţialul succes pe care ar putea să-l aibă acest produs, şi au hotărât să păstreze pentru ei patentul, în intenţia maximizării profitului. Decizie deloc inspirată, care a îngropat un produs revoluţionar. Companiile producătoare de fonograme nu s-au înghesuit să scoată muzica pe un format deşi foarte practic, suficient de inaccesibil maselor, pentru că drepturile de producţie aparţineau unui singur nume. Playere-le au rămas scumpe, până când cei de la Sony au realizat că decizia lor ar fi putut fi una greşită, şi au acordat patentele şi altor producători. Prea târziu însă.

În goana după profituri maxime, au intrat câţiva ani mai târziu şi ceilalaţi producători mari din industria electronică. Din motive care îmi scapă, dar pe care le bănui, Sony, Panasonic, Pioneer şi Philips, nu s-au putut înţelege în scopul de a promova pe piaţă un singur produs menit să reprezinte în domeniul audio, urmaşul banalului CD.

La începutul anilor 2000, pe piaţă apărea formatul DVD-Audio, oferind calitate hi-fi digitală pe mai multe canale. Warner Music, Universal şi EMI printre alţii, au semnat contracte şi au editat muzică pe acest suport.

Sony, care parcă nu au învăţat nimic din eşecul anterior, împreună cu Philips, au apărut aproape simultan pe piaţă, cu formatul lor, SuperAudio CD-ul. Războiul de markenting a început, el continuă şi astăzi, rezultatul este însă, pentru noi, ascultătorii de muzică, unul cât se poate de dezamăgitor. Ceea ce putea fi un produs de excepţie, rămâne şi astăzi cvasi-anonim. Discurile, sunt scumpe, playere-le la fel, cele care redau ambele formate, sunt greu de găsit, aşa se face, că avem din ce în ce mai puţine şanse să avem în casă discuri audio de generaţie nouă.

Bătălia între greii electronicii a continuat, pentru că interesele proprii sunt în continuare puternice. Ea s-a mutat în domeniul filmului, dar deciziile care se iau în aceste zile, ar putea foarte bine să ne afecteze şi pe noi cei iubim muzica.

Cu numai doi ani în urmă, aceeaşi indivizi care au suferit un eşec răsunător cu formatele audio multi-canal, au hotărât să ducă calitatea video înregistrată pe suport DVD, un pic mai departe. Istoria însă s-a repetat, interesele financiare au primat şi de această dată, iar deciziile de marketing au rămas cel puţin la fel de stupide. Blue-ray Disc-ul şi High Definition DVD-ul au apărut simultan, cu playere scumpe ca preţ şi puţine titluri pe piaţă. Marile companii producătoare de film, nu s-au înghesuit să scoată discuri în ambele formate, aşa că cei care au inventat noile formate, au trebuit să îşi ducă bătălia la un alt nivel, dacă vroiau să nu eşueze din nou, cât se poate de lamentabil. Maşinăriile imense de marketing s-au pus în mişcare, departe de ochii presei, au început să se vehiculeze sume mari de bani, pentru a convinge studiourile de film să adopte un format s-au altul. Nu are rost să intrăm în amănunte, bătălia se pare că s-a terminat la începutul acestui an, când Toshiba unul dintre cei care au susţinut formatul HD-DVD, au anunţat că vor renunţa treptat la el. Balanţa a început să se încline anul trecut când Disney a anunţat că vor oferi filmele de înaltă definiţie pe suport blue-ray, iar lupta a fost câştigată definitiv, acum două luni, când şi Warner au decis să adopte aceeaşi tehnologie.

Acest format de înaltă definiţie, oferă şi posibilitatea de a înregistra şi mai apoi reda sunetul la calitate net superioară, formatelor anterioare. Dacă până acum, playere-le nu au oferit decât în puţine cazuri suport Full HD pe parte de sunet, acum că formatul Blue-ray se va standardiza, cu suguranţă că vom avea concerte şi de ce nu, numai audio, în HD (High Definition).

Important este că în sfârşit vom avea un format universal acceptat, ceea ce v-a duce la ieftinerea constantă atât a aparaturii de redare, cât şi a materialelor înregistrate. Acest lucru nu s-a obţinut prin acorduri între gentlemen-i, ci mai degrabă prin batălii feroce de „marketing”, mai mult sau mai puţin ascunse. Nici nu vreau să mă gândesc la valoarea sumelor vehiculate.

De mulţi ani încerc să înţeleg ce e în capul celor care câştigă bani frumoşi în diviziile de marketing ale marilor companii producătoare de electronice şi de fonograme. Recunosc că nu reuşesc. Sunt prea mic pentru aşa ceva. Dar nu pot să nu constat, că într-un domeniu în care lumea se schimbă aproape zilnic, cineva îşi poate permite să joace nişte jocuri de copii mici, de genul ”ba a meu e mai bun”, după care, atunci când pierd bani frumoşi, dau vina pe noi. Clientul e de vină că nu cumpără produsele lor scumpe, clientul e de vină că preferă calitatea inferioară a muzicii comprimate pe computer, clientul e de vină că piratează.

Probabil că tot clientul „e de vină” că practică un markenting mult mai inteligent. Pentru că îşi cunoaşte interesul.

Ovidiu Moldovan
23 martie 2008