Dincolo de blues

„Marcian Petrescu are bluesul în sânge!”

       Aproape fără să gândesc, am emis această propoziție deunăzi, într-o discuție amicală, venind vorba despre magnificul „vrăjitor” al muzicuței. Observația, ca un adevăr înțeles de la sine, s-a coagulat în mintea mea de-a lungul sfertului de veac de când îl știu pe Marcian. Unii au bluesul în palme, alții în gură, majoritatea în suflet. Îi recunoști ascultându-i, nu neapărat prin cluburile ori pe scenele unde își câștigă faima și, câțiva dintre ei, existența. Eu prefer să le primesc darul ștanțat în spirală pe un disc: vinil, blu-ray sau CD. O fi comoditate din partea mea, dar știu că nu toți muzicienii profesioniști sunt gata să-și rupă sufletul pe scenă, într-o clipă de inspirație divină, uimind ascultătorii prezenți în sală ori pe cei care își rezervă plăcerea să „disece” ulterior înregistrarea.

Bluesul e un gen muzical aparte. Poate fi mimat de oricare instrumentist abil, însă trăiește prin sângele celor puțini și aleși. Marcian Petrescu se numără printre ei. L-au recunoscut muzicuțiști consacrați în arena mondială: Rick Estrin, Sugar Blue și mai cu seamă titanul Charlie Musselwhite. Tustrei i-au acordat încredere, intrând la dialog armonic, și pe discuri, și-n concertele lor din România. Musselwhite este iar prezent pe cel mai nou CD al lui Marcian Petrescu – Mai mult decât blues (2023, SoftPlus Records), a cărui apariție s-a anunțat dinainte (și s-a confirmat ca) o sărbătoare pentru bluesmaniaci. Petrecerea de lansare de la sfârșitul lunii ianuarie a nimerit în toiul ninsorii, dar sala a fost arhiplină și ferice. Mărturiile filmate cu telefonul și distribuite pe internet stau mărturie. Pentru mine a fost un moment de amărăciune: eram la a nu știu câta confruntare cu gripa, răceala sau covidul, de-mi venea să mă izolez într-un butoi cu țuică, numai să scap! Și dacă m-am vindecat spre final de sezon, meritul aparține și acestui disc, pe care l-am savurat în avanpremieră și-l pun ori de câte ori mă apucă părerea de rău că „n-am fost acolo”, vorba unei vorbe celebre după revoluție!...

Titlul discului concentrează conținutul generos: ceva mai mult decât niște simple ori contorsionate piese de blues. Îmi asum opinia și spun: este o realizare de felul celor care se ivesc foarte-foarte rar în peisajul sonor specific unui gen anume sau în cariera unui muzician. Nu e blues: este sânge sub formă de muzică, sânge țâșnit din magma dătătoare de viață și împins de pulsațiile inimii spre invizibile și dureroase striații ale nervilor. Marcian Petrescu revarsă din muzicuță o cascadă strălucitoare de sunete ample, senine și atât de melodioase încât dă impresia că însuși Divinitatea suflă în micul instrument! Revelația unei seri ploioase, când am ascultat prima dată albumul, mi-a gonit aleanul și am petrecut, probabil cea mai scurtă dintre nopți, într-o stare de insomnie plutitoare, ca un vis paradisiac. Știam că muzica bună te duce spre alte lumi, unde n-ai mai fost vreodată. Cu albumul de față, Marcian Petrescu te ademenește dincolo de orice lume imaginată de-un pământean, nedetectată nici de telescopul Hubble, nici de celălalt, mult mai performant, Webb. Și nici în detectorul de neutrini din Japonia (cel mai uimitor loc pământesc de care am auzit) n-ai să afli ceva asemănător! Nu găsesc și nu vreau să caut cuvintele potrivite pentru a transcrie stări și senzații de nedescris. Știu că orice ascultător le are (sau le va avea) pe-ale sale. Doar acelea contează.

Las amănuntele tehnice în seama specialiștilor de care nu duce lipsă șoubâțul băștinaș, și vreau să subliniez gestul lui Marcian Petrescu de-a omagia, indirect, câteva personalități artistice trecute și aproape uitate: Constantin Tănase, Ion Pribeagu, Horia Stoicanu. Discul e dedicat memoriei lui Valeriu Sterian, în a cărui emisiune TVR din 1998 Marcian debuta. Și, pe bună dreptate, mamei sale, Livia Petrescu, permanent furnizoare de benefice încurajări. Nu miră deloc prezența lui Mircea Vintilă, care – presupun că știe – își este dator sieși cu un disc de blues. Instrumentiștii Marian „Mac” Aciobăniței, chitară; Mihai Tacoi, chitară; Sian Brie, chitară; Sebastian Soltan, chitară; Rareș Totu, chitară; Jimi El Laco, chitară; David A. Marin, chitară; Doru Marian Dima, chitară bas, Vlad Briciu, pian electric și orgă Hammond, sunt la înălțimea necesară unei producții artistice de mare clasă. Iar Charlie Musselwhite, colocvial și destins, pune accentul de încununare, ca un părinte mulțumit de urmaș...

Ce se mai poate adăuga dincolo de starea de fericire împovărătoare transmisă de blues? O singură și importantă constatare: Marcian Petrescu demonstrează, încă o dată, că bluesul se cântă bine și în limba română. Notele muzicale, ritmul, riffurile și limba engleză sună la fel oriunde pe Terra. Sângele (sufletul?) țipă în graiul în care fiecare bolnav de blues, interpret sau ascultător, se jelește (iar cunoscătorii știu că nu fac un joc de cuvinte): „Of, mamă, ce-am făcut de m-ai născut?!”

Dumitru Ungureanu

25 iunie 2023

(Preluare din revista Neuma nr. 5-6/2023, pag. 92, cu acordul autorului.)