Son of a Gun

Sighişoara Blues Fest şi-a făcut un titlu de mândrie din a invita în festival muzicieni de prestigiu din Statele Unite. Doar câteva nume amintesc: Eric Bibb, Joe Louis Walker, Eugene „Hideaway” Bridges, Johnny Winter, Doug Macleod, Lucky Peterson, Sugar Blue, John Primer. Bineînţeles, lista este mult mai lungă, însă am selectat doar premierele pentru România. Pe situl https://blues-festival.ro/ sunt trecuţi toţi muzicienii români sau străini care au cântat din 2005 până în prezent. Lurrie C. Bell, fiul celebrului muzicuţist de legendă, Carey Bell, vine pe 10 septembrie 2022, în Piaţa Cetăţii din preafrumosul oraş medieval. Declarat de critica din Boston, drept cel mai bun chitarist al generaţiei sale, Lurrie Bell este întruchiparea bluesului însuşi. „A Living History!”. Expresia emoţională a muzicii sale are la bază poveşti adevărate, fie de iubire, fie de sănătate, fie de impas financiar. Lurrie s-a născut pe 13 decembrie 1958 şi a crescut într-o gospodărie din Chicago, cufundată în mod natural în muzica de blues.

”Because of my dad there was all kinds of music, growing up in that house.” (Lurrie Bell)

Prin acea casă s-au perindat nume mari ale istoriei bluesului: Eddie Taylor, Eddie C. Campbell, Jimmy Dawkins, Eddy The Chief Clearwater (vărul lui Bell), Big Walter Horton, Lovie Lee - membru al trupei lui Sunnyland Slim și Muddy Waters, pe care Bell a ajuns să-l considere „bunicul lui spiritual.” La şase ani a învățat singur să cânte la chitară, iar la opt a părăsit Chicago pentru a locui în Mississippi și Alabama cu bunicii săi. A cântat mai mult în biserică, integrându-se în expresivitatea tradiţiei evanghelice. Va reveni la Chicago, iar la 15 ani și-a format prima trupă în timpul liceului. În 1977, la vârsta de 17 ani, Lurrie a fost membru fondator al trupei The Sons of Blues împreună cu Freddie Dixon (fiul lui Willie) și Billy Branch (fiul lui Ben) și au fost invitaţi la Festivalul de Jazz de la Berlin fiind prezentaţi drept New Generation of Chicago Blues. La mijlocul anilor ’70 a cântat în Blues Machine grupul de acompaniament al reginei bluesului, celebra Koko Taylor. În 1977 a debutat pe albumul tatălui său, Heartaches and Pains, dar s-a făcut remarcat şi la chitară bas pe albumul King of the Jungle al lui Eddie C. Campbell, faimos chitarist şi cântăreţ din Chicago. Primul său album, Son of a Gun, lansat împreună cu tatăl său, este o mostră autentică de blues electric tradiţional din Chicago. Câţiva ani de tulburări emoţionale şi consum de droguri l-au ţinut departe de scenă şi studioul de înregistrări. Cariera sa (re)începe cu adevărat în 1995, cu remarcabilul album, Mercurial Son, lansat la celebra casă de discuri Dellmark, unde Lurrie va mai lansa încă 9 producţii valoroase, unele nominalizate sau premiate la Grammy (2016, Can't Shake This Feeling), Blues Music Awards (2015, Traditional Blues Male Artist, 2017, Traditional Blues Album of the Year) şi mai multe premii Living Blues Critics Awards. Discografia sa conţine peste 25 de albume în nume propriu sau împreună cu tatăl său. Numele său apare în peste 50 de alte producţii, compilaţii de tip Various Artists şi multiple colaborări cum ar fi: Billy Branch, Phil Guy, Adrian Flores, Hubert Sumlin, Dave Specter, Bob Corritore, Doobie Twisters şi Mississippi Heat. O frumoasă surpriză, în exclusivitate pentru festivalul de blues de la Sighişoara, din trupa de acompaniament a lui Lurrie Bell va face parte celebrul organist american Anthony Geraci, care şi-a făcut ucenicia şi a cântat alături de nume mari ale blueslui cum ar fi: Muddy Waters, B.B. King, Otis Rush, Chuck Berry, Big Mama Thornton, Big Joe Turner, Jimmy Rodgers, Big Walter Horton, Hubert Sumlin, Junior Wells, Buddy Guy, Brownie McGhee, Memphis Slim, Dickie Betts, Van Morrison, Jeff Healey, Matt "Guitar" Murphy şi, nu în ultimul rând, Carey Bell.

“When I get down or think about the way things are these days, I thank God that I own a guitar. Because I pick up my guitar and all those down feelings and depressed feelings that I may be having, they just go away. Like a magic wand.” (Lurrie Bell)

Interviu cu Lurrie Bell

Groove-ul bluesului îl ai din naştere. Ai fost norocos să ai un astfel de părinte, Carey Bell!

Ei bine, tatăl meu era foarte serios în privința muzicii de blues. Viața lui se învârtea în jurul spectacolului. Era un adevărat profesionist. Sunt mândru de el şi am primit o mulțime de lecții muzicale încă de când eram copil și am continuat să mă inspir stând alături de el, până a trecut la cele veşnice. Am vrut să-l impresionez pe tatăl meu și cred că am reuşit asta.

Carey Bell s-a lansat în trupa unchiului său, Lovie Lee, ultimul pianist din trupa lui Muddy Waters. Care erau în acea vreme mentorii tatălui tău?

Lovie Lee a fost bunicul meu. El l-a adoptat pe tatăl meu. Ceilalți mentori ai tatălui meu au fost Slim Harpo, Willie Dixon, T-Bone Walker. Am numit doar câţiva dintre ei…

Ai participat alături de tatăl tău la realizarea câtorva albume de blues. Poţi să-mi spui cum aţi realizat această minunată tranziţie de la bluesul clasic la cel contemporan? Care album realizat împreună îţi este cel mai drag dintre cele opt?

Discul meu preferat este cel pe care l-am făcut împreună cu Pops şi se numeşte „Son of a Gun” (n.r. lansat în 1984 la Rooster Blues Records, casă de discuri fondată de Jim O'Neal, membru al Blues Hall of Fame, la un deceniu după lansarea Living Blues Magazine). Este ceva foarte emoționant şi personal totodată. Îmi aduce amintiri frumoase dintr-o perioadă bună din viața mea. Bluesul este fundația, coloana vertebrală a muzicii.

O întrebare despre copilărie. Ce îţi mai aduci aminte de la acea vârstă fragedă când participai alături de tatăl tău şi prietenii lui, muzicieni de renume ca Eddie „Playboy” Taylor, Pinetop Perkins, Eddie The Chief Clearwater (pe care l-am văzut în România pe 23 martie 2011), la mici concerte în subsolul casei? Ei ţi-au influenţat cariera chitaristică?

Îmi amintesc că am am văzut acei mari muzicieni de care pomeneşti, în casa tatălui meu și i-am ascultat cu mare atenție. Este tot ce am vrut să fac atunci. Ceea ce nu mi-am dat seama este cât de influentă și profundă a fost contribuția lor la zestrea bluesului. Cât de speciale au fost pentru mine aceste întâlniri. Când aveam 5 sau 6 ani, am găsit o chitară uitată în subsol şi, în timp ce tatăl meu repeta, am învățat singur cele 12 măsuri de blues pe care le-am auzit în camera alăturată. De-atunci cânt oriunde este o scenă şi un public care vine să mă asculte.

Când ţi-ai dat seama că ţi-ai format propriul tău stil de-a cânta blues?

Cred că mi-am dat seama de asta, atunci când m-am mutat în Sud, ca să locuiesc cu bunicii mei. Eu mergeam cu corul la biserică, iar ei, de multe ori, mă puneau să cânt singur sau să conduc corul. Aveam vreo 12 ani atunci.

Ai cântat chiar şi la chitară bas (întocmai ca tatăl tău la început) pe albumul de debut al prietenului tău, Eddie C. Campbell, King of the Jungle.

Îmi place să cânt la multe instrumente, dar cred că chitara mă reprezintă cel mai bine. De aceea, când ajung în studioul de înregistrare, de obicei, mă auzi cântând mai mult la chitară. Cu toate acestea, îmi place să cânt la diferite instrumente.

La 30 de ani ai realizat primul tău album. Un album deosebit de bun, cu o trupă formată în special din membrii familiei tale. A fost greu începutul, cum ai fost privit de critica de specialitate?

Știi că criticii pot fi provocatori, dar eu provin dintr-o familie plină de talent. Cred că, în general, criticii mi-au respectat munca pe care am făcut-o singur sau cu familia mea.

Ai o carieră muzicală foarte bogată care include şi colaborări de prestigiu (în total, peste 25 de albume). Cu care album te mândreşti cel mai mult şi de ce?

Din nou, iubesc „Son of a Gun”. Sunt foarte mândru de acesta. Albumele de gospel pe care le-am făcut au fost cu adevărat mulţumitoare. De asemeni, sunt extrem de mândru de viitorul meu album și abia aștept să împărtășesc acestă bucurie cu toată lumea.

Cu ce trupă vei veni la Sighişoara?

Sunt extrem de fericit că îl voi putea aduce cu mine în România pe pianistul Anthony Geraci. Este un organist excepţional și chiar a cântat cu tatăl meu o bună bucată de timp.

Ce scenă de concert îţi este mai aproape, cea mica de club sau cea mare de festival şi de ce?

Prefer festivalurile. Din păcate, nu există multe cluburi mici care să mai prezinte încă blues tradițional în Chicago.

Te rog să adresezi câteva cuvinte publicului din România care te aşteaptă de ceva vreme… din cauza pandemiei am fost mult timp ţinuţi în casă.

Sunt atât de recunoscător pentru oportunitatea de a veni să cânt blues pentru frumosul popor român. A fost o dezamăgire să văd toate showurile mele anulate și nu-mi pot exprima recunoștința că lucrurile au revenit la normal. Eu și trupa mea de-abia așteptăm să cântăm pentru voi în septembrie!

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu

8 iulie 2022

Foto: arhiva Lurrie Bell