King CRIMSON - Sonorităţi delicate

Nu mai ştiu în ce împrejurări am procurat LP-ul Larks’ Tongues in Aspic (1973), a cărui coperta jerpelită mă ţinea departe de ebonita zgâriată. Cred că a fost unul din teancul cumpărat de la cineva care obţinuse paşaport pentru USA şi-şi lichida agonisita. Pe-atunci ascultam discurile la un pick-up sovietic, a cărui marcă aş vrea să mi-o amintesc (pentru pagina nostalgicilor de pe Facebook).

Nu cred să fi pus placa de multe ori, poate cinci într-un deceniu. Zgomotele datorate uzurii şanţurilor acopereau frecvent muzica. Am în ureche, sau în zona creierului unde se adună chestiile mai greu de uitat decât era Bruce Willis de ucis, pasajul lent, jucăuş, savant ritmat, de pe la jumătatea piesei Easy Money, chinuitor de suportat din cauza defecţiunilor. Cât despre introducerile subtile, cu tentă de înregistrare naturală, nici vorbă să se mai desluşească!

M-a pocnit, totuşi, bafta ca, în primii ani “de libertate”, să găsesc un CD cu versiunea remasterizată de Robert Fripp & Tony Arnold, în 1989, din seria numita pompos “The Definitive Edition”. Am şi azi acel CD, şi tocmai l-am pus în player, pentru comparaţie cu “40th Anniversary Series Box Set”. “Nu se compară”, ar spune un bătrân “specialist” care face naveta cu trenul şi ascultă la căşti mp3-uri. Iar eu, ca să mă dau deştept, citez dictonul francez, găsit într-un text de Dorin Tudoran, “comparaison n’est pas raison”. Într-adevăr, pare că nu există vreun motiv de a confrunta două ediţii ale aceluiaşi disc, deoarece “substanţa” din care s-a obţinut noul mix este neschimbată. Numesc substanţă benzile originale, atent păstrate de proprietarul lor, Robert Fripp. Remixarea din 2012, recent trimisă în lumea audiofilă, în doar 7.000 copii, poarta girul şi amprenta (citeşte sporul) lui Steven Wilson, omul care şi-a pus talentul şi competenţa la dispoziţia chitaristului admirat din frageda copilărie. Iar când spui Steven Wilson, inevitabil spui surround. Ei, aici se iscă nişte motive de comparaţie, chiar dacă tot nu obţinem argumentul imbatabil!

Prin ce minune se transformă structura şi dinamica unei vechi înregistrări, aşa încât să sune “ca din altă lume”, asta pricep. Mijloacele tehnice, controlate sau nu de computer, au atins un asemenea stadiu de sofisticare, că pot fi folosite fără probleme pentru a genera ceva ce acum două decenii părea improbabil. Dacă inteligenţa umană care le utilizeaza e condusă de gândul îmbunătăţirii traiului de zi cu zi, perfect. Dacă nu, nimic nu scuză performanţa uluitoare, inimaginabilă. Fiindcă nu-i totuna să operezi tumori canceroase cu laserul sau să distrugi cu el soldaţi inamici!

Robert Fripp & Steven Wilson au aflat calea de a repune în discuţie percepţia muzicii. Ei oferă exemple concrete – diferite ca ritm, orchestrare şi execuţie – că treaba asta nu-i un moft al casei de discuri, toană cutărui muzician obsedat prea mult de avangardism ori modă perisabilă. Am s-o repet mereu, fără teama de a fi tratat ca posedaţii ideilor fixe, că surround-ul e pasul înainte care încă îşi aşteaptă publicul. Şi nu-i o întorsătură de frază, ci simplă constatare: întotdeauna noutăţile importante au fost primite drept ciudăţenii, aberaţii, snobism. O fi paragraful acesta exagerat encomiastic, inutil explicativ, impardonabil de partizan sau, de ce nu, perfect confuz stilistic. N-am chef să-l modific. De prea puţine ori avem curajul să afirmăm deschis ce iubim, ce ne place, pe cine detestăm sau ce măgării am comis. Iar când o piesă de artă iese atât de pregnant în relief, a lăuda-o la modul echilibrat, “obiectiv”, devine mediocritate – programată sau involuntară!

Am “playat” DVD-A-ul, versiunea surround, compresie MLP 24/96, de mai multe ori decât restul titlurilor King Crimson, editate în acelaşi format anii trecuţi. E şi asta un elogiu. Indirect.

Dumitru Ungureanu
27 noiembrie 2012