“Muzica este un grai în care se oglidesc, fără
posibilitatea de prefăcătorie, însuşirile psihice
ale omului, ale popoarelor”(George Enescu)

Jimi Hendrix - introducere
(extras din cartea "Pe urmele lui Hendrix" de Radu Lupaşcu)

Descrierea lui Jimi Hendrix se poate face printr-o singură frază, scurtă: "A fost cel mai mare chitarist rock pe care l-a cunoscut vreodată lumea". El nu se înscrie doar ca un reper muzical, ci ca un eveniment major în istoria culturală a secolului XX. Într-adevăr, puţini au revoluţionat muzica aşa cum a făcut-o el. A intrat în conştiinţa publicului la sfîrşitul anilor ’60, cînd lua amploare rock and roll-ul electric. Vremurile erau în schimbare, iar noii artişti creau şi redefineau muzica pentru o întreagă generaţie. Dar şi acum, după 35 de ani de la trecerea în nefiinţă, spiritul şi muzica sa, dăinuie la dimensiuni planetare. Fan-cluburi, reviste, cărţi şi albume foto, simpozioane, CD-uri tribute, concerte in memoriam, totul despre Hendrix şi muzica sa, este scris, rescris, povestit, adulat, cântat, interpretat, adăugat, cercetat, aprofundat şi păstrat cu mare grijă în arhivele sufletului. Esenţa acestuia, simbolul creaţiei sale şi marea sa pasiune sunt rezervorul care umple paginile acestei cărţi, respectiv minutele unui CD, ce se doreşte a fi, o mulţumire tărzie, dar sinceră.

“Clapton is God”. Ioan Big, care a scris o carte despre Clapton, spunea despre acesta: “poate nu este un zeu, însă cu siguranţă compune şi cântă o muzică divină”. Despre Hendrix este de ajuns să-ţi pui întrebarea. Un răspuns poate fi această carte. În plus, veţi afla despre multe albume magnifice, despre o lume muzicală ancorată în măreţia şi suferinţa unui geniu. Despre “stările din vis”, despre căutările sale pasionale, despre irepetabila sa sălbăticie, despre stăruinţa în autodepăşire, despre o magmă sufletească reversată la infinit…

O carte despre chitarişti, adresată tinerei generaţii de astăzi (ce nu trebuie să mai aibă şi grija asta), o carte destinată rafturilor goale din bibliotecile naţionale, în fine, o scriitură despre existenţă şi mai ales rezistenţă. Despre spiritul maestrului, despre fantoma ce bântuie lumea în căutarea unui trup spre reîncarnare, despre geniu şi desfrâu, despre soare şi lună, despre noi, ei, mai puţin ele, despre tot ceea ce a urmat, după o poartă deschisă.

Este totodată, o şansă unică să povesteşti cititorilor şi ascultătorilor de muzică rock de ce asculţi acest gen muzical şi de ce încă se mai cântă, se mai studiază ... Sunt sau mai bine zis suntem, o expresie a intelectului Hendrix. Joaca sa cu istoria este perpetuă. Dragostea nepreţuită pentru nesfărşitelor sale experienţe, pe care le-a creat în timpul vieţii şi le vor mai crea mulţi alţii după tragica sa moarte, este o pildă a respectului pe care noi românii o dăm celui mai bun dintre toţi.

Hendrix se afla în frunte. El a transformat chitara dintr-o simplă voce într-un întreg cor. În acel moment, şi mai ales în albumul de debut, “Are You Experienced”, Hendrix a emis note şi sunete pe care nu le mai auzise nimeni pînă atunci. Numele lui a fost James Marshall Hendricks. Născut nu făcut, la 7 noiembrie 1942 în Seattle, Washington, fiul lui James Allen Hendricks (grădinar) şi al lui Lucille, cu sânge indian cherokee în vine. În 1961, la 18 ani, se duce la Airborne Division 101 US Army. O experienţă inedită, senzaţiile brute oferite de săritura cu paraşuta, explorarea fizică a spaţiului fiecare atom al corpului uman cuplată cu o gândire profundă care nu reuşea să înţeleagă şi cu atât mai puţin să accepte realitatea din jurul său, sângele, mizeria şi tragediile cauzate de războiul din Vietnam.

O mică parte din geniul lui Jimi Hendrix a fost puterea lui incredibilă de compozitor, reuşind să creeze unele din cele mai minunate balade posibile din părţi unice de chitară armonică şi ritmică. În cele mai multe cântece Jimi creează ritmul dintr-o serie de corzi de bază strălucind prin înflorituri melodice subtile.

Jimi Hendrix a adus sunetul chitării la un rafinament comparabil cu modul în care marii artişti ai jazz-ului precum Charlie Parker sau Miles Davis au schimbat paradigma saxofonului sau al trompetei. Arta muzicală depinde în mare măsură de talentul şi profesionalismul de care un muzician dă dovadă, dar şi în foarte mare măsură de conjuncţie spirituală, astrală dacă vreţi, în care se integrează acesta. Mulţi artişti din generaţia sa au căzut pradă tentaţiei unei noi încercări, multă lume crezând apoi că aureola sa stă sub imperiul stupefiantelor, sub influenţa stărilor permanent confuzabile cu fericirea veşnică. Geniul său componistic şi talentul nativ demonstrează contrariul alungând cele mai reticente idei despre caracterul labil din faţa plăcerilor materiale ale vieţii. Cartea de faţă poate fi un avocat foarte bun, o cumpănire a efortului depus de Jimi pentru autodepăşire, pentru demnitate şi responsabilitate. Receptarea greşită a cauzei morţii sale presupune o incapacitate de înţelegere a fenomenului Hendrix în diversitatea sa şi o lamentabilă apreciere umană. Din toate punctele de vedere.

La fel ca şi marii muzicieni dinaintea lui, Jimi Hendrix a construit pe bazele existente, rescriind toate regulile şi în acelaşi timp fixând standarde noi pentru instrumentul său. Sideman pentru Little Richard, Isley Brothers, The Coasters, King Curtis, a devenit un adevărat stăpân al chitarei armonice în această perioadă. Pentru cei care au crescut la mijlocul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70, muzica înseamnă mai mult decît o simplă distracţie. Ea înseamnă educaţie. Majoritatea mesajelor emise pe vinil şi în concerte aveau o natură unitară. Puneţi capăt războiului. Iubiţi-vă fratele şi sora. Răzvrătiţi-vă împotriva opresiunii. Dar ceea ce întărea, la vremea aceea, mesajele, erau mesagerii înşişi, ale căror versuri şi muzică modelau caracterul celor dispuşi să privească lumea prin ochii lor. Am fi fost mai săraci pentru că nu am fi auzit niciodată despre ei, dar ei ar fi cântat aceeaşi muzică. Pentru că ei trebuiau să facă ceea ce au făcut. Indiferent dacă şi-au descoperit talentul împinşi de vreo forţă divină sau dacă sunt doar victime ale împrejurărilor, noi suntem aceia care am beneficiat.

Hendrix a început, prin a atrage atenţia pe scena cluburilor newyorkeze, de unde s-a mutat în Anglia, în 1966, luat sub aripa sa de către Chas Chandler, manager şi fost membru al grupului The Animals. La Londra şi-a întâlnit norocul. Împreună cu Noel Redding (născ. 25 decembrie 1945 - Kent, Anglia si dec. 11 mai 2003!- Irlanda) şi John “Mitch” Mitchell (născ. 9 iunie 1947 – Londra), a înfiinţat The Jimi Hendrix Experience, după care rock and roll-ul nu a mai fost niciodată acelaşi.

“Are You Experienced”, scos în 1967, urmat de “Axis: Bold As Love” şi “Electric Ladyland” (ambele în 1968), care l-au consacrat ca unul dintre cei mai populari artişti ai timpului. Apariţiile sale de neuitat de la Monterrey Pop Festival, din ‘67, şi Woodstock în ‘69, Berkeley, Haleakala Crater Hawaii şi Isle of Wight 1970  au devenit subiect de legendă.

Hendrix a murit în mod tragic pe 18 septembrie 1970, în urma a ceea ce medicul legist a denumit "inhalarea vomei provocate de intoxicaţia cu barbiturice". Acum, moartea lui pare o lovitură plină de cruzime a sorţii. Hendrix nu a fost un sfânt, dar nici nu s-a numărat printre marii consumatori de droguri ai generaţiei sale. Chiar dacă nu se mai află printre noi, el este pretutindeni.

Două albume care, deşi scoase după moartea lui, fac parte în mod legitim din discografia Hendrix, sunt “Band of Gypsys”, din 1970, şi “Cry of Love”, din 1971. Primul a fost înregistrat în ajunul Anului Nou 1969, în formaţia post-Experience, cu Buddy Miles la tobe şi Billy Cox, bas. Cel de al doilea era un album rămas neterminat, încheiat de producătorul Eddie Kramer şi de Mitch Mitchell. Un alt proiect rămas neterminat şi care urma să se intituleze “The Land of the New Rising Sun”, a apărut, din nefericire, în 1995, ca o tristă speculaţie sub numele de “Voodoo Soup”.

ARE YOU EXPERIENCED, unul dintre cele mai tari discuri de rock ale tuturor timpurilor. Într-adevăr, la apogeul maimuţărelilor hippy, când Sgt. Pepper îndemna: “să înlocuim chitările cu un grup de coarde”, Jimi s-a năpustit cu rock-ul peste ei ca un buldozer. Ei, da! Şi unde mai pui că era vorba de un negru care i-a umilit pe toţi albii care cântau rock!! E drept că la percuţie era un alb, şi un alt alb era basist, dar chitaristul era negru! Auzi, negru!! Şi acum, că am atins şi problema rasei, să trecem la muzică. Debutul acesta discografic este, într-adevăr, incandescent – fiecare afurisit de sunet care iese din chitara aia te dărâmă, pur şi simplu. Dacă n-ar exista câteva accente tipice anilor ’60, ţi-ar veni greu să crezi că o asemenea performanţă muzicală a fost realizată acum 38 de ani! In acest album, Jimi a rescris, pur şi simplu, istoria chitarei electrice (cumpăraţi-l şi ascultaţi-l, dacă n-aţi făcut-o până acum). “Purple Haze” te leagănă, “Manic Depression” te bumbăceşte, “Hey Joe” te sfâşie, “Love or Confusion” te ridică de pe scaun, “May This Be Love” te transpiră, “I Didn’t Live Today” te rupe-n bucăţi, “The Wind Cries Mary” te alină, “Fire” îţi linge rănile, “Third Stone from the Sun” te derutează, “Foxy Lady” te spintecă, iar “Are You Experienced?” te învăluie! Cine a mai produs un rock atăt de dur şi de complex în ’67? Pink Floyd erau ciudaţi şi zgomotoşi, dar nici ei n-au făcut ca rock-ul să-şi iasă din matcă. Ar mai fi blues-urile, ar mai fi şi “primul negru alb”, singurul capabil să-ncingă publicul (vezi concertul-tribut pentru George!).

A captura spiritul lui Jimi şi mesajul său în timp nu are din păcate nimic comun cu a însuşi tehnica folosită pentru a cânta muzica sa. Şi aceasta datorită faptului că el iese din tiparele tradiţionale spărgând barierele timpului ca orice geniu. Toate încercările de a-l îngrădi în bariera temporală au dovedit că astfel de unităţi de măsură nu reprezintă un instrument de evaluare valabil în cazul său.

Oricine vrea să spargă standardele lucrurilor cunoscute este un adevărat descendent al lui Hendrix. Nu virtuozitatea este importantă, ci starea de spirit şi setea de libertate. Dacă ar fi să învie astăzi, Jimi ar vedea că sămânţa muzicii pe care a plantat-o continuă să rodească pe întreaga planetă.

Rezultatul inerent este pleiada de chitarişti imitatori, foarte buni instrumentişti, şi cred că am putea umple multe pagini cu nume sonore care se încadrează în această categorie ce, din păcate, nu au reuşit să adauge nici măcar un cuvânt sau chiar o virgulă în plus la volumele scrise de către Jimi Hendrix.

“I said I didn’t mean to take up all your sweet time
I’ll give it right back…. One of this days
Yeah….but if don’t meet you no more in this world…
Hmmm
I’ll meet you on the next one don’t be late….
Don’t be late….”

“Next world” (lumea următoare) şi nu lumea cealaltă………………………

Oare? Oricum acest cântec pe lângă titlul Voodoo Child are şi o paranteză greu de interpretat. SLIGHT RETURN…. Sigur a doua versiune a cântecului, vor spune unii zâmbind? Oare asta să fie totul???

Desigur, NU! Cei mai buni, care sunt cu sau fără voia lor “Pe urmele lui Hendrix” au fost studiaţi, selectaţi şi prezentaţi în cele ce urmează. Este o listă lungă, foarte lungă. Vor rămâne probabil multe lucruri nespuse, dar cu siguranţă se vor mai ivi ocazii pentru a o continua. Este un îndemn şi o promisiune. Mulţumesc încă o dată, prietenilor mei, Silviu Aioniţă, Cristi Neacşu, Florin Ochescu şi Mitică Ungureanu pentru sprijinul sincer pe care mi l-au dat.

Autorul