JOHNNY WINTER - „Rock Me Baby”

Un artist foarte cunoscut în România în special datorită acelui beteşug din naştere. Aşa sunt în general ştiriştii de la noi, caută senzaţionalul în mod intenţionat. Este în principal vorba despre o involuţie în starea culturală a acestei naţiuni şi o manipulare în media a unor oameni cu diplome fără acoperire în competenţă. Nu spun că nu au dreptate şi că John Dawson Winter III nu este albinos sau şaşiu, dar meteahna asta a mass mediei de a scoate în evidenţă în primul rând un defect fie el şi fizic în faţa calităţilor umane sau profesionale este de condamnat. Acest beteşug a fost transformat în avantaj datorită faptului că Johnny este un artist complet şi a rămas din 1969 până-n prezent unul dintre cei mai buni chitarişti de blues-rock ai generaţiei sale. Mai trebuie să menţionez - în special pentru unii muzicieni români – că Johnny Winter este un artist modest, cumpătat în atitudine. El s-a născut pe 23 februarie 1944 în Beaumont un orăşel din Texas, unde celebrul puţ de extracţie Spindletop a dat naştere „goanei după aurul negru” din 1901. Crescut într-un orăşel locuit de sondori aspri şi muncitori de pe şantierul naval, şi-a petrecut ceasuri nenumărate ascultând un DJ local, pe nume J.P. Richardson - Big Bopper* de la Chantilly Lace - şi s-a îndrăgostit de muzica rock & roll a anilor ’50. Şi-a strâns prima trupă, Johnny and the Jammers, în 1959, când avea 15 ani, cu fratele său Edgar, în vârstă de 12 ani, care cânta la claviaturi (1959 -1960). Johnny va câştiga atunci un concurs organizat de radio KTRM pentru interpretarea piesei Johnny B. Goode a lui Chuck Berry. Profitând de această şansă fraţii Winter au decis să înregistreze un single cu piesele “School Day Blues"  şi "You know I love you" la casa Dart Records. Astfel Johnny „Macaroni” Winter, Edgar Winter, Willard Chamberlain, Dan Polson, şi Melvin Carpenter într-un cuvânt Johnny and the Jammers vor cuceri topurile din Beaumont. Următoarele două piese „Creepy" şi "Oh my darling" vor urca pe locul 7 la radio KRIC. Cea de-a doua trupă de tinereţe a lui Johnny se va numi Johnny Winter and his Crystaliers ulterior Coastaleers cu următoarea componenţă: Johnny “Cool Dady” Winter – voce, chitară, Ronnie Becker – bas, Edgar Winter – tobe, Willard Chamberland - sax, Don Duron – pian. Cu această trupă vor înregistra două piese „One Night of Love" şi "Hey Hey Hey" la KRCO label. Au mai urmat şi alte trupe între 1965 şi 1969 toate avându-i în prim plan pe fraţii Winter, ele numindu-se pe rând Johnny and The Beaumonts, It and them, The Great Believers, Texas Guitar Slim, The Insight, The Traits şi Neil and Newcomers.

La vremea aceea, tensiunile rasiale erau mari în Beaumont. Cu numai nouă luni înainte de naşterea lui Johnny, oraşul fusese scena uneia dintre cele mai grave revolte pe teme rasiale din istoria Texasului. Străzile au fost invadate de mulţimi furioase, magazinele incendiate şi legea marţială instaurată, după care 2.000 de soldaţi în uniforma gărzilor naţionale şi a poliţiei texane au izolat oraşul de restul lumii până la calmarea spiritelor. În ciuda acestei moşteniri violente, Johnny îşi aminteşte că, în copilărie, nu se sfia câtuşi de puţin să se aventureze în cartierele locuite de negri, pentru a asculta şi a interpreta muzică.

Privind în urmă, este de părere că cei din comunitatea de culoare ştiau că obsesia lui pentru blues este sinceră. „Nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. Mergeam tot timpul în cluburile frecventate de negri şi nu m-a deranjat nimeni, niciodată. Am fost întotdeauna bine primit.” În plus, s-a împrietenit cu Clarence Garlow, DJ la postul de radio de culoare KJET din Beaumont. Acesta i-a deschis ochii şi urechile faţă de blues-ul rural şi de muzica de extracţie cajun. Clarence a realizat înregistrări pentru case regionale, specializate, precum Goldband, KRCO, Frolic, Diamond, Moon-Lite, Hall-Way şi altele.

Circulă o anecdotă celebră, despre ziua în care Johnny şi fratele lui s-au dus să îl vadă pe B.B. King într-un club din Beaumont pe nume The Raven. Singurii albi din sală, bineînţeles că ieşeau în evidenţă. Dar Johnny era deja pregătit şi dornic să cânte cu idolul lui. „Aveam vreo 17 ani – îşi aminteşte el – şi, la început, B.B. n-a vrut să mă lase să urc pe scenă. Mi-a cerut carnetul de sindicat, dar îl aveam. Şi l-am pisat, trimiţând tot felul de oameni să-l roage să mă lase să cânt. În cele din urmă a decis că, dacă atâta lume e dispusă să mă asculte, indiferent dacă sunt bun sau nu, poate merită să-mi dea voie pe scenă. Mi-a dat chitara şi m-a lăsat să cânt. După aceea, publicul m-a aplaudat în picioare, iar el şi-a primit chitara înapoi.”

Marea şansă a lui Winter a venit câţiva ani mai târziu, în 1968, când Larry Sepulvado şi John Burks, editori la Rolling Stone, l-au menţionat într-un material pe tema muzicii din Texas, care a declanşat un război al licitaţiilor între casele de înregistrări, câştigat în cele din urmă de Columbia. După semnarea contractului de cinci ani cu Columbia records în 1969 - pentru suma destul de mare la acea vreme (300.000 de dolari) - el şi-a definit rapid abordarea proaspătă a blues-ului clasic ca pe o combinaţie de cea mai bună calitate, destinată numeroşilor fani care descopereau această muzică prin intermediul unui Jimmy Page sau Eric Clapton. Pendulând constant între blues-ul country simplu, în stilul lui Robert Johnson, şi stilul blues-rock cu un slide total pe chitara electrică, el a fost întotdeauna unul dintre cei mai respectaţi vocalişti şi instrumentişti ai genului, veriga clară de legătură dintre blues-rock-ul britanic şi rock-ul sudic american (în stil Allman Brothers şi Lynyrd Skynyrd).

Primul său disc recunoscut este “The Progressive Blues Experiment” ce conţine înregistrări din ’67 reprezentând  în special cover-uri după piese celebre de blues. Acest disc este o întreagă colecţie de înregistrări mai vechi şi reprezintă practic debutul lui Johnny Winter ca artist solo. El a fost lansat în 1968 la faimosul label Sonobeat Rec. din Austin, abia fondat cu un an în urmă. Însă discul ce l-a propulsat furtunos în lumea muzicală a fost cel din 1969 pe care foarte mulţi îl recunosc ca de fapt primul său album întrucât cel din ’68 nu a fost propagat foarte bine în media, iar după semnarea contractului cu Columbia drepturile la “The Progressive Blues Experiment” au fost vândute casei Imperial records ce-l vor (re)lansa în 1969, imediat după apariţia la Columbia a primelor două albume solo Johnny Winter 1 şi Second Winter. Chiar şi astăzi puţini ştiu de existenţa şi mai ales de valoarea primului său disc, “The Progressive Blues Experiment”. În ’67 şi ‘68, Johnny înregistrase cover-uri după B.B. King, Sonny Boy Williamson, Muddy Waters, Slim Harpo şi Howlin’ Wolf, dar şi patru piese proprii, mărturii ale dragostei aprinse pentru blues-ul slide. Cele patru sunt foarte cunoscute publicului: "Tribute to Muddy", "Bad Luck and Trouble", "Mean Town Blues" şi "Black Cat Bone". Trio-ul de atunci era compus din Johnny Winter – chitară, mandolină, muzicuţă şi voce, Uncle John „Red“ Turner - percuţie şi Tommy Shannon – bas, cel care ulterior avea să devină membru în trupa Double Trouble, al lui SRV... Un album clasic de blues alb, vizionar şi, un regal chitaristic fără cusur. “The Progressive Blues Experiment” a fost remasterizat în 2005 şi lansat de Capitol Records.

Discul din 1969, Johnny Winter, primul album de blues-rock anunţa fără echivoc apariţia pe scena naţională a unui nou chitarist. El cuprindea interpretări îndrăzneţe ale unor piese de blues clasice precum „Be Careful with a Fool”, a lui B.B. King, „Good Morning Little School Girl”, a lui Sonny Boy Williamson II, „When You Got a Good Friend”, a lui Robert Johnson şi „Back Door Friend”, a unui alt texan, Lightin' Hopkins, împreună cu două titluri originale ale lui Winter, „Dallas” şi controversatul “I'm Yours and I'm Hers”, care a început să fie intens difuzat de posturile de radio FM underground. Cu această piesă a fost invitat să deschidă concertul din Hyde Park ai giganţilor de la The Rolling Stones, ca mai apoi să participe în aceeaşi zi cu Jimi Hendrix - pe 18 august 1969 - la celebrul festival Woodstock. Aici a cucerit definitiv audienţa şi s-a înscris pe coordonatele unui foarte respectat muzician de blues-rock. The Rolling Stones i-au compus „Silver Train“, piesă ce va apare pe albumul Still Alive and Well a lui Johnny, dar şi pe Goats Head Soup al Stoneşilor, din acelaşi an 1973. Componenţa trupei lui Winter cu care a înregistrat discul din 1969 era: Johnny Winter - chitară electrică şi slide, muzicuţă, voce, Edgar Winter – clape, tobe, Tommy Shannon - bas, Uncle John Turner - percuţie, Stephen Ralph Sefsik - alto sax, Norman Ray - baritone Sax, Walter "Shakey" Horton – muzicuţă, Willie Dixon - contrabas, A. Wynn Butler - tenor sax, Karl Garin - Trumpet, Elsie Senter, Carrie Hossel şi Peggy Bowers - backing vocal, iar celebrul Eddie Kramer a fost producător consultant. Albumul a ajuns până pe locul 24 în topuri, urmat rapid de Second Winter, în acelaşi an. Cub Koda** descrie perioada aceea ca pe una în care „venit direct din Texas, cu un trio excelent, Winter făcea muzică blues-rock pentru îngeri”. Un album care face tranziţia spre rock şi care leagă numele Johnny Winter de cultura texană. Găsim aici un „Johnny B. Goode” mult mai evident şi dinamic decât în urmă cu 10 ani... Mai descoperim un cover de excepţie după Dylan la „Highway 61 Revisited“ în manieră Hendrix şi desigur alte 5 compoziţii proprii cu care Johnny îşi autentifică calea spre Olimpul Titanilor. Albumul Second Winter ar fi trebuit să fie dublu, dar fiindcă înregistrările nu au fost mulţumitoare, piesele “Tell the Truth" şi "Early in the Morning” au fost incluse în ediţia remasterizată din 2004 a albumului alături de un al doilea disc ce conţine concertul de la Royal Albert Hall din 1970. Componenţa de pe acest album năucitor este: Johnny Winter – chitară electrică, mandolină, vocal, Edgar Winter - clape, alto sax, voce, “Uncle” John Turner – percuţie, Tommy Shannon, Dennis Collins – bas.

În ciuda modei muzicale a vremii, Winter a rămas să înregistreze la Columbia şi la casa de buzunar Blue Sky mai bine de un deceniu, cu succese ca Johnny Winter And (1970), Still Alive and Well (1973) şi John Dawson Winter III (1974). De asemenea el a contribuit la familiarizarea unei noi generaţii de ascultători cu gigantul blues-ului Muddy Waters, producând şi cântând la chitară pe albumele Hard Again (1977), câştigător al premiului Grammy, ca şi pe I'm Ready (1978), nominalizat la Grammy, Muddy Mississippi Waters Live (1979) şi King Bee (1981). Colaborările au fost atât de reuşite, încât Waters a început să se refere la Johnny ca la un „fiu adoptiv”. În anii '70 şi '80, Johnny a fost purtătorul neoficial de drapel al blues-ului, promovând şi susţinând carierele idolilor săi precum Muddy Waters şi John Lee Hooker. Există un DVD lansat anul trecut ce cuprinde selecţiuni din concertele susţinute în perioada 1970 – 1979, foarte relevant pentru tehnica şi performanţa artistică  a acelor ani. Se numeşte Johnny Winter - Live Through the ’70s şi tezaurizează 111 minute din arhiva oficială a marelui artist.

Totuşi, noua schimbare după primele două mari (trei cu cel din 1968) reuşite s-a produs. Johnny îl cooptează pe chitaristul Rick Derringer pentru a doua chitară în trupa sa şi lansează un nou mare succes de piaţă albumul Johnny Winter And ce provoacă audienţa la un blues-rock mai dur dar foarte determinant. Piese ca “Guess I’ll Go Away”, "Rock And Roll, Hoochie Koo” şi “Prodigal Son” sunt bine primite de public şi în special de critică. Albumul Johnny Winter And va fi cel mai bine vândut album în exteriorul Statelor Unite. Din prima formulă de quartet făceau parte: Johnny Winter - voce, chitară, muzicuţă, Rick Derringer – chitară, voce, Randy Jo Hobbs*** – bas, Randy Zehringer – baterie (fratele lui Rick Derringer). A urmat imediat turneul şi lansarea albumului Live Johnny Winter And din mai 1971 cu o singură modificare de componenţă - înlocuirea lui Randy Z cu bateristul Bobby Caldwell. Aici găsim cele mai reuşite piese din concertele sale: “Good Morning Little Schoolgirl”, “It's My Own Fault”, “Jumpin' Jack Flash”, “Rock & Roll Medley: Great Balls of Fire / Long Tall Sally / Whole Lotta Shakin' Goin' On”, “Mean Town Blues” şi, desigur “Johnny B. Goode”. Cum era de aşteptat acesta a urcat pâna pe locul 40 în topul Billboard şi a fost deasemeni foarte bine vândut! Înregistrătile live provin din concertele de la Fillmore East N.Y. şi Pirate’s Word din Florida. Un album cântat impecabil, cu avalanşe de note muzicale şi potop de solistici, în care ajunge să cânte, de exemplu “Great Balls of Fire”, mai repede decât însăşi compozitorul … Cum am spun “te frige când pui mâna pe el”…

După aceste două succese mondiale, urmează în viaţa lui Johnny o perioadă de derută, neroditoare, cu care niciun artist nu se mândreşte. Însă talentatul chitarist reuşeşte totuşi să fie prezent pe unul din albumele foarte valoroase ale fratelui său, Roadwalk din 1972, album pe care regăsim celebra piesă Tobacco Road****.

Revine puternic în activitatea discografică în aprilie 1973 cu albumul Still Alive and Well ce lansează un mare hit Rock Me Baby*****, unul din cele mai cântate standarde de blues. Ineditul acestui disc îl constituie flautul lui Jeremy Steig (ex. Bill Evans) şi mellotronul lui Todd Rundgren (Utopia, ex. Nazz) care îmbogăţesc spaţiul sonor şi-l energizează. La fel de valoroasă este şi „Trenul de Argint” - piesa dăruită de Stoneşi – pe care Johnny o “execută” impecabil, ajutat fiind şi de chitara slide a lui Rick Derringer. Dar nu este singura piesă a Stoneşilor pe care Johnny a ales să o interpreteze. “Let It Bleed”, este cântată într-o manieră convingătoare care-l face pe Johnny să se întrebe în finalul piesei, “Goddamnit, did that get it, or what?". Componenţa din ’73 era: Johnny Winter – chitară, mandolina, muzicuţă, voce; Rick Derringer – chitară;  Randy Jo Hobbs – bas;  Richard Hughes – tobe; Mark Klingman – pian; Todd Rundgren – clape;  Jeremy Steig – flaut. Piesa titlu este o compoziţie Derringer, pe care a relansat-o Johnny cu ocazia acestui disc, prima variantă de pe Roadwolk fiind uşor anemică şi amalgamată.

Ultimul album scos la casa Columbia, “Saints & Sinners”, este lansat în martie 1974. Combinaţii de rock and roll stil anii ‘50 şi alte cover-uri, dintre care cea mai interesantă este cea după piesa lui Van Morrison  "Feedback on Highway 101". Altfel, un disc fără prea multă strălucire în pofida unor solistici deosebite ca întotdeauna. Însă Columbia nu se lasă mai prejos şi (re)lansează două “piese” grele. Excepţionala mărturie live “Johnny Winter And/Live” în 1986, cu multe piese bonus faţă de cel din 1971 şi, poate cel mai valoros album  live din cariera lui Johnny, The Woodstock Experience în 2009! Un dublu box-set deluxe ce omagiază a 40-a aniversare a celebrului festival şi care urcă pe primul loc în Billboard Top Blues Albums.

Cu următorul album lansat în decembrie 1974,  Johnny schimbă casa de discuri trecând la Blue Sky. „John Dawson Winter III” este un album bun. Casa Gommsongs din UK a lansat un CD remasterizat cu cele două albume din anul 1974 – “Saints & Sinners” / „John Dawson Winter III” – variantă lansată în anul 2007. Nemulţumiţi de rezultatele albumelor, Rick Derringer şi ceilalţi îşi vor oferi serviciile lui Edgar, mult mai serios din acest punct de vedere. Johnny lansează un album de selecţii din concerte numit “Captured Live” care a fost lansat pe piaţa muzicală începând cu martie 1976. La mijlocul aceluiaşi an Edgar şi echipa sa îi întinde o mână de ajutor şi realizează împreună albumul live „Together” lansat în luna iulie 1976, ce conţine piese soul sau rock and roll. Următorul an, Johnny începe colaborarea cu Muddy Waters şi participă la succesul albumelor „Hard Again” şi „I’m Ready”. Primul este o bijuterie a bluesului electric, din componenţa trupei făcând parte: chitaristul Bob Margolin, pianistul Pinetop Perkins, muzicuţistul James Cotton şi toboşarul Willie "Big Eyes" Smith. La cel de-al doilea album de Grammy, Muddy îl invită pe Jimmy Rogers la chitară şi pe Big Walter Horton la muzicuţă, doi “grei” ai bluesului din Chicago. Johnny activează în trupa lui Muddy şi pleacă în turnee realizând în plan personal albumele “Nothing Bt The Blues” (1977), “White, Hot and Blues” (1978) şi “Raisin’ Cain” (1980). Apoi, Johnny îl va ajuta pe Uncle John la albumul propriu ”Gulf Coast Blues” şi va pleca în turneu cu acesta în anul 1981. După o pauză binemeritată, Johnny începe colaborarea cu casa lui Bruce Iglauer, Alligator Records. El lansează aici trei albume, „Guitar Slinger”**** în 1984, „Serious Business”*** în 1985 şi „Third Degree”**** în 1986 şi Winter cucereşte 2 nominalizări la premiul Grammy. Johnny Winter este recunoscut drept unul din primii 10 chitarişti de blues-rock ai tuturor timpurilor. Din această perioadă provine şi primul său videoclip, ce a stat mai mult de şase luni pe postul MTV! “Don't Take Advantage of Me" este a doua piesă de pe primul album de la Alligator rec. şi a fost scrisă de Lee Baker jr.

Winter a mai înregistrat şi la alte case, cum ar fi: Relix („Blues to the Bone” ’95, „Birds Can't Row Boats” ’88, „Lone Star Kind of Day” ’90, „Walking by Myself” ’92) şi Point Blank („Hey, Where’s Your Brother?” din 1992). Dar, el a revenit şi a rămas la blues, prima sa dragoste în materie de muzică.

Astfel, I'm A Bluesman, discul scos la Virgin/EMI în 2004 şi nominalizat pentru un premiu Grammy, nu a făcut decât să îi amplifice reputaţia, deja mare cât Texasul. Pentru el, Johnny a colaborat încă o dată cu producătorul său de atâta vreme Dick Shurman (Robert Cray, Wayne June Albert Collins, Roy Buchanan), ca şi cu Tom Hambridge (Susan Tedeschi, George Thorogood). Îl acompaniază trupa încercată în turnee şi formată din chitaristul Paul Nelson, basistul Scott Spray şi proaspăt cooptat percuţionistul Tony Beard, cu apariţii ale prietenilor precum keyboard-istul Reese Wynans (de la celebrul grup de acompaniament Double Trouble) sau asul muzicuţei James Montgomery. „I'm A Bluesman s-a născut pentru că am găsit timpul şi materialul necesar”, declară el. Din colecţia de 13 piese, trei aparţin prietenului său, al doilea chitarist al trupei, Paul Nelson, care compune împreună cu basistul lui Winter, Scott Spray. Ei au colaborat la Shakedown, pe tema vieţii în închisoare, compunând „Pack Your Bags” şi piesa de titlu, descrisă de Nelson ca fiind o biografie pe muzică a lui Johnny Winter. „Am vrut să scriu o piesă despre viaţa lui, despre cine e şi ce reprezintă el pentru alţi muzicieni. Sunt mândru să spun că, după ce a ascultat-o, mi-a declarat că l-am surprins corect."

Winter a optat, de asemenea, să înregistreze două piese pentru producător, Hambridge: “Cheatin' Blues” şi primul album single, „Lone Wolf”. Johnny şi trupa lui au înregistrat piesele pentru I'm A Bluesman în mai multe studiouri din New England, unde locuieşte acum Winter. El rămâne însă un băştinaş al Texasului, născut şi crescut în  Beaumont.

După ce numele lui a devenit cunoscut însă, au apărut mai multe albume Johnny Winter considerate „neoficiale”, dintre care unele compilate din single-urile înregistrate în adolescenţă, majoritatea produse de Roy Ames, proprietarul lui Home Cooking Records / Clarity Music Publishing. Conform unui articol apărut în Houston Press, Winter a părăsit oraşul tocmai pentru a se îndepărta de el. Ames a murit pe 14 august 2003, de cauze naturale, la vârsta de 66 de ani, fără a lăsa moştenitori; dreptul de proprietate asupra înregistrărilor iniţiale rămâne o chestiune neclarificată. Winter declara într-un interviu în care era menţionat numele lui Roy Ames: „Tipul a înşelat atâta lume, că mă enervează şi să vorbesc despre el!”

Într-un interviu recent, Winter îşi explică atitudinea actuală faţă de muzică. „Majoritatea lucrurilor pe care le fac sunt destul de vechi”, spune el, aşa cum îi stă bine celui care cântă blues de-o viaţă. Despre turneu, el afirmă categoric: „Nu interpretăm deloc rock and roll”.

În pofida problemelor de sănătate avute în anii din urmă, care îl împiedică să cânte altfel decât stând aşezat, Winter merge mult în turnee. Stând jos, el se concentrează asupra pieselor de blues şi evită succesele rock, cu excepţia celor bazate pe blues-ul cu care a fost asociat întreaga sa carieră, aşa cum a făcut pe 23 august 2008 la Bowling Green, în Kentucky, unde a interpretat Highway 61 Revisited şi o piesă care a furnizat un hit celor de la Rolling Stones, It's All Over Now. Există un dvd oficial cu înregistrări din 2003, Johnny Winter Live in Times Square, care “reflectă” starea de sănătate a artistului şi imposibilitatea de-a cânta în picioare, însă acest lucru nu ştirbeşte cu nimic calitatea show-ului oferit publicului. Pentru cei mai slabi de inimă, vă recomand dvd –ul Pieces and Bits cu înregistrări din mai multe perioade ale vieţii sale, care demonstrează valoarea excepţională a marelui chitarist. O colecţie video de 78 minute, fără pretenţii de sunet şi imagine, dar după cum am spus, de mare însemnătate pentru istoria carierei sale artistice. Tot pentru fanii zeloşi, puteţi găsi bootleg-ul, Live on Stage in Canada din 1983, mărturia unui remarcabil jam-session.

Winter a produs două albume de Grammy pentru Muddy Waters, Hard Again şi I'm Ready. Cel puţin trei dintre albumele sale au fost nominalizate pentru acelaşi premiu. A fost unul dintre numeroasele nume de pe scena festivalului de la Woodstock, unde a interpretat o serie de nouă piese, dintre care două împreună cu fratele său, Edgar. A figurat pe coperta primului număr din Guitar World, în 1980. În 1988, a fost primit în Blues Foundation Hall of Fame. Şi este „Johnny” din piesa Tribute to Johnny, de pe faţa a doua a EP-ului Zero al lui Smashing Pumpkins din 1996.

În Texas, chitara are o tradiţie cu rădăcini adânci şi o şcoală de blues curajoasă, marcată de tonuri groase, atacuri agresive şi tehnică excepţională, toate concretizate în stilul flamboaiant şi plin de panaş care este caracteristic statului Stelei Singuratice. De la T-Bone Walker şi Clarence Gatemouth Brown, trecând prin Albert Collins şi Freddie King, până la Billy Gibbons şi Stevie Ray Vaughan, tradiţia chitaristului ca pistolar a continuat să existe. Iar numele care stă în capul acestei liste impresionante este Johnny Winter, ambasador al blues-ului energic din Texas.

De mai bine de 40 de ani, Johnny este un erou fără egal al chitarei. Este foarte posibil ca în curând să-l vedem la lucru pe una din scenele bucureştene. Însă până atunci vă invit să cautaţi să ascultaţi câteva din albumele de început ale acestui mare artist al Texas-ului.

Radu Lupaşcu
18 octombrie 2009

*J.P. Big Bopper a decedat pe 3 februarie 1959 într-un accident de avion împreună cu cântăreţii Ritchie Valens, Buddy Holly şi pilotul avionului Roger Peterson. Acea zi a fost denumită mai târziu „The Day the Music Died” de Don McLean în marele său hit „American Pie”.

** Michael "Cub" Koda este un important critic muzical, DJ, cântăreţ, chitarist şi compozitor american cunoscut pentru piesa “Smokin' In the Boys Room” (apărută pe albumul Yeah! din 1973), preluată de trupa Mötley Crüe în 1985.

***Randy Jo Hobbs (22 martie 1948 - 5 august 1993) este un muzician american originar din Winchester, Indiana. El a activat ca basist în trupa The McCoys între anii 1965 – 1969, apoi în grupurile fraţilor Winter între 1970 - 1976. De asemeni a cântat ocazional cu marele Jimi Hendrix în câteva jam-sessionuri din 1968, ce ulterior au apărut sub numele de Woke Up This Morning and Found Myself Dead (1980) şi New York Sessions (1998), şi mai apoi pe selecţia oficială Bleeding Heart (Castle Music - 1994). A fost găsit mort într-o cameră de hotel din Dazton Ohio, cauza decesului fiind infarct cauzat de consulul excesiv de droguri.

****Tobacco Road este piesă celebră a compozitorului John D. Loudermilk. Cele mai valoroase interpretări sunt ale lui Eric Burdon de pe albumul din 1970 - Eric Burdon Declares War - şi cea în discuţie a lui Edgar Winter.

***** Rock Me Baby este un standard de blues atribuit componistic lui Big Bill Broonzy (după piesa sa „Rockin' Chair Blues” scoasă în 1940). Aceasta avea mai multe trimiteri în text la numele piesei „Rock me baby now, rock me slow . . . now rock me baby, one time before you go“... iar varianta muzicală a lui Johnny Winter este mai apropiată de aceasta. În anul 1964, B. B. King a întregistrat acest cântec pe albumul omonim, devenind la scurt timp un mare hit ce va urca până pe locul 34 în topul 100 Billboard. El a folosit la bază piesa „Rockin' and Rollin'” lui Lil’ Son Jackson din 1950, păstrând în mare parte versurile, dar schimbând instrumentaţia. Între anii 1920 şi 1940 cuvinte ca "rock," "roll," 'baby," şi "mama" au fost foarte des folosite în titlurile cântecelor de blues. Se cunosc şi alte versiuni celebre cum ar fi: Jimi Hendrix (1967), Otis Redding (1965), Deep Purple (1976), Tina Turner (1984) şi Frank Marino (1980), printre mulţi alţii.