JAZZ – CONFLUENŢE STILISTICE
INFLUENŢE DE LIMBAJ SONOR ALE MODELELOR AMERICANE

Cum este şi firesc, atunci când se intenţionează însuşirea creatoare a unui nou lexic sonor şi a unor insolite modalităţi de travaliu muzical, se porneşte de la înţelegerea / descifrarea şi, pe cale de consecinţă, la reproducerea / sintetizarea acelui grai alogen. În privinţa jazzului, un prim argument elocvent al acestei aserţiuni îl constituie însăşi materia primă, substanţa muzicii ce se vrea absorbită, deprinsă. Există o sumă de teme de circulaţie internaţională – de la câteva zeci la câteva sute – de melodii însoţite de armoniile aferente, editate într-o antologie intitulată „The Real Book of Jazz” – un fel de „biblie” a jazzmanului, ce se cuvine, preferabil dacă nu chiar obligatoriu, a fi asimilată de aceia care doresc să se dedice genului, fie ei instrumentişti ori vocalişti. Până la apariţia stilurilor moderne, multe dintre asemenea teme de popularitate înglobate în patrimoniul jazzului au provenit din hiturile muzicii pop americane, din spectacole revuistice de pe Broadway, din musical-uri, din coloanele sonore ale filmelor muzicale, devenind apoi teme standard ale jazzului – ne referim la creaţii ale unor reputaţi compozitori precum George Gershwin, Harold Arlen, Jerome Kern, Cole Porter, Richard Rodgers, Irving Berlin, Sammy Fain, Jimmy van Heusen, Matt Dennis, Vernon Duke, Victor Young, Johnny Mercer, Vincent Youmans, Jimmy McHugh, Johnny Green, Ray Noble şi alţii asemenea lor. Din rândul jazzmanilor, autorii de teme s-au afirmat mai ales cu începere din perioada apariţiei stilului be bop – printre aceştia notorii fiind Thelonious Monk, Charlie Parker, Dizzy Gillespie, John Coltrane, Miles Davis, Sonny Rollins, Charles Mingus, Horace Silver, Gerry Mulligan, Bill Evans, Dave Brubeck, Herbie Hancock, Chick Corea etc. Unul dintre cei mai prolifici jazzmen creatori, ilustrul muzician – dirijor de big band, pianist, orchestrator – Duke Ellington a lăsat posterităţii peste două mii de compoziţii proprii, parte dintre ele impunându-se drept teme standard!

Un izvor sine qua non şi totodată unul dintre principalele resurse melodico-armonice ale jazzului rezidă şi în specia de origine africană (din timpuri imemoriale) a bluesului.

Cunoaşterea „pe dinafară” a multor teme standard de către interpreţii jazzului de pretutindeni, drept surse pentru a lor inventivitate improvizatorică, favorizează şi acel intermediu aparte, graţie căruia devine posibilă eventualitatea ca în  jam sessions – întâlniri nepremeditate între muzicieni din oraşe, ţări şi chiar continente diferite (după orele „de serviciu”, în ambientul relaxant al unui club) – aceştia să se lase antrenaţi împreună, spontan, fără preparative, în interpretarea creativă a unor piese familiare tuturor. Multe dintre atare irepetabile performanţe live de certă valoare, memorate din jam sessions, au fost tezaurizate pe discuri care le-au conservat peste ani autenticitatea necontrafăcută, unele dintre  ele impunându-se drept veritabile modele.

Din punct de vedere strict tehnic, printre cutumele limbajului jazzistic se numără:

- anumite scări muzicale modale specifice (inclusiv scara de  blues cu ale sale note blue), altele decât scările muzicale tonale şi modale folosite în „marea muzică”;

- utilizarea preponderentă a unor arhitecturi formale de tipul temei cu variaţiuni ad hoc inventate, adică temă – chorus-uri improvizate – temă (piesele fiind de obicei prefaţate de un intro şi posfaţate de o coda sau outro);

- stabilirea unor formule de componenţă (line up-uri) de esenţă camerală numite combo-uri (de la duo şi trio până la nonet şi tentet [dixtuor]) şi a unor ansambluri mari, aşa numitele big band-uri care reprezintă corespondentele  în jazz (dar în bună măsură diferite) ale orchestrelor simfonice din muzica academică;   

- utilizarea unei notaţii muzicale cu caracter orientativ, rezumativ (acorduri cifrate alfa-numeric), oferind interpretului largheţea de a contribui personal, prin inspirate intervenţii improvizatorice la realizarea produsului sonor finit, potrivit talentului, experienţei, fanteziei de moment şi propriei sensibilităţi;

- evidenţa, ca particularitate distinctivă, a unui balans ritmic numit swing, venind să dinamizeze şi să confere o vitalitate anume, un relief expresiv neîngrădit care se edifică pe suportul cvadraturii metrice a timpilor măsurii;

- imperativul apariţiei, în procesul interpretării de jazz, a unui parametru special definit ca interplay, constând în interferenţa liberă a ideilor muzicale întreţesute spontan de componenţii unui grup. Este vorba despre o neobişnuită interacţiune (care, după unii, ar ţine de... paranormal) izvorâtă din corelarea mozaicată a intuiţiilor individuale într-un benefic spirit colectiv. Iată o trăsătură de excepţie, cu atât mai eficientă dar şi mai surprinzătoare, cu cât ea s-a raportat la improvizaţia colectivă folosită în jazzul tradiţional, iar peste decenii s-a regăsit în construcţiile jazzului free.

Pentru a concluziona asupra datelor de originalitate ale genului, care îl particularizează în concertul celorlalte compartimente ale artei sunetelor, pentru a le sistematiza odată în plus, fie-ne permis a „download-a” aici o definiţie a  jazzului enunţată cu multe decenii înainte de către eminentul jazzolog german de faimă mondială Joachim Ernst Berendt:

1. prezenţa elementului swing rezultat din tratarea specifică a timpului muzical;
2. vitalitatea şi spontaneitatea aparte ale creaţiei muzicale proprii acestui gen (concomitentă cu interpretarea însăşi), în care improvizaţia momentană dobândeşte o importanţă primordială. În legătură cu această trăsătură care face ca fiecare nouă interpretare a unei teme date să se constituie de fapt într-o nouă creaţie, saxofonistul american Paul Desmond declara cu ani în urmă: „un interpret-creator de jazz inventează de-a lungul unei cariere cât un compozitor propriuzis în 500 de ani”;
3. maniera particulară, proprie fiecărui interpret, de frazare şi de emitere a sunetului folosind un întreg arsenal de efecte speciale;
4. tratarea specială a substanţei sonore în contextul travaliului dezvoltător, graţie interacţiunii libere a ideilor muzicale, numită „interplay” – termenul aparţinând unui lexic sui generis, tipic jazzologiei (muzicologia jazzului).

JAZZUL nu se pretinde a fi şi nici nu este o muzică pură. Astfel, scările sale muzicale reprezintă o anumită conciliere între tonalismul de tip european, cu modalismul blue de origine africană, acea conciliere înfăptuită pe noul continent, în Statele Unite ale Americii, patria jazzului, de pe la începutul veacului XX!

La rândul ei, melodica jazzului comportă un dublu aspect, acela al frazelor-temă şi al frazelor-variaţiuni (desigur improvizatorice), aşa cum le-a descris jazzologul şi compozitorul francez André Hodeir.

Armonia, înrudită în mare măsură cu impresionismul european, a etalat, până în perioada be bop, edulcorări menite mai curând să delecteze auzul auditoriului mediu, decât ca să satisfacă gustul melomanului instruit. În schimb, întruchipările moderne şi contemporane au cultivat cu temeritate complexitatea armonică în contextul căreia inclusiv disonanţele îşi află rolul lor deloc de neglijat.

De mai bine de trei sferturi de secol, de când jazzul american a devenit, prin extensie, o artă muzicală periplanetară, exponenţi de orişiunde ai genului se străduiesc să marcheze – şi reuşesc să o facă – contribuţii majore, importante la împlinirea unor cumulări expresive pline de energie, de certă viabilitate şi amplă, policromă diversitate, trăsături însă conforme şi cu tradiţiile culturale ale zonei de provenienţă. Din acest unghi de evaluare, aceste deziderate reprezintă deopotrivă apanajul muzicienilor români de jazz. Dar fireşte, aceştia valorizează caratele originalităţii autohtone – nu înainte de a fi îmbrăţişat elemente de lexic şi principiile definitorii ale jazzului originar de peste ocean. Rezultând astfel, un concept şi un produs artistic de confluenţă, cu atât mai incitant, mai preţios.

Florian Lungu
8 iunie 2020