JAZZUL ÎN COMUNISM
STRATEGII DE ELUDARE A VIGILENŢEI REGIMULUI

S-au depănat deja mai bine de treizeci de ierni de când cultura românească – în ceea ce ne  priveşte, arta sunetelor – a început a se deroba gradual de tarele erei comuniste, subsumându-se altor idealuri / comandamente estetice decât cele obligatorii generate / decretate de fosta dictatură.

În perioada interbelică jazzul autohton cunoscuse o reală emancipare, odată cu afirmarea unor personalităţi artistice accentuate, între care Theodor Cosma, James Kok, Edmond Deda, Sile Dinicu, Jancy Körössy, Alexandru Imre, dar şi datorită frecvenţei sporite a concertelor şi a spectacolelor de gen pe scenele noastre (unele cu participarea interpreţilor invitaţi de peste hotare), dar şi graţie difuzării în direct a unor emisiuni de jazz la radio şi chiar înfiinţării unui Conservator de Jazz în Bucureşti (1941 – 1948). Însă după anul 1945, instalarea la putere a regimului comunist în areal mioritic a adus cu sine modificări profunde, nu doar în structura societăţii, dar şi în teritoriile culturii şi ale artei. Comunistizarea şi sovietizarea României s-au desfăşurat în câteva etape succesive, printr-un proces coordonat de Uniunea Sovietică, cu consimţământul tacit al Occidentului. Înainte de toate s-a procedat la eliminarea elitelor intelectuale, vizându-se uniformizarea socială „pe palierul cel mai coborât, din punct de vedere material, cultural şi moral”, concomitent cu combaterea individualismului, cu înnăbuşirea libertăţilor spirituale, cu impunerea noii ideologii şi cu promovarea proletaritului urban drept clasă conducătoare.

După modelul sovietic al „revoluţiei culturale” din cauza căreia încă de la finele deceniului III Asociaţia Rusă a Compozitorilor din URRS ajunsese la susţinerea unei aberante campanii pentru interzicerea... saxofonului, s-a procedat şi în România la o reconsiderare a jazzului, identificat de noua nomenclatură ca „import de capital cultural decadent propriu imperialismului occidental putrefactice”. Astfel că spre mijlocul veacului trecut, utilizarea la noi a termenului jazz a fost interzisă în media scrisă, în emisiunile de radio şi de TV.

Nu doar jazzul a fost estimat ca o artă decandentă. În ţările căzute sub dominaţia sovietică, mai toată creaţia muzicală modernă a secolului XX era etichetată ca atare, cosmopolită şi prejudiciabilă. Astfel că, menite a fi auxilii ale propagandei comuniste, şi la noi artele deveneau unelte destinate educării maselor, făuririi conştiinţei „omului de tip nou”. Drept care, radioul si televiziunea au fost chemate a populariza, a difuza cu predilecţie „cultura de masă”, întrupată în cântece corale muncitoreşti, patriotarde, în slagăre cât mai accesibile, preferabil mobilizatoare („1 Mai Muncitoresc”, „Tineret pe şantier”, „Drag îmi e bădiţa cu tractorul”, „ Macarale” şi altele asemenea).

În ţara de la răsărit, ulterior dizolvării (în anul 1932) Asociaţiei Ruse a Compozitorilor din URRS, climatul artistic a devenit oarecum mai tolerant, iar grupurilor de jazz străine, inclusiv cele americane, li s-a permis să efectueze turnee în USSR. Inteligentul promotor Alexei Bataşiov a reuşit să convingă autorităţile sovietice că în patria sa de peste ocean jazzul american reprezintă acea muzică prin care negrii îşi exteriorizau protestul contra exploatatorilor albi asupritori! Din păcate însă, această perioadă nu a durat foarte mult, căci după 1945 jazzul a fost din nou asociat cu o nocivă incluziune culturală aparţinând burgheziei de peste ocean, saxofonul fiind iarăşi interzis. Înrâurirea modelului sovietic nu a întârziat prea mult să se manifeste şi în România.

După anul 1949, Societatea Compozitorilor Români s-a metamorfozat în Uniunea Compozitorilor din Republica Populară Română. Comisii speciale, întemeiate sub umbrela Comitetului pentru Arte statorniceau acele criterii potrivit cărora o creaţie muzicală putea fi (sau nu) proclamată retrogradă. În revista „Muzica” din mai 1952 a fost publicat un referat asupra problemelor unor producţiuni ale muzicii pop în care erau blamate influenţele artei sonore americane, sesizabile în ritmurile, armoniile, orchestraţiile de jazz.

Totuşi jazzul a reuşit să reziste în anii de tristă amintire, sub titulatura de „muzică de estradă” sau de „muzică de dans”, unele LP-uri Electrecord din acea perioadă stând mărturie acestei aserţiuni. Până spre mijlocul anilor ’60 jazzul a fost acceptat în restaurante, în spectacole de revistă, la radio şi la televiziune mai ales în întruchipări sonore instrumentale, întrucât – aşa cum corect sesiza sesiza şi Johnny Răducanu – asocierea cu texte poetice era suspectată drept primejdioasă. Astfel că faimoasele „vizionări” prealabile destinate avizării (ori respingerii)  spectacolelor şi concertelor, deveneau adesea superflue în cazul jazzului, o muzică eminamente instrumentală şi care, improvizată fiind, apărea interpretată de fiecare dată diferit! O altă modalitate de a eluda vigilenţa regimului a constat în preluarea unor teme standard ale jazzului internaţional în formulări de titluri – şi respectiv texte – escamotate prin traduceri retuşate. De pildă, jazzologul ieşean Alex Vasiliu menţionează în cartea sa „Jazz în România – Jazz românesc, vol. I” un ingenios exemplu din 1960 de inducere în eroare a „paznicilor culturali”: adoptarea notoriei creaţii (în cinci timpi) numită „Take Five” purtând autograful saxofonistului american Paul Desmond, a fost travestită în versiunea pop românească cu textul „Primăvara-n suflet mi-a adus ritmuri noi” în interpretarea vocalistei Gigi Marga.

Unii dintre muzicienii noştri care nu s-au aliniat „directivelor culturale” emise de Partidul Comunist Român, au plătit exemplar pentru „erezia” lor comportamentală: Mihail Andricu (creator aparţinând muzicii academice, dar în acelaşi timp mare colecţionar de discuri de jazz şi colaborator încă de la numărul 1 al cunoscutei reviste franceze „Jazz Hot”) a fost exclus din Uniunea Compozitorilor, iar din Conservator au fost exmatriculaţi, pe când erau studenţi, tineri artişti de certă perspectivă precum violonistul (devenit celebrul compozitor) Vladimir Cosma, ca şi pianiştii Eugen Ciceu şi Richard Oschanitzky – pentru „vina” de a fi cântat jazz la Ambasada Egiptului din Bucureşti...

Neacceptând interzicerea modului slobod de a se exprima în artă, muzicieni români de jazz valoroşi au ales libertatea. Astfel, au emigrat în Occident pianiştii Eugen Ciceu, Paul Weiner, Radu  Maltopol, Adrian Neagu, trombonistul / dirijorul Peter Herbolzheimer, bateriştii Bob Iosifescu, Puba Hromadka, Puiu Minda, Mişi Farcaş, Billy Bontaş, Stelian Andronic, saxofoniştii Micky Ampoiţan, Ştefan Berindei, basistul Decebal Bădilă, profesorii / dirijorii Horia Dinu Nicolaescu, Poldi Reisenauer (cu toţi stabiliţi în Germania), saxofonistul Nicolas Simion (Austria, actualmente Germania), bateristul Micky Mănăilă, trompetistul Puiu Nistor, pianiştii Cristian Colan, Ion Baciu Jr., Doru Apreotesei (Suedia), pianistul / dirijorul Theodor Cosma şi fiul său, compozitorul / dirijorul Vladimir Cosma, violoniştii Florin Niculescu, Costel Niţescu (Franţa), saxofonistul Peter Wertheimer (Israel), trombonistul Mircea Stan, pianistul Marian Petrescu (Finlanda), pianistul Ludovic Diczi (Elveţia), bateristul Eugen Gondi, interpreţii la ţambal Giani Lincan, Marius Preda, contrabasistul Ionuţ Dorobanţu, clarinetistul Alex Simu (Olanda), pianistul Mimi Bogdan, basistul Constantin Ulinici, percuţionistul Valeriu Pavel (Norvegia), vocalista Aura Urziceanu, ghitaristul Dan Ionescu (Canada), saxofonistul Edi Agopian, ghitaristul Radu Goldiş, trompetistul Emil Bîzgă, pianistul / compozitorul Lucian Ban, basistul Cătălin Rotaru (SUA) etc. În anul 1969 ilustrul pianist român de jazz Jancy Körössy a emigrat la rându-i, iniţial în Germania, acolo conlucrând cu diferite grupuri şi înregistrând în luna septembrie a aceluiaşi an la vestita casă de discuri MPS, în formulă de trio, remarcabilul album „Identification” ce conţine, pe lângă şase reformulări ale unor teme extrem de cunoscute din repertoriul standard al jazzului ca „Stella By Starlight”, „All The Things You Are”, două reuşite compoziţii proprii cu influenţe de melos şi ritm românesc, numite „Sorrow” şi „Identification”; peste ani, acest admirabil LP a apărut reeditat pe CD în Japonia. După cum se ştie, în 1970 Jancy Körössy a peregrinat din Germania şi, cu sprijinul cunoscutului realizator de emisiuni Willis Conover de la postul de radio „Voice of America”, s-a stabilit şi a activat dincolo de Atlantic, în oraşul Atlanta din statul Georgia, SUA, reîntorcându-se în 1993 în România. În perioada post ’89, nu numai Jancy Körössy ci şi alţi muzicieni ai noştri care se auto-exilaseră din România spre a se defini creator conform propriilor convingeri şi nutrind dezideratul realizării de sine în context artistic internaţional, au revenit temporar sau ireversibil pe meleagul natal, animaţi de dorul de ţară.

Florian Lungu
16 septembrie 2020