Is This A White Guy?

„Când deschide gura ca să cânte, de acolo iese ceva unic,
Cea mai distinctivă voce masculină din muzica rock”

Asta scriau cei de la Rolling Stone Magazine, în review-ul lor pentru albumul Every Picture Tells A Story din 1971. La finele anului trecut, Warner Bros, a anunţat în semn de omagiu adus întregii cariere solo petrecută de Rod Stewart sub sigla Warner, re-editarea întregului catalog al artistului. Toate materialele vor fi remasterizate, în plus, vor exista cântece, materiale video, duete, nelansate încă pe disc. Majoritatea apariţiilor vor fi în ediţie de lux, un adevărat regal pentru fani şi un lucru deplin meritat pentru artistul care a vândut până acum peste 250 de milioane de albume şi single-uri. Cred că este un motiv suficient de puternic să aruncăm o privire, evident modestă, asupra unei cariere care durează de peste 40 de ani.

Şi-a început cariera muzicală însoţindu-l pe cântăreţul de folk Wizz Jones în turneul său european, la începutul anilor 60. În timpul acestui turneu a fost deportat din Spania pentru vagabondaj. Întors în Anglia în 1963, se alătură trupei lui Jimmy Powell. Nu rezistă mult timp nici aici. Se va muta la Londra, aici intră în Hoochie Goochie Men, trupa lui Long John Baldry, cu care înregistrează un single în 1964, dar fără succes în clasamente.

Prima mişcare importantă pe care o va face, va fi de-abia la sfârşitul anului 1966. Atunci se va alătura lui Jeff Beck, în grupul său. Această decizie îi va deschide drumul spre faimă. Măiestria fostului membru Yarbirds, chitaristul Jeff Beck, vocea şi charisma lui Rod Stewart, au făcut ca primul album Jeff Beck Group intitulat „Truth” să devină un succes atât în Marea Britanie cât şi în Statele Unite. 1968 şi 1969 vor fi anii de succes ai trupei, cu multe turnee de ambele maluri ale Atlanticului şi cu încă un album bun, „Beck-Ola”. Cu toate acestea, în toamna lui 1969 cei doi se despart.

După alte câteva oferte refuzate, Rod Stewart şi bassistul fostei trupe, Ron Wood, se alătură celor de la Small Faces. Aici Ron Wood va înlocui bass-ul cu chitara, iar trupa îşi va schimba numele în mai scurtul Faces. Albumul de debut apare în curând, „First Step”. În tot acest timp, Rod Stewart continuă şă viseze la o carieră solo şi va semna un contract pentru un prim album „An Old Raincoat Won’t Let You Down”. Discul nu are succes în Anglia dar întră în clasamentele americane undeva pe locul 139. Rădăcinile folk ale lui Rod, vor primi pe acest disc, influenţe R&B şi rock, iar rezultatul va fi un sound particular care atrage atenţia asupra creativităţii artistului. La fel, The Faces, îşi vor crea cu primul album, un stil propriu, trupa demonstrând prin acest sound şi prin concertele care vor urma, o asemănare evidentă cu Rolling Stones. Deşi succesul exista alături de trupă, Rod continuă eforturile solo, un al doilea disc fiind lansat pe piaţă: „Gasoline Alley”

1971 este anul în care cariera lui Rod Stewart explodează. The Faces aflaţi la al doilea disc, au mare succes, mai ales datorită concertelor complet nebune, în plus Rod, scoate un al treilea album solo. „Every Picture Tells A Story”, şi are un prim single „A Reason To Believe”. Acesta nu se descurcă prea bine prin clasamente. În schimb, piesa de pe faţa a doua a discului, „Maggie May”, ajunge locul 1 atât în Regatul Unit cât şi în America. Dualitatea evidentă, succesul ca artist solo, la fel succesul ca solist Faces, nu puteau să ducă la nimic bun. Trupa se desparte, deşi un al treilea album, intitulat „Ooh La La” are succes.

„Smiler”, albumul care urmeză continuă sound-ul precedentelor, şi întăreşte succesul lui Stewart. Odată însă cu acest succes, latura rebelă a individului va ieşi şi mai mult la iveală. Aventurile şi scandalurile iau amploare. Stewart se îndrăgosteşte de actriţa suedeză Britt Ekland şi are parte de un scandal neplăcut cu garda financiară britanică. Va avea astfel un motiv să solicite cetăţenia americană. Albumul din vara lui 1975 se numeşte chiar „Atlantic Crossing”. Produs de Tom Dowd, discul marchează distanţarea artistului faţă de rădăcinile sale folk şi aproprierea implicită de sound-ul pop.

În 1976, „A Night On The Town” devine primul disc de platină. Single-ul „Tonight’s The Night” stă 8 săptămâni pe locul 1 în America. În plină eră disco, doi ani mai târziu, Rod Stewart scoate „Blondes Have More Fun”. Single-ul „Da Ya Think I’m Sexy?” ajunge number one, iar albumul se vinde în peste 4 milioane de exemplare.

Odată cu începutul deceniului al opt-ulea, Rod Stewart, adaugă influenţe new-wave în albumul său „Tonight I’m Yours”. Urmează însă câteva discuri de mai mic succes deoarece sound-ul artistului începea să devină repetitiv. De-abia colaborarea cu Andy Taylor, membru Duran Duran, materializată în albumul din 1988 „Out Of Order” îi va readuce succes-ul. „Vagabond Heart” din 1991 un omagiu adus sound-ului Motown marchează alte single-uri de succes de-a lungul şi de-a lat-ul globului. În 1993, Rod Stewart se reuneşte cu vechiul său amic Ron Wood, pentru un concert sub sigla MTV Unplugged, reuşind un material cu adevărat memorabil, apărut ulterior pe disc audio. Urmează „A Spanner In The Works” poate cel mai subapreciat album din întreaga carieră, iar cu „When We Were The New Boys”, Rod Stewart se întoarce la rădăcinile rock-ului. În acest an avea să se încheie colaborarea cu Warner Bros. Albumul „Human” din 2001 va apărea sub sigla Atlantic, dar succes-ul va fi unul limitat.

Un an mai târziu, Rod se îmbarcă în proiectul Great American Songbook, sub sigla J Records, compania lui Clive Davis. Vor urma patru albume cu cover-uri după piese celebre din istoria muzicii americane, albume care îl vor readuce pe Rod Stewart în fruntea clasamentelor. Ultimul album scos de artist avea să iasă în 2006, „Still The Same: Great Rock Classics Of Our Time”, la fel, cover versions după piese clasice.

Nu cred că există prea mulţi dintre cei care au cât de cât tangenţă cu muzica adevărată, care să nu fi ascultat şi apreciat măcar unul dintre cântecele celebre marca Rod Stewart. O lume întreagă a făcut-o şi încă o face. Includerea artistului în celebra Rock’n Roll Hall Of Fame, în 1994, este dovada celor scrise mai sus. Deşi în ultimii ani, datorită vârstei şi problemelor de sănătate, concertele lui au fost din ce în ce mai rare, perioada de glorie, a însemnat prestaţii live impresionante. În ianuarie 1985, Stewart a concertat la Rock’n Rio Festival, în faţa a peste 100.000 de spectatori. În noaptea respectivă a fost furtună, pe toată durata show-ului, iar artistul avea să spună despre eveniment, „M-am simţit ca şi cum aş fi câştigat campionatul mondial de fotbal”. În turneul american din 1989, mai precis în Mexic, pe stadionul din Guadalajara, au venit 50.000 de oameni, în Jalisco 80.000, iar la Buenos Aires în Argentina, a avut 90.000 de spectatori. Pe data de 31 decembrie 1994, pe plaja Copacabana, a cântat în faţa a peste 3 milioane şi jumătate de suflete. Impresionant, nu?

Dincolo de succesele sau insuccesele lui ca muzician, Rod Stewart a ţinut mai mereu prima pagină a ziarelor şi datorită vieţii private extrem de zbuciumate. Nimeni, poate nici chiar el însuşi nu va putea enumera relaţiile mai mult sau mai puţin oficiale în care a fost implicat, cu femei foarte frumoase şi celebre. În fond ... „Blondes Have More Fun” nu? Dincolo de aventurile sentimentale, viaţa privată a lui Rod Stewart, este savuroasă şi pentru celelalte aspecte. A fost şi este un mare amator de fotbal. Este suporter cu loc rezervat pe viaţă pe stadionul echipei Celtic. De asemenea este suporter Manchester United. A şi jucat fotbal la viaţa lui, şi a recunoscut că practicarea acestui sport a avut o mare contribuţie în contra-balansarea efectelor negative ale statutului de vedetă rock. Sex, Drugs and Rock’n Roll este o sintagmă cu care Rod Stewart a avut de a face la ca şi bunul său amic Ron Wood. Acum joacă fotbal pe terenurile din vecinătatea reşedinţei sale californiene, este un mare colecţionar de machete de trenuri, aici având o adevărată colecţie de rarităţi. Este unul dintre cei 400 de proprietari ai modelului Ferrari Enzo.

În 1999 a fost diagnosticat cu cancer tiroidial. A fost operat în iulie 2000, iar în urma operaţiei i-a fost afectat şi timbrul inconfundabil al vocii. Acesta s-a refăcut, operaţia însăşi a fost un succes, Rod Stewart devenind de atunci un contribuitor activ financiar, al fundaţiei City Of Hope Charity.

Treptat Stewart a reînceput concertele, acum se află în plin turneu mondial de promovare al ultimului său album şi tocmai şi-a anunţat datele pentru Europa. Nu sunt multe, dar nu strică să sperăm.

Nu pot să închei acest articol fără a menţiona un lucru poate mai puţin ştiut. Rod Stewart a fost artistul favorit al marelui nostru actor Dem Rădulescu. De unde şi până unde titlul articolului? Păi să vedem... Elton John a spus într-un interviu că Rod Stewart este cel mai bun interpret pe care l-a ascultat vreodată şi că este cel mai mare cântăreţ alb de soul. În 2006, James Brown părintele muzicii soul, avea să spună acelaşi lucru, iar Chuck Berry: ... „Is This A White Guy? You Are Kidding Me!!”

Ovidiu Moldovan
10.02.2009