Între mister şi realitate!

Stimate domn,

Vă propun un mininterviu despre viaţa şi activitatea dumneavoastră. Trupa Experimental Q rămâne un reper de profesionalism şi avangardă muzicală de excepţie în istoria noastră muzicală şi este foarte mult apreciată de toți aceia care v-au cunoscut  personal şi au simţit vraja ei în concert. Celorlalţi le rămân acele înregistrări neoficiale, puţine la număr, însă suficient de edificatoare pentru acea zonă misterioasă şi total surprinzătoare pentru perioada în care aţi activat. Mie personal, mi-a făcut o deosebită bucurie acel prim vinyl realizat cu ajutorul prietenului meu, Claudiu Oancea, şi sper că mă voi bucura la fel de mult şi de al doilea, în curs de apariţie. Este o reparaţie morală şi un act cultural fără echivoc. Pentru cei din generaţiile mai tinere care nu vă cunosc, dar sunt interesaţi de adevărată Artă a Sunetelor, reiau în modesta mea expunere un citat din prezentarea lui Claudiu:

„Valentin Farcaș, unul dintre cei mai buni și mai enigmatici chitariști români, vine pe 15 iulie 2022 la The Pub Universității, într-un concert unic, în care chitara electrică va trece de la rock la blues, și de la psychedelic la free jazz, într-un amalgam experimental, în care virtuozitatea instrumentală și talentul componistic își dau mâna. Membru fondator și compozitor al formațiilor de rock progresiv și jazz-rock, Experimental Q și Experimental Q2, ai anilor 1970, Valentin Farcaș și-a pus amprenta asupra stilurilor acestor trupe, prin sunetul explorator de chitară, orchestrațiile complexe și atmosfera sumbră, provenită din lecturi esoterice. În anii 1980, Farcaș a lăsat deoparte sunetul electric, influențat de Robert Fripp și John McLaughlin, activând în ansamblul de muzică veche Musica Antiqua, compunând muzică de teatru și susținând recitaluri de muzică renascentistă, sau de jazz, la marile festivaluri ale vremii, precum cel de la Sibiu. Stabilirea în Germania l-a făcut să se întoarcă la prima dragoste, rockul: trupele Silvie Rider Band și Havoc stau mărturie în acest sens. Conservatorist prin educație, rocker prin atitudine, perpetuu căutător (sonor și nu numai) prin voia proprie, dar și a lucrurilor, Valentin Farcaș a acumulat, de-a lungul timpului, o experiență muzicală greu de egalat.” (Claudiu Oancea)

Ce este mit şi ce este realitate? Cum percepeţi România acum şi ce împlinire v-a adus Germania?

Stimate Domnule Lupașcu, vă mulțumesc, în primul rând pentru cuvintele amabile și pentru invitația de a purta un dialog, încă de la distanță, acum cu câteva zile înainte de revenirea mea în România. Ce este mit și ce este realitate... întrebări universale, la care fiecare din noi găsește, sau nu, un răspuns. Și Germania a fost, la un moment dat, situată între mit și realitate pentru mine. Acum, recunosc că este mai aproape de realitate, decât de mit! (râde) Atunci când am plecat din România, în 1987, aveam în minte un mit al Germaniei de dincolo, al Vestului. Am ajuns într-o lume cu totul necunoscută și, foarte repede, mi-am dat seama că nu știam, de fapt, mare lucru despre locul unde ajunsesem. În România eram cunoscut la momentul plecării, aveam vise, aveam frustrări. În Germania s-a spulberat totul la primul concert live cu Pepe Romero [n.red. Chitarist clasic și de flamenco, de renume internațional]. Dar nu m-am dat bătut, am continuat să fac ce făceam mai bine, deși scena era cu totul alta, o luam de la zero. Dar am perseverat, am fost invitat la festivaluri de muzică contemporană, precum Darmstadt, sau Trossingen. În paralel, am ajuns profesor de chitară clasică și mi-am dat seama că mentoratul este ceva ce îmi aduce plăcere, nu doar stabilitate. Nu m-am lăsat nici de rock. Claudiu v-a menționat deja trupele în care am activat, Silvie Rider Band și Havoc. Pe de altă parte, România s-a transformat din ce în ce mai mult în mit, odată cu trecerea anilor. Am revenit rar și doar pentru proiecte muzicale, precum Ektoplasmische Suite [n.red. Album de chitară clasică, scos în 2007]. Așa că, exceptând timpul petrecut în studio-uri și la câteva concerte, n-am apucat cu adevărat să cunosc România de după 1990. Dar nu e timpul pierdut.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră această nouă provocare Experimental Solo Guitar? Ce model de chitară aţi ales pentru concertul din 15 iulie 2022 şi de ce?

Experimental Solo Guitar este în același timp un proiect vechi, dar și nou. Sunt și piese care, la bază, au fost compuse pentru chitară clasică, dar acum sunt reinventate pentru chitară electrică. Sunt piese scrise inițial pentru proiectele mele de muzică rock din Germania, dar reochestrate acum. Sunt și piese noi. Proiectul îl văd la fel ca pe celelalte pe care le-am inițiat, doar că acum contextul este diferit. Nu doar că îl pun în scenă în România, după atâția ani, dar este o revenire la viața concertistică după doi ani de pandemie. Să stai atâta timp, fără să cânți live...simți că, ușor-ușor, moare ceva din tine. Dacă mă gândesc că a fost o perioadă când nici cu studenții de chitară nu puteam să interacționez, din cauza restricțiilor... A fost greu, dar acum resimt lucrurile ca fiind pe o pantă ascendentă și vreau ca acest proiect să se înscrie pe această pantă. Ca model de chitară, încă mă strofoc să aleg între Fender Telecaster și Stratocaster. Dar nu mai am mult timp la dispoziție!

Cui doriţi să vă adresaţi prin acest nou proiect şi dacă reuşita lui vă va permite să reluaţi colaborarea cu acei membri rămaşi ai grupului Experimental Q? Sau poate vă gândiţi să dezvolţaţi acest experiment cu alţi muzicieni români?

Oricui interesat de chitara electrică, de experiment, indiferent de vârstă. Inițial m-am gândit că un asemenea proiect ar fi tentant în primul rând pentru cei din generația mea, dar apoi mi-am amintit ce mi-a comunicat Claudiu, că vinilurile noastre cu Experimental Q [n. red Amintiri despre viitor, 2021; Dans marţian, 2022] au stârnit entuziasm și printre oameni mai tineri. Dacă e așa, asta e mare lucru, înseamnă că am avut cu adevărat ceva de spus! Din păcate, la momentul de față o reuniune Experimental Q are șanse mici. Jenu [Eugen Tunaru, claviaturistul trupei Experimental Q] este în Canada, Nicky [basistul trupei] este mai mult în Suedia...fiecare din noi cu altă viață, cu problemele prezentului. Desigur, nu se știe niciodată, dar eu am preferat să mă concentrez acum pe viitor, iar acesta pentru mine este deocamdată Experimental Solo Guitar. În ce privește colaborarea cu alți muzicieni români: de ce nu? Sunt cât se poate de deschis, dar trebuie să știți că nu este simplu. Trebuie să ajungi să îl cunoști pe cel cu care cânți pe scenă. Uneori asta se întâmplă neașteptat de repede. În 2010, când am cântat din nou cu Experimental Q [n.red. în concert la Big Mamou, Bucureşti, 13 august 2010], după 33 de ani, am colaborat cu un tânăr baterist, Dominic Csergo [n. red. fost component al grupurilor Kumm, Urma]. Ne-am înțeles cu el din prima și nu am avut mult timp la dispoziție să repetăm! Deci, se poate. Dar, într-un proiect solo, eu știu exact ce pot și ce nu pot.

Două nume, Silvie Rider Band și Havoc, sunt necunoscute publicului din România. Ne puteţi ajuta cu o scurtă descriere?

Cu trupa Havoc am fost la Stufstock, în 2007, la invitația lui Mircea Toma. Am revenit apoi la o altă ediție, dar, din păcate, nu am apucat să scoatem niciun CD. Ăsta e unul din regretele mele. Era o trupă formată împreună cu studenții mei, un proiect de rock adevărat, dar și cu prog. Silvie Rider Band a fost un alt proiect, de scurtă durată, mai mult înspre jazz, fusion. Silvie e acum în Austin, Texas, cântă jazz. Pe de o parte, în proiectele acestea am colaborat cu niște muzicieni de mare clasă, dar, pe de alta, nu ne-am bucurat de mare succes, nici măcar în Germania. Lipsa unui manager profesionist și-a spus cuvântul. Plus natura muzicii. Așa că nu mă miră faptul că trupele rămân necunoscute în România.

Ultimul cuvânt vă rog să-l adresaţi cititorilor revistei noastre virtuale, Arta sunetelor.

Din ce mi-a povestit Claudiu, îndrăznesc să spun că cei mai mulți (dacă nu toți) care vor veni la concerte sunt și cititori ai revistei dumneavoastră. Mă bucur să aflu că există și asemenea proiecte, care dau atenție și muzicilor de genul celor care m-au marcat și pe care le cânt. Nu pot decât să vă salut pe această cale și să vă invit la un concert pe care îl vreau un eveniment și pentru mine și pentru cei din sală!

Al dumneavoastră,

Radu Lupaşcu

redactor-şef

3 iulie 2022

Foto: arhiva Valentin Farcaş