Interviuri fără note: RITA CHIARELLI

“Blues din Uptown în Downtown”

În mod incontestabil, titlul de ‘The Queen of the Canadian Blues’ îi aparţine compozitoarei şi interpretei de Blues de origine italiană Rita Chiarelli, recompensată în ultimii 30 de de ani cu absolut toate premiile importante din media şi din industria muzicală canadiană dedicate acestui gen (Maple Blues, CBC Great Canadian Blues Award, JUNO, Manitoba Blues Society şi Hamilton Blues Society’s Lifetime Awards etc.), răsfăţată de presă (“Zeiţa Blues-ului canadian” – Shelagh Rogers, CBC Radio One), dar mai ales de publicul care adoră să o asculte în concert pentru sinceritatea şi pasiunea pe care o transmite prin intermediul unui concoct muzical bazat pe un reţetar propriu în care Bluesul este pigmentat deopotrivă cu accente nord-americane (R’n’R, Country, R&B) şi latin europene din spaţiul muzicii tradiţionale, în special din Peninsulă. Toate acestea ar conduce la prima vedere spre impresia că avem de-a face cu un artist al cărui talent este rafinat şi grijuliu ambalat pentru a fi mai bine vândut maselor de iubitori a Bluesului de către un corp de experţi în imagine (cum este cazul, de exemplu, al lui Joe Bonamassa). Ei bine, lucrurile nu stau deloc aşa... au contraire. Rita Chiarelli este o ‘hard working woman’ lipsită de fasoane, dar independentă, hotărâtă şi care vrea să îşi menţină controlul asupra propriei cariere, decisă să se exprime aproape exclusiv prin intermediul muzicii şi mai puţin prin tehnici moderne de PR care să sprijine... mercantilismul, şi ca atare, inclusiv informaţiile elementare despre biografia sa ne sunt oferite cu parcimonie. Ştiam totuşi că Rita Chiarelli a ajuns ‘Regină’ din postură de ‘Cenuşăreasă’ întrucât s-a născut într-o familie sărmană de emigranţi şi a copilărit într-un oraş industrial care asigură 60% din producţia de oţel a Canadei. A descoperit Bluesul pe undele radiourilor de peste graniţa cu Statele Unite şi a fost ferm convinsă încă de la bun început că îşi doreşte să devină muzician de Blues, în fapt a fost atât de ferm convinsă încât a început să concerteze în cluburi minuscule şi obscure încă de când avea 15 ani (cu grupul Tempest). Ştiam de asemenea că drumul spre succes nu a fost însă de la bun început unul strict ‘bluesy’ pentru că a fost nevoită să plătească mici tributuri schimbărilor de context şi trenduri în Pop culture, să îşi formeze propria trupă de R&B, Battleaxe, să cânte apoi cu legenda Rockabillyului Ronnie Hawkins şi, nu în ultimul rând, să compună şi să producă muzică Disco italiană. Determinarea încrâncenată şi învăţămintele trase din variile lecţii ‘muzicale’ au făcut-o să rămână şi să perservereze totuşi pe linia pe care ea însăşi o trasase şi care a propulsat-o în atenţia Americii şi, mai apoi, a Europei, datorită întâlnirii conjuncturale cu cineastul canadian Bruce McDonald care i-a crescut subit cota de popularitate. Rita Chiarelli are în spate un parcurs muzical nu foarte simplu de descifrat astfel încât, profitând de prezenţa la Braşov şi de deschiderea sa pentru un dialog de fond, am încercat să mă lămuresc cum a ajuns să cânte cu vieţaşii din Angola şi să mai şi primească un JUNO, echivalentul canadian al Grammy-ului, pentru albumul înregistrat în penitenciar, “Music From The Big House Soundtrack” (2011). Am pornit aşadar tacticos pe urmele Ritei Chiarelli...

Vii din Canada, din nord. Ce te-a apropiat de Blues care este un gen de muzică născut în comunităţile de African-Americans din... sudul Statelor Unite?

M-am născut aproape de graniţă, în Hamilton, Ontario. Hamilton se află pe marginea lacului Ontario şi foarte aproape de lacul Erie. Dincolo de lacuri sunt Buffalo, Rochester şi New York-ul şi pe când eram copil prindeam posturi americane de radio de Blues, de R&B, de Underground, care dădeau o muzică ce în mod normal nu se difuza în Canada. Atunci i-am ascultat pentru întâia oară pe Big Mama Thornton, pe Koko Taylor, pe B.B. King, i-am auzit cântând pe toţi aceşti băieţi şi fete, iar ceea ce l-a făcut cu-adevărat atrăgător pentru mine s-a datorat faptului că părinţii mei erau emigranţi italieni şi, cu toate că n-am făcut niciodată foamea şi am avut întotdeauna un acoperiş deasupra capului, eram o familie săracă, ne lipseau destule lucruri... părinţii mei munceau din greu pentru că asta era viaţa în Canada pentru emigranţii italieni şi, într-un fel, ascultând Blues şi auzind oameni care îşi exprimau furia şi frustrarea în acel mod specific Blues-ului, am fost sensibilizată pentru că nu mai exista nimeni altcineva, nicăieri, pe care să îl auzi exprimându-se pe sine însuşi în această manieră. Ceea ce se difuza de obicei la noi la radio era foarte ‘white washed’, o muzică foarte veselă şi ‘fericită’, pe când ceea ce ascultam eu era o muzică mult mai adevărată şi mai expresivă. Iar faptul că sunt de orgine italiană a făcut să fiu şi mai tuşată pentru că noi suntem un popor expresiv, suntem oameni extrovertiţi, aproape... explozivi, din foarte multe puncte de vedere...

... tot tu spuneai la un moment dat că “In Hamilton, we identified with Blues music.”.

Da, Hamilton se identifica cu muzica Blues pentru că era un ‘blue-collar town’, un oraş în care oamenii prestează munci dificile, fac munci manuale foarte grele... au slujbe în fabrici în care muncesc pe brânci, n-au decât 20 de minute pauză de prânz, ştii tu, slujbe din acelea în care pleci la muncă încălţat cu papuci rezistenţi şi porţi cască de protecţie, şi, ca atare, oamenii, fiind mai înguşti la minte, aveau o mentalitate foarte simplă şi aspră, asemănătoare Blues-ului, iar Blues-ului i-au creat în mod natural un ambient perfect.

În ciuda dificultăţilor din viaţa de zi cu zi, părinţii te-au sprijinit în alegerea ta de a face muzică. Spuneai însă ceva care mi-a atras atenţia şi anume că pentru ei a fost ‘a huge leap of faith.’. La ce te refereai mai exact?

Eram un copil, aveam 13 sau 14 ani, iar pentru ei a fost ‘a huge leap of faith’ pentru că au realizat cât de tare îmi doream eu să cânt, că au crezut în talentul meu şi au crezut în determinarea mea reală de a face muzică. Pentru că un copil la acea vârstă poate zice azi ‘vreau aia’ iar a doua zi ‘vreau ailaltă’, dar ei au crezut în mine şi că eu îmi doresc şi vreau cu adevărat să fac asta, însă pentru ei nu a fost simplu deoarece erau oameni foarte stricţi - tatăl meu venea din Sicilia – şi le-a fost greu să se împace cu ideea de a-şi lăsa fata să cânte Blues sau, mai bine zis, să iasă în afară şi să cânte, punct. Nu mulţi taţi sicilieni ar permite fetelor lor aşa ceva. Cumva, nu ştiu cum, şi-au dat seama cât de important era acest lucru pentru mine.

Dacă am încerca să deconstruim Blues-ul, cuvântul ‘muncă’ este unul esenţial. În cazul tău, părinţii au muncit din greu ca să te susţină şi tu însuţi ai muncit din răsputeri să dobândeşti succesul. Obstinaţia ta a fost răsplătită sau ai regrete privind în urmă spre deciziile pe care le-ai luat?

Cred că datorită faptului că am fost atât de încăpăţânată, cred că mi-am primit răsplata. Cânt de foarte mult timp şi probabil voi rămâne un muzician muncitor până voi muri sau cel puţin atâta vreme cât eu îmi voi dori acest lucru şi cât eu voi fi convinsă că pot să cânt cel mai bine. Atâta timp cât voi simţi că pot să cânt cel mai bine voi continua iar când o să simt că nu mai pot mă voi opri. Dar încă pot şi încă... fac muzică. Am fost răsplătită, am avut o mulţime de satisfacţii şi cred că în condiţiile în care n-am avut în spate o mare casă de discuri sau un mare management sau mari investiţii, am realizat destule lucruri de care pot să fiu mândră. Am cântat şi mi-am adus muzica în multe, multe locuri, am realizat un documentar despre Blues [“Music From The Big House” din 2011 – n.r.], am reuşit să gestionez multe proiecte pe care le-am dus la bun sfârşit şi care, privind în urmă, mă fac să mă simt mândră. În familie, am fost cu toţii oameni tenace, pentru că doar aşa puteai să supravieţuieşti... nu puteai să abandonezi, trebuia să fii tenace, încăpăţânat, rezistent la tăvăleală, toate acestea le aveam clădite în noi pentru că suntem foarte mândri că putem munci din greu. Nu e nimic greşit în a munci din răsputeri.

Un al doilea cuvânt asociat cu Blues-ul la care vreau să ne referim din perspectiva experienţei tale personale este ‘heritage’, pentru că mi se pare că ‘moştenirea’ italiană este foarte importantă pentru tine atâta vreme cât ai înregistrat un album, “Cuore”, în 2006. Poţi să îmi spui de ce ai simţit nevoia să faci acest disc ce are subtitlul “The Italian Sessions”?

Am simţit nevoia să onorez amintirea rădăcinilor mele italiene. Nu ştiu câţi cunosc asta sau câţi oameni studiază istoria însă muzicienii de Blues, chiar şi cei din timpurile lui Robert Johnson, obişnuiau să meargă prin restaurante sau în Juke joints şi să cânte pentru a-şi câştiga existenţa şi, poţi să crezi sau nu, dar unii dintre ei cântau chiar şi muzică italiană. Nu foarte mulţi ştiu asta. În opinia mea muzica tradiţională italiană este ca un Blues al italienilor, cântată folk, bluesy, nemaipomenit de frumos din punct de vedere melodic, extraordinar de pasională... pentru mine este o muzică foarte, foarte apropiată de Blues şi am simţit ca firească nevoia de a face acest disc. L-am făcut şi crede-mă, când interpretez pe scenă un cântec italian publicul o ia razna, indiferent de unde m-aş afla, la un festival de Blues sau la unul de Jazz, nu contează. De ce oare? Pentru că este frumos iar oamenii sunt sensibili la muzica frumoasă şi la pasiunea care se simte în aceasta. Totul se reduce la modul în care ne raportăm unii la alţii, nu-i aşa? Eu vreau ca prin muzica mea să creez o punte prin care să îţi transmit ceea ce simt eu, vreau ca eu şi cu tine să avem un loc în care ne înţelegem unul pe altul, în care tu să spui ‘Da, am mai trăit acest sentiment...’ sau ‘Da, ştiu ce simte ea...’, acela este locul, un teren comun pe care noi, oamenii, îl avem, iar pentru mine este important să transmit acest lucru într-un fel în care să poţi înţelege ce simt eu. Iar eu cred că, inclusiv când încep să cânt în italiană, oamenii înţeleg. Muzica ar trebui să fie o oglindă a sufletului... În privinţa lui “Cuore” m-am documentat niţel înainte în privinţa vechii muzici folclorice italiene, cât mai veche cu putinţă, dacă s-ar fi putut doar cea de dinaintea anilor ’50, pentru că unele cântece mi le aminteam din copilărie însă pe altele nu le ştiam deloc. Mi-am dorit să lucrez pe materiale cât mai vechi posibil şi am căutat muzicieni care să o înţeleagă şi să fie capabili să o interpreteze live. Ceea ce am şi făcut, aşa că rezultatul poate nu este perfect dar, ştii, uneori, o interpretare imperfectă este... perfectă.

După “Cuore” ţi-ai surprins publicul încă o dată printr-o schimbare radicală de direcţie cu Thunder Bay Symphony Orchestra şi albumul “Uptown Goes Downtown” din 2008. De ce un muzician de Blues cu rădăcini italiene s-ar apuca să cânte cu ansambluri simfonice?

Canada este o ţară enormă, deci din Toronto trebuie să conduci 18 ore şi eşti încă în Ontario până ajungi la Thunderbay, iar acolo este cea mai apropiată orchestră simfonică din regiune. Probabil că eu aveam câţiva admiratori printre membrii ei pentru că m-au abordat cu întrebarea dacă nu aş vrea să interpretez un program împreună cu orchestra. Am fost foarte fericită primind invitaţia pentru că aceştia sunt oameni care au în spate ani întregi de pregătire în muzica clasică şi să auzi muzică interpretată de un ansamblu alcătuit din 50-60 de asemenea muzicieni este spectaculos, cu atât mai mult când tu eşti cel care stai în faţa lor şi interpretezi cu ei propria ta muzică. Este spectaculos... este înălţător. Dar cel mai important lucru a fost că iubitorii de Blues au putut asculta o simfonie în care au recunoscut Blues şi a sunat absolut minunat, iar pasionaţii de muzică clasică au auzit Blues cântat în manieră simfonică şi, la fel, a sunat minunat. S-au demolat nişte bariere fiindcă o parte din oameni au realizat cât de frumos sună o piesă de Blues interpretată de o întreagă orchestră şi fiecare dintre ei şi-a spus că poate a ajuns să le placă şi Blues-ul sau, ceilalţi, că poate de acum le va place şi muzica simfonică. S-au deschis niste uşi, a fost o experienţă incredibilă. În fapt, mă voi duce din nou în luna noiembrie să mai cânt încă două seri cu Thunder Bay Symphony Orchestra.

Schimbăm macazul şi ne reîntoarcem la primii paşi în muzică. Ai început să susţii concerte când încă erai minoră. Ce îţi mai aminteşti apropo de atmosfera din cluburi şi cum erai primită?

Încă de la prima experienţă m-am simţit nemaipomenit, m-am simţit ca acasă. Sigur că aveam emoţii, aş fi ipocrită să susţin altceva, dar în momentul în care spectatorii au început să bată din palme am simţit că mă pot exprima liber. În casă la noi, datorită faptului că părinţii munceau toată ziua, nu aveau timp să facă pe psihologii, înţelegi ce vreau să zic?... nu aveau timp să fie excesiv de grijulii cu noi şi a trebuit ca încă de foarte tânără să stau bine pe propriile picioare. Când am început să cânt am descoperit că dintr-odată oamenii au început să mă asculte şi drept urmare am simţit că am libertatea să mă exprim pe deplin, să îmi exprim prin muzică furia, frustrările, tristeţea, fericirea, tot ce altfel îmi erau greu să exprim când eram acasă. Cu cât mă exteriorizam mai intens cu atât oamenilor le plăcea mai mult şi pe măsură ce am înaintat în vârstă au început să iasă la suprafaţă tot mai multe simţăminte din sufletul meu iar oamenii m-au îndrăgit şi mai tare. Asta este ce mi-au oferit experienţele din tinereţe. Sigur că Blues-ul era o lume a bărbaţilor şi chiar şi de timpuriu, cu multă vreme înainte de a mea, în anii ’30 de exemplu, era dificil pentru o femeie în această lume a bărbaţilor. Existau femei care cântau Blues, precum Bessie Smith sau Mabel sau Big Mamma Thornton, dar erau puţine pentru că problema era aceea că... femeile aveau copii şi cele mai multe femei stăteau acasă cu copiii pentru că bărbaţii se vânturau de ici-colo. În ce mă priveşte, n-am făcut decât să continui să privesc drept înainte şi cred că mantra mea este şi probabil a fost întotdeauna ‘Fii cât de bun poţi tu să fii!’. Doar atât. ‘Be the best you can be!’ este singurul lucru pe care nimeni nu poate să ţi-l ia. Restul pot să ţi le ia, pot să-ţi ia discurile, să-ţi ia muzica, textele, cântecele, pentru că ştii şi tu că sunt atâţia muzicieni care s-au dus la vale fiindcă îşi închipuie că au pierdut totul iar altcineva a dobândit succesul de pe urma unor piese luate de la ei dar nu e aşa, trebuie să continui să încerci să fii... ‘great’, iar publicul nu va uita şi asta te va menţine pe direcţie.

Bun, dar suntem acum în secolul 21. Mentalităţile s-au schimbat între timp şi cu toate acestea încă sunt foarte puţine femei în Blues. De exemplu, ce a determinat-o pe Emily Burgess, tânăra chitaristă din Rita Chiarelli Trio, să aleagă Blues-ul şi nu să jongleze mai comod cu sunetele pe computer?

Eu am pus mana pe chitară pentru a putea să compun muzică, să îmi creez propriile cântece... dar în privinţa ei nu ştiu. Pe de altă parte cred că Blues-ul este un gen mereu redescoperit poate pentru că puştii, pentru a se îndrepta într-o direcţie sau alta, au nevoie de modele, sau de un erou care să fi existat înaintea lor iar Blues-ul are de unde să le ofere şi atunci ei îl redescoperă ca pe ceva nou. Dar altfel nu pot să îţi dau un răspuns. Nu ştiu ce îi mână să facă asta pentru că nu ştiu ce gândesc. Pentru că, hai să fim cinstiţi, nu e uşor să fii tot timpul pe drumuri şi să mai şi perseverezi în treaba asta... este dificil şi nu e pentru cei slabi de înger. Chiar şi eu m-am întrebat de mai multe ori de ce continui să o fac însă mie îmi place să fac muzică înconjurată de oameni, îmi place publicul şi cred că magia momentului vine dinspre acesta dat fiind faptul că este totul live, faţă în faţă, ochi în ochi, voce şi voci pe care oamenii le aud... cred până la urmă că o mare parte din femeile din timpul meu nu mai sunt ‘on the road’ pentru simplul motiv că le este greu, chiar cred sincer că din cauză că e prea greu pentru femei. Văd că unele femei reies la suprafaţă după ce au dispărut o perioadă, poate s-au retras şi au făcut doi-trei copii iar între timp aceştia au crescut şi ele pot să revină... eu nu am făcut asta, eu doar am continuat pe acest drum. Nu le acuz de absolut nimic ci doar constat... pentru a sublinia că nu este o viaţă uşoară şi o mulţime de oameni, mai ales femei, aleg să renunţe sau să nu păşească pe această cale.

Erai tânără, erai femeie şi anii ’80 te-au prins înotând împotriva curentului, tu şi muzica ta Blues în contextul erei MTV şi a efervescenţei Glam, New Wave, Heavy Metal, etc. Aş vrea să aflu mai multe despre experienţele din acea perioadă şi hai să plecăm de la session-urile cu Ronnie Hawkins...

Ronnie Hawkins este un mare muzician de Rock’n’Roll pe care îl interpretează în stil Rockabilly, care m-a văzut odată cântând cu trupa numeroasă de R&B pe care o aveam la vremea aceea şi mi-a propus ca, în eventualitatea în care band-ul meu se va destrăma, să cânt cu el măcar o bucată de vreme. Am ajuns să fac asta timp de vreo şase luni şi m-am distrat de minune pentru că eram foarte tânără şi mi se părea grozav că sunt alături de un ‘icon’. Pe atunci era cool pentru o tânără persoană să fie într-o asemenea companie cu toate că eu doar îmi cântam în partea mea de show piesele R&B căci asta cântam în acea perioadă, dar, dincolo de scenă, am cunoscut o mulţime de muzicieni precum Frank Zappa, Mike Bloomfield, Bob Dylan, aproape pe toţi, aşa că pentru mine a fost un ‘big thrill’. Muzical... ca să fiu sinceră cu tine, experienţa nu m-a ajutat să evoluez în niciun fel, dar, aşa cum spuneam, a fost grozavă în sine, că am avut ocazia să îi cunosc pe toţi aceşti oameni şi toate celelalte lucruri. Nu a durat foarte mult fiindcă tot ce-mi doream era să revin la muzica mea. A fost doar un moment, o interacţiune, dar nu o descoperire uriaşă sau ceva de genul ăsta. A fost numai... bine. Apoi, la sfârşitul anilor ’80, m-am dus în Italia şi am ajuns să compun şi să co-produc muzică şi să scriu texte pentru muzică Disco şi Pop, o experienţă cu adevărat extraordinară pentru că diferenţa dintre Italia şi Canada era că în Canada tot ce lucrasem fusese ‘live’ sau, dacă nu tot, cel puţin 90%, dar în Italia nu aveau cluburile pe care le aveam noi iar 90% din muncă era în studio. Aşa am devenit foarte familiară şi confortabilă cu lucrul în studio, cu înregistratul şi cântatul... a fost o lecţie foarte importantă pentru mine, chiar fantastică.

Să vorbim acum niţel despre întâlnirea ta cu multipremiatul cineast canadian Bruce McDonald care ţi-a marcat ulterior destinul profesional prin faptul că ţi-a inclus piesa “Have You Seen My Shoes” pe OST-ul lungmetrajului său “Roadkill” din 1989... a fost rodul purei întâmplări?

Este o poveste nemaipomenită. Deci... m-am întors în Canada şi am înregistrat un single, două piese pentru un ‘45’, pe care le-am trimis personal către staţiile de radio, eu le-am pus în plicuri, eu am lins marginea şi am lipit timbrele pe plicuri, da? Un lucru pe care aveam să îl aflu mai târziu a fost că unul dintre radiouri chiar mi-a difuzat cântecul, cel intitulat “Have You Seen My Shoes?”. Unul singur. Pe atunci Bruce McDonald abia îşi făcea şi el un nume, adică era deja cunoscut dar nu chiar atât de celebru, şi m-am trezit cu un telefon de la acel radio în care mi s-a spus că este un tip care a sunat la ei pentru că ar vrea să folosească piesa mea într-un film al său numit “Roadkill” şi şi-ar dori să stea de vorbă cu mine. Aşa că l-am sunat şi mi-a spus că îşi montează filmul într-un loc ce se afla printr-o coincidenţă... la capătul străzii pe care locuiam eu în Toronto, şi că mă roagă să mă întâlnesc cu el şi să aduc şi cântecul pe care îl consideră perfect pentru filmul său, şi pe care eu îl compusesem pentru “Road Rockets” [albumul de debut al Ritei Chiarelli din 1992 – n.r.]. Şi eu i-am răspuns fără ezitare... ‘Ajung imediat!’. Ce se întâmplase de fapt cu Bruce nu cu mult timp în urmă? Fiind în maşină în drum spre locul unde edita filmul, auzise întâmplător piesa mea într-una din cele trei difuzări, că de-atâtea ori s-a dat pe post în total, a tras pe dreapta, s-a dus la o cabină telefonică căci încă nu existau telefoane mobile, şi a sunat la postul de radio spunând că vrea piesa pentru filmul său... Eu am coborât pe stradă şi uite aşa, până la urmă, a ajuns să realizeze pentru mine chiar şi videoclipul piesei după ce a inserat-o în coloana sonoră a filmului lui. Fast forward. Douăzeci de ani mai târziu, mă aflam în sud, în ‘Angola’, Louisiana... Penitenciarul de maximă securitate cu deţinuţi exclusiv bărbaţi cunoscut sub numele de “Angola” [Louisiana State Penitentiary, supranumită şi “Alcatraz of the South” sau “The Farm”, este cea mai mare închisoare de acest gen din Statele Unite, în care 1800 de gardieni păzesc 6300 de condamnaţi – n.r.], un spaţiu cu o încărcătură istorică formidabilă, mai ales pentru Blues. Aici a fost încarcerat Muddy Waters, de asemenea Pete Williams şi încă mulţi alţii [precum Lead Belly, ‘Guitar’ Welch, James Booker, ‘Hogman’ Maxey sau Charles Neville – n.r.], mulţi muzicieni din delta fluviului Mississippi, e un spaţiu îmbibat de muzică. Întrucât povestea e foarte lungă n-o să intru acum în detalii, însă voiam doar să spun că am sfârşit prin a fi admisă înăuntru, am primit permisiunea de a sta de vorbă cu deţinuţii şi am obţinut acceptul de principiu din partea conducerii închisorii de a filma... eventual, ulterior, câte ceva în interiorul acesteia. Aşa că a venit rândul meu să îl sun pe Bruce McDonald, cu care nu mai vorbisem de aproape douăzeci de ani, şi să îi spun că am un proiect pentru care îl consider persoana ideală ca şi regizor. Ne-am întâlnit la o cafea şi i-am descris toată tărăşenia, mai ales că, între timp, primisem şi OK-ul de a-mi aduce în Louisiana propria echipă de filmare care să fie admisă în închisoare. I-am spus că vreau să cânt împreună cu deţinuţi care sunt închişi acolo pe viaţă şi mi-a răspuns simplu: “I’m in.”. Cu Bruce McDonald la bord, care devenise un nume important după toţi aceşti ani, a fost mult mai uşor să obţin banii pentru a realiza proiectul care poartă acum numele “Music From The Big House”.

Înţeleg că este o poveste lungă dar tot nu sunt lămurit cum ai ajuns să faci acea primă călătorie din nord spre sud... din “Uptown” în “Downtown”. A fost una în care ai lăsat hazardul să-şi aducă contribuţia în alegerea traseului ori aveai în minte anumite obiective specifice?

Totul s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Am plecat pe Highway 61 şi pe drum îmi fixam anumite repere cu ajutorul computerului. Încă nu aveam telefoane celulare şi mai cercetam câte ceva în faţa unui computer când simţeam nevoia să fac câte o pauză, şi m-am oprit astfel în Clarksdale, în Rosedale şi în majoritatea celorlalte ‘staţii’ importante pentru Blues, dar Angola a apărut pe ecran pentru că Arhoolie [Arhoolie Records, micul label independent californian fondat de Chris Strachwitz în 1960 care a produs, înregistrat şi reeditat muzica unor bluesmeni “obscuri” pe atunci precum Lightnin’ Hopkins, Big Joe Williams, Mississippi Fred McDowell sau Snooks Eaglin – n.r.] continua încă să distribuie cantecele din Angola. Mie mi se părea interesant dar nu aveam de la început intenţia să mă îndrept înspre acolo aşa că m-am urcat în maşină la Toronto având ca ţintă Louisiana pur şi simplu pentru a căuta eventuale surse de inspiraţie pentru muzica mea în locurile în care s-a născut Blues-ul. Eram însă pe Highway 61 când am văzut un semn pe care scria ‘Angola, Louisiana Maximum Security Penitentiary’ şi dedesubt ‘Turn right’, şi am făcut la dreapta fără să-mi fi planificat înainte acest lucru în vreun fel, am oprit la o benzinărie unde am cerut o carte de telefoane ca să găsesc un număr al închisorii iar tânăra de culoare de-acolo mi-a răspuns că nu e nevoie de carte fiindcă prietenul ei lucrează acolo iar numărul este ‘55...’, mi-am notat numărul, am sunat şi... ‘Nu se poate în niciun caz astăzi.’. Am sunat din nou şi am zis ‘Numele meu este Rita Chiarelli. Sunt canadiancă. Sunt muzician de Blues şi am auzit multe despre istoria locului şi despre Blues...’ dar eu nu aveam absolut niciun plan în minte... când am auzit răspunsul: ‘În regulă, ne întâlnim la poarta închisorii.’. Am condus până în faţa porţilor, garduri de sârmă ghimpată, ziduri ameninţătoare, toate alea, şi... m-au lăsat să pătrund înăuntru. Astfel a început totul. Dar a fost apoi nevoie apoi de mai multe călătorii ca să ajungem să facem filmul, pentru că mi-a trebuit timp pentru a dezvolta ideea şi conceptul.

Acestea s-au întâmplat, dacă nu mă înşel, între 2001 şi 2009. Am plecat datorită lui Bruce de la debutul tău discografic “Road Rockets” din ’92 şi am făcut un salt în timp la “Music From The Big House Soundtrack” din 2011, recompensat cu un premiu JUNO, echivalentul Grammy-ului. În intervalul dintre acestea, ai continuat să înregistrezi în mod regulat şi să primeşti semne de apreciere nu doar din partea publicului de la concertele tale. Începând cu anii ’90 ai fost onorată cu toate premiile importante din Blues-ul canadian, inclusiv Maple Blues ‘Blues With A Feeling Award’ pentru ‘Lifetime Achievement’. Cât de importante sunt aceste distincţii pentru tine?

Ştii, premiile sunt nişte chestii foarte ciudate pentru că, pe de-o parte, fiecăruia îi place să fie bătut pe umăr în semn de apreciere sau de încurajare, dar, pe de altă parte, adevărul este acela că, eu de exemplu, nu îmi amintesc cine a câştigat premiul anul trecut. Nu-mi amintesc. Îmi amintesc în schimb cum m-am simţit în timpul unui concert. Nu poţi să cânţi pe scenă urmărind doar să câştigi un premiu, nu poţi să faci asta, cu toate că mulţi o fac, mulţi se bazează pe asta, dar eu nu îmi bazez cariera pe câştigarea vreunui premiu, eu îmi bazez cariera pe a fi un performer live extraordinar. Am crezut întotdeauna că aşa trebuie să fie. Sigur că e nemaipomenit când primeşti un premiu dar, şi voi spune acum ceva care mă va face mai puţin populară, eu cred că multe dintre premii sunt... putrede. Nu cred că întotdeauna cine merită cu adevărat premiul câştigă acel premiu, cred că e multă politică la mijloc, şi mai cred că publicul este naiv când îşi închipuie că acela este cel mai bun, nerealizând că e foarte multă politică în spatele tuturor spectacolelor de premiere. Oricare ar fi tipurile de premii. Am câştigat o mulţime de premii şi încă mai câştig, însă n-am câştigat întotdeauna atunci când eram realmente convinsă că merit acel premiu. Şi atunci... ‘forget that award and just go on, be the best you can be!’.

Eşti acum un muzician de Blues împlinit din toate punctele de vedere, care are controlul complet asupra muzicii pe care o face, de la creaţie şi până la interpretare. Care este algoritmul tău creativ dacă se poate vorbi de aşa ceva în Blues?

Folosesc extrem de puţine echipamente de înregistrare. Pe vremuri aveam acasă propriul studio de înregistrări dar l-am vândut. Mulţimea aia de butoane, nu, nu... eu înregistrez pe un aparat micuţ, sunt o fată foarte Low-Tech şi dacă mie mi se pare că sună bine cum mă aud împreună cu chitara încep să lucrez la versuri. Trebuie să fie versuri care să îi atingă pe oameni într-un mod cât mai simplu şi direct cu putinţă. Procesul este deci foarte simplu dar adaptabil în funcţie de ce apare mai întâi, muzica sau versurile: cânt melodia şi apoi compun textul sau, dacă sunt inspirată, lucrez la ambele deodată. Important este că întotdeauna urmăresc să ajung la un cântec foarte bun, care să îmi spună mie ceva, să îl simt, să nu mi-l mai pot scoate din minte, şi apoi să transmită acel ceva şi oamenilor. Atunci ştiu că el are ceva de oferit şi că are nevoie de o voce. Pentru că este greu să defineşti Bluesul. Bluesul este un simţământ pe care îl ai într-un moment sau altul în viaţă, unul care poate fi de bucurie sau de tristeţe, nu contează, căci este o formă de exprimare a vieţii. Când eu am ascultat Blues pentru întâia oară... am înţeles. Când auzeam pe cineva cântând Blues, indiferent de cuvintele pe care le rostea, am înţeles de unde venea, i-am înţeles pasiunea, am înţeles că ceea ce trăieşte este adevărat, că ceea ce spune este real. Dacă îl asculţi... ştii. Asta îmi doresc şi de la cântecele mele.

Rita Chiarelli, îţi mulţumesc mult pentru timpul acordat.

Mulţumiri de asemenea Mihaelei Anuţoiu de la Asociaţia Culturală Fanzin pentru facilitarea obţinerii acestui interviu. Rita Chiarelli a concertat în seara de 14 septembrie 2018 pe scena festivalului “Braşov Jazz & Blues Festival”, aflat la cea de-a şasea ediţie.

Ioan Big
14 septembrie 2018 - 26 octombrie 2018

Foto: Courtesy of Asociaţia Culturală Fanzin/Zile şi Nopţi & Rita Chiarelli

Credit foto declin 37-10: Denise Grant