Interviu cu MARCIAN PETRESCU

“Solo (h)armonic”

A fost odată ca niciodată... într-o bună zi, pe nepusă masă, sunt anunţat că am un plic ce îmi este destinat. Mesagerul nu este vreun reprezentant al Poştei Române sau al unei firme de curierat ci Soft Records, casa de discuri ce ne-a restituit înregistrări audio valoroase cu Zavaidoc, Maria Tănase sau Jean Moscopol, dar care a investit de asemenea pe parcursul anilor în (pe atunci) necunoscuţi precum Ţapinarii, Kumm, Cri-Gri sau George Baicea. Oi fi visând eu? Vine plicul. Înainte de a-l deschide mă uit la ambalaj. La destinatar nu scrie numele meu ci, frustrant pentru propria persoană, “unui iubitor de Blues”. Dar dacă mie îmi plac manelele fără număr, techno-rave-ul mai trendy sau folclorul autentic maramureşean? O fi greşit ‘adrisantul’? Plicul e alb, neutru, şi nu pare a încerca să-mi vândă ceva prin intermediul ambalajului sofisticat. Mă uit la timbru şi pe el apare o muzicuţă, o ‘harmonica’, mic instrument muzical de suflat după cum zice DEX-ul. Hmm... întorc plicul să văz expeditorul şi constat că e unul pe care îl cheamă Marcian Petrescu (ştiam că a luat ‘trenul de noapte’ pentru a se îndrepta din postura de practician spre cercetarea muzicologică, dar nu i-am urmărit cu maximă atenţie evoluţia). Hai să deschid totuşi plicul, că nu pare vreun promo comercial de aruncat direct la coşul din bucătărie. Conţinutul mesajului, de natură muzicală şi intitulat “Drifting Blues” (un CD), mă intrigă prin asocierile stranii între Elton John şi Peter Green, sau Paul Rodgers şi Jim Payne. Pop şi Blues, Rock şi Folk sub ‘timbrul’ muzicuţei, pe bune? Citesc şi... ascult misiva şi, în mod firesc, simt nevoia să aflu mai multe despre expeditor, Marcian Petrescu. Las deoparte începând de aici figurile de stil, relevante însă din perspectiva mea întrucât autorul, fără urmă de îndoială cel mai valoros muzicuţist din Romania, propune/provoacă şi nu impune/vinde, dovedeşte curaj experimental şi inovator, nelimitându-se apatic, de dragul confortului personal, la ştersul periodic de praf al unui gen oricum nepopular în Romania, Blues-ul, unul dintre puţinii nostri muzicieni care, din fericire, demonstrează în continuare că are determinarea de a se reinventa prin intermediul... reinventării soluţiilor muzicale propuse publicului larg. Despre noul său album, “Drifting Blues”, ce va fi lansat pe 10 martie 2018, nu voi scrie foarte mult deoarece trebuie să îl ascultaţi în mod obligatoriu dacă vă număraţi printre ‘adrisanţi’ (minte deschisă, pasiune pentru muzica de calitate şi crossoverele artistice, pentru Blues şi muzicuţă... în fapt, ce este indicat pe plicul de care vorbeam metaforic la început), dar mi s-a părut mai important, dat fiind faptul că este primul său proiect solo, să ne reamintim de povestea şi evoluţia muzicianului Marcian Petrescu, care nu ţine de accident sau de conjunctură. Ca atare, m-am simţit obligat să îl (re)iau la întrebări în ceea ce priveşte dilema necesităţii reinventării în Blues-ul contemporan...

De ce ‘drift’ şi nu ‘shift’ în Blues-ul actual în viziunea ta, atâta vreme cât, de exemplu, The Rolling Stones, veterana trupă europeană de Rock a ajuns în 2018 să câştige premiul Grammy la categoria ‘Traditional Blues’? Tranziţie, ruptură sau re-inovare? Să alunecăm sau să ne îndepărtăm?

Ştii ce-i nostim? Nu am maşină, nu mă dau în vânt după variantele extreme ale sporturilor cu motor, nu am făcut în viaţa mea drifturi cu maşina, nici măcar în vreuna condusă de un profesionist..., dar am ales să fac nişte drifturi în blues-ul meu drag. Pentru că aşa am simţit. Nu ştiu de ce abia acum. Ca să-mi parafrazez titlurile albumelor mele de până acum, am început prin a fi “dependent de blues”, am continuat să spun “poveştile bluesului” şi pe urmă m-am adâncit în “descântece de blues”. În tot acest timp - se fac 18 ani în anul de graţie 2018 - am rătăcit şi am jucat printre jaloanele bluesului călare pe muzicuţele mele, cântând în cele mai diferite locaţii de pe aproape întreg cuprinsul ţării. Nu e vorba de tranziţie, ruptură sau re-inovare... aş putea spune că este mai degrabă vorba de o declaraţie de intenţie venită cumva dintr-un străfund al minţii mele uşor neliniştite şi încă tinere. Mi-am spus, în definitiv, de ce nu? Fac o paranteză. Dacă e să vorbim de paradoxuri şi situaţii, în 2017 am avut în România vreo opt festivaluri de blues (posibil chiar mai multe), după ce în urmă cu vreo câţiva ani abia dacă erau două sau maximum trei. Se poate spune într-o oarecare măsură că blues-ul la nivel mondial trece printr-o nouă criză datorată în primul rând lipsei de promovare constantă şi din asta rezultă un anumit dezinteres pentru o muzică care nu se bazează pe trucuri şi artificii ieftine, ci pune accentul pe text, pe poveste şi pe realele calităţi ale unui muzician, dar, paradoxal în acelaşi timp, festivalurile de blues încep să se înmulţească, apar în fiecare an mulţi artişti noi, care prin muzica lor oferă o sinteză fascinantă între elementele “old school” şi cele de fuziune. Willie Dixon spunea la un moment dat foarte simplu “Respect the tradition, but don’t be afraid to innovate”! Revin. ‘Drifting’-ul meu cu acest album se înscrie exact în acest spirit. M-am gândit... de ce să nu ofer o idee despre cum aş fi compus eu aceste piese?

Cu totul necaracteristic genului Blues, percepţia mea în ceea ce priveşte “Drifting Blues” este aceea a unui album-concept personal, inclusiv din punct de vedere al ordonării pieselor în setlist...

Da, se poate spune că este un album conceptual. Sunt piese care mă bântuiau de foarte mulţi ani, unele încă din perioada în care nici măcar nu mă gândeam să mă apuc să învăţ să cânt la muzicuţă. Iniţial a existat o listă cu vreo 30 sau 35 de piese. Ar fi fost imposibil să le înregistrez pe toate. Când am început s-o analizez, am realizat că toate se găseau pe ‘repeat’ în player-ul de muzică de pe telefonul meu. Câteva însă ajunseseră să mă obsedeze. Existau câteva jaloane clare, alimentate de nişte amintiri speciale, pe care le aveam arhivate în minte în urma unor anumite evenimente ale vieţii mele, unele cu rădăcini în copilărie (la vârsta de 8-9 ani), anumite întâlniri cu anumiţi muzicieni plus experienţele a două concerte care mi-au marcat viaţa cu un an înainte de a mă apuca de cântat la muzicuţă (iunie 1996). Dacă vrei, piesele în ordinea lor pot să fie privite/ascultate/înţelese şi ca un fel de “coloană sonoră” a unor momente din viaţa mea. Să o iau în ordine...

LOVE HER DON’T SHOVE HER. Un omagiu adus lui Carey Bell, unul dintre muzicuţiştii mei preferaţi din Chicago Blues. La el am descoperit piesa în chiar anul lansării albumului “Good Luck Man”. Textul m-a cucerit. E compus de Matthew Skoler, dar varianta lui Carey este bestială. În concertele mele are un succes nebun.

DON’T BE AFRAID OF THE DARK. Am descoperit-o în 1990, pe o compilaţie de blues de pe celebrele casete audio care s-au vândut în Bucureşti până prin 1996. M-a lovit rău de tot. Varianta lui Robert Cray este în opinia mea una dintre cele mai frumoase piese de dragoste din blues-ul modern. Când am avut ocazia să ascult şi să analizez toate albumele lui Robert Cray, am realizat că el a făcut prima fuziune cu adevărat credibilă între blues şi pop, pentru care a fost de altfel şi extrem de blamat (de o parte a criticilor), în ciuda succesului nebun la public şi la box-office-ul anilor ’80.

THE SON I NEVER KNEW. După părerea mea una dintre cele mai ‘grele’ piese din blues-ul modern. Un text sfâşietor, cu o poveste comună atâtor bluesmeni ‘rătăcitori’, acei ‘drifteri’ care lăsau în fiecare oraş pe unde treceau, după o noapte de amor, fie inimi sfărâmate, fie câte un copil despre care aveau sau nu să afle vreodată. Eu nu mă regăsesc în situaţia din titlul piesei, dar... am văzut destule faze din astea la viaţa mea! Kenny Neal, autorul ei, e băiat de bluesman şi un cantautor de mare talent.

RUNAWAY TRAIN. Fără prea mare legătură cu seria de filme “Lethal Weapon”, unde piesa apare abia pe genericul de final al părţii a treia. Chestia care m-a frapat a fost asocierea Eric Clapton/Elton John. Blues-rock fuzionat cu pop, o melodie beton şi, mai ales, un text plin de înţelesuri. Cum să rezişti?

SURE SEEMS STRANGE. Capodoperă a blues-ului modern! Şi nu exagerez deloc! Rick Estrin e unul dintre bunii mei prieteni din blues-ul american, mentor în acelaşi timp, un muzician care ilustrează cel mai bine ideea de continuare a tradiţiei prin inovare, totul dublat de un talent fantastic de a se juca cu vorbele, mai ales în cheie de satiră (amară în cazul de faţă, dar atât de plină de adevăruri). Pentru mine este cea mai reuşită colaborare de până acum cu un bluesman american, după cele cu Sugar Blue (2009) şi Charlie Musselwhite (2012). De ce? Pentru că am reuşit performanţa de-al convinge pe Rick să-şi reviziteze şi să reînveţe o piesă compusă în urmă cu 25 de ani pentru albumul “Night Vision” din 1993, şi pe care nu a cântat-o deloc în concerte. Ideea nu a fost doar de a cânta pur şi simplu împreună pe o piesă de-a lui, ci mai ales de a ilustra muzical o “ciocnire” între două culturi, cea Est Europeană (Romania) şi cea Vestică (SUA), liantul fiind ţambalul lui Marius Mihalache, gândit într-o manieră de interpretare de tip “pianistic”. “Mergând pe firul atât de bogat în sensuri al cuvintelor”, ca să-l citez din memorie pe Toma Caragiu, mi-am permis să adaug şi eu nişte versuri pline de tâlc textului original. Sunt tare mândru de piesa asta şi cred că mi-a reuşit cel mai bine în calitate de producător.

I DON’T WANNA GO ON WITH YOU LIKE THAT. Din nou Elton John? ‘What’s wrong with this picture?’ s-ar putea întreba unii. Când stau să mă gândesc, mi-au plăcut multe piese din muzica pop a anilor ’70 - ’80, aveau tot ce trebuie, ritm, melodie cu o logică clară, se puteau fredona... apoi vine anul 1990, dedicaţii muzicale la televiziunea naţională şi apare clipul acestei piese. Dragoste la prima vedere. Nu pentru Elton John, he, he, he... Text deştept, rupt din viaţă, linie melodică super-catchy. Citesc despre Elton mai multe detalii şi descopăr că influenţele lui într-ale pianului vin printre altele din blues şi rock’n’roll deci totul se leagă, ha, ha, ha...

I SMELL SMOKE. Din nou Kenny Neal. Anul de graţie 1997. Intru într-o consignaţie şi văd albumul “What You Got” pe CD. Nu am CD-player, dar totuşi îl cumpăr. Îl trag pe casetă, ajung acasă, o pun în casetofon, mă aşez în fotoliu şi dau ‘play’. Nici nu apuc bine să mă aşez şi mă izbeşte prima piesă de pe album... în mintea mea atât am putut să spun: DA! Încă de la primul concert în care am prezentat-o a prins perfect, mai ales prin text!

THE THRILL IS GONE. 1981. Aveam şapte ani. Bunicul meu pune o bandă pe bătrânul magnetofon Tesla Sonet Duo (pe lămpi). După câteva minute, aud piesa asta. Sunt transpus şi-l rog s-o pună din nou. Aveam să ascult banda aia în următorii ani până a căzut oxidul de pe ea. Cinci ani mai târziu de la momentul revelaţiei încerc să găsesc un profesor de chitară în Oneşti care să mă înveţe să cânt blues ca B.B. King... nu am găsit profesor. Nu a fost să fie sau poate că a fost mai bine aşa, cine ştie? Varianta mea este un tribut adus lui B.B. King şi mai ales lui Paul Butterfield, muzicuţistul care m-a influenţat enorm şi care a dat live una dintre cele mai bune versiuni cu muzicuţa.

SOUL OF LOVE. 20 Mai 1995, Sala Palatului din Bucureşti, concert Paul Rodgers Band. Legenda este pe scenă, eu în genunchi lângă scenă timp de două ore şi nu-mi revin. Apoi mă trezesc în culise faţă-n faţă cu Paul, stau de vorbă cu el preţ de câteva minute şi, înainte să plec, îmi oferă cu zâmbetul pe buze un autograf. Primul concert care efectiv m-a marcat pentru tot restul vieţii! Paul Rodgers a fost şi va rămâne vocalistul meu preferat din blues-rock-ul britanic al perioadei de aur din anii ’60 - ’70. Cea mai ‘blues’ voce de hard-rock, chiar şi atunci când s-a asociat cu un alt nume gigantic, Queen. În 1997 lansa albumul “Now”, în aceeaşi formulă de trupă cu care venise la Bucureşti. Am avut aceeaşi senzaţie ca şi în cazul albumului lui Kenny Neal. Prima piesă de pe album, “Soul Of Love”, mă ‘dărâmă’ efectiv! Sincer, sunt uimit că am avut atâta tupeu încât s-o atac pe acest album, regândind-o aşa cum aş fi compus-o eu.

THE SUPERNATURAL. 23 Mai 1995. Trei zile mai târziu după întâlnirea cu Paul Rodgers, al doilea şoc major al vieţii mele, John Mayall la Bucureşti pe aceeaşi scenă a Sălii Palatului. Pentru mine Mayall este cel care mi l-a livrat pe Eric Clapton şi pe Peter Green. De pe albumul “A Hard Road”, pe care l-a lucrat cu Green, am fost captivat din primul moment de piesa “The Supernatural” care reprezintă pentru mine o chintesenţă, un punct de referinţă major, ce uneşte cumva, prin sunetul şi modul în care este compusă, destinele a trei chitarişti şi sound-urile lor inimitabile: Peter Green, Carlos Santana şi Gary Moore. Toţi sunt preferaţii mei, iar cine nu ştie despre ce vorbesc... e cazul să pună mâna să se documenteze. O altă doză de ‘nebunie’ din partea mea pentru că “these are some gigantic shoes to fill”.

Cu aproximativ două decenii în urmă ai devenit muzicuţist profesionist. Ce anume te-a determinat atunci să crezi că poţi pune zilnic ceva de mâncare pe masă suflând într-un ‘instrument mic’?

Simplu, pasiunea pentru muzică, cultivată în familie, şi mai ales pentru BLUES. Am început ca un simplu colecţionar, am devenit cu timpul un erudit, am făcut emisiuni radio pe plan local şi la un moment dat, am zis să mă şi joc un pic. Cum nu am găsit profesor de chitară, am zis, în naivitatea mea, că muzicuţa e mult mai uşor de învăţat fără profesor... Măiculiţă cât m-am înşelat! Nu intru în detalii, că-s multe şi cam ‘dureroase’ chiar şi după atâţia ani. Glumesc. Dacă la început a fost pasiune, cu timpul a devenit şi meserie. Mi-am dat seama după prima experienţă live alături de o trupă de amici, când am cântat “Hoochie Coochie Man” (cu textul corect!), că mă simt bine pe scenă şi că nu am trac. Când am considerat că ce suflu eu în muzicuţă este destul de coerent, am pus-o de-o trupă. Pe la finele lui 1999 se năştea TRENUL DE NOAPTE, iar restul e deja ‘istorie’. Nu sunt bogat şi nici nu o să fiu vreodată cântând blues în România. Mă descurc onorabil şi sunt cel mai fericit om de pe pământ. Fac ce-mi place şi câştig destul cât să duc o existenţă decentă. Dacă voiam altceva, nu mai stăteam acum de vorbă...

Apropo de asta, apelez la un ‘drift’ faţă de Blues ca fir director al dialogului nostru, ce are legătură însă cu întrebarea anterioară. Există o serie de episoade accidentale în viaţa ta profesională legate de colaborările tale eclectice (ex. Marcel Pavel, 3 Sud Est, Victor Socaciu, Guess Who etc.). Explică-ne te rog această faţetă mai puţin cunoscută a activităţii tale muzicale.

Într-adevăr, putem face aici cumva o continuare a aspectelor care ţin de ideea de a câştiga bani cântând blues la muzicuţă. Ca o paranteză... Am mai spus-o şi în alte contexte şi interviuri, 1979 este anul când a plecat din ţară Cornel Ionescu ‘Muzicuţă’, legendarul nostru muzicuţist (de talie mondială, lucru pe care l-a dovedit cu prisosinţă după ce a ajuns în occident) despre care foarte multă lume habar nu are cum arăta, dar aproape orice român l-a ascultat măcar odată în viaţă prin coloanele sonore ale unor celebre filme româneşti sau în anumite piese de referinţă ale unor muzicieni români. După acest an, muzicuţa cântată la standarde cu adevărat profesioniste dispare total din muzica românească şi nu aberez deloc când spun asta! Am argumente solide, dar nu e locul aici ca să detaliez. După 2003, când m-am mutat în Bucureşti, am început uşor, uşor, să fiu cunoscut prin prestaţiile mele. Mi-am impus din capul locului să ajung să impun la rândul meu un sunet cât mai profesionist posibil oricărei apariţii, în special în blues! Dar... fiind un om foarte deschis către multe genuri muzicale şi care apreciază o piesă dacă are ceva de spus şi o linie melodică ok, am decis să accept şi colaborări care nu au legătură cu blues-ul şi să-mi pun amprenta într-un mod cât mai personal. Marcel Pavel mă admira foarte mult şi m-a contactat. Mi-a spus telefonic ce vrea de la mine, mi-a spus unde să merg să înregistrez, m-am dus, am înregistrat, am fost plătit pe loc şi chiar destul de bine şi după o saptămână primesc piesa masterizată pe email şi un telefon de felicitare de la Marcel. Acesta mă întreba printre altele dacă nu pot să vin într-o oră să filmez la clipul piesei. Am acceptat fără să stau pe gânduri, în primul rând pentru că doream să se vadă clar că muzicuţa este cântată de un om şi nu e realizată prin sampling pe computer. Din acel moment, am început să fiu solicitat. Nu foarte des, dar au fost colaborări frumoase, reciproc avantajoase, mai ales cea cu 3 Sud Est, cu care am lucrat la un nivel de profesionalism extrem de ridicat. Laurenţiu Duţă este un tip care ştie ce vrea şi acordă şi libertate de exprimare unui invitat. Ca o fază nostimă, de ‘picanterie’, colaborarea cu Guess Who mi-a dovedit încă odată cât de bine este să ai muzicuţa potrivită, în tonalitatea potrivită, la momentul potrivit. Iniţial el contactase pe altcineva (nu dăm nume), dar persoana nu a avut muzicuţa necesară, aşa că... am cântat eu! Oricum, prin fiecare colaborare mi-am dorit şi îmi doresc şi pe viitor să demonstrez că muzicuţa nu este doar un instrument al blues-ului! Eu zic că, până acum, am reuşit asta cu brio.

Revenim la Blues şi la grupul Trenul de Noapte al cărui fondator-lider eşti şi alături de care ai înregistrat trei albume de studio. Retrospectiv, cât este de dificil să fii simultan muzician şi manager de trupă şi care au fost hopurile majore peste care a trebuit să treci în toţi aceşti ani?

TRENUL DE NOAPTE a fost cumva un pas logic. O trecere de la statutul de amator, care se ‘prostea’ cu nişte amici la Oneşti într-o sală de repetiţii, la cel de lider al unei trupe profesioniste, care făcea deplasări regulate la Bucureşti, unde cânta în cluburile prestigioase ale anilor 2000 - 2002, sau în alte oraşe din ţară. Ideal ar fi să fiu doar muzician şi să nu am pe cap munca de manager/impresar/booking agent/PR, dar cu cine să fac asta în România? Nu am găsit pe nimeni care să fie serios şi dedicat şi să vrea să muncească pentru mine şi alături de mine şi să câştigăm bani împreună. Muzica asta e mult mai greu de promovat decât chiloţăreala ieftină, care beneficiază şi de multe cancan-uri la fel de ieftine şi de multe ori extrem de sordide. Blues-ul nu se difuzează pe posturile de radio comerciale şi nici la cele de televiziune muzicală. Televiziunea Naţională nu mai are din păcate nici o emisiune dedicată muzicii live, aşa cum mai avea în urmă cu vreo patru ani. Mai apar uneori mici şi puţine ‘oaze’ în care mai poţi să poposeşti şi să-ţi promovezi ce faci. Noroc cu YouTube-ul şi cu Facebook-ul, care, dacă sunt folosite cu cap, ajută enorm. Totuşi, e mare nevoie de deschidere şi din partea radiourilor şi televiziunilor... pentru că, în alte ţări, se poate! Dar, cel mai greu obstacol a fost să conving lumea că Blues-ul nu este strict o muzică de nişă, adresată cumva doar unei “elite” de cunoscători, aşa cum a tot promovat această idee un anumit personaj, al cărui nume nu o să-l menţionez, dar prietenii ştiu la cine mă refer... Acesta este motivul pentru care am ales să compun piese în limba română, ca să-i fac pe oameni să înţeleagă mai clar despre ce vorbeşte blues-ul, că nu e vorba de “filozofie creată” în muzica asta inventată în urmă cu vreo 120 de ani de nişte negri analfabeţi, urmaşi ai foştilor sclavi de pe plantaţiile unor americani din sudul SUA. Mi-am luat destule vorbe pe tema asta, dar publicul a înţeles, iar asta e cel mai important! Şi dacă nişte muzicieni ca Sugar Blue şi Charlie Musselwhite au cântat alături de mine piese în limba română compuse de mine... înseamnă că ştiu ei ceva, că sigur nu au făcut-o pentru bani, ci din prietenie şi pentru că m-au susţinut în demersul meu de a promova BLUES-ul ca LIMBAJ UNIVERSAL.

De când te ştiu ai avut obsesia ‘storytelling’-ului şi nu mă refer neapărat la proiectul tău muzical cu Florin Giuglea, ci la apetitul pentru istorisire. Cât este de important ca publicul să înţeleagă contextul în care s-a născut şi a evoluat Blues-ul?

Textul este cel mai important în blues! Nu o spun eu. A spus-o Willie Dixon, cel care a compus unele dintre cele mai de succes piese din perioada clasică a genului (anii ’50). Şi dacă nici el nu ştia ce spune, atunci... Oricine are curiozitatea să citească un pic de istorie a blues-ului sau ceva materiale despre muzicienii care au făcut istoria genului sau să caute pe YouTube prin multitudinea de documente de arhivă care apar aproape zilnic, o să observe că în toate situaţiile, textul a fost cea mai importantă ‘armă’ al acestui gen muzical. Virtuozitatea instrumentală a fost doar cireaşa de pe tort, care venea să pună şi mai bine în valoare o poveste bună. Uitaţi-vă la Sonny Boy Williamson II (Rice Miller) de exemplu, la filmările realizate în perioada lui europeană (mijlocul anilor ’60)... era suficient să spună două vorbe şi publicul era în picioare. Mărturiile celor care au avut norocul să-i cunoască pe marii bluesmeni sunt pline de evocări fantastice despre talentul lor de povestitori (‘storytellers’). Exact în ideea asta îmi construiesc şi eu micile mele poveşti prin care prefaţez aproape fiecare piesă din concerte. Ştii, e cumva nostim că în plină epocă a internetului, când informaţia e doar la un click distanţă, o mulţime de oameni nu se informează. Nu ştiu, e vorba cumva de lene? Posibil. Oricum, mie îmi face mare plăcere să condimentez concertele cu diverse istorioare sau cu momente de tip ‘stand up comedy’.

Trăim într-un context lipsit de preocupare pentru educaţie, oricare ar fi natura acesteia. Totuşi, în nişa ta, continui obstinat să dai lectii de muzicuţă şi să faci cercetare în domeniul sunetului. Care este rostul acestor gen de demersuri al căror utilitate nu pare evidentă?

E vina puricelui care locuieşte în spatele urechii mele drepte. Ha, ha, ha... Totul vine ca o completare a ambiţiei şi dorinţei mele de a mă perfecţiona şi de a încerca să le descopăr şi altora tainele muzicuţei. M-am decis să predau muzicuţa în momentul în care am realizat că am acumulat destule cunoştinţe şi că aş putea să dezvolt o metodă de predare uşor de înţeles (aici mi-a fost de ajutor experienţa acumulată ca profesor suplinitor în intervalul 1993 - 1995), prin care orice elev să fie capabil să deprindă elementele de bază şi să devină fluent în interpretare într-un timp relativ scurt. Mă rog, lucrul este valabil doar în cazul celor care îşi fac şi temele şi exersează. Peste noapte este imposibil să realizezi ceva, lucru valabil în cazul oricărui instrument. Din start am gândit metoda de predare din prisma modului în care aş fi vrut eu să-mi fie predat instrumentul în cazul în care aş fi avut profesor atunci când m-am apucat. Ca autodidact, am făcut enorm de multe greşeli şi exact pe evitarea acestor greşeli îmi bazez metoda de predare. Partea de cercetare în ceea ce priveşte sunetul de muzicuţă, în special cel ‘electric’, amplificat cu ajutorul unor amplificatoare pe lămpi, este tot rodul minţii mele neliniştite. Cred că am moştenit genetic de la bunicul din partea mamei anumite aptitudini tehnice, deşi habar nu am de elemente ce ţin de ştiinţa acusticii sunetului şi cu atât mai puţin de electronică. Am aplicat varianta cea mai grea... “trial and error”, cum spun americanii. Mă gândesc şi acum, amuzat, de unde am pornit şi de cât de rudimentare erau sculele cu care încercam să emulez sunetul amplificat de muzicuţă aşa cum îl auzeam pe înregistrările lui Little Walter, Paul Butterfield sau Sugar Blue. Dacă trăiam în SUA, lucrurile ar fi fost foarte simple. Găseam un muzicuţist să-mi explice ce şi cum, sau o carte care să mă îndrume şi nu ar fi fost greu nici să găsesc un microfon şi un amplificator potrivit pentru aşa ceva. Nevoia şi lipsurile m-au determinat însă să cercetez, să testez, până la momentul în care am ajuns în urmă cu trei ani. Pot spune că a fost vorba de o revelaţie. În urma ei am început să pun la punct ceea ce este în prezent un concept de sistem de sunet unic în lume, care-mi permite să fac în concert ceea ce în mod normal nu aş putea obţine decât în studio prin înregistrări separate destul de elaborate. Ideea, pe scurt, este că pot să alternez fără nici cea mai mică problemă între sunetul acustic şi cel electric fără să schimb microfoanele sau, mai mult de atât, pot jongla cu orice microfon doresc, pentru ca, în conjuncţie cu amplificatorul, să obţin cel puţin 5 sau 6 texturi sonore diferite în aceeaşi piesă, similar cu ceea ce un chitarist poate să obţină mult mai simplu şi fără probleme alternând dozele de chitară doar printr-o simplă mişcare al unui comutator. La muzicuţă treaba a fost mult mai complicată, dar am reuşit..., iar după ce am făcut public rezultatul pe YouTube şi l-am şi postat ulterior pe diverse pagini de Facebook dedicate muzicuţei şi muzicuţiştilor, am primit multe mesaje în care eram întrebat în special: “Cum naiba ţi-a venit ideea asta?”. Şocul a fost foarte mare pentru mulţi, pentru că nu prea au înţeles cum de aşa ceva a venit de la un tip din România, din Estul Europei, zonă care nu are deloc tradiţie în domeniul muzicuţei de blues! Plecând de la tradiţie, nu trebuie să-ţi fie teamă să inovezi.

Ai performat pe scenă împreună cu imense legende ale Blues-ului precum Charlie Musselwhite, Papa George, Sugar Blue, Rick Estrin, The Original Blues Brothers sau Billy Branch...

Pot spune că toate aceste întâlniri în care am avut ocazia de a cânta alături de aceşti oameni au reprezentat pentru mine adevăratul examen de capacitate în materie de Harmonica Blues şi o certificare clară că sunt ‘din filmul potrivit’. Ideea era simplă. Dacă mă făceam de râs, era nasol. Oricum, sunt un om care a avut mereu simţul ridicolului şi o doză foarte mare de autocenzură şi nu aş fi riscat să mă fac de băşcălie pe scenă, urcând alături de unul dintre aceşti artişti doar pentru că puteam s-o fac... şi, la drept vorbind, nici ei nu m-ar fi acceptat alături de ei dacă nu realizau că stăpânesc limbajul necesar, că altfel se făceau şi ei de râs. Am fost şi norocos având şansa de a-i cunoaşte. Fiecare experienţă a fost pentru mine una vecină cu orgasmul şi nu exagerez când spun asta! Şi toate aceste colaborări au venit să întărească în faţa publicului imaginea acelei camaraderii formidabile care caracterizează blues-ul. Fără acest gen de camaraderie, nu cred că ar fi fost posibilă, într-un anumit moment al istoriei genului, apariţia şi ascensiunea unor nume importante din ceea ce avea să se numească ulterior “white blues movement”, din care s-au lansat pe orbită muzicieni precum Johnny Winter, Paul Butterfield, Charlie Musselwhite, Elvin Bishop, Mike Bloomfield, Kim Wilson, Rod Piazza, William Clarke, Bob Margolin (din perioada anilor ’60) sau explozia unora din perioada modernă... Stevie Ray Vaughan, Gary Moore, Joe Bonamassa sau Jason Ricci.

Pe de altă parte, eşti singurul muzician din Europa Centrală şi de Est pe al cărui albume editate în România apar trei dintre cei mai faimoşi performeri de gen americani, Sugar Blue, Charlie Musselwhite şi, acum, Rick Estrin. Cum i-ai convins totuşi pe fiecare în parte să se implice în proiectele tale personale, le-ai dat şpagă sau... bragă?

Ha, ha, ha, ‘şpaga’ a fost sub formă de respect şi camaraderie. Dacă nu mă auzeau cântând în deschiderea concertelor lor, nici unul dintre cei menţionaţi nu ‘mi-ar fi semnat un cec în alb’. După ce am stat de vorbă cu ei şi au realizat că sunt ‘pe bune’, că sunt din ‘filmul’ care trebuie şi că nu cânt blues doar de ‘amorul artei’ sau că e ceva de tip “trendy, cool şi stylish” (cum ai spus-o tu în anumite situaţii...), mi-au zis fiecare, la un moment dat, “omule, mi-ar face plăcere, într-o zi, să înregistrăm ceva împreună.”. Şi aşa a fost posibilă magia. Dacă în cazul lui Sugar Blue înregistrarea s-a făcut chiar la Bucureşti (când era în turneu în România în 2008), miracolele şi avansul tehnologic al Internetului a făcut posibil ca Rick şi Charlie să înregistreze în SUA şi să-mi trimită materialul prin transfer online, pentru mixajul final. Restul e deja pe discuri. Oricum, sunt mândru de performanţa asta. Când nu o să mai fiu, sper ca lumea să îşi amintească de mine măcar prin faptul că am realizat aceste colaborări.

Ca să închidem cercul. Ce înseamnă de fapt “Drifting Blues”... că ai ales să sari din ‘trenul de noapte’ şi să o iei solo pe câmp până prinzi un alt tren sau destinaţia ta s-a schimbat şi trebuie să schimbi garnitura?

Ca să sintetizez cumva cele povestite până acum, este primul album pe care am riscat totul şi pe care am avut de fapt curajul să-mi asum cu adevărat nu doar rolul de muzician! Mi-am asumat să fiu în primul rând producător şi aranjor, să supervizez mixajele şi să realizez în final un produs de fuziune, şi, într-o mult mai mică măsură, să fiu compozitor (şi doar un pic, textier). Din punctul acesta de vedere pot spune că este un album de autor, privit strict doar din punctul de vedere al ‘reinventării’ pieselor alese. Vorbind de riscuri... am preferat să iau totul strict pe numele meu, pe “persoană fizică” (ha, ha, ha...) şi să nu implic numele trupei. Dar am avut noroc să am lângă mine, în această incursiune riscantă, o garnitură de muzicieni, invitaţii speciali ai albumului, care mi-au dat pe parcurs o mare siguranţă că demersul meu va fi unul cel puţin corect. Sper că am reuşit. Pot spune în final, la capitolul ‘planuri de viitor’, că am gata deja câteva piese proprii care-şi vor găsi locul pe un viitor album Trenul de Noapte. Dar, despre asta, o să vorbim la timpul potrivit, după ce o să termin de făcut ‘drifturi’ cu acest album. Să fim sănătoşi şi să ne revedem cu bine.

Suntem, cred eu, obligaţi în calitate de consumatori de Pop culture să admitem că Blues-ul în România a devenit, din varii motive, un fenomen nişat gen “Jurassic Park”, având o minoritate de fani care urmăresc în festivaluri şi concerte dedicate perpetuarea contactului cu un gen prin intermediul experienţei live... chiar dacă ‘exponatele’ şi sunetele emise de acestea sunt în mare parte aceleaşi sau foarte asemănătoare. Performanţa excepţională a lui Marcian Petrescu, atât la nivel conceptual cât şi artistic, este aceea de a persista în a demonstra, şi aici voi parafraza tot o replică din filmul lui Spielberg apropó de teoria haosului al personajului lui Jeff Goldblum, că ‘music finds its way’, că Blues-ul poate continua (şi merită) să supravieţuiască în măsura în care inspiră şi expiră, fuzionează sau interacţionează cu celelalte genuri muzicale plecând dintr-o poziţie deferentă faţă de contextul cultural contemporan în beneficiul publicului. Blues-ul se cântă cu drag şi cu suflet. Şi, mai ales cu... credinţa în valoarea sa intrinsecă, atât umană cât şi artistică. Ori cutezanţa lui Marcian de a persevera într-un demers etichetabil drept donquijotesc legat de promovarea unui instrument nespecific muzicii româneşti şi al unui gen din Pop culture, Blues-ul, ale cărui rădăcini sau nuanţe ne-au fost expuse printr-un instrumentar limitat abia în ultimile decenii, la care se adaugă o nonşalanţă plină de tupeu (în sensul bun) în atacarea şi reformatarea prin intermediul instrumentului său favorit al unor compoziţii celebre aflate dincolo de frontierele spaţiului Blues, este, fără îndoială... memorabilă. Poate pare exagerat de laudativ ceea am scris dar meditaţi în mod raţional la un fapt simplu: deschizătorii de noi drumuri sunt cei responsabilii de evoluţie şi nu aceia care unesc - fără să-şi pună întrebări - şinele de tren cu piroane deja prefabricate doar din dorinţa de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Revenind la referinţa “Jurassic Park” şi la atavisme, există trei alternative clare: 1) Istoric, dinozaurii dispar în mare parte; 2) Câteva specii încă supravieţuiesc izolat pe termen scurt, aproape miraculos, dar sunt sortite la rândul lor ieşirii din scenă şi din ‘lanţul trofic’ muzical; 3) Sunt rare cazurile de ‘exponate’ expuse publicului care evoluează, în cazul acesta, prin reinventarea artistică şi prin moştenirea pe care ţin să o împărtăşească potenţialilor prozeliţi sau urmaşi. Marcian, fără discuţie, aparţine celei din urmă categorii. Gata. Info de final. Albumul “Drifting Blues” (2018, Soft Records) a fost înregistrat de Marcian Petrescu la VdV Music Studio sub supervizarea lui Sorin “Pupe” Tănase şi Adrian Despot, împreună cu invitaţii săi speciali: Mişu Constantinescu (clape, pre & postproducţie), Marius Mihalache (ţambal), Nicu Patoi (chitară), Marian “Mac” Aciobăniţei (chitară), Mihai Alexandru Tacoi (chitară) şi Alex Vişan (chitară)... plus surpriza formidabilă: Rick Estrin (muzicuţă & voce pe “Sure Seems Strange”). Let the Blues be with you!

IOAN BIG
27 Februarie 2018

Foto: Arhiva personală I.B.