Interviu cu Ilie Stepan

1. Timişoara a fost şi este un leagăn al culturii rock româneşti! De aici s-au făcut auzite "voci" în trupe de renume, printre care Ilie Stepan şi grupul Pro Musica, care au făcut istorie în muzica rock românească. Care a fost "ingredientul" miraculos al muzicienilor timişoreni şi care a fost motivaţia?  

Am să încep cu motivaţia personală. Pe mine m-a atras muzica beat a anilor '60, cum era atunci numită, filmul "Tinerii", Cliff Richard şi The Shadows. L-am văzut la cinematograful din cartierul în care locuiam, în care obişnuiam să măturăm curtea, pentru că eram lăsaţi pe gratis să vedem filmul. Stăteam în primul rând, ca la filmele cu Chaplin, era o poziţie foarte incomodă de văzut, cu capul pe spate. Acest film a tuşat teribil o întreagă generaţie. În momentul când i-am văzut, cu chitarele elctrice în mână, mi s-a părut ceva fantastic şi de-atunci a devenit visul meu să învăţ să cânt la chitară. Ai mei, spre bucuria mea şi spre cinstea lor, mi-au făcut rost de un profesor şi, în maximum 2 luni am început să studiez cu profesorul Adrian Popescu, profesor cu care a studiat de altfel şi Nicu Covaci, cu care au făcut lecţii Loţi Herdina de la Progresiv TM şi celebrul chitarist de jazz Dan Ionescu, care era mai tânăr ca noi. El a fost un mentor şi apoi, încetul cu încetul, ne-am conectat cu ajutorul ghitărilor, atât cât s-a putut la muzica mare, care venea din Occident la noi, prin intermediul discurilor şi al revistelor din Yugoslavia. Erau discuri cu coperta aproape ca foiţa de ziar, de formă pătrată, cu câte o piesă pe o faţă, care erau anexate la publicaţiile sârbeşti. Acolo apăreau The Beatles cu câte o piesă. Ascultam pe câte un pickup din acela vechi, hărşia tot, dar încetul cu încetul am început să ascultăm mai toate producţiile muzicale şi apoi am început să ascultăm Europa Liberă, de la care am învăţat foarte mult, de la Cornel Chiriac în special, de la Radu Theodoru, oameni care au contribuit foarte mult la educaţia noastră. Apoi, cei cu dare de mână, cu rude afară au mai adus ceva partituri de chitară, diverse piese şi încetul cu încetul, am evoluat ne-am făcut ucenicia de bază, cum s-a putut, condiţiile erau cu totul altele atunci... Era Cortina de Fier care funcţiona implacabil... cu toate acestea, s-au mai strecurat tot felul de lucruri care ne-au ajutat să ne făurim un scop, un ideal, ceea ce am însemnat noi ca învăţăcei în ale pop-ului. Nu este lipsit de adevăr şi faptul că am beneficiat înaintea noastră de o generaţie foarte tare de muzicieni, Phoenix, Olimpic '64, Sideral, Chromatic, lucru foarte important pentru că de ei ne-am "agăţat" cel mai tare, în sensul bun al cuvântului, pentru că erau mai mari ca noi şi poate erau mai conectaţi la muzica de afară şi am învăţat mult de la ei... Această formă empirică de a intra în această lume miraculoasă a muzicii beat, care după aceea s-a transformat în muzică rock a fost o formă benefică de a învăţa muzică. Eu, la începutul anilor '70, am studiat şi chitara clasică. Am avut imensul privilegiu de a mă perfecţiona, după profesorul Popescu, cu care am învăţat să cânt cu pană la instrument, am învăţat să cânt cu degetele şi apoi cu profesorul Eduard Panfil, care era un eminent psihiatru, un bun poet, un eseist remarcabil, care a studiat chitara clasică la conservatorul din Paris în perioada interbelică. Cu domnia sa am făcut chitara clasică, un lucru benefic pentru mine, care mi-a deschis ochii despre marea muzică şi care m-a făcut să înţeleg încetul cu încetul, că muzica rock nu este cu nimic mai prejos decât muzica clasică, că sunt surori şi sunt 2 genuri muzicale şi atâta tot. Eu cred că lucrul ăsta mi s-a întipărit în felul meu de a găndi şi o dovadă de înţelepciune la care am reuşit să ajung este un interviu din anii '87, '88, când am spus cuvintele în care cred şi acum: "Beethoven este la fel de tânăr ca şi John Lennon".  

2. Deci putem să spunem că muzica rock a ajutat, a fost un mod de supravieţuire a oamenilor din Timişoara, într-o lume închisă? 

Absolut. O lume închisă chiar la modul propriu, dar avea o fereastă prin care a pătruns ... Vreau să-ţi mai spun ceva, dacă tot ajuns la pragul ăsta de aducere aminte. Prima dată când mi-a căzut în mână, la sfârşitul anilor '60 - aveam 17 ani -, un LP cu Omega, o trupă din Ungaria şi când am deschis LP-ul şi în mijlocul copertei duble, cum erau atunci, era poza lor cu nişte şube mari, cu părul lung, într-o peşteră, cu ochelari stil Byrds, mici, pătrăţoşi, am crezut că visez... Eu învăţasem la şcoală că regimul socialist este apanajul clasei muncitoare, după care începusem să-mi dau seama de anumite lucruri care nu funcţionau, erau minciună, părinţii mei nu mi-au spus prea multe pentru că au vrut să mă protejeze. Tatăl meu a fost militar în Armata Regală şi a avut mult de suferit, iar eu am început să descopăr singur, pe la 16, 17 ani, faţa hidoasă a sistemului care-l trăiam... Am văzut că la unguri se poate realiza asta şi discul suna într-un fel anume, arăta într-un fel şi textele erau într-un fel, şi atunci am început să am mari îndoieli vis-a-vis de cum se aplică la ei socialismul, bla, bla, bla... Uite că ei, ca şi sârbii, nu prea construiau acelaşi socialism ca şi noi, cel puţin la modul ăsta de a pătrunde ceva muzici; prin aceste 2 zone de graniţă au intrat tot felul de lucruri care ne-au ajutat să ne formăm.  

3. Pro Musica a fost primul tău grup? Cu cine ai "parcurs" primii paşi şi care au fost primele reacţii ale publicului? 

Nu. Trebuie să-ţi mărturisesc un lucru. Până acum câteva săptămâni uitasem de primul grup care a fost efemer, dar pentru o cronologie veridică a acelor ani, trebuie să-ţi spun că de curând, m-am întâlnit cu un fost pro musicist, actor la teatrul naţional din Timişoara, Doru Iosif, care participă pe toate cele trei albume ale trilogiei Sensului Vieţii, şi care mi-a amintit de primul grup pe care l-am făcut în parcul în apropierea căruia locuiam, în Piaţa Maria din Timişoara, titlul era G Boys, nume dat de tatăl meu... După care primul grup cu care am şi cântat la şcoala generală nr. 15, într-o sâmbăta seara pentru colegi, a fost grupul Marţienii, undeva prin anul 1967, aveam 14 ani... După care a urmat Rivoli Grup 4, eram un qaurtet şi apoi alt grup numit Archaeopteryx. În toamna lui 1972, în septembrie, în timpul unei ore de chimie, o materie pe care eu nu am suportat-o, mi-a venit în minte Pro Musica Experimental Super Grup, ăsta fost numele iniţial. Erau la modă numele astea pompoase cu multe denumiri, ăsta a fost primul nume cu care am început să lucrăm în Liceul Pedagogic Carmen Silva. Să lucrăm, să lucrăm, să lucrăm şi am finalizat totul pe 15 ianuarie 1973. De ziua poetului nostru, Mihai Eminescu, am dat primul recital în sala Liceului Carmen Silva. Noi considerăm ca dată de referinţă, nu ziua când ne-am format, ci ziua primului concert. De aceea, în 15 ianuarie 2013 vom sărbători 40 de ani de la înfiinţarea grupului Pro Musica. Cam asta ar fi istoria grupurilor de început, iar cu Pro Musica am cântat mulţi ani şi sperăm că a însemnat ceva în istoria muzicii rock româneşti.  

4. Textele pieselor voastre exprimau un zbucium intern, un protest mascat. Cenzura şi-a dat seama de asta sau aţi fost deconspiraţi de atitudinea şi aspectul vostru?  

În perioada de început cântam un folk de protest, atât cât se putea protesta. Aici trebuie să facem nişte delimitări, nu aş vrea să facem o exegeză a metodelor pe care le folosea cenzura, dar trebuie spus un lucru, ca să înţeleagă cei mai tineri. Existau mai multe tipuri de cenzură, mi-am dat seama personal de acest lucru. Când lucrai la un spectacol care se juca într-un mediu studenţesc era o cenzură, poate mai blândă aş putea spune, mai permisivă, când începeai să imprimi pentru radio sau televiziune se înăsprea puternic, iar când am ajuns să imprimăm pentru Electrecord, a fost nemiloasă. Când scăpa câte-un text, la o emisiune de radio sau TV, dar mai ales la radio - la TV nu prea am filmat pentru că aveam părul mare şi nu prea ne filmau -, era suficient cine asculta piesa, un tovarăş, care să zică: "Ce căută piesa aia acolo? Afară cu ea!" Şi se stergea piesa imediat, în schimb dacă scăpa textul ăla pe un disc şi apuca lumea să-l cumpere, nu aveau cum să recupeze toate discurile vândute şi atunci erau înfricoşaţi de perspectiva că pe un disc a fost aşa scăpare, aşa câte un text din ăsta care să întoarcă pe dos sensul. Să-ţi dau un exemplu de ce însemna pentru ei întors pe dos. Eram la Electrecord, în 1985, lucram la faţa aceea de disc Formaţii rock nr. 9. Piesele care apar pe acel disc sunt arii din opera rock "Introducere pentru un concert barock". Era un text acolo care acum creează hilaritate. Să stai cu ochii pe el ca să nu se întâmple ceva. "Cum ar fi de-ar fi un om? / Când în pulbere ne vom risipi, etc, etc..." Când au auzit ăştia UN OM, de-ar fi un singur om, deja pentru ei atacul era clar, deşi nu era nici o aluzie. Cine era un singur om pe vremea aia, era unul singur? "Imediat să schimbaţi!" au zis. Am vorbit cu textierul, cu Marian Odangiu, care a creat un alt sens al acelor versuri, şi a ieşit ceva nostim... "Cum ar fi de-ar fi un pom?" (râde!)... dar nu la modul zeflemist, că nu aveam atâta inconştienţă să ne autozeflemim, el crease un alt concept al piesei vis-a-vis de pomul ideal, etc... Până acolo se ajungea apropo' de cenzura textelor... Le era frică şi de umbră, dacă aveai umbra prea mare, le era frică şi de umbră, la modul figurat vorbind... Un sistem dictatorial, dar care îşi trăia propriile frici, izbucneau ca şi susur de izvor, să-mi fie iertată comparaţia, nici nu te aştepti de unde... Trăiau cu spaima că pot fi doborâţi, şi până la urmă au fost doborâţi ... provizoriu... pentru că s-au regrupat şi tot aşa, tot aşa... 

5. "Creanga de cireş" poate fi numită "operă folk-rock"? Era o modă a festivalurilor de a prezenta astfel de "opere rock", după modelul operelor psihedelice din vest? 

Este operă folk. Aici au scăpat multe idei protestare şi multe alte lucruri destul de îndrăzneţ spuse. Ca şi muzică, e o lucrare pe care eu o port în sufletul meu. Nu pot vorbi mai mult despre ea pentru că nu-mi pot autoaprecia muzica. "Creanga de cireş" pleacă de la mitul japonez al crengii de cireş, al nonviolenţei, al demnităţii. Nouă ne-a trebuit atunci un motiv, un pretext muzical ideatic, ca să nu fie un lucru sută la sută desprins din realitatea românească, pentru că era imediat interpretabil şi era decapitată ideea (sau tăiată rădăcina). Mitul crengii de cireş a plecat de la o realitate zdrobitoare, cruntă, vis-a-vis de cele întâmplate. Mă refer la cele două bombe atomice care au căzut la Hiroshima şi la Nagasaki, care este o realitate pe care nu o poţi nega şi nici să o treci cu vederea. Acel concept ideatic ne-a ajutat să putem să strecurăm şi să pompăm nişte lucruri pe care le-am avut de spus şi a fost o operă folk pe care am cântat-o cu o mini orchestră de corzi, chiar simfonică, pe spate şi alte instrumente, cu joc dramatic, cu Florin Călinescu - avea 17 ani pe vremea aceea -, cu proiecţii, cu umbre chinezeşti, cu lumini, atâtea câte au putut fi atunci. E o lucrare care a deschis câte ceva. Aceasta am cântat-o aici, exact în clubul acesta (n.r. Club A) în aprilie 1974. Ţin minte că a fost foarte multă lume, printre care şi poeta Nina Cassian cu soţul, care a venit îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albă, s-a aşezat pe jos şi a ascultat. Era o femeie interesantă, misterioasă, în ciuda înfăţişării. A fost un succes spectacolul, pot să spun. 

6. Fiindcă ai amintit de Florin Călinescu, te rog să-mi spui dacă el a fost în prima formulă Pro Musica? 

Nu, el a fost în Pro Musica începând cu 1974, finalul anului 1973 mai exact, o perioadă de un an, în care am jucat şi Creanga de Cireş, în care a avut un rol foarte important. Erau texte rostite, avea nişte incantaţii pe care le spunea, în spatele unui ecran alb, erau nişte lumini pe spatele lui şi se creeau nişte umbre pe care le-am văzut apoi dezvoltate foarte frumos mai târziu în altă parte. Cu Pro Musica a mai cântat la început şi Adrian Daminescu, chiar pe imprimări, el cânta la violoncel şi percuţie, era elev atunci, vorbim de anul în care eu eram cel mai bătrân în trupă, aveam 20 de ani... Fraţii Krauser aveau 14 ani, Dixie, respectiv 15 ani, Erlend. 

7. Prima formulă Progresiv TM s-a spart după un mare succes... "Dreptul de a visa"! De ce ai refăcut grupul şi cu ce experienţe te-ai întors în Pro Musica? 

În 1975 existau în Timişoara două grupuri mari ca vârstă şi ca potenţă, din punct de vedere al aparaturii de spectacol. Phoenix şi Progresiv TM. Pro Musica erau mai tineri. Acum când vorbim, eu din '54 sau Covaci din 47', sunt cam egalizate vârstele, toţi umblăm cu moda bărbilor albe, ne vopsim alb pe bărbi, atunci trei sau patru ani însemnau foarte mult. Una este să fii puştan de 18 ani să cânţi, şi alta la 22 sau 23 de ani, să fii deja sus acolo, în vârf... Neavând scule şi neavând prea mult finanţe, atunci am zis că ne despărţim o perioadă şi facem cumva să ne reîntâlnim după aceea. Eu am trecut la Progresiv TM, Erlie a trecut la Phoenix, Doru Aprotesei a trecut la Gramophon, din care ulterior a făcut Post Scriptum-ul. La Progresiv am întâlnit muzicieni de mare clasă. Progresiv TM era în primele trei trupe din România... Phoenix, Sfinx şi Progresiv TM, astea erau atunci. A fost o şcoală foarte bună, am cântat cu mare plăcere, am pus tot sufletul şi am fost foarte onorat că, la nici trei luni după ce-am ajuns în trupă, am intrat în studiourile Tomis, aici la fosta biserică Sfânta Vineri, unde era Electrecordul şi am înregistrat "Dreptul de a visa". Am mai cântat după aceea până-n vara lui 1977 cu ei. Am fost în turnee, cu Catena o perioadă, împreună cu Mondial-ul, Iuliu Merca era la voce era atunci, peste tot prin ţară, a fost o şcoală grozavă. După care, spre 1978 a fost o mică pauză, dar cum sângele apă nu se face, ne-am reîntâlnit şi am început să ne pregătim pentru refacerea Pro Musicii. Era trupa de început, erau anii frumoşi, iar grupul Progresiv TM se mutase la Bucureşti. Au făcut melanjul cu Roşu şi Negru şi au creat un supergrup. În 1979 am avut deja primele concerte cu Pro Musica şi în Bucureşti, la Sala Palatului. Am avut primele imprimări pe care le-am făcut la Bucureşti la Televiziune, pentru că era cel mai bun studio muzical, dar nu am filmat acolo niciodată. Ne-a ajutat Dumitru Moroşanu, care lucra acolo, un timişorean de mare cinste, absolvent de muzică. 

8. Stepan Project este un vehicul pentru călătorie în universalitate? Noile tale compoziţii sunt mai aproape de spiritualitate şi mulţumire sufletească, decât cele protestare dinainte...  

După anii '90, am simţit nevoia să cânt şi altă muzică. Am rămas fascinat de posibilităţile multiple pe care ţi le oferă muzica de fuziune. Am rămas fascinat de fuziunea dintre jazz şi rock, care a scos un curent de mare forţă, iar mai târziu de colaborarea dintre Freddie Mercury şi Montserrat Caballé. Oricum, au fost suficiente trupe de la The Beatles încoace, care au experimentat şi creat punţi, Deep Purple cu Concerto for Group and Orchestra, etc. Am simţit nevoia să fac şi să cânt alt gen de muzică, dar să nu derutez şi să creez o umbră de nesiguranţă vis-a-vis de ce este Pro Musica, ce înseamnă ea. Eu am format-o, dar Pro Musica înseamnă o sumă de muzicieni care au creat acest brand şi îndrăznesc să spun, acest stil. Nu mă pot juca cum vreau eu, să compun muzică de fuziune şi să fie tot Pro Musica. Ea a rămas pe stilul ei şi pentru muzica de fuziune am format un nou grup, Stepan Poject, pe care l-am făcut în 1995 şi cu care am început abrupt să lucrez la trilogia Sensul Vieţii. Pe primele două titluri Sensul Vieţii şi Undeva în Europa, latura de protest poate că este mai estompată, au fost puse în evidenţă drumurile şi trăsăturile stilistice care trebuie să definească ceea ce am lucrat noi... Acele trei dimensiuni ale muzicii, muzica cosmică, muzica credinţei, religioasă, cosmogonia, ancestrală, muzica arhaică, muzica trecutului. Benefic vorbind, nimic nu se naşte din nimic. Nu am venit pe lumea aceasta singuri, în afară de bagajul genetic, avem amintiri, avem bunici, avem tot ce se bazează pe ceva şi elementul ăsta de zi cu zi, elementul urban, care crează în muzică trăirile fireşti ale contemporaneităţii. Pe primele două discuri am implementat toate cele trei trăsături şi am insistat mai mult pe cele două extreme dacă le pot numi aşa, pentru că nu sunt extreme, mai presus de cer şi de credinţă nu există nimic, dar în detrimentul părţii de mijloc, mediene. Pe discul "Lumina" se găsesc câteva piese dure, chiar şi cu cuvinte mai dure, împotriva celor care se imixtează în viaţa noastră, care ne ascultă, ne tăvălesc prin mizeria zilei, etc... Credinţa înseamnă un lucru asumat. În artă, ca să realizezi frumosul, partea pozitivă, trebuie să ai puncte de referinţă, să ai comparaţia. Ca să simţi că este un lucru frumos trebuie să ai o comparţie cu ceea ce nu este de calibrul ăsta, ceea ce este urât. Numai cunoscând şi urâtul îţi dai seama de frumos. Cântecele astea de protest şi zona asta urbană şi-au găsit mult mai bine aplicaţia în esenţa lor în discul "Lumina".  

9. Pentru cei care văd atâta urât în jurul nostru, "Lumina" este o îndrumare? Muzica care predomină "piaţa" este prea comercială, prea trivială... Nu ne aşteptam ca după revoluţie să fie atât de murdărie în jurul nostru... 

Foarte corect spus. "Lumina" nu este un drept al nostru, este un dar pe care-l primim zilnic de la cel care ne-a creat. "Lumina" înseamnă bunătate, energie pozitivă. În general trebuie să fie o energie pozitivă, chiar dacă arată şi lucruri care nu sunt atât de pozitive. Mesajul ei trebuie să fie definitoriu pozitiv, adică un artist care nu are credinţă în Dumnezeu, mai ales un muzician, nu cred că ar putea face un lucru benefic din arta lui. Trebuie să poţi să te adresezi unor semeni de-ai tăi şi să le împărtăşeşti bucuria de a relaţiona cu ei, chiar şi prin intermediul energiilor muzicale. Asta înseamnă "Lumina". Bucuria de-aţi trăi viaţa alături de oamenii cu care te întâlneşti clipă de clipă, de-a şti şi de-a conştientiza faptul că bucuria asta este un dar pe care-l primeşti în felul tău de-a fi, de la cel care te-a creat şi că, în ciuda greşelilor pe care le faci, ţi se iartă tot. Christos s-a sacrificat pentru noi! S-a urcat pe cruce să arate triumful vieţii asupra morţii. Tot pentru noi a făcut-o, trebuie să învăţăm din asta. După noi, se vor spune aceleaşi lucruri până va ieşi o societate mai bună. Acum sunt multe lucruri urâte, dar asta nu trebuie să ne copleşească. 

10. Ce-a fost mai greu în construcţia acestui proiect, să-i aduci pe oamani alături de tine să cânte şi să înregistrezi, să-i convingi de mesaj şi de motivaţia acestui proiect sau să găseşti un producător care să te susţină financiar şi să-l finalizezi? 

Partea a doua poate a fost mai grea pentru că pe "Lumina" cântă câţiva artişti şi colaboratori din domeniul graficii, al tehnoredactării care au lucrat şi pe celelate două. Osatura a existat. Dificultate nu pot să spun că a fost în a-i aduce pe album, sunt muzicieni deosebiţi şi oameni de la care am avut foarte mult de învăţat, care ne-am înţeles extraordinar de bine. Dificultatea, care a fost de scurtă durată, spre bucuria mea, a fost în a găsi într-adevăr nişte oameni care să investească în acest material. Probabil aşa a trebuit să se întâmple. Am lucrat aproape 11 ani la acest proiect, nu aş vrea să se creadă că am lucrat zi de zi numai la acesta, dar a fost pe prima pagină a minţii mele şi a lui Dixie, a celor cu care am lucrat. Între timp, am mai făcut nişte lucruri, am scris muzică de teatru, am mai realizat spectacolul acela mare de integrare a României în Uniunea Europeană, în Piaţa Operei, unde am avut 100 de mii de spectatori: Undeva în Europa..., cu muzică de pe „Sensul vieţii” şi „Undeva în Europa”..., balet cu lasere, cu scanere, etc. Apoi, am cântat la 16 decembrie 2009 într-un club de mărimea clubului A, cu Horia Crişovan şi cu Dixie Krauser, un concert unplugged, dedicat memoriei eroilor revoluţiei, materializat într-un DVD („Live în Timişoara - După 20 de ani”) dar, repet, pe prima pagină a fost "Lumina". Spre bucuria mea şi spre şansa noastră, nici nu a durat atât de mult până să găsim oamenii care să zică DA! Cu noi plecaţi la drum! Drumul spre fabrică, spre multiplicare, acea fabrică spre care tinde orice artist să-şi multiplice mesajul. 

11. Descrie-ne "arsenalul" tău de echipamente, instrumente, etc, la care cânţi şi ne bucură auzul! 

Am avut norocul să lucrez cu profesionişti adevăraţi şi am avut noroc să înţeleagă ce am vrut eu de la acest material "Lumina". M-am făcut bine înţeles şi am putut să transmit şi o empatie, un factor care să-l ajute pe colegul meu să înţeleagă ce vreau eu de la el. Cum mă întreba pe mine Sanda Guţu, o violoncelistă de excepţie, cu care am lucrat la Undeva în Europa. "Cum vrei să vibreze aici, că poate să vibreze în 12 feluri?", şi atunci am explicat rolul ei, ce personaj este... Poate asta m-a ajutat, că au înţeles care-i mesajul şi, acolo unde nu am avut instrumentele sau capacitatea de a le capta, am mai strâns din dinţi şi am mai creat câte un studio mic, de exemplu, de masterizare sau pentru mixajul 5.1 - DVD-ul are normă şi 5.1 -, iar acolo nu avut nicio referinţă, (n.r. este singurul material românesc scos astfel). Atunci l-am luat pe cel mai tare, pe Alan Parsons (Project), care are nişte albume 5.1 foarte bune şi l-am pus ca referinţă în mixerul video cu care lucram. Aşa cum spuneam, am făcut un studio dedicat mixajului 5.1, am citit tot felul de lucrări şi am avut noroc că un prieten foarte bun, inginerul Horaţiu Nica, este un fan înrăit de 5.1. şi m-a convins. El a făcut primii paşi din cele 15 piese ale DVD-ului, de panoramare, şi apoi am început să lucrăm împreună. El ne-a tras după el. 

12. "Vox populi, vox dei". Revoluţia din 1989 a fost inspiraţia pentru un imn care te-a făcut mai celebru decât activitatea din Pro Musica sau Progresiv TM. Muzica este sinceră şi, din câte am citit, revolta ai trăit-o din plin! Este un motiv în plus să iubim Timişoara şi oamenii săi. 

Mă bucură şi chiar mă emoţionează cuvintele tale. Aşa a fost să fie. Ca Timişoara să se ridice prima atunci şi apoi Bucureştiul să confirme şi să croiască acea mişcare care a dărâmat pilonii principali ai zidului şi ai Cortinei de Fier. Piesa "Timişoara" a fost scrisă aşa cum spune vorba poetului, "dintr-o suflare", este singura piesă muzicală la care nu am ce să adaug şi nu aş face nicio corectură, nicio virgulă muzicală nu aş schimba-o... Este rodul unei trăiri intense de atâţia ani, care s-a mărit şi s-a aprofundat, în acelaşi timp dilatându-se, ca să încapă în acea săptămână, din 16 până-n 22, câteva zile după. A fost o trăire formidabilă şi, apoi, o respiraţie grea, plină de tot ce am avut în mine. Nu pot renunţa la respiraţia asta şi nici nu simt nevoia să mai modific ceva. Ce pot să zic, neutral spun, nu cu patos, în Timişoara, probabil şi în Bucureşti, am văzut în primele rânduri, ale celor care au ieşit cu piepturile goale, din păcate şi au murit, foarte mulţi tineri! Tineri care erau iubitori de muzică rock, tineri care, în întunecimea unei săli de spectacol - poate erau singurele momente când erau împreună -, se simţeau cât de cât liberi. La un concert rock, era acel freamăt de bucurie, era un moment de libertate. Iar tinerii aceia au ieşit în stradă cu pieturile goale şi au făcut acele acte de curaj năpraznic, pline de dramatism şi de eroism. Să nu uităm asta! Să nu uităm, de asemenea, că muzica rock, vorbesc la modul general, nu a făcut compromisuri majore niciodată. Muzica rock nu a creat falşi idoli şi deziderate abracadabrante, de alde cincinale, magistrale, etc. Muzica rock, atât cât a funcţionat ea, a fost adevărată. Nu s-a înclinat în faţa sistemului, cum ar fi vrut sistemul să se încline. De aceea sunt mândru - în ciuda faptului că în toate cele trei titluri ale trilogiei Sensului Vieţii, muzica de fuziune îşi face din plin simţit efectul -, să mă consider muzician rock. Sunt mândru să spun oricui mă întreabă de ce am ales rock-ul. Pentru că rock-ul a fost o formă de protest al unei generaţii, nu împotriva altei generaţii, ci împotriva tarelor şi a lucrurilor care nu funcţionează în societatea in care trăim. Pe de altă parte, muzica rock, printr-un Bono, printr-un Sting, printr-un Waters sau Peter Gabriel are proiecte umanitare de un real folos şi de o copleşitoare dărnicie. 

mulţumesc , 

Radu Lupaşcu 

5 decembrie 2012 

Foto: Paul Radu (Club A)