Interviu cu DWAYNE DOPSIE

Profu’ de zydeco

Din păcate, publicul român a fost extrem de rar expus experienţelor live dedicate muzicii Zydeco şi nu-mi amintesc de vreuna memorabilă de la cea oferită în anul 2000 de Lil’ Brian & The Zydeco Travelers pe scena Efes Blues Festival, astfel încât acest gen de muzică efervescent originar din Louisiana are la noi destul de puţini fani. Poate lucrurile se vor schimba după concertul-eveniment susţinut anul acesta la Focşani de către Dwayne Dopsie & The Hellraisers. Tânărul Dwayne Rubin (născut în 1979 în Lafayette), acordeonist formidabil de talentat, multiplu nominalizat la Grammy şi câştigător al (aproape) tuturor premiilor oferite de revista “Off Beat” în ultimii şase ani la categoriile ‘best zydeco artist’, ‘best zydeco band’ şi ‘best zydeco album’, şi care a înregistrat până acum nu mai puţin de nouă albume, este fiul pionierului muzicii Zydeco, Rockin’ Dopsie Sr. (1932-1993), al cărui acordeon poate fi auzit pe discurile "Graceland" al lui Paul Simon şi "Oh Mercy" al lui Bob Dylan şi care a susţinut pe bună dreptate că "I’m the only man in the world that plays the accordion upside-down.". În aceste condiţii, era firesc să încerc să profit de prezenţa sa în cadrul F.B.F., pentru a afla de la o sursă autorizată mai multe despre muzica pe care o face cu pasiune şi energie, şi despre cum a ajuns Dwayne Dopsie să concerteze cu trupa sa, înfiinţată pe când avea doar 19 ani, în aproape 30 de ţări din întreaga lume pe care a înconjurat-o deja de mai bine de zece ori.

În dialogul nostru propun să plecăm chiar de la mărturisirea ta, "Este chemarea mea – muzica Zydeco este în sângele meu şi este inima şi sufletul meu.", căci înglobează câteva cuvinte-cheie. Zydeco vine dintr-o regiune a Statelor Unite în care zecile de ingrediente în combinaţie condimentează într-un mod unic mâncarea tradiţională. Este muzica Zydeco caracterizată de aceeaşi multitudine de arome?

Da, cu siguranţă, căci conţine un pic de Jazz, este influenţată de Blues şi pigmentată cu muzică Creolă, dar are în ea de asemenea şi puţin Rock, iar ritmurile sunt legate de influenţele africane. Zydeco este o mixtură a tuturor stilurilor muzicale. Ceea ce face însă ca muzica Zydeco să se distingă de celelalte şi să fie unică este acordeonul şi... scândura de rufe [washboard-ul, ruda ceva mai evoluată de peste Ocean a măngălăului românesc – n.r.], pentru că fără acestea două nu ai avea Zydeco. Trebuie să ai însă un anume tip de acordeon, iar acesta nu poate fi instrumentul acela mic şi simplu, un ‘one-row accordion’, ci trebuie să fie un ‘double row’ [acordeonul cu acţiune dublă – n.r.] sau chiar un ‘triple row’ sau un ‘pian’ [se referă la acordeonul-pian ce are în partea sa dreaptă clape în loc de butoane – n.r.] pentru a obţine sound-ul Zydeco autentic pentru că... asta este muzica Zydeco.

Dacă Blues-ul tradiţional este de cele mai multe ori o muzică care exprimă durere, suferinţă şi frustrări, Zydeco pare să fie o muzică de perpetuă celebrare. Ţine de particularităţile regiunii în care a luat fiinţă sau de altceva... altfel spus, de ce voi daţi senzaţia permanent că sunteţi fericiţi şi aveţi întotdeauna ceva de sărbătorit?

Zydeco sună în acest fel pentru că este o muzică de petrecere. Zydeco provine din petrecerile de familie căci la noi [în Louisiana – n.r.], oamenii, fermierii, organizau seri dansante la ei acasă după ce toată ziua culegeau fasole verde, porumb, pepeni, şi în fiecare seară puteai găsi pe cineva care să ştie să cânte la acordeon şi pe altcineva să cânte la ‘rubboard’ [primul Zydeco rubboard a fost conceput de legendarul Clifton Chenier în 1946 – n.r.] şi astfel se năştea una dintre aceste seri dansante... care în cercurile de Blues erau numite “Juke Joints”. La noi în Louisiana aveam un alt nume pentru muzica de la petrecerile din casele noastre... “La La Music”, pentru că toţi se simţeau bine odată ce erau împreună şi petreceau bucurându-se de muzică. Era nemaipomenit.

Ajungem la "sufletul" din fraza ta, la moştenirea spirituală de care beneficiezi datorită culturilor ‘bayou’ şi Cajun care au generat acest gen muzical aparte dar care nu se limitează la acesta...

Într-adevăr, Zydeco este o extensie a culturii Cajun, dar pe un nivel diferit de aceasta. Zydeco conţine mai mult simţământ, are mai mult suflet, este mai intuitivă, deoarece este şi muzica sclavilor transformată în muzică Blues care s-a transformat apoi în muzică Zydeco, fiindcă printre oamenii care au creat Zydeco s-au aflat şi Creolii ajunşi acolo ca sclavi. Lucrau în ferme, pe câmpuri, obişnuiţi să cânte Blues, dar... în limba franceză, căci ea stătea la baza culturii Creole, dar o franceză Creolă pentru că se trăgeau din Acadieni [descendenţii coloniştilor francezi canadieni deportaţi în sudul continentului nord-american de britanici prin operaţiunea “Le Grand Dérangement” începută în 1755 – n.r.], iar ei au adus în Zydeco componenta de Blues însă asta când deja se cânta ‘La La Music’. Abia când acordeonişti precum Clifton Chenier au apărut în anii ’50, genul a fost redenumit Zydeco plecând de la... ceea ce culegeau oamenii pe câmp. În franceză, fasolea verde purta numele de ‘zydeco’ [în Creola din Louisiana, zicala în franceză “Les haricots ne sont pas salés”, un echivalent al expresiei “vremurile sunt grele”, se pronunţă “leh-zy-dee-co nuh sohn pah salay” – n.r.] şi era un simbol deopotrivă a muncii la recoltarea ei şi a distracţiei şi a împărtăşirii cu cei din jur a chefului de petrecere. Aşa că au numit-o muzică Zydeco datorită combinării cu Blues-ul.

Dacă tot aminteai de francezii din Acadia expediaţi la muncă forţată în cele 13 colonii şi de acordeon, un instrument asociat cu muzica franceză, tu însuţi... te simţi un pic francez în sufletul tău?

Da, da, da, chiar cânt şi o mulţime de piese în franceză, dar nu în festivaluri. O fac abia când mă întorc în Louisiana, ştii tu, în Lafayette, New Orleans sau în orice comunitate locală, pentru că acolo destul de mulţi oameni vorbesc încă în franceză. Din acest motiv cred că publicul francez... cel latin în general când vin în Europa, mă simte şi mă înţelege mult mai bine.

Cum ai ajuns tu în copilărie sau ca adolescent să respecţi acest ‘heritage’?

Tatăl meu era stâlpul familiei, iar stilul său de viaţă era acela al unui om de la ţară. Ţinea la tot ce este tradiţional, iubea mâncarea Creolă şi fusese crescut cu muzica Zydeco, iar eu, de copil, am fost crescut la fel datorită lui. El este cel care m-a făcut să respect muzica şi cultura noastră doar privind la felul în care oamenii acceptau muzica cântată de el şi cât de mult îl iubeau pentru cum le vorbea, cum arăta, cum râdea şi cum îi întâmpina. M-a făcut să îl respect pentru locul de unde venea şi cine era el ca persoană fiindcă fără cultura şi modul de viaţă ‘bayou’ eu nu l-aş fi avut, iar el nu ar fi devenit cine era fără ele. Întotdeauna mi-am dorit să îi calc pe urme, am vrut să fiu un cântăreţ la acordeon deoarece am vrut să devin un lider. Eram foarte motivat pentru că îmi plăcea cum cânta la acordeon, cum suna şi cum arăta şi cum le capta atenţia oamenilor. Am vrut să fiu ca el şi mi-a luat foarte mult timp să învăţ să cânt cum trebuie la acordeon...

... dar ai ajuns să fii supranumit “Jimi Hendrix al acordeonului”. Ce efecte a avut în ceea ce te priveşte această comparaţie?

A fi comparat cu Jimi Hendrix a fost o piatră de hotar pentru mine fiindcă, în opinia mea, când e vorba de chitară, Jimi Hendrix este unul dintre zei. Nu pentru că a fost dur sau rezistent, ci pentru că a făcut la acea vreme lucruri pe care încă oamenii nu reuşesc să le facă acum şi asta privind la întregul proces, de la tipurile de sound şi până la ritmuri. A fost cu 50 de ani înaintea celorlalţi şi a fi plasat în aceeaşi categorie cu el este ‘WOW!’, pentru că eu nu mă privesc pe mine însumi ca fiind ‘above and beyond’, ştiu că sunt bun, dar totuşi am şi simţul măsurii, aşa că privesc mai degrabă comparaţia ca pe un îndemn să evoluez în continuare în ceea ce priveşte propria mea identitate muzicală... trebuie să recunosc că mă motivează. Întorcându-mă la tatăl meu, cred că singura diferenţă dintre noi este aceea că interpretarea mea este mult mai plină de energie, dar asta poate tocmai pentru că sunt mai tânăr decât era tata şi am ajuns mai repede în contact cu mulţimea, cu toate că şi el a cântat în faţa publicului şi sărea pe mese aşa cum sar eu acum în public. Întotdeauna mi-am propus să asimilez ceea ce văd şi aud pentru a avansa, pentru a şti să fac lucrurile mai bine... de exemplu, bunicul meu n-a avut niciodată o trupă pentru că el cânta doar acasă pentru a-l învăţa pe taică-meu cum să cânte însă eu, ca muzician, privesc interpretările sale de atunci cu un ochi comparativ şi încerc să le fac pe ale mele mai bune sau, dacă se poate, chiar mult mai bune. Cele mai frumoase amintiri pe care le am, cele mai plăcute experienţe, sunt cele legate de a fi pur şi simplu acasă, departe de mulţime, ascultându-l pe tatăl meu cum cânta şi privindu-i mâinile.

Vorbind de familie, înţeleg că toţi membrii trupei tale, The Hellraisers, provin din aceeaşi regiune ca şi tine. Reprezintă ei o a doua familie? Cum i-ai cooptat?

În jurul casei, la mine, toată lumea cunoaşte pe toată lumea sau oamenii sunt înrudiţi între ei, aşa că dacă ai nevoie de un baterist obţii repede un baterist sau dacă ai nevoie de un interpret la rubboard poate l-ai văzut deja în vecinătate sau poţi să telefonezi unui basist de care ai auzit, aşa că poţi să spui că suntem ca într-o familie...

Puteai însă să alegi să cânţi împreună cu fraţii tăi care şi-au format propriul grup, Rockin’ Dopsie & The Zydeco Twisters...

Corect, doar că, deşi mi-aş fi dorit asta, fratele meu mai în vârstă este cântăreţ la acordeon ca şi mine, deci am fi doi acordeonişti pe scenă, iar spectacolul nu s-ar desfăşura cum ar trebui. Aşa că am decis să am propriul grup alături de care să încep totul de la zero. Şi totul pare să funcţioneze bine, cel puţin până acum.

Ai ajuns de atunci să te plimbi cu nonşalanţă printre genuri muzicale diverse şi dacă iau ca referinţă doar albumul “Calling Your Name” din 2015 treci fără efort de la Blues-ul tradiţional la, de exemplu, hit-ul Rolling Stones “Beast of Burden” sau piesa de titlu interpretată în maniera Reggae. Ce te poate influenţa muzical când pregăteşti un disc?

Mă călăuzesc după ceea ce simt. În străfundul meu sunt Bluesy astfel încât absolut tot ceea ce fac are încorporat în el Blues şi îmi este foarte uşor să cânt o baladă precum “Long Away From Home”. Când am auzit pentru întâia oară “Beast of Burden” a Stones-ilor mi-am dat seama că, având o structură accesibilă de Blues-Rock, este foarte simplu să o interpretez, iar cât despre melodia Reggae “Calling Your Name” mărturisesc că ideea mi-a venit ascultând o piesă a lui Bruce Springsteen, al cărui nume nu-mi vine în minte pentru moment, care nu era Reggae însă mi-a plăcut şi mi-a dat ideea de a adăuga acest gen de inflexiuni. Cât despre alte influenţe... în familia mea cu toţii eram credincioşi, credeam şi credem în Dumnezeu, dar nu mergeam tot timpul la biserică aşa că nu am fost influenţaţi de Gospel, cu toate că ne plăcea, pentru că eram deja sub influenţa Blues-ului.

De la titlul de “America’s Hottest Accordionist”, câştigat pe când aveai doar 19 ani, la nominalizările la Grammy... lista premiilor care îţi certifică valoarea este lungă. În ce măsură îţi confirmă acestea că laşi ceva în urma ta?

Pentru mine înseamnă doar că am muncit din răsputeri şi am satisfacţia că ceea ce am realizat prin asta de-a lungul anilor nu a trecut neobservat, că oamenii dau cu adevărat atenţie eforturilor, talentului şi determinării tale. Eu nu pot decât să sper că trupele care apar din tinerele generaţii vor prelua câte ceva din planurile şi realizările noastre pe le oferim lor şi le vor folosi, aşa cum la rândul meu am folosit planurile schiţate de tatăl meu sau de Clifton [Chenier – n.r.]. Îmi doresc să le folosească ceea ce fac eu pentru că sunt şi suntem înaintea lor, că aşa se întâmplă peste tot, există un ‘cel dintâi’ sau ‘pentru prima oară’ în toate, şi îi influenţăm pe alţii, inclusiv ca instrumentişti la acordeon... mi-aş dori să se spună ‘Wow, aş vrea să fiu ca Dwayne Dopsie!’. Sper ca tinerii să calce pe urmele mele şi să aspire să aibă acelaşi succes în faţa unui public care să îi facă să se simtă ca acasă chiar dacă este doar un alt festival. Pentru asta trebuie să fii interesat şi să fii dispus la sacrificii şi de asta, în sinea mea, sper că aş putea ajunge să interesez pe cineva într-o măsură suficient de mare încât să îşi dorească să păşească pe această cale sau măcar să vrea să îmi ceară sfatul. Publicul este o extensie a cine eşti tu cu adevărat şi va reacţiona entuziast la ceea ce reuşeşti să faci sau va reacţiona moderat faţă de ceea ce... nu faci. Nu oricine este capabil să stabilească o legătură cu spectatorii în urma căreia aceştia să simtă ca le eşti aproape. Comunicarea mea cu ei se bazează pe o reţetă simplă: le vorbesc cu ajutorul acordeonului meu. Acesta este felul meu de a mă exprima, ăsta e talentul pe care Dumnezeu mi l-a dat, să pot vorbi cu francezi, cu italieni, cu oameni din România sau din China sau de oriunde altundeva din Europa, America de Sud sau Canada. Chiar dacă ei nu vorbesc engleza, iar eu nu le înţeleg limba, instrumentul meu mă ajută să comunic şi să îi fac să simtă ceea ce simt eu. Şi astfel ei ajung să şi înţeleagă muzica Zydeco nu doar să se bucure de ea ascultând-o.

Dwayne, îţi mulţumesc pentru lecţie.

Mulţumiri lui Andy Loesche pentru sprijinul acordat în obţinerea acestui interviu, înregistrat la Focşani Blues Festival înaintea concertului susţinut de Dwayne Dopsie & the Zydeco Hellraisers (Paul LaFleur – washboard, Brandon David – chitară, Dion Pierre – bass, Kevin Minor – baterie, Cedric Wiley – saxofon) în seara de 8 septembrie 2018.

IOAN BIG
24 Septembrie 2018

Foto Dwayne Dopsie la F.B.F.: Radu Birişteică

Foto Louisiana: Ioan Big