Truth and refinement

A fost o escapadă bine ticluită de prietenul Vintilă Dăscăliţa, pofticios întocmai nouă, Mircea Giurgiu, Relu Călin şi subsemnatul, de concerte fine şi muzicieni cu personalitate, în preafrumosul oraş de la poalele Tâmpei. A doua incursiune în poveştile Nopţilor Bluesului de la Braşov l-a avut invitat pe marele muzician american, CURTIS SALGADO. O nouă experienţă trăită pe viu în clubul rockerilor de pe strada Nicolae Titulescu, la nr. 2P. Iată cum Rockstadt devine faimos şi prin evenimentele dedicate bluesului, atrăgând alţi fani de concerte live şi bun-gust muzical. Cu trecerea timpului, revista virtuală artasunetelor.ro a devenit un bun ambasador şi promotor al multiplelor faţete ale bluesului contemporan din Statele Unite. Fiindcă veni vorba, vă recomand să citiţi şi recenzia despre chitaristul Bernard Allison aici: Transilvania Blues Fest a prins rădăcini adânci.

"There is one race - the human race.” (Curtis Salgado)

Cu acest mesaj Curtis Salgado şi-a încheiat primul show susţinut în România. La Braşov, pe 14 noiembrie 2019, în elegantul cadru al serilor Transilvania Blues Nights, ce se desfăşoară cu regularitate, lună de lună la clubul rockerilor braşoveni. Salgado a venit la poalele Tâmpei însoţit de surprinzătorul Anthony Stelmaszack la chitară electrică, cumpătatul basist, Kris Jefferson, şi loialul toboşar, Fabrice Bessouat. A fost un concert-eveniment aşa cum rar se poate vedea la sud de lanţul nostru carpatic. În primul rând am redescoperit respectul muzicienilor pentru muzica de valoare, pentru bluesul tipic american, cu voce îmbietoare, cu muzicuţă în armonie idilică şi nu în ultimul rând, cu solistică impresionantă. Devotamentul pentru actul muzical bine-transmis şi în consecinţă, bine-receptat, este o problemă pentru mulţi muzicanţi din breasla asta. Majoritatea îşi fac treaba pentru acea remuneraţie minimă şi pentru te-miri-ce alte beneficii trupeşti. Nu este cazul acestor modeşti muzicieni care ne-au oferit un spectacol de expresie şi măiestrie muzicală fără cusur şi fără sclipici mediatic. Arta sunetelor nu este pentru to(n)ţi, deşi ar putea fi mult mai bine pătrunsă cu ajutorul mass-mediei, al radiourilor şi al televiziunilor. Dacă ar avea un minim de reprezentare în politica de difuzare şi promovare a postului de radio sau tv. Dar Nu are!

În al doilea rând, ne-am bucurat de poveştile adevărate ale bluesului, lucruri simple, fireşti, aşa cum ar trebui să compună şi (mai) mulţi muzicieni de pe la noi. Poate le dă inspiraţie virusul ăsta molipsitor. Vă ţin la curent cu prima compoziţie pe această temă. Istoria muzicală a omenirii trebuie să consemneze şi această calamitate. Sunt convins că multe lucruri nu vor mai fi la fel şi sper că, oamenii vor fi mai buni, mai respectuoşi şi mult mai atenţi cu natura înconjurătoare.

Curtis Salgado este un supravieţuitor. S-a născut pe 4 februarie 1954 în oraşul Everett (n. r. CS este cetăţean de onoare al acestui elegant centru administrativ, alături de cântăreţul Kenny Loggins de la Nitty Gritty Dirt Band şi actorul Patrick Duffy aka Bobby Ewing etc. etc.), statul Washington şi a crescut înconjurat de iubitori de muzică, fani ai jazzului și ai bluesului, de la Kid Ory până la Fats Waller. L-a văzut pe unul din giganţii jazzului, Count Basie, când avea numai 13 ani şi a simţit atracţia spre această profesiune în viitor, iar după ce l-a auzit cântând pe celebrul muzicuţist Little Walter, a început să învețe să cânte la armonică, urmând instrucțiunile dintr-o cărticică oferită de mama sa. Întocmai muzicienilor lipsiţi de îngâmfare, cu care am stat de vorbă de-a lungul anilor, Curtis mi-a răspuns cu mare sinceritate la întrebările adresate pe viu sau în scris, şi mi-a povestit multe amintiri legate de însemnata sa carieră muzicală. Cu trupa Nighthawks a participat la un important festival local la care au mai participat muzicieni de legendă printre care Willie Dixon, Sonny Terry și Brownie McGhee, Albert Collins, Big Walter Horton și Otis Rush. La un moment dat, prin 1977 avea să-l întâlnească pe unul din marii comedianţi scenei americane, regretatul actor John Belushi, care venise în oraş pentru filmări la Animal House (r. John Landis cu Tom Hulce, Kevin Bacon, Karren Allen etc.). Iubitor de hardrock şi metal, Belushi avea să cunoască prin SALGADO emoţionanta lume a bluesului, căreia îi va dărui ”invenţia” sa, The Blues Brothers.

Prietenia cu Robert Cray şi Richard Cousins îl va impulsiona, iar cei 8 ani petrecuţi împreună îi vor fortifica cariera muzicală. „Acestea au fost vremuri foarte bune...” - îmi spunea Curtis după terminarea concertului de la Braşov. Până la formarea primul său grup, Salgado avea să mai cânte 2 ani cu celebrul big band Roomfull of Blues, trupă de retro-swing prin care s-au perindat admirabilii muzicieni: Ronnie Earl, Ron Levy, David Hidalgo, Al Copley, Lou Ann Barton, Sugar Ray Norcia, Duke Robillard etc.

Apariţia trupei sale, Curtis Salgado & the Stilettos, a fost binevenită, publicul larg apreciindu-i fermecătoarele prestaţii în cadrul turneelor susţinute împreună cu Steve Miller şi ulterior, cu ale lui Carlos Santana. (Foto Curtis Salgado, Carlos Santana & Buddy Guy)Încep să curgă şi albumele solo, 10 la număr, vi le scriu doar pe cele care mi-au plăcut integral: Curtis Salgado & The Stilettos (JRS, 1991); Strong Suspicion (Shanachie Rec., 2004); Clean Getaway (Shanachie, 2008); Soul Shot (Alligator, 2012); The Beautiful Lowdown (Alligator, 2016); Rough Cut – împreună cu Alan Hager (Alligator, 2018).

În 2005, apar primele probleme de sănătate, o boală hepatică în stadiul final ce-a presupus un transplant de ficat. Din fericire, a fost unul reuşit, însă peste doi ani ursita îl încearcă din nou, de astă dată la plămâni. Trece şi de acest prag, în special cu ajutorul prietenilor care dau concerte de binefacere pentru el, printre aceştia numărându-se nume grele ale scenei de blues: Little Charlie & The Nightcats, Taj Mahal, The Robert Cray Band, Steve Miller, Charlie Musselwhite, Little Charlie, Jimmie Vaughan etc. În 2012 o altă intervenţie chirurgicală îi salvează viaţa şi Salgado se întoarce pe scena de concert şi în studioul de înregistrare. Cinci ani mai târziu, în 2017 după altă reuşită chirurgicală, Curtis Salgado câștigă trei premii Blues Music Awards pentru albumul The Beautiful Lowdown, numit de critici „an essential gem”: B.B. King Entertainer of the Year, Soul Blues Male Artist of the Year și Soul Blues Album of the Year. Anterior Curtis Salgado câștigase premiul Soul Blues Artist Of the Year în 2010, 2012 și 2013. Tot în 2013 primise mult râvnitul BMA pentru B.B. King Entertainer Of The Year și statueta pentru Soul Blues Album of the Year pentru albumul Soul Shot, debutul său la celebra casă de discuri Alligator Records. Salgado are şi o piesă închinată luptei sale cu boala, I Will Not Surrender, pe care o puteţi asculta pe ultimul album de studio, Rough Cut, un minunat cadou dăruit fanilor bluesului din toată lumea.

„We did it for the love of the music. This is where our hearts are. These are deeps songs that we love to play. You believe it when you heart it.” (Curtis Salgado)

Revista Arta sunetelor v-a propus deja spre vizionare, o selecţie din concertul susţinut de Curtis Salgado în cadrul seriei de evenimente, Transilvania Blues Nights, desfăşurat în clubul Rockstadt şi organizat de Transilvania Blues Festival, creat de inimoşii prieteni ai bluesului, Alin Ludu Dumbravă şi Vlad Popescu. La Braşov, pe 14 noiembrie 2019, Salgado şi trupa sa - Anthony Stelmaszack la chitară electrică, Kris Jefferson la chitară bas şi Fabrice Bessouat la baterie -, ne-au delectat cu un rafinat recital de blues, pe care cu greu îl putem uita. Graţie domnului Genu Ariseanu, prietenul nostru şi al revistei virtuale artasunetelor.ro, mijlocitorul acestor momente irepetabile, puteţi savura 21 de minute din acest încântător recital. În cele ce urmează, vă oferim prima parte a unui interviu în exclusivitate pentru România, cu încântătorul muzician american, Curtis Salgado, un exemplu de carieră profesională şi un model pentru tinerii noştri muzicanţi.

Radu Lupaşcu
23 martie 2020

Interviu cu Curtis Salgado

Mă bucur că ai fost invitat la Transilvania Blues Nights din Brașov! A fost un concert minunat pe care am dori să îl oferim şi fanilor din capitala României, București. Primele întrebări curg în mod natural. Presupun că nu știai multe despre România. Ce impresii ai despre „Dracula Country”?

Așteptam cu nerăbdare să vizitez România ... primul gând care mi-a venit când am aflat că voi cânta în Transilvania ... a fost că poate voi vizita castelului contelui Vlad. Presupun că toată lumea știe de Bram Dracula Stoker (n.r scriitorul irlandez Abraham „Bram” Stoker este autorul romanului Dracula, cel care îl va face celebru în toată lumea!).

Eu am aflat despre contele Vlad la sfârșitul anilor 1980, când am primit un minunat volum color şi cartonat despre povestea lui Vlad și astfel am aflat cum Bram Stoker a inventat povestea lui Dracula. Bineînțeles, am aflat ulterior adevărul că era un conducător important și considerat un erou în România.

Această carte, pe care am primit-o cadou de Crăciun, era plină de minunate fotografii ale României și ale castelului original în care a trăit Vlad (NU mă refer la cel din afara Brașovului) (n.r. adică la Hotelul Castel Dracula din Pasul Tihuţa!)... Cu toate acestea, a fost foarte impresionant şi totodată neobişnuit pentru mine, fiind cel mai atractiv lucru de vizitat. De asemenea, permite-mi să subliniez că România arată foarte mult ca statul Oregon. Munți înzăpeziţi, râuri repezi, păduri răcoroase, copaci verzi peste tot, iar vremea este la fel de frumoasă ca la noi. Sper ca acest concert de la București să devină o realitate, îmi doresc să ajung acolo să cânt pentru voi.

Ai fost sursa de inspiraţie pentru personajele Blues Brothers. Albumul The Briefcase Full of Blues din 1978 îţi este dedicat! Ce cântai pe vremea aceea semăna cu ce-a apărut pe primul lor album și ce a însemnat această recunoaștere pentru tine?

L-am întâlnit pe John Belushi în 1977, aveam 23 de ani şi cântam într-o trupă locală numita Nighthawks, a nu se confundata cu o trupa mai cunoscută, cu acelaşi nume din Washington DC, trebuie să ştii asta. Însă, au fost o mulțime de trupe în Statele Unite numite Nighthawks.

Recunoașterea pe care încă o primesc de la John Belushi, pentru că am fost inspirația din spatele creării personajelor Blues Brothers, continuă și astăzi și sunt foarte mândru de faptul că acest nume a devenit un fenomen cultural iconic ... încă mai dau din cap de neîncredere.

Despre piesele din acea vreme. Nighthawks cânta cântecele de mai jos în fiecare seară și John ne-a văzut când le interpretam.

• Sweet Home Chicago, pe care o am înregistrată în direct de la hotelul din Eugene cu John care cântă alături de noi;
• Soul Man de Sam și Dave;
• Groove me de King Floyd
• Messing with the Kid scrisă de Mel London, versiunea lui Junior Wells;
• I Don’t Know versiune Willie Mabon, dar există o versiune anterioară de Cripple Clarence Lofton, cel care a scris-o, de fapt.

Iată un fapt amuzant. I-am oferit lui John Belushi un text pe care l-am adăugat singur la această melodie și se află pe înregistrarea albumului Briefcase Full Of Blues:

„I said Woman, you going to walk a mile for a Camel / Or are you going to make like Mr Chesterfield and satisfy? / She said That all depends on what your packing / Regular or kingsize.”

Există mai multe completări şi discuţii în această privință, dar nu vreau să te plictisesc. Dar a fost prea bine evaluat de toţi, pentru ca să Nu fie folosit în cântec de John.

Radu, melodiile de mai sus făceau parte din repertoriul pe care trupa Nighthawks îl cânta seară de seară. Cu toate acestea, există o melodie care se află pe Briefcase Full Of Blues... şi pe care Nighthawks-ul nu a cântat-o în fiecare noapte. Această melodie, a doua de pe album, a fost Hey Bartender. Eu i-am adus lui John acea melodie și sunt foarte mândru de acest fapt, deoarece i-a adus lui Floyd Dixon o sumă mare de bani. Floyd Dixon a fost eroul meu! Să-ţi povestesc cum a fost. John a vrut să facă un jam session cu trupa. Așa că îl întreb: Ce melodie vrei să faci?” Iar el a spus: ”Johnny B. Good”! Eu i-am spus, nu! Toată lumea făcea acea melodie, iar el apoi a spus apoi...: ”Jail House Rock” de Elvis Presley. I-am spus „că este prea trist și nici nu am testat-o în concerte”. Așa că i-am spus că îi voi aduce o melodie care cred că i s-ar potrivi perfect și acea melodie a fost Hey Bartender de Floyd Dixon. Am şi o înregistrare cu el cântând-o cu Nighthawks-ul din 1977, adică cu 3 ani înainte ca albumul sau filmul Blues Brothers să fie lansat.

Povestea vieții tale este o filă adevărată în istoria bluesului american. Ai început cu grupul Nighthawks sau a mai fost altă trupă înainte?

Aceasta este o întrebare bună. Când eram în liceu, uneori stăteam cu oricine dansa în șosete și cânta la muzicuță (n.r. sock hop era un eveniment de dans pentru adolescenții din mijlocul secolului XX în America de Nord). Apoi am absolvit când aveam 18 ani și am dat audiție pentru o formație numită Three Fingered Jack... acest nume a fost inspirat după un munte, de aici din Oregon, care are trei vârfuri la partea de sus, în loc de doar unul... Este interesant caută pe internet acest munte. Oricum, am primit slujba la Three Fingered Jack. Ei au avut tobe şi bas, o clapă și doi chitariști... iar unul dintre ei, cânta la vioară şi chitară, şi a fost când era nevoie, de asemenea, un subtil contrabasist. Am cântat totul, de la Muddy Waters și Little Walter la Little Feet, de la Delaney și Bonnie la Leon Russell și chiar Frank Zappa! Cântam de luni până sâmbătă la acest club numit Forumul Roman. Era un club dur şi lumea care venea acolo era violentă. Scena nu a avut niciodată plasă de sârmă pentru protecţia noastră (n.r. vedeţi Barul, Road House din 1989, în acest film pe scenă cânta Jeff Healey!). Dar ar fi trebuit. Erau lupte acolo în mod constant și bandele de motocicliști utilizau frecvent acest Joint în comun și, atunci când bandele rivale de motociclişti beau în același bar, totul sfârşeşte cu o bătaie... Se cutremură tot iadul. Bătăi cu beţe de biliard între pistolari... Într-un astfel de incident, chitaristul nostru, Jim Cochran, a fost rănit destul de rău, deoarece a fost lovit tare în cap cu un băț de tac şi a trebuit să meargă la spital. Când mă gândesc la asta, trebuie să-ţi mărturisesc, e un miracol că am supraviețuit.

Îţi aminteşti numele bandei de motociclişti care venea la Forumul Roman? Charlie Mussellwhite, care avea prieteni buni printre motociclişti îmi spunea: "My experience is that you can't have a better friend than a Hells Angel.”

Da. Numele bandei de motocicliști care frecventau Forumul Roman era: The Gypsy Jokers. Au fost goniţi din California de The Hells Angels. Și dacă doar trebuiau să călătorească în California în uniformele lor și ar fi avut nevoie de-a obține permisiunea de la Angels.

Acest lucru a fost în anii ‘70. Și n-am știut niciodată că sunt psihopați nebuni.

Întotdeauna începeau să se certe cu o bandă rivală din Eugene numită The Free Souls, care erau amatori în comparație cu ei. The Gypsy Jokers nu erau mişto deloc. Mi-au atacat odată chitaristul cu un băț de tac o dată, strecurându-se în spatele lui și lovindu-l fără nici un motiv. Ei se luau la bătaie cu toată lumea, cu oricine din Forumul Roman.

The Gypsy Jokers au fost la știri recent aici, în Oregon, cu câteva săptămâni în urmă au fost trimişi la închisoare pentru crimă şi extorcare de fonduri, droguri şi prostituție. Te rog să nu crezi că sunt de treabă, pentru că NU sunt.

Charlie Musslewhite și răposatul Ron Thompson, de asemenea, suntem prieteni cu Hells Angels. Cu ani în urmă, Charlie mi-a făcut cunoștință cu câțiva dintre ei și au fost foarte drăguți.

Cu Nighthawks ai lansat un single în 1976. Ce nu a mers în trupa Nighthawks?

Sunt o mulțime de trupe cu numele Nighthawks. Acest nume a fost comun, dar noi am fost inspiraţi de numele lui Robert Nighthawk.

„Șoimii de noapte” din Washington DC sunt originari de pe Coasta de Est, populația este mai mare acolo și există mai multe oportunități de evenimente.

„Șoimii de noapte” în care eu am cântat provin din Eugene, statul Oregon, care este un oraș colegiu, unde nu există case de discuri, studiouri de înregistrare, industria muzicală nu este nici pe departe înfloritoare în Eugene Oregon cum este în Washington DC, sau New York City, sau în Baltimore sau Philadelphia etc. etc.

Două treimi din populația Statelor Unite locuiește la est de Mississippi. Doar 4 milioane de oameni trăiesc în întreg statul Oregon, care este aproximativ de mărimea țării dumneavoastră, România. Deci, The Nighthawks de pe Coasta de Est au avut vânt din pupa și au gândit altfel decât noi, băieți simpli dintr-un oraș mic.

Nu am lansat un single. Ceea ce am făcut noi s-a numit EP (extended play record), cu 4 melodii pe el, iar The Nighthawks din DC au făcut un album complet. Îmi amintesc că un tip a venit la mine la un concert... și m-a întrebat: Sunteți Șoimii Nopții din Washington DC?

I-am răspuns că NU și l-am întreb de ce? ... Mi-a spus că a văzut un album la magazinul de discuri și că era o trupă de blues cu numele ăsta, Șoimii Nopții.

A doua zi m-am dus la acel magazin de discuri, am văzut albumul și mi-am dat seama chiar din acel moment că trupa mea era condamnată. Șoimii de noapte din Washington DC aveau numele înregistrat la Oficiul American pentru Drepturi de Autor (United States Copyright Office) fapt ce le oferea dreptul de proprietate. A fost o mișcare inteligentă, deoarece așa cum am mai spus... au fost multe trupe în Statele Unite numite Nighthawks.

După NIGHTHAWKS a urmat perioada ta cu Robert Cray Band. Ai participat la crearea primului lor album, Who's Been Talkin', lansat în anul 1980. Cum l-ai cunoscut pe Robert Cray și ce amintiri ai despre turneele organizate împreună? Cum se repartizau părţile vocale?

I-am cunoscut pe Robert Cray și Richard Cousins, basistul său, prin 1973-1974. Am aflat despre ei de la saxofonist al cărui nume era Randy Reese (dar toată lumea îl striga Ratso). Ratso știa tot ce petrecea din punct de vedere muzical în Eugene Oregon și astfel am aflat într-o zi despre aceşti doi muzicieni de culoare care s-au mutat în oraș. Tot el mi-a spus că aceştia sunt foarte buni muzicieni și mai știa că Robert și Richard se vor stabili aici. Așa că ne-am dus să-i salutăm, să ne prezentăm. Prima dată ne-am împrietenit cu Richard cu care ne întâlnisem în aceeași zi pentru un mic jam de blues acasă la Ratso. Am devenit repede prieteni și încă suntem prieteni apropiați şi astăzi. Eu îl consider ca pe un frate! Trupa Robert Cray la acel moment îl avea pe Robert Cray la chitara şi pe Richard la bas, un tip pe nume Tom Murphy la baterie și un altul pe nume Rocky Mazanares la muzicuță.

Aceasta a fost formula Robert Cray Band înainte de a mă alătura eu. Deci, Robert Cray Band au avut un concert la o tavernă la care eu nu am putut intra pentru că nu am avut eliberat actul meu de identitate. Astfel că, prietenul meu de la Nighthwaks, chitaristul Jim Cochran s-a dus să-i vadă și m-a chemat mai târziu în acea noapte să-mi povestească cât buni erau tipii ăștia. Cochran mi-a spus că erau incredibili de buni, iar tipul ăsta, Robert Cray, chiar știe să cânte cu vocea și era sfâşietor la chitară. L-am crezut, Jim Cochran cunoştea cu adevărat lucrurile astea, fiindcă și el este un mare muzician. I-am dat dreptate când l-am văzut în sfârșit pe Robert, era la fel de bun ca și astăzi, este un muzician pe deplin realizat, iar eu am învățat multe în cei opt ani în care am fost cu Robert și Richard. Acestea au fost vremuri bune.

Bruce Bromberg a fost producătorul înregistrării albumului Who's Been Talkin'. Nu voia ca formația aleasă de Robert să scoată acest album. Dar ca să fie drăguț, a optat ca trupa lui Robert să înregistreze patru cântece și după aceea a angajat muzicieni de studio pentru a interpreta restul pieselor de pe album. A fost foarte dezamăgitor pentru mine. Nu știu ce să spun de ceilalți... Oricum îmi amintesc că, primul cântec pe care l-am cântat a fost, Who's Been Talkin', o compoziţie Howlin’ Wolf. Am cântat cântecul o singură dată. Nici măcar nu ne încălzisem... Astfel că m-am gândit să mai încercăm o dată. Dar vocea lui Bromberg a venit peste difuzoarele din studio. El a spus... "Asta e băieţi, mergem înainte!"... Mă gândeam wtf? Dar el a spus nu, e în regulă. Următorul cântec, vă rog.

Deci, piesa Who's Been Talkin' a fost înregistrată dintr-o bucată, fără nicio încălzire şi fără repetiție. Bruce Bromberg a făcut o greșeală în opinia mea... Noi cântăm de ani de zile împreună, ne cunoaştem foarte bine și suntem prieteni la cataramă. Bruce Bromberg a înregistrat în schimb un material slăbuţ cu Robert şi trupa sa de studio. Iar noi nu am avut nici un material original. La momentul respectiv, eu cred că Bruce Bromberg și Dennis Walker au vrut câteva din cântecele lor să fie prezente pe acest album. Nu pot să spun că îi condamn pentru asta. Dar ar fi trebuit să înregistreze încă 3, 4 cântece cu formația originală.

Pentru împărţirea părţilor vocale nu a fost nimic dificil. Robert și cu mine ne armonizăm ușor împreună, fiecare a ales un cântec pe care a vrut să-l facem, dacă Bob dorea să facă un cântec Johnny Taylor sau dacă eu doream să fac o melodie Al "TNT" Braggs eram susţinuţi, eram cu toții foarte dornici de-a face să sune foarte bine fiecare alegere a celuilalt. Robert și cu mine făceam cântece de-ale lui Joe Tex. Da, într-adevăr, am cântat foarte bine împreună. Am câteva casete înregistrate din concert cu trupa lui Robert Cray, din primele lor zile, care te-ar surprinde în mod plăcut!

Despărţirea de trupa The Robert Cray Band te-a afectat?

Eu am renunţat la trupa The Robert Cray Band! După înregistrarea primului album nu a fost greu să-mi dau seama că producătorii au fost interesaţi doar de Robert Cray și nu de trupa lui Robert Cray. Deci pentru mine asta a fost scris. Am știut că nu au loc doi frontmani în aceeași formație și am auzit zvonuri, sugestii de la alți membri ai trupei și de la management. Întotdeauna am crezut că aș avea putea oferi mai mult dacă aş cânta la clape sau la chitară, dar în schimb m-am jucat cu muzicuţa și Robert nu avea nevoie de un muzicuțist. Este un fel de care pe care..., într-adevăr. Dar eu sunt un vocalist în primul rând și un om de faţă, deci dacă Robert era omul din față, el nu are nevoie de un altul, logic. E clar, că Nu mă vedeam niciun background vocals...!?

Totul s-a schimbat într-o noapte în Portland Oregon, după un concert. A fost descărcarea sentimentelor mele pe un muzician, pe saxofonist Warren Rand. Warren a fost un foarte iscusit saxofonist alto. Și cineva pe care te puteai sprijini atât ca prieten cât şi ca muzician. Dar am simţit că trebuie să-i spun că este oportunistul trupei. Warren a fost un freelancer și putea veni și pleca după cum dorea, astfel că, dacă pentru acest tur s-a apelat la serviciile lui, el a stat un pic şi apoi a plecat altundeva să cânte. Trebuie să recunosc că am fost cam naiv în raţionamentul meu... despre muzicienii liber profesionişti. Asta a fost. I-am dat lui Warren dureri de cap, când dintr-o dată Robert se întoarce la mine și-mi spune: „Hei, eu sunt numărul unu, doi al lui Richards, iar tu ești numărul trei, faci ceea ce spunem noi 2." Eram tânăr, gata să apăs pe trăgaci atunci... Adică cum? Am fost Cei Trei Amigos și el îmi spune asta!!??

Așa că am spus, la naiba! și am renunțat. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată, nu-mi place că am făcut-o, dar a fost cel mai bun lucru pentru toți. Robert Cray și Richard sunt încă prieteni buni, îi iubesc din tot sufletul. Aș putea scrie o cărticică despre cât de buni muzicieni sunt Robert Cray și Richard Cousins, compozitori de clasă mondială și voi demonstra oricui din concurența lor că nu ajung nici pe departe la talentul lor.

Am albumul Roomful Of Blues - Live At Lupo's Heartbreak Hotel (1987), unde cânţi alături de Ronnie Earl, Ron Levy, alți membri ai Roomful Of Blues Band și un oaspete David Hidalgo (de la Los Lobos). De ce a durat doi ani această colaborare cu grupul Roomful of Blues?

Radu, înainte de a renunţa la The Robert Cray Band am avut deja întâlniri și jam-uri de câteva ori cu Roomfull de Blues. În cele din urmă, am ajuns alături de ei în anul 1984. Dar înainte să-ți spun despre colaborarea cu Roomfull de blues, lasă-mă să completez un decalaj de timp, cel dintre 1981 și 1984.

Cred că am plecat Robert Cray în 1981 și am început să cânt cu o trupa cu un chitarist pe nume Lloyd Jones și am numit amândoi acea trupă In Your Face. Această formație apare pe o înregistrare rară de vinyl numită: LIVE la ROADHOUSE şi o puteți găsi pe YouTube. Eram eu, Isaac Scott, Tom McFarland, Paul Delay și Lloyd Jones. Acest disc a fost lansat în 1985, dar deja eu eram cu Roomfull de Blues.

Despre Roomful of Blues

M-am alăturat trupei Roomful of Blues în toamna anului 1984. A fost o trupă interesantă pentru a cânta și cred că (chiar dacă pot fi părtinitor) era una cele mai rele trupe de blues la acel moment. John Rossi era la tobe, Ronnie Earl la chitară, Ron Levy era la pian, Rory MacLeod pe chitară bas și un pachet de cinci suflători: Porky Cohen pe trombon, Bobby Enos la trompetă, Doug James pe saxofon bariton, Rich Lataille pe saxofon alto și Greg Piccolo pe saxofon tenor. Greg Piccolo a fost o problemă, el era greu de controlat și era dependent de jocuri de noroc şi, de asemenea, era gelos de talentele mele vocale, astfel încât, relația mea cu el era tensionată. M-a concediat din trupă din cauza problemelor mele cu băutura și îmi asum întreaga responsabilitate pentru aceasta.

Cu toate acestea, roata s-a întors şi Greg Piccolo a fost concediat... din cauza deturnării unei părţi mari a veniturilor trupei spre finanţarea dependenţei lui pentru jocuri de noroc. El a făcut acest lucru de ani de zile, așa cum am spus, a fost foarte greu de controlat și asta este lucru trist şi regretabil pentru colegii lui de trupă și prietenia lor de peste 20 de ani.

Despre înregistrarea albumului din 1987, Live at Lupo's Heartbreak Hotel (Providence, Rhode Island, 17, 18 şi 19 aprilie, 1986; label Varrick; Rounder; Demon)

Greg este cel care a controlat totul și el este cel care a făcut înţelegerea pentru o înregistrare cu casa de discuri Rounder. Deci motivul pentru care a durat doi ani este necunoscut. Cine poate şti? Eu am fost pe drumuri în mod constant. Poate că nu erau suficienți bani atunci.

Poate că el a vorbit şi cu alte etichete, precum Rounder, aşa că a necesitat un timp înainte de-a veni să ne asculte. Poate că nu am avut toate materialele gata. La cântece mă refer. Sunt un milion de motive diferite și nu cunosc niciunul dintre ele. Greg Piccolo a fost responsabil și în controlul de înregistrare al acelui concert. Tot el a făcut selecţia pieselor care intră pe album şi care nu. Pentru că, noi am înregistrat trei nopţi la rând şi sunt ferm convins că există melodii mult mai bune, care au fost lăsate pe afară și numai Greg știe de ce. Se ştie că există cel puţin 2 CD uri în seiful Rounder Records. Nimeni nu le-a auzit vreodată. Și cel mai probabil nu le va auzi niciodată, însă adevărul trebuie spus.

În 1991 ai format prima ta trupa - Curtis Salgado & Stilettos. Cariera ta abia acum începe. A fost greu începutul? Cine au fost muzicienii din trupa ta de atunci și cu cine cânți în prezent?

Ei bine, nu uita că eu am fost o parte importantă a închegării trupei Nighthawks, astfel încât ea este practic prima mea trupa. Cu toate acestea, cariera mea solo a început doar cu înregistrările Curtis Salgado & Stilettos, deoarece până în acel moment, am plătit o mulțime de taxe și am cântat în baruri, teatre și la festivaluri din Statele Unite și de asemenea, din Europa. Dar totuşi aceasta este prima dată când sunt propriul meu șef și pot comanda câte un shot fiecărui coleg din trupă (râde!).

Există o zicală: „Sometimes good things fall apart, so that better things can fall together.” (Marilyn Monroe)

După ce am fost concediat la sfârșitul anului 1986 de la Roomful de Blues am venit acasă cu coada între picioare. M-am simţit un om de nimic.

Dar am început să-mi fac speranţe pentru viitor, am renunţând la băut și la droguri, am conştientizat ce-am făcut, atât eu cât și prietenii mei, care au fost mult mai aproape de moarte decât mine. Nu mi-a plăcut niciodată lumea lor, de asemenea, oamenii care au vândut droguri, singurul motiv pentru care stăteam cu ei și mă purtam ca un prieten, era din cauza drogurilor lor. Îmi dădeam seama că dacă aș fi continuat să o fac, m-aș fi sinucis. (Am fost deja de două ori în acest pericol!) Așa că am trecut prin anul 1987 contemplând trecutul, clarificându-mi gândurile şi am ajuns la concluzia că, cel mai bine ar fi să renunț la tot!!!

Astfel, pe 9 octombrie 1988 am decis să merg într-un centru de tratament și iată că am fost curat și potolit timp de 31 de ani ... a fost ușor pentru mine. Am vrut să fac asta. Îți mărturisesc asta fiindcă a fost cea mai deșteaptă decizie pe care am luat-o vreodată. Fără ea aș fi fost mort cu mult timp în urmă.

Referitor la întrebarea ta, cine au fost muzicienii din trupa Stilettos, te rog, mai întâi lasă-mă, să-ți spun cum a fost. Am renunţat la numele Stilettos (n.r. stillet = stilet, cuţit, pumnal) mult timp în urmă, nu-mi (mai) place numele, am crezut că merge, dar a fost o prostie. Și eu sunt singurul care s-a gândit la asta.

Primii The Stilletos erau: Jay Coder la chitară, Jeff Miniweather la baterie, John Mazzacco la chitară bas, Joey Heinemann la claviaturi și eu, voce, muzicuță. Am avut mai mulți muzicieni care s-au perindat prin grup, iar aici sunt câteva nume care ţi se părea interesante. Richard Cousins s-a alăturat grupului meu pentru câțiva ani. Sunt mândru de înregistrările pe care le avem împreună. Claviaturistul Peter Boe, din formula de trupă cu care Robert Cray a înregistrat albumul Strong Persuader (n.r. albumul a ocupat locul 42 în topul 100 al publicaţiei Rolling Stone referitor la cele mai bune albume ale anului 1980; s-au vândut peste 2 milioane de copii), a fost, de asemenea, în trupa mea pentru o bună perioadă de timp. Un chitarist pe nume John Wieder Meyer, care este, probabil, unul dintre cei mai buni chitariști cu care am lucrat vreodată (el lucrează în Las Vegas acum!). Apoi, la chitară bas - Tracy Arrington şi Brian Foxworth la tobe, cu care am avut o secțiune ritmică absolut „criminală”. Tracy a murit luna trecută și acest lucru m-a întristat foarte mult.

Noua mea trupă este formată din: Ben Turner la caviaturi, Alan Hager la chitară, John Woollcott la bas şi Casey Anderson la baterie. Sunt muzicieni extrem de profesioniști și sentimentali. Grupul este foarte bine închegat și ne simţim bine împreună. Asta e important!

Your friend in music and in life

Curtis

(va urma)

Mulţumesc!

Radu Lupaşcu
noiembrie - decembrie 2019

Foto: Arhiva Curtis Salgado
Foto: Genu Ariseanu, Radu Lupaşcu

Legenda foto: 3. Curtis Salgado & John Belushi; 4. Curtis Salgado, Carlos Santana & Buddy Guy; 5. Curtis Salgado, Stevie Ray Vaughan & Jimmie Vaughan; 8. Curtis Salgado & Radu Lupaşcu; 9. Tommy Castro Band, Charlie Musselwhite, Curtis Salgado & Kim Wilson - Blues Cruise 2002; 1, 2, 6 & 7, 10, 11, 12 Curtis Salgado Braşov 2019.