Interviu cu Costin Grigoraş

Scriitorul, criticul muzical, poetul şi prospectorul de rarităţi discografice Costin Grigoraş s-a încumetat timp de un deceniu la o ambiţioasă radiografiere a muzicii lumii, de la formele populare, preclasice, clasice sau neoclasice la RIO şi experimentele avangardiste, de la blues, soul, reggae, new wave, folk, country sau rock, la psychedelia, jazz-fusion, metal, glam, industrial, funk, electronic, new age sau world music, în acest periplu sonor pe şase continente orientându-se cu predilecţie după instrumentarul de navigaţie pe undele sonore al rock-ului progresiv. Rezultatul acestui demers titanic îl reprezintă trilogia de proporţii,“Faţa văzută şi nevăzută a muzicii”, cronică enciclopedică de anvergură (peste 2.500 depagini) a conflagraţiei dintre estetismul empatic şi consumismul obedient, dintre permanenţa artei şi efemerul cotidian, pentru care admiratorii muzicii perene îi rămân recunoscători.

1. Când „te-a prins” muzica? Care a fost primul disc ascultat şi probabil achiziţionat?

Joaca ”de-a prinselea” a devenit un sport naţional în urma politicii de-a ”v-aţi ascunselea” practicată de propaganda comunistă pentru a camufla cât mai bine cuşca de aur a epocii poststaliniste, plasată pe fundalul butaforic al unui viitor extrem de luminos, dominat de nuanţele azurii emanate de privirile senine ale băieţilor cu ochi albaştri. În miezul unui ev aprins cum îl numea viitoarea victimă a păsării cu clonţ de rubin Nicolae Labiş, caracterizat de heirupismul stahanovist al planurilor cincinale (tatăl meu Alexandru, Dumnezeu să-l ierte, avea în palmaresul de om necăjit, cinci ani de front în al doilea război mondial, o săptămână de înfometare totală pe timpul blocadei de la Sevastopol sau munca de ocnaş la tunelurile Bumbeşti-Livezeni şi Salva-Vişeu), implementarea bolşevismului colhoznic, prigoana împotriva religiei, suprimarea duşmanilor de clasă, muzica oferită pentru oamenii muncii de la oraşe şi sate care înfăptuiau neabătut politica de partid şi de stat prin mostre proletcultiste de genul Macarale, Se-ntorc vapoarele (atunci se mai întorceau totuşi fiindcă nu apăruse sloganul postdecembrist nu ne vindem ţara decât pe şpagă), Şoferul de la ONT sau Ilenuţă tractoristă, n-avea cum să mă ’prindă’. Am ’prins-o’ eu pe cea trebuitoare spiritului pe la vârsta de 14 ani, înlănţuire de sunete amestecată cu bruiajele aferente ale ciracilor Cortinei de Fier percepută prin intermediul radioului pe lămpi marca Tomis sau cel portabil Neptun, acordate cu greu pe Vocea Americii, Radio Monaco şi mai ales Europa Liberă, unde ascultam ca hipnotizat emisiunile lui Cornel Chiriac. Exigenţa profesorului de limba română din gimnaziu Dziubinski Ioan (m-a notat pentru o teză prin clasa a şaptea cu prima notă de 10 în cei 24 de ani la catedră, motiv pentru scrisorile admirative trimise iniţial sub protecţia anonimatului de o fată dintr-a şasea, pasiune adolescentină ignorată regretabil de subsemnatul în favoarea altor colege mai pitoreşti şi prin compensaţie mai agramate) sau a pedantei doamne profesoare Iulia Leo Miza (1932-2011) după admiterea la prestigiosul liceu Ştefan cel Mare din Suceava (în clasa a noua cu ocazia primei mele teze notată cu cifra maximă a fost cea dintâi persoană care mi-a profeţit viitoarele preocupări poetice) au declanşat apetitul pentru domeniile umaniste, deşi am absolvit liceul în cadrul unei clase speciale de mate-fizică (o altă premieră: pentru prima oară în istoria acestei instituţii de învăţământ toţi cei 25 de elevi ai clasei a XII-a F au fost admişi din prima sesiune la facultăţi nu numai cu profil tehnic). În intervalul celor patru ani de liceu, pe măsura evoluţiei din ipostaza de locuitor vremelnic al unui internat total potrivnic studiului individual (în iadul respectiv n-am rezistat decât două luni), la cea de chiriaş prin diverse locaţii cu proprietari isterici, rapace şi abia în ultimii doi ani, oameni de treabă, din pasiune pentru muzică împrumutam discuri de la norocoşii cu surse discografice (colegul de liceu Corneliu Poenaru îmi punea la telefon Led Zeppelin II când nu era pe fază proprietara apartamentului unde stăteam în gazdă cu alţi 7 liceeni înghesuiţi în două camere). Primele au fost două discuri single cu formaţia Creedence Clearwater Revival (preludiul la chitară în registrul acut din Up Around The Bend a fost probabil factorul determinant pentru explorarea ulterioară cu o apetenţă ieşită din comun a lumii sunetelor), ascultate la sfârşit de săptămână pe un pick-up împrumutat de la un vecin (discurile lui cu muzică uşoară nu mă interesau câtuşi de puţin), apoi înregistrările la magnetofonul Grundig pe lămpi cumpărat la insistenţele mamei mele Ileana (după trecerea ei în eternitate în penultima zi a mileniului trecut, am resimţit profund îndurerat condiţia ireparabilă de orfan, contaminat pentru totdeauna de maladia deşertăciunii) unde figurau pe cele câteva benzi Sgt.Peppers... – The Beatles, Tarkus - Emerson Lake & Palmer (plus fascinantul pentru pasajul la moog, Lucky Man), Paranoid - Black Sabbath (cinelele din sincopata War Pigs erau absente la banda de frecvenţe modestă a tuburilor electronice), In Rock - Deep Purple (solo-ul chitaristului Ritchie Blackmore din Child In Time, alternanţele cu orga lui Jon Lord din Bloodsucker sau Living Wreck, escapadele în registrul acut ale vocalistului Ian Gillan plus mitraliantul crescendo la tobe din Flight Of The Rat, le visam şi noaptea) sau referenţialul şi în privinţa ingineriei de sunet Led Zeppelin II (înregistrat pe bandă pentru a evita uzura pe gioarsele de pick-up-uri din vremea respectivă a discului LP cumpărat la rugămintea mea de o doamnă plecată o perioadă la rudele din Statele Unite, album plătit cu 105 lei la cursul de atunci al dolarului). Pe parcursul anilor am înţeles că “muzica reprezintă revelaţia situată deasupra înţelepciunii şi filozofiei“( Ludwig van Beethoven), de la un moment dat considerând-o “tovarăşul meu de zi sau de noapte, la durere şi la fericire“ sau “apa răcoritoare în pustiul vieţii mele“ (Rabindranath Tagore).

2. Ce ne poţi povesti din experienţa ta de colecţionar? Se spune că un pasionat de muzică nu îşi cumpără case, maşini sau alte bunuri de valoare! Ce sacrificii ai făcut pentru a-ţi îmbogăţi colecţia?

Audierea după numai o săptămână de la apariţie a efectelor stereofonice din albumul Dark Side Of The Moon (Pink Floyd) la colegul de clasă Corneliu (alintat Nelly), discurile LP împrumutate de la chitaristul Miroslav Dziubinski (la rândul lui ’alimentat’ de veteranii în regiune Sorin Dorneanu sau Gicu Tănăsan cu Storia di un minuto - Premiata Forneria Marconi, omonimul disc al formaţiei East Of Eden, A Rohanas - Skorpio, Élő Omega - Omega sau Ringasd el magad şi Bummm! ale grupului Locomotiv GT) şi în special cursurile predate de la 1.000 de kilometri de competentul prezentator al Europei Libere Cornel Chiriac (am şi acum caietele cu însemnări despre albumele perioadei şi unele înregistrări pe bandă magnetică ale sunetelor salvatoare pentru o întreagă generaţie, evadată pe calea undelor fie şi pentru 50 de minute dintr-un imperiu orwellian al lipsei de satisfacţie spirituală) au contribuit decisiv la dorinţa acerbă de stocare pe diverse suporturi a informaţiei sonore, mai ales în perioada studenţiei când îmi vindeam cartela de masă să-mi pot cumpăra LP-uri ca One Size Fits All (Frank Zappa), Octopus (Gentle Giant), Thick As Brick (Jetro Tull) în varianta cu legendarul ziar, Islands (King Crimson), Are You Experienced? (Jimi Hendrix), Close To The Edge (Yes), Pawn Hearts (Van Der Graaf Generator), Fire And Water (Free), Meddle (Pink Floyd), primul The Doors, Wheels Of Fire (Cream), Demons & Wizards (Uriah Heep) sau A Night At The Opera (Queen) revelaţia momentului datorită multiplicărilor corale din Prophet’s Song şi Bohemian Rhapsody (la petrecerile studenţeşti avertizam asistenţa că nu vor fi reluate piesele discului în vederea unei uzuri minime a variantei presate undeva prin Grecia!). Era vremea marilor reuşite discografice autohtone gestionate de Mondial, Phoenix (Cei ce ne-au dat nume, Cantafabule), Sfinx (Lume albă, Zalmoxe) şi Progresiv TM (Dreptul de a visa), a experimentelor lui Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Liviu Tudan sau ale formaţiilor Experimental Q şi Curtea Veche nr.43, ambele într-un concert legendar la casa studenţilor Grigore Preoteasa unde îşi etalează imaginaţia interpretativă chitariştii Valentin Farcaş, Sorin Chifiriuc şi Florin Ochescu (ultimii doi cu extaziante pasaje improvizatorice în titluri epatante ca Dansul Kroncobaurului Turbulent sau Temeri şi temenele la trecerea păsării cu zborul rece). Pe lângă muzică (de la Phoenix obţinusem după un concert autografe – Kappl a scris ’cu drag, Bass’, Sfinx concertau în aer liber pe fostul hipodrom), piese de teatru (perioada de glorie a Teatrului Mic datorită lui Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Olga Tudorache, replica Naţionalului cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dem Rădulescu sau referenţialele spectacole de la Bulandra cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu şi Gina Patrichi), discuţiile pe teme socio-filozofice cu regretata doamnă profesoară de fizică Candida Oancea (mama celei mai apropiate colege de facultate, Cristina Bodnărescu), conversaţiile stimulative pe teme muzicale sau religioase cu prietenul Ionel Andriescu (o substanţială parte a colecţiei de benzi magnetice provenea de la el) şi lecturi intense (de la Shakespeare, Villon, Dostoievski, Gogol, Steinbeck, Fitzgerald, Mann, Camus sau Sartre, la Joyce, Kafka, Proust, Orwell, Beckett, Carpentier, Sabato, Llosa sau Marquez), ca rezident la căminul 303 eram fascinat de cinematografie (la Cinemateca vizionam uneori şi 3-4 filme pe zi), exasperându-mi părinţii care mă aşteptau în vacanţa de vară în timp ce eu zăboveam până în luna august când se închidea stagiunea pentru a continua cura cinematografică în compania lui Michelangelo Antonioni (memorabilele "Blow Up”, ”Zabriskie Point” şi ”Deşertul Roşu”), Ingmar Bergman, Federico Fellini, Andrzej Wajda, Andrei Tarkowski, Stanley Kubrik (”Portocala mecanică”, ”2001 A Space Odyssey”), Akira Kurosawa, Alfred Hitchcock, Francis Ford Coppola, Jiri Menzel, Francois Truffaut, Claude Chabrol, Jean-Luc Godard etc. (persistente în memorie zgomotele ciocanelor pneumatice de pe şantierul metroului şi invazia copleşitoare a ţânţarilor împotriva cărora construiam ”budoare” ermetice din cearşafuri în camerele căminului studenţesc 303 unde am locuit cinci ani datorită amplasamentului mai apropiat de centru, cu toate că toţi colegii mei electronişti au fost transferaţi după doi ani în ’Regie’). Pasiunea pentru arta dramatică s-a materializat în numeroase apariţii scenice (unele premiate) pentru roluri principale din Adevărata poveste a matroanei din Efes - Alexandru Sever (poetul Crates), Există nervi - Marin Sorescu (Profesorul), O şansă pentru fiecare - Radu Feldman Alexandru (Comisarul), Visătorii - Ion Băieşu (El) sau spectacolele cu grupul satiric Ridendo (texte proprii) şi un colaj din poeziile lui George Topârceanu (există şi un scurtmetraj pe 16 mm cu durată de vreo 15 minute intitulat ’O zi din mileniul III’, în regia subsemnatului). Regretabil, afinităţile cu domeniul s-au diminuat considerabil după ce am dat de două ori la IATC, secţia regie teatru-film (de fapt n-am ’dat’ că dacă ’dădeam’ cui trebuia şi bineînţeles aveam ce să dau, intram) unde din 105 candidaţi ocupau cele 5 locuri disponibile doar cei din nomenclatura comunistă sau odraslele directorilor de teatre din ţară (un binecunoscut regizor care îşi plasa consoarta total lipsită de talent prin filmele sale de duzină aflat în comisia de examen îl întreba pe bâlbâitul fiu al directorului teatrului din Timişoara ce mai face tăticul, tânăr cu o prestaţie execrabilă deşi a schimbat de două ori subiectul, bineînţeles admis ca şi fiica aghiotantului lui Ceauşescu adusă cu Mercedezul la examen, ’dinafaristă’ care întreba vecinii din sală la proba scrisă cum îi cheamă pe ’ăia doi care apar împreună’ în piesa ’O scrisoare pierdută’). Am continuat să scriu poezie stimulat de apariţiile prin reviste literare (debut în anul 1981 cu un grupaj la rubrica lui Geo Dumitrescu ’Vă propunem un nou poet’ din revista Luceafărul), ’loc de supravieţuire’ completat cu diversitatea muzicii, înregistrată majoritatea pe cele câteva sute de benzi (am schimbat succesiv magnetofoane Grundig, Tesla, Philips, Rostov, Teac) de pe pick-up-uri Belcanto, Akai sau JVC Direct Drive. Există mai multe feluri de colecţionari: unii cu mentalitatea vânătorilor de chilipiruri care speră în multiplicarea investiţiei (un excentric a plătit 400.000 de dolari pentru albumul Double Fantasy cu autograful lui John Lennon oferit ucigaşului cu câteva ore înainte de asasinat), alţii în ipostază de hârciogi care adună orice cu scopul de a-şi lăuda numărul achiziţiilor sau pe post de fani exclusivişti care strâng tot ce aparţine formaţiei sau interpretului preferat. Eu mă încadrez în categoria celor pentru care valoarea albumului şi prelucrarea impecabilă a înregistrării rămân criterii fundamentale, explorarea amănunţită a genurilor muzicale stimulând exigenţa delimitării strălucirii veritabile de sclipiciurile ieftine.

3. De ce ai ales muzica rock şi te-ai specializat pe filonul rock-ului progresiv?

Eu am ales MUZICA. Scrisă din respect pentru muza Euterpe, cu majuscule. Exclusivismul dăunează grav viziunii de ansamblu. Am abordat cu aceeaşi deschidere spre cunoaştere genurile clasice, de la genul liric la complexitatea simfonică, jazz cu derivatele dixieland, ragtime, swing, bop, hard bop, cool sau free-jazz, country, folk, cajun, zydeco, rock’n’roll, blues, rock, rhythm’n’blues, stoner rock, heavy-metal, glam, soul, merseybeat, new wave, punk, AOR, grunge sau prog (eclectic, fusion, Canterbury, psychedelic, zeuhl, RIO, proto-prog, simfo-prog, electronic, heavy-prog, post rock, math rock, prog-folk, prog-metal). Pe parcursul asimilării diverselor genuri muzicale am constatat că de fapt domeniul se divide în două mari categorii: specimene viabile şi mediocrităţi cosmetizate pentru o vandabilitate adecvată. Întâmplător sortimentul prog (nu subramura neo-prog, plicticosul post-math-rock sau stereotipul prog-metal) face parte majoritar din prima categorie, alături de blues-ul resuscitat prin fuziune cu alte stiluri, tupeistul punk interferat cu virtuozitatea instrumentală sau incandescenţele metalifere debarasate de monotonia capetelor scuturate şi grohăielile oripilante. Ţin să precizez în mod responsabil că nu tot ce aparţine muzicii progressive devine automat operă de artă (în special ceea ce se consideră arondabil arealului prog, mai ales conform standardelor americane şi de fapt n-are nimic de-a face cu ideea de progres), domeniul în discuţie dovedindu-se majoritar necompromis datorită contribuţiilor benefice din heavy-prog, eclectic, simfonic, prog-folk, krautrock şi jazz-rock-fusion.

4. Au fost discuri şi formaţii care te-au dezamăgit? Ce-ai făcut cu discurile respective după cronicile critice pe care le-ai scris şi comentariile acide cu colegii de redacţie la Blues Café?

Proporţia dezamăgirilor întrece cu mult numărul revelaţiilor la bilanţul îndelungatului proces de asimilare discografică similar departajării grâului de neghină. Nu mă erijez în emitentul unor verdicte lipsite de rezerve la această judecată de apoi a entităţilor sonore, ci doresc să precizez faptul că s-a întâmplat să fiu eu cel care scrie sau spune ceea ce alţii preferă doar să gândească din spirit de conservare într-o ţară balcanică obsedată de problematica frustrantă a caprei vecinului. Vine o zi când cineva trebuie să semnaleze linguşitorilor goliciunea împăratului mai ales în condiţiile banalizării rock-ului, a desuetudinii blues-ului sau a plictisului post-rock (doar jazz-ul pare înviorat de simbioza inspirată cu alte genuri). Formele lipsite de conţinut proliferează mai ales din anii ’80 în adevărate molime imposibil de contracarat cu vaccinurile esteticii şi ale bunului gust, răsturnare a valorilor inaugurată în perioada grobianismului punk şi continuată cu bagatelizantul pop-new wave, hilarul blue collar-rock, libidinosul blue-eyed soul, gregarul rap-hip hop, tălâmbul reggae sau penibilul house. Epidemia kitsch-urilor sonore se dovedeşte atât de generoasă cu ofertele pe internet încât nu-i nevoie să investeşti decât timp (invariabil pierdut!) în asemenea bazaconii. Orice colecţionar respectabil evită să cumpere titluri ‘la plezneală’ (există bineînţeles şi astfel de specimene mânate de speranţa să găsească fraieri plătitori ale unor sume exorbitante pentru înregistrări) lumea fiind arhiplină de rebuturi discografice în urma manipulărilor mediatice machiavelice. Eu am fost nevoit din motive informative să-mi autoinduc cu asemenea anomalii stupefiante o toxiinfecţie muzicală urmată de detoxifierea nervilor aparatului auditiv cu realizările remarcabile aflate atât pe faţa văzută cât şi cea nevăzută a lumii sunetelor.

5. Prima ta apariţie publicistică referitoare la muzică a fost în revista Musical Report? A fost un bun început pentru amândoi? Ce amintiri păstrezi?

Condeiul mi l-a pus în mână mama mea, Dumnezeu s-o ierte, care m-a învăţat să şi citesc de pe la 4-5 ani (ţin minte în prima zi de şcoală că tovarăşa învăţătoare, neîncrezătoare în zvonistica locală că ‘băiatul lui Sandu Grigoraş citeşte ziarul’, mi-a pus pe bancă un petec din ‘Scânteia’ şi m-a îndemnat să-i demonstrez că-i adevărat). Primul articol referitor la muzică a fost despre formaţia Led Zeppelin, publicat în anul 1991 de ‘Ziarul Ştiintelor şi al Călătoriilor’ (titlu premoniţional pentru viitoarea călătorie muzicală pe portativul terestru format din meridiane şi paralele). Conexiunea iniţial extuziasmantă cu Musical Report a reprezentat prilejul actualizării jurnalelor despre muzică întocmite în anonimat pe vremea liceului şi a studenţiei. Pe parcurs însă, pentru voluntariatul derivat din pasiune s-ar fi cuvenit o recompensă din partea beneficiarilor acestei apariţii inedite în peisajul invadat de amatorism, ceea ce bineînţeles contravenea politicii editoriale tip ‘master-slave’ chiar într-o înfloritoare perioadă de tranziţie de la ‘bişniţa’ optzecistă la pseudocapitalismul mafiot postdecembrist (când îmi doream vreun disc eram somat să achit şi cele două zecimale de după virgulă rezultate din calculul harpagonic al substanţialului adaos).

6. Ce impact crezi că a avut această primă revistă muzicală de ţinută? Ai avut chiar funcţia de redactor-şef al acestei publicaţii şi probabil ai fost liber să alegi o nouă traiectorie?!

Într-adevăr, temele editorialelor citate frecvent în Observatorul Cultural le alegeam singur (“Ars brevis, Vita bovis”, “Fan-atismul Fun-damentalist”, “Drumul emirului prin nopţi de decembrie”, “Millenium da capo, Millenium al fine”, “Viitorul anterior”, “Manipularea ca artă”, “Tranziţia de la muzică la muzichie”), ca şi formaţiile sau interpreţii comentaţi în paginile revistei (cel despre Peter Hammill, din ultimul număr Musical Report, a fost apreciat de criticul literar Paul Cernat ca fiind “unul din cele mai bune eseuri despre un artist rock scrise în presa românească”, Obs. Cultural, nr.152, 21-27 ian. 2003, argument neimportant pentru finanţatorul publicaţiei care decide chiar în acel moment sistarea apariţiilor). Acolo fiecare îşi vedea de ‘bucătăria’ lui: de la cinematografie, jazz, interviuri, punk şi seriale despre Eric ‘Mână Înceată’ Clapton, la prospecţia de ‘pepite’ sonore, anacronicul blues, descifrarea tainelor chitarei, demantelarea dicţionarului C. F. (pronunţat în romgleză S.F.), abordarea avangardismului extremist semnată de misteriosul personaj ‘Magul de la Snagov’ sau pendulările între krautrock, proto prog britanic, hard-rock, prog-simfonic, RIO, fusion, editoriale, cronici ale unor concerte şi polemici mai mult sau mai puţin cordiale ale subsemnatului (uneori scriam chiar vreo 10 pagini din cele 20 alocate articolelor revistei).

7. A doua revistă la care ai publicat o altă serie de articole a fost Art & Roll (unde ai iniţiat rubricile ‘Olimpul Titanilor’, ‘Eroarea ucigaşă a libertăţii totale’ sau ‘Kraut-prog-rock-ul – între inovaţie şi adaptare’). Cum a decurs colaborarea cu membrii noi ai redacţiei şi care a fost rezultatul faţă de precedenta? Ai fost mulţumit? Au fost şi nemulţumiri? Sunt tineri care şi acum caută numere vechi din aceste două reviste de cultură muzicală. De ce crezi că au clacat amândouă? Evident din lipsa sponsorilor, dar numai asta să fie cauza?

În urma conflictului pe inevitabilele teme financiare cu managerul şi în consecinţă absenţa ta din paginile Musical Report, ştii prea bine că ai realizat ca director al noii publicaţii intitulată Art & Roll (titlu inventat de subsemnatul şi înregistrat în secret la OSIM sub alt nume) un parteneriat cu ‘Snagoveanul’ pe post de editor, plus alţi doi redactori din garnitura Musical Report versaţi în domeniul alchimiei mediatice, unul pe post de producător-redactor şef (cel care a imprimat de fapt incitanta direcţie caleidoscopică a publicaţiei), iar celălalt menţionat în funcţie de toanele editorului, redactor-şef sau director de producţie (personaj ‘îmbrobodit’ pe parcurs de o ţepară nimfomană axată pe impresariat, specializată în tehnica pământului pârjolit la firmele falimentate anterior). Mai recent constat că domnul ex-director de producţie scrie chiar piese de teatru lipsite total de haz în care personajele poartă numele foştilor colegi, uitând să o includă în context pe machiavelica expertă în ‘limbajele vaginului’, asociată în firma căpuşă creată pe traseu fără ca ceilalţi sclavi truditori la câmpul semantic să bănuiască ceva. După 18 numere ale revistei am preferat să mă retrag ocupându-mă de proiectul personal ‘Faţa văzută şi nevăzută a muzicii’, dezgustat de nesimţirea uzurpatorilor de merite (rapacitatea extremă face ca şi întâlnirea cu ocazia împlinirii unui an de activitate să fie contramandată de lider, cel care vindea pentru propriul câştig chiar invitaţiile gratuite la concerte destinate pălmaşilor scribi din echipă), trunchierea articolelor sub pretextul lipsei de spaţiu tipografic (pentru toate inepţiile clientelare se găsea loc imediat!), infiltrarea altor semnături la Olimpul Titanilor (cazurile despre Van Der Graaf sau gerontologii The Rolling Stones) şi împunsăturile veninoase cauzate de reticenţa mea pentru ridicolul anarhism punk, repulsivul rock muncitoresc al bardului Bruce Springsteen, stilul poliomielitic marca Elvis Costello sau mogorogeala bahică tip Tom Waits, corecţii împotriva neînregimentatului ce îndrăzneam a fi impregnate pe alocuri cu pitoreşti alegaţii ‘subversive’ derulate fundamentalist într-un ‘playback ordinar’ cuplat la acuzele în privinţa absenteismului la concerte şi culmea, de manipulare a publicului printr-un aşa-numit ‘elitism de bodegă’, rechizitoriu venit tocmai din partea unui apologet înverşunat al pseudoculturii pop preponderent americane bazată pe vânzări masive, argument arhisuficient pentru a ridica osanale vedetismului venerat de tagma epidemică ‘stupid people’. Cu asemenea atitudini coercitive nu mă miră că publicaţia a sucombat în octombrie 2003, după încă opt numere (există şi o dreptate universală care reabilitează departajarea inechitabilă ‘pentru unii mumă, pentru alţii ciumă’) pe parcursul cărora dintr-o penurie de idei, la rubrica ‘Olimpul Titanilor’ figurau articole publicate deja în Musical Report cum ar fi cele despre Lynyrd Skynyrd, Free, Renaissance, Armageddon sau Band Of Gypsys. Deşi s-a promis conform tradiţiei politicianiste marea cu sarea, unii s-au ales cu marea (ciupeală), alţii doar cu sarea provenită din sudoarea frunţii lor de ‘paparude intelectuale’, cum eram numiţi cei cu păreri antimainstream într-un articol de punere la punct a disidenţilor stilistici şi implicit o pledoarie în apărarea marilor barzi ai populismului american (la vremea respectivă mă simţeam agresat de atacurile la limita calomniei însă ulterior mi-am dat seama cât de util a fost pentru motivaţia de a demara demersul enciclopedic personal acel impuls iniţial tip Big Bang premergător ambiţioasei expansiuni ulterioare, incriminata duşmănie cauzată de divergenţele de opinii presupusă de subsemnatul dovedindu-se ulterior falsă). Amintirile mele plăcute în legătură cu cele două publicaţii se rezumă la strădania elaborării articolelor şi urmărirea reacţiei criticului literar Paul Cernat din paginile Observatorului Cultural. În concluzie, ecumenismul exagerat din considerentul eronat că idolii stardom-ului reprezintă întruchiparea perfecţiunii, teama demitizării falselor valori (în fond noţiunea de cronică muzicală presupune atât laude cât şi critici, ambele argumentate) în condiţiile unei apetenţe extrem de scăzute a maselor la capitolul cultură în ciuda faptului că exista o evidentă translaţie graduală spre (in)cultura pop şi nu în ultimul rând matrapazlâcurile derulate în spatele cortinei la Art & Roll, au îndreptat cele două lăudabile publicaţii autohtone spre un regretabil sfârşit editorial.

8. În Musical Report colegul Cristian Teodosiu a reusit sa demonteze un mit: Daniela Caraman Fotea şi al ei disco-ghid-rock! Eşti de acord?

Demolarea-demantelarea miturilor din considerente coercitive mi se pare extrem de utilă pentru departajarea artei de impostură printr-o argumentaţie bazată pe acurateţea informaţiilor. Tupeul nemărginit al proletcultiştilor ocupanţi ai unor posturi ce li s-ar fi cuvenit altora, care fără să fi ascultat mare lucru din muzica formaţiilor comentate cu priceperea unor cunoscători ai fenomenului muzical până mai sus de genunchiul broaştei trebuie sancţionat când întrece măsura (Florian Lungu recunoaşte că atunci când Cornel Chiriac a părăsit o ţară în care devenise indezirabil, colegii de la radiodifuziune până să apară securiştii au forţat încuietoarea fişetului unde eruditul transfug îşi ţinea caietele cu însemnări, ulterior devenind cu toţii mari specialişti pe tărâm muzical). Repudierea trecutului figura şi în fişa postului exponenţilor punk însă ei n-au prea avut ce pune în loc, surogatul sonor propus de aceşti anarhişti prin vocaţie reflectându-se în marasmul muzical din anii ’80. Energia consumată pentru semnalarea numeroaselor erori din impropriul spus ‘ghid’ pop-rock-folk ar fi fost mai nimerit ca întreprinzătorul demolator să o consume printr-o alternativă proprie de îndreptar muzical mult mai procopsit, însă tare mă tem că şi cazul de faţă se subordonează proverbului ‘dacă nema putirinţa, geaba chichirez gâlceava’!

9. Există o revistă mai nouă intitulată Sunete, care a ales alt mod de promovare al creaţiilor muzicale axându-se pe trendul dorit de publicul tânăr, nefamiliarizat - ca să mă exprim delicat - cu adevăratele valori ale istoriei muzicale a omenirii…

Pe o piaţă a non-valorilor ce mai contează o fiţuică în plus sau în minus? Cine-şi mai amiteşte de maculatura aparută în anii ’90, unele titluri patronate de tot felul de neica-nimeni înfipţi pe la postul naţional de radio? Sau ce credibilitate are o revistă ca Echinox care premiază aşa-zişi critici muzicali aflaţi la nivel de şcoală primară? Când tot felul de agramaţi devin miniştri ai culturii sau parlamentari europeni de succesuri, ne mai miră oare ceva?

10. Când ai început trilogia ”Faţa văzută şi nevăzută a muzicii”? Ştiai la ce te înhami? Cum ai reuşit să parcurgi muzica prezentată în primul volum dedicat ’Stardom’-ului?

Structurarea pe genuri, interpreţi şi formaţii a demarat în 2002, anul când încetează colaborarea subsemnatului atât cu Musical Report (‘last man standing’, până la ultima apariţie) cât şi cu ambarcaţiunea în derivă Art & Roll unde componenta ‘art’ se diminuase binişor în favoarea derapajelor facile. Stresul intens, cu 14-15 ore pe zi în faţa calculatorului determină la un moment dat transferul paradoxal al activităţii şi în cadrul somnului (restrâns consistent ca durată), uneori trezindu-mă cu o frază provenită parcă din reprezentările onirice. Au fost perioade dificile mai ales la ‘Stardom’ din cauza specimenelor ultraplicticoase ale domeniului, obligatoriu de procesat în condiţiile aprecierilor ultraelogioase aproape unanime dedicate unor impostori preferaţi de public şi pe de altă parte din respect pentru cititor căruia îi trebuie oferite numai păreri personale, nu manipulate de alţii. Prin anul 2009 am rescris şi completat cele 600 de pagini iniţiale cu încă 300.

11. De ce ai fost atât de critic cu unele trupe? Mă refer le Tom Waits, Joe Cocker, The Hollies, Simon & Garfunkel, Savoy Brown, Van Halen, Queen, Dr. John, etc. Dar cu bluesul şi jazzul ce ai avut? Blues-ul stă la temelia rock-lui…

Se pare că n-ai citit cu atenţie ce s-a scris acolo despre Queen, Dr. John, Joe Cocker, Simon & Garfunkel, Van Halen sau Savoy Brown. Orice om familiarizat cu noţiunea de critică muzicală m-ar fi întrebat de ce adopt o atitudine atât de tolerantă în cazul unor albume mediocre din palmaresul interpreţilor sau formaţiilor enumerate. Când cineva cântă bine răsplata se cuantifică în laude, când respectivul cântă prost eu ce vină am dacă nu pot fi indulgent cu mediocritatea? Ai enumerat acolo la normă nişte nume. Nu ştiu ce mă face să pariez că nu prea te dai în vânt după Hollies sau procesatorii blues la second hand Savoy Brown, ipostază elocventă a desuetudinii plicticlosului specimen afroamerican care n-are treabă decât în mică măsură cu rock-ul, derivat din rock’n’roll, la rândul lui provenit din country şi jazz. Waits sună pe unele albume exact cum l-am descris (criticul literar Paul Cernat caracterizează articolul respectiv ca ‘o bijuterie sadică’). Pentru a lămuri ceea ce unii n-au înţeles nici în ruptul capului ce înseamnă un pamflet literar, citez din scrisoarea colecţionarului Ştefan Tomescu (după propria mărturie, un admirator al lui Tom Waits care investise la vremea apariţiei revistei 400 $ în albumele respectivului) trimisă redacţiei Art & Roll şi publicată în pagina 3 a numărului 18 din septembrie 2002: “Articolul Rezonanţa lugubră a lumilor subterane – Tom Waits al domnului Costin Grigoraş scris într-un stil pamfletar nemaivăzut pentru cititorii revistei m-a surprins în mod deosebit de plăcut încât publicaţia a crescut enorm în top-ul preferinţelor mele depăşind lejer Academia Caţavencu – vă jur că am râs cu lacrimi, singur la o masă, după intrarea în Mall când am citit despre ‘dejecţiile sonore insuportabile’ sau ‘glasul schimonosit cu o sete de automutilare rar întâlnită seamănă cu horcăitul unui câine de pripas muribund’ plus alte imagini plastic îmbinate într-un magnific pamflet care l-ar lăsa cu gura căscată chiar pe celebrul poet/publicist Corneliu Vadim Tudor… Oricum, vă admir sincer domnule Costin Grigoraş şi orice aţi fi intenţionat cu articolul dumneavoastră, singur vindeţi revista asta, pe cinstea mea!” Dacă un fan al lui Tom Waits îmi adresează aceste cuvinte, nu crezi că merit să nu mai fiu şicanat pe acest subiect? Deşi nu pun eu întrebările în acest dialog, mi-aş permite să aflu de unde ai dedus că aş avea ceva cu jazz-ul şi cu blues-ul? Care ar fi citatul incriminant că aş subestima nejustificat aceste genuri muzicale în cele 40 de pagini dedicate exclusiv blues-ului la vol.1 şi vol.3 (plus consistentele capitole tangente cu domeniul Jimi Hendrix, Led Zeppelin, Eric Clapton, Johnny Winter, Fleetwood Mac & Peter Green, John Mayall, Savoy Brown, Chicken Shack, Robin Trower, Stevie Ray Vaughan, etc.) sau alte zeci de pagini consacrate jazz-ului?

12. Care este părerea ta despre mainstream?

Toate trendurile principale n-au lăsat în urmă decât modele desuete, stereotipe, banale, rabat de la calitate pe placul publicului tributar mimetismului în masă, de la şansonetismul Tin Pan Alley, anacronismul siropos marca Brill Building la saturantele derivate cu prefix (folk, rock, country) sau sufix pop (synth, sunshine, teen, euro, brit), yé-yé, ska, lounge, soul, AOR, rap, bubblegum, smooth jazz, mimetism şi maimuţăreală trendy potrivnică evoluţiei muzicii în ultimul secol. Paradoxal, aşa-numita alternativă la curentul principal copiază simptomatica simplismului dintotdeauna anacronicului pop (excepţie doar revigorantul grunge), manipulare mascată a procesului de restauraţie a nonvalorii (punk, new wave, hardcore, shoegazing, indie, industrial, emo, noise, post-rock, math-rock, dark cabaret). Pe lângă catastrofalii ani ’80 sau litaniile soul şansonetiste ale anilor ’60, mainstream-ul şaptezecist (The Beatles, Simon and Garfunkel, The Carpenters, Elton John, Stevie Wonder, The Temptations, Mungo Jerry, Crosby, Stills, Nash and Young, Creedence Clearwater Revival, Chicago, Joe Cocker) sau alternativa hippie-psychedelică din perioada zborurilor spre lună apar cele mai viabile coagulări sonore ale unor fenomene de amploare. Procesul evolutiv îl declanşează doar coliziunea contrariilor şi niciodată comodităţile rutiniere.

13. Muzica punk versus prog. Un curent nihilist contra unei atitudini profesioniste. De ce crezi că o grămadă de cronicari rock de pe la noi au preferat să susţină un gen retrograd, să scrie despre el şi să îl laude? Eu cred că nu au ascultat nimic din frumuseţile prog-ului…

N-aş fi prea sigur de acest aspect. Unii preferă simplitatea şi atitudinea tranşantă, impertinenţa şi persuasiunea în locul retractlilului prog, bazat adesea pe introspecţii existenţiale uneori traumatice (cazul inoculărilor depresive specifice lui Peter ‘Mr.Doom’ Hammill - Van Der Graaf Generator, îndurerarea existenţialistă exersată de Pink Floyd, bizareriile teatralizate fantezist-suprarealiste pline de nonsensuri marca Genesis, sarabanda pantagruelică celebrantă a contrapunctului stil Gentle Giant sau incifrările semantice tip Yes). După ce am parcurs ceea ce americanii cataloghează ca muzică progressivă (în viziunea lor eronată o formaţie cu un instrumentist la clape automat aparţine genului) am înţeles de ce unii care iau ca reprezentative acele grupuri se transformă în adversari înverşunaţi ai specimenului. Dacă n-aş fi asimilat zestrea progressivă din alte arealuri geografice nici eu n-aş dori să mai aud asemenea malformaţii sonore (majoritatea neo-prog, sortiment intitulabil şi ‘muzică uşoară cosmetizată’). În ceea ce priveşte apetitul pentru genuri populare al unor condeieri, care îi cataloghează pe cei cu opinii contrare ca elitişti, snobi sau excentrici, le-aş reaminti că ceea ce a rămas în patrimoniul muzicii universale după decantarea inevitabilă a timpului nu prea are legătură cu preferinţele maselor, dezastrul alegerilor politice fiind arhisuficiant pentru a nu extrapola metoda şi în cadrul artei. În cazul unor astfel de preferinţe pentru anomalii anti-estetice rămâne definitorie replica colecţionarului cu pseudonimul ‘Progears’ emisă pe vremuri în nostalgicul local Blues ‘Meeting of the spirits’ Café: “Ăştia habar n-au pe ce lume trăiesc”.

14. Care sunt valorile uitate de marii producători de afară, dă-ne câteva exemple şi de ce crezi că muzica progresivă a fost nişată spre Underground?

Păi nu e clar de ce? Pentru că pune oamenii să gândească şi conform sloganului mineriadei ‘noi muncim nu gândim’ masele evită acest proces complex în favoarea ritmurilor carnale (body-music), oferite cu generozitate de slugile mass-media ahtiate după profit. Dacă marii producători au strategii mercantile bine stabilite, cei destinaţi să încânte un segment restrâns din populaţie au stârnit doar interesul micilor producători de la Musea (Franţa), Cuneiform (USA), Camino (Noua Zeelandă), Ad Perpetuam Memoriam (Suedia), Magna Carta (USA), Cyclops (Anglia), Kinesis (USA), VM Records (Italia), Unicorn (Canada) etc.

15. Volumele 2 şi 3 al trilogiei sunt dedicate Underground-ului. De ce două volume?

Pentru că nu prea există soluţii tehnice pentru legarea cu termoclei a 1.638 de pagini.

16. Ce fel de genuri muzicale se găsesc în aceste tomuri format 25/17 cm?

Prioritar genurile caracterizate de o expresivitate convingătoare (amintite repetat anterior). Despre grupuri hip-hop sau rap din Botswana, Nicaragua, Madagascar sau de aiurea, rezumabile conform reţetarului din domeniu la subiecte stupide despre droguri, chiolhanuri şi sex, n-au decât să scrie fanii lui Eminem, Snoppy Doggy Dog sau Tupac Amaru (un câmp larg de afirmare există şi pentru cei interesaţi de specimene torturante precum pop, trance, tehno, house, disco, electropop, dubstep, emo, pornogrind, screamo, hair metal, black metal, death metal, anarcho-punk, cyberpunk, crustpunk, horrorpunk, etc.).

17. Nu ai cotat discuri cu nota 10 şi trupe de cinci stele. De ce? Pe ce te-ai bazat când ţi-ai fixat aceste criterii?

Nu există formaţie sau interpret să nu aibă cel puţin o fisură în edificiul construit pentru posteritate. Numai divinitatea rămâne sinonimă cu perfecţiunea (pe orbitele cele mai apropiate de un imaginar astru al sunetelor gravitează Simfonia a 5-a, Concertul pentru vioară în Re major op. 61 şi Concertul pentru pian nr. 5 ’Imperialul’ ale inegalabilului Ludwig van Beethoven, apoi la oarecare distanţă referenţialele suite Tarkus-ELP, Close To The Edge-Yes, Thick As A Brick-Jethro Tull sau Supper’s Ready-Genesis). Muzicienii contemporani, mai ales sub presiunile continue ale caselor de discuri interesate de concesii pe gustul publicului şi ameninţaţi permanent de plafonarea specifică succesului, se dovedesc inconsecvenţi de-a lungul carierei. De aceea, să dai nota 10 unui disc chiar dacă numai o piesă se află sub nivelul celorlalte sau să consideri că o echipă sau un personaj pe cont propriu întruneşte maximum de apreciere împotriva evidenţelor contrare, reprezintă evaluări impardonabile pentru un critic intransigent şi echidistant. Utilizarea unor atribute ca ’genial’ sau ’capodoperă’, sub exaltarea de moment sau pentru mimarea părerilor altora, ţine de o anume atitudine iresponsabilă etalată cu infatuare ostentatativă de unii care se pretind analişti şi cunoscători în evaluarea informaţiei sonore. Pentru curiozitatea personală, susţii şi astăzi ceea ce scriai în Musical Report (articol reluat la un moment dat şi în Art & Roll) că Band Of Gypsys rămâne ‘cel mai reuşit trio şi album din istoria muzicii rock’?! Ce te face să crezi că obscurul Billy Cox sau ahtiatul după soul Buddy Miles îi întreceau în virtuozitate pe Noel Reddig şi respectiv Mitch Mitchell? Triumviraturi ca Lee-Lifeson-Peart (Rush), Bruce-Clapton-Baker (Cream), Farner-Brewer-Schacher (Grand Funk Railroad), Gibbons-Beard-Hill (ZZ Top), Vaughan-Layton-Shannon (Double Trouble), Bonamassa-Czar-Kramme (Joe Bonamassa Trio) sau Emerson-Lake-Palmer din triumviratul omonim, ar fi cumva mai prejos decât cel menţionat (plus o sumedenie din zonele jazz sau blues plasabile în underground)? Aşa că recomand mare atenţie la verdictele extremiste!

18. Care crezi că este albumul perfect şi trupa care a realizat din punct de vedere muzical cel puţin 3 discuri consecutive de geniu…?

În formularea interogativă anterioară cuvântul trupă sună peiorativ, pretându-se în special lumii circului (sau găştilor hip-hop, hardcore sau punk). În arealul muzicii viabile există grupuri sau formaţii. Din nou se vehiculează cu mare largheţe cuvântul geniu, ca şi cum mintea ar creşte sub toate gardurile s-o pască la discreţie măgarii. Reiau ideea inexistenţei albumului perfect. O spun cu responsabilitatea celui care a străbătut un ’drum lung şi întortocheat’, cum cântau odinioară The Beatles. E adevărat că într-un noian de rateuri o revelaţie muzicală apare şocant contrastantă cu restul şi de aici tendinţa de a fi ridicată în slăvi. Trei albume consecutive remarcabile ar fi Yes Album, Fragile şi Close To The Edge (Yes), Caress of Steel, 2112 şi A Farewell To Kings (Rush), Meddle, Dark Side Of The Moon şi Wish You Were Here (Pink Floyd), Let It Bleed, Sticky Fingers şi Exile On Main Street (The Rolling Stones), In Rock, Fireball şi Machine Head (Deep Purple), Camel, Mirage şi The Snow Goose (Camel), In the Land of Grey and Pink, Waterloo Lily şi For Girls Who Grow Plump in the Night (Caravan), Salisbury, Look At Yourself şi Demons And Wizards (Uriah Heep), The Inner Mounting Flame, Birds of Fire şi Between Nothingness and Eternity (Mahavishnu Orchestra), Tale Spinnin’, Black Market şi Heavy Weather (Weather Report), Prologue, Ashes Are Burning şi Turn Of The Cards (Renaissance), Where Have I Known You Before, No Mystery şi Romantic Warrior (Return To Forever) sau I, For Your Pleasure şi Stranded (Roxy Music), patru la King Crimson (Islands, Lark’s Tongues in Aspic, Starless and Bible Black şi Red), Led Zeppelin (I, II, III şi IV), Marillion (Script for a Jester’s Tear, Fugazi, Misplaced Childhood şi Cluthing at Straws), Peter Hammill (Fool’s Mate, Chameleon in the Shadow of the Night, The Silent Corner and the Empty Stage şi In Camera), Black Sabbath (I, Paranoid, Master of Reality şi IV) sau Colosseum (Those Who Are About to Die Salute You, Daughter of Time şi Live) sau cinci în cazurile Emerson Lake & Palmer (I, Tarkus, Pictures at an Exhibition, Trilogy şi Brain Salad Surgery), Genesis (Tresspass, Nursery Crime, Foxtrot, Selling England by the Pound şi The Lamb Lies Down On Broadway), Jethro Tull (Stand Up, Benefit, Aqualung, Thick as a Brick şi Passion Play), Van Der Graaf (H To He / Who Am The Only One, Pawn Hearts, Godbluff, Still Life şi Worldrecord) sau Gentle Giant (Three Friends, Octopus, The Power And The Glory, In A Glass House şi Free Hand). Discuri de valoare contabilizează printre alţii şi The Beatles, Kansas, Frank Zappa, The Allman Brothers, AC/DC, Jimi Hendrix, Johnny Winter, The Doors, Santana, Cream, Pentangle, Canned Heat, Tangerine Dream etc., însă nu într-o tripletă consecventă valoric.

19. Există desigur o elită de muzicieni de mare valoare în zona blues-jazz-ului. Poţi numi câţiva?

Octogenarul prospector de talente (Eric Clapton, Peter Green, Mick Taylor, Coco Montoya, Walter Trout, Buddy Weddington etc.) John Mayall, iniţial incitantul combinator prog-blues Joe Bonamassa, remarcabilul fuzionist Scott Henderson sau polivalentul stilistic Roben Ford. Păcat că veteranilor Muddy Waters şi Howlin’ Wolf le-a fost frică de experimente - când au înregistrat cele mai novatoare albume ale lor, Electric Mud (’68) respectiv The Howlin’ Wolf Album (’69) s-au dezis regretabil de ele într-un mod obedient plicticoasei tradiţii. După decenii de reciclări ale aceloraşi laitmotive singura şansă de supravieţuire pentru anacronicul blues rămân demersurile combinative cu alte genuri.

20. Care crezi că este cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor?

Conform cunoscutei parabole biblice, nu putem sluji simultan doi stăpâni. Ori compartimentăm arta prin prisma clasamentelor după metodele şi criteriile corporatiste, ori judecăm domeniul prin proceduri bazate pe criterii estetice, străine disputelor similare celor dintre microbişti în privinţa ‘celui mai tare din parcare’. Deşi întrebarea pare din categoria ‘cu răspunsul déjŕ ştiut’ spre surprinderea interlocutorului nu-l voi numi numai pe Jimi Hendrix în invidiata poziţie ‘sitting on the top of the world’ (totdeauna m-am întrebat ce caută în clasamentele rezultate din sondajele unor reviste de prestigiu tot felul de impostori, ocupanţii unor locuri care s-ar fi cuvenit cu prisosinţă altora), ci în ipostaze aproape ex aequo pe Jimmy Page, Dave Clempson, Stevie Ray Vaughan, Steve Howe, John McLaughlin, Al DiMeola, Ritchie Blackmore, Joe Bonamassa, Angus Young, Frank Zappa, Warren Haynes, Tony Iommi, Scott Henderson, Johnny Winter, Robert Fripp, Kirk Hammett sau Tom Morello (pe cei din underground îi las să-i afle potenţialii cititori ai celor două volume aferente).

19. Ai un top zece al discurilor sau trupelor preferate? Dar de la noi?

Nu operez cu clasamente. Respectivele înşiruiri ale unor nume care în cele mai multe cazuri n-au ce căuta pe-acolo nu reprezintă decât recompensa cuvenită unor artişti care au adus mari beneficii firmelor discografice datorită vandabilităţii spectaculoase. De pildă dacă deschizi ‘goagălu’ (vorba unui primar al unor zone conlocuitoare) şi vrei să afli care sunt cele mai grozave cântăreţe din toate timpurile eşti informat prompt că elita o configurează Whitney Houston, Mariah Carey, Celine Dion, Christina Aguilera, Adele, Barbra Streisand, Shakira, Tina Turner, Patti Labelle, Lady Gaga şi Beyonce. Una şi una! (mai pe la coadă figurează Etta James, Aretha Franklin, Ella Fitzgerald şi Billie Holiday). E corect? Top-ul masculin include în linia întâi nume ca Michael Jackson, Steve Perry, Enrique Iglesias, Prince, Bon Jovi, George Michael, Phil Collins, Stevie Wonder, Elvis, John Lennon, McCartney sau Freddie Mercury, în timp ce Robert Plant apare pe locul 22, Axl Rose pe 36, Chris Cornell pe 75, Ronnie James Dio pe 89, iar Geoff Tate, Peter Gabriel, Greg Lake, Jon Anderson, Chris Farlowe, Jack Bruce, Peter Hammill, Dereh Shulman, Bon Scott, David Gilmour, Layne Staley, Jim Morrison şi Bruce Dickinson nici nu figurează în prima sută de poziţii. Elocventă situaţie pentru gusturile maselor, nu-i aşa? În ceea ce priveşte discurile şi implicit formaţiile preferate în mod sigur n-aş putea alege numai 10. Poate vreo 3-4 sute ar fi nişte cifre mai acoperitoare (discurile notate între 6 şi 9 din cadrul trilogiei merită toate să li se acorde atenţie). De la noi s-ar putea enumera cum am mai opinat şi cu alte prilejuri, într-o ordine aleatoare, albumul omonim al grupului Mondial din 1971, Cei ce ne-au dat nume (’72) şi dublul Cantafabule (’75) ale formaţiei heavy-folk Phoenix, Lume albă (’75) şi Zalmoxe (’78) ale eclecticilor Sfinx, Dreptul de a visa (’75) semnat de pasionalii Progresiv TM, discul în spirit Mahavishnu Amintiri despre viitor (’76) al clujenilor Experimental Quintet, albumul omonim din 1987 şi redresantul Stem (’08) ale post-romanticilor Celelalte Cuvinte, derivata AC /DC Fata din vis (’85) a debutanţilor Compact, ezotericul episod omonim din 1996 al efemerilor Thalita Qumi, meteoricul Kogaion din 1999, timişorenii The Egocentrics şi reprezentativul debut Love Fear Choices And Astronauts (’10), Plum Brandy Blues (’97) al distilatorilor parodici Nightlosers, remarcabilul debut Moonsweat March (’00) al prog-alternativilor Kumm, escapada orientală Kahani (’04) a cameralilor Domnişoara Pogany, formaţia Rhethorica din Baia Mare cu demersul pro-prog Gânduri (’05), debutul Liniştea umple goluri (’10) a post-rockerilor Alternativ Quartet din Bistriţa şi albumul Coming Home (’13) al nostalgicilor pentru anii ’70 Echo.

20. Povesteşte-ne despre o trupă de nişă prog care te-a impresionat…să zicem dintr-o ţară fără identitate muzicală rock ca Bahrain, Panama sau Uzbekistan?

Reacţiile căutătorului de comori la vederea sclipirilor aurifere se pot lectura la numeroase formaţii surprinzătoare cum ar fi Naikaku (Japonia), Laghonia, Kharmina Buranna şi Flor de Loto (Peru), Introvision (Costa Rica), Psiglo (Uruguay), Parhenon, Tempano şi Equilibrio Vital din Venezuela, Mar de Robles (Chile), Oaksenham şi Artsruni (ambele din Armenia), Motherjane (India), İhtiyaç Molası (Turcia), Abstract Truth, Otis Waygood Blues Band şi Freedom’s Children din Africa de Sud, Eik, Odmenn şi Tursaflokkurin din Islanda, Guruh Gypsy şi Imanissimo din Indonezia, Juan de la Cruz (Filipine), From.Uz (Uzbekistan) etc.

21. Cum ai făcut rost de albumele commentate în carte? Mă refer în special la cele prezentate în cele două volume ale Underground-ului?

O parte aparţin colecţiei personale, altele mi-au fost oferite de alţi prospectori de rarităţi fie la schimb fie contra cost în cazul că nu le-am găsit postate pentru audiţie pe internet.

22. “Sursa” estică crezi că a fost benefică sub aspect cultural pentru poporul ce odată se spunea că “libertate ne-a adus”!!!?

Indubitabil. Preţurile accesibile ale CD-urilor au permis procurarea unor rarităţi vehiculate în vest la preţuri exorbitante. Efectele inoculării de modele se observă în revirimentul prog post-sovietic reprezentat de grupurile Caprice, Disen Gage, Eternal Wanderers, Mind Portal, Impact Fuse, Pakapika TeArt, Uphill Work sau Re-Stoned. Pe de altă parte dacă mi-ar fi spus cineva cu un deceniu în urmă că voi găsi albume obscure americane aproape exclusiv în spaţiul rusofon aş fi râs în hohote. Încă o reconfirmare a proverbului referitor la cine râde la urmă. În Românica unde sunt romanele ţinute chipurile la sertar din cauza cenzurii? Unde-i muzica ce ne-o închipuiam sublimă în condiţiile eliberării ideologice? Retorică solitară.

23. Pell Mell, Atlas, National Health, Ben, Jane, IQ, Grobschnitt, Frumpy etc., sunt câteva nume pe care le ascult suficient de des pentru nişte trupe aşa-zis obscure, “nevăzute”, cum le-ai încadrat în această bogată enciclopedie. Sunt chiar toate trecute aici, în cele 2 volume Underground?

Îmi place să cred că n-am omis prea multe dintre formaţiile marcante. Într-un domeniu atât de dinamic să fii la zi cu toate apariţiile din întreaga lume reprezintă un deziderat utopic similar cu încercarea zadarnică a sihastrului monarh Carol Quintul de a potrivi cele 40 de pendule din chiliile unei mănăstiri izolate să arate simultan aceeaşi oră.

24. De unde crezi că a apărut acest “om nou”, pe care nu-l interesează nimic din artă, oricare ar fi ea, cine poartă vina?

Conceput in vitro în mediul culturnic socialist, omul de tip nou a găsit condiţii favorabile pentru dezvoltare unilaterală abia după Marea Involuţie din Decembrie, când Era Ticăloşilor dinainte a continuat-o Epoca Ignoranţilor, perioadă degenerativă caracterizată de pornografierea limbajului, manelizarea muzicii (ici-colo câte o imitaţie proastă a mainstream-ului vestic cu obsesii pentru oripilantul post-punk sau astenii chill-out) şi vânzarea ţării contra unui parandărăt consistent. Preferinţele sonore ale avortonului cultural se limitează la simbioze între humanoizi şi rozătoare, găşti subversive parazitare ale bunului-gust cu pălăvrăgeala lor năucitoare, urgenţe clinice internabile la balamuc, fermentaţii alcoolice moca, proiecţii holografice malformante, emanaţii fetide peste un foc de paie plus alte specimene groteşti pe cale continuă de apariţie. Conform ultimelor evaluări ale cercetătorilor de la Stanford se pare că prostia câştigă tot mai mult teren în faţa inteligenţei deoarece în societatea hipertehnologizată nu e nevoie de prea multă minte pentru supravieţuire, diminuarea capacităţilor intelectuale fiind suplinită de ordinatoare. Expresia ‘prost ca o cizmă’ va deveni în curând caducă, obiectul de încălţăminte având şanse de a fi mai dotat funcţional decât utilizatorul acestuia. Vina o poartă cei care tolerează rezistenţa noilor generaţii la orice asimilare de cunoştinţe. Din moment ce părinţii lor i-au învăţat că pot obţine totul cu bani, inclusiv diplomele cumparate cu o diabolică uşurinţă de ce să-şi mai obosească creierele condamnate astfel la o atrofiere progresivă? Scriam cândva într-un editorial şi-mi menţin părerea că această comă culturală în care ne situăm e atât de profundă încât în paralizantul somn al raţiunii nu distingem decât zămislirea epidemică a monştrilor într-o tranziţie spre nimicul totalitar care distruge lumea fanteziei ca în fascinanta pledoarie pentru lectură ‘Poveste fără sfârşit’. No future profeţeau cândva anarhiştii Sex Pistols şi regretabil ‘fără viitorul’ de atunci s-a transformat malefic în neschimbabilul vreodată ‘no past’! Şi ajungem la vorba lui Horaţiu Mălăiele: ‘trecut de rahat am avut, prezent de rahat avem şi în astfel de condiţii trebuie să fim fericiţi că n-avem nici un viitor’!

25. Crezi că am fi avut parte de King Crimson, VDGG sau Jimi Hendrix în mass-media dacă am fi avut disc jokey competenţi, emisiuni de cultură şi concerte?

Nici pomeneală. Să nu fim mai catolici decât Papa. Hammill & Van der Graaf, Colosseum, Genesis, Jimi Hendrix sau Gentle Giant au fost primiţi cu răceală de compatrioţi, găsind un nesperat debuşeu în alte zone geografice decât cele de origine (Anglia pentru Hendrix, Franţa, Italia sau Germania pentru ceilalţi). Anomaliile crimsoniene circulau în cercurile restrânse ale unor excentrici, chiar respectivii admiratori întâmpinând dificultăţi la receptarea sofisticatelor libertinaje frippertronice (pe vremea ‘odiosului’, un coleg de serviciu, responsabil cu muzica pe la petreceri, ca răzbunare pe fosta pietenă, aduce la revelionul petrecut cu alţi prieteni numai benzi cu King Crimson fiind alungat din gaşcă chiar la ora trecerii între ani). În oraşul natal Seattle, unica statuie a lui Jimi Hendrix se află amplasată la grădina zoologică, deci să nu ne facem iluzii că am fi ascultat în autobuz Purple Haze şi Voodoo Chile, la toaletele publice Easy Money şi Fracture sau Man-Erg şi The Sleepwalkers prin parcuri.

26. Majoritatea când i-am întrebat mi-au argumentat pragmatic că asta e muzica preferată de public…. Eu am încercat să-i conving că trebuie să existe o alternativă, dar nu au urechi să audă.Cine trebuie să formeze gusturile?

În condiţiile în care ‘prostia are talentul de a fi extrem de insistentă’ (Albert Camus) şi asta nu numai în domeniul muzical, canalele mediatice obsedate de rating ar trebui să ofere indivizilor posibilitatea de alegere. Multe persoane pe care le-am rugat să asculte mostre sonore din underground s-au mirat că există asemenea realizări performante pe mapamond. Prin urmare, o mare parte dintre semeni au deschidere spre cunoaştere însă informaţiile unilaterale oferite de radio şi televiziune le pervertesc gusturile, îi determină să creadă că moneda are doar o singură faţă şi se complac într-o necunoaştere fatalistă. Abia în condiţiile ofertelor multiple, dacă alegerea ar fi copleşitoare în favoarea genurilor facile, ofertanţii alternativei ar avea pe bună dreptate dreptul să exclame: ‘lasă-i să moară proşti!’ Spre satisfacţia personală profesorul de limba engleză Doru Popovici de la Liceul ‘Ştefan cel Mare’ din Suceava mi-a spus după un interviu luat subsemnatului la un post de radio local că va folosi ‘Stardom’-ul ca manual pentru orele de muzică ale liceenilor. Semnele unui reviriment al rock-ului progressiv din ultimii ani reaprind speranţa că nu e totul pierdut pentru generaţia următoare!

27. Pentru cine colecţionezi muzică, copiii au moştenit dragostea pentru muzica bună?

Orice colecţionar, mai ales cu preocupări pentru comentarii critice, alege un fond discografic reprezentativ pentru percepţiile valorice proprii. În funcţie de cantitatea de informaţii procesată se estompează detaliile şi se conturează ansamblul, ca şi cum ar avea loc o levitaţie în favoarea lărgirii orizontului. Această incursiune în arealurile muzicale intercontinentale mi-a dat posibilitatea să ştiu acum cu mult mai multe decât ştiam cu un deceniu în urmă. Din cauza crizei de timp, spaţiul temporal alocat unei formaţii şi implicit discografiei aferente a fost de ordinul orelor, nu ca în cazul unor articole din presă pentru care ai la dispoziţie zile sau chiar săptămâni de gestaţie informativă. Astfel m-am aflat în situaţia unui instrumentist de jazz care trebuie să-şi construiască instantaneu numărul improvizatoric, fără posibilitatea de a reveni sau de a relua pasaje cum s-ar fi întâmplat dacă înregistra în studio. Programul zilnic trebuia respectat, în caz contrar elaborarea trilogiei ar fi durat inevitabil mai mult. Spre deosebire de tipologia uzuală a colecţionarului, un comentator are în colecţie şi titluri neagreate sau chiar unele care-l scot din sărite, mai ales dacă departajează tranşant ‘oile de capre’. “Prefer să atrag ură pentru ceea ce sunt decât să fiu iubit pentru ceea ce nu sunt“ definea André Gide atitudinea cuiva cinstit cu sine însuşi, care nu face concesii în detrimentul percepţiilor estetice personale. În privinţa perpetuării gusturilor muzicale, mă consider un caz fericit, atât Andrei cât şi Suzana moştenind ereditar pasiunea pentru ceea ce generaţia precedentă lor definea ca repere fundamentale în istoria muzicii.

28. Ce părere ai despre promovarea muzicii în România, atât la radio cât şi la TV?

Care muzică? La Radio Haos? Sau la TV pe NV? Întrebări cu răspunsul inclus. Trebuia să inventeze americanii Estradasphere din Santa Cruz sortimentul romanian gipsy-metal (elocventa Smuggled Mutation din albumul Palace of Mirrors-’06), slovacii Fermata să prelucreze Rapsodia Română a lui George Enescu pe debutul din 1975 sau Isao Tomita să facă acelaşi lucru cu Hora Stacato a lui Dinicu pe albumul Kosmos (’78), fiindcă pe-aici nu s-a găsit nimeni în stare de aşa ceva. Promovarea unui produs din orice domeniu se bazează pe strategia unor grupuri de interese care speculează financiar lipsa de educaţie a maselor incapabile la o disociere tranşantă între artă de impostură. În măreaţa vatră a republicii noastre mioritice pe lângă lobotomia culturală specifică unor generaţii de nulităţi persistă tradiţionala problemă a lipsei de susţinere dintre exponenţii fiecărei bresle, spre deosebire de alte naţii la care solidaritatea promovării valorilor naţionale reprezintă un gest firesc şi de mândrie patriotică (noţiune tot mai estompată odată cu globalizarea forţată care ne determină să devenim tot mai străini în propria ţară). Atitudinea cea mai la îndemână în rândul condeierilor rămâne ignorarea deliberată a celui care a realizat ceva mai mult decât creaţii subordonate mediocrităţii cenacliste specifice găştilor literare, conform principiului fundamental al celor erodaţi permanent de invidii: ’dacă eu, supremul, n-am fost capabil de asemenea realizări de ce le-aş aprecia pe ale altora?’ Indiferenţa specifică unor indivizi care ocupă ereditar posturile cheie dintr-un sistem bazat pe interese exclusiv personale reprezintă un act de sabotaj cultural caracteristic societăţilor guvernate de ideologii retrograde. În rarele cazuri când se mimează cu perfidie o atenţie ipocrită acordată unei apariţii editoriale, opinentul marşează în disertaţiile sale veninoase pe amănunte nesemnificative din context. Ce promovare favorabilă poate avea loc din partea slujbaşilor din radiouri şi televiziuni specializaţi pe şuşe mediatice, cu ţintă primordială ultramediatizarea prostituatelor de lux, muzica execrabilă şi gargara politicianistă în detrimentul unor evenimente ignorate deliberat dintr-un dispreţ găunos pentru cultură specific mediocrităţilor şi în acelaşi timp o creditare maximă a tabloidizării acestui bâlci al efemeridelor unde asemenea specimene malformatoare de opinie îşi manifestă plenar veleitarismul, analfabetismul estetic şi obedienţa subordonată unor interese obscure.

29. Ai scris poezie. Ce volum ne recomanzi pentru starea de fapt a lucrurilor de la noi?

Deprinderea de a scrie versuri moştenită de la mama mea Ileana nu o consider oglindă a societăţii româneşti. Probabil mă reprezintă cel mai bine recentul ‘Poeme Rock’, unde figurează traduceri şi cam o treime creaţii personale grupate sub titlul ‘Texte pentru cântece neauzite vreodată’ (poate stârnesc interesul vreunei formaţii, cine ştie?). O mostră (sper) amuzantă despre exodul comunitar moldovenesc şi dictonul latin ‘in vino veritas’:

SONET BAHIC

Pus în potir se-mparte ca euharistie;
Câte-un pahar se crede a fi medicament-
De-ntreci măsura cu băutul recurent,
Speratul adevăr din vin devine o prostie

Şi-atunci nu îţi ajută nici ruga ipocrită
La zeul Bahus, destrăbălat în bacanale,
Împleticit între atâtea puncte cardinale
Ce-ţi deformează crunt imaginea-oglindită!

Feteasca senzuală, Băbeasca strepezită
Gregara Grasă ori Busuioaca de rubin
Se-ntrec care să-ţi fie exclusiv iubită,

Ţie, sugarul la canea sau din paharul plin,
Unul din cei ce bea vârtos poşirca prăpădită
Şi-ajunşi în ţări străine, nu mai vin!

35.Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor!

Unii oameni se aseamănă stelelor aflate în stadiul de colaps care şi-au pierdut însuşirea de a fi vizibile din cauza absorbţiei totale a luminii venite de la aştrii încă aprinşi. Fenomenul le justifică absenţa aparentă, licărirea demult apusă lucind tardiv vederii noastre conform principiului relativist eminescian referitor la ‘icoana stelei ce-a murit’ pe care ‘azi o vedem şi nu e’. Însă, deşi devin invizibile, aceste formaţiuni dispreţuite prin termenul peiorativ ‘black holes’, oricât ar părea de paradoxal,totuşi EXISTĂ…

În speranţa că mesajul va fi receptat, le reamintesc celor interesaţi de domeniul literar sfaturile lui Ernesto Sabato din fascinantul lui roman ‘Abaddon exterminatorul’ (1974) adresate unui aspirant la statutul de scriitor: ”Adevărata judecată nu o poţi primi decât de la oameni excepţionali, înzestraţi cu modestie şi sensibilitate, cu luciditate şi generoasă înţelegere... În afară de talent şi inspiraţie, ca scriitor vei avea nevoie şi de alte atribute sufleteşti: curajul de a spune propriul adevăr, tenacitatea de a-ţi continua munca, un amestec ciudat de încredere în ceea ce trebuie să spui şi o repetabilă neîncredere în puterile tale, o combinaţie aparte de modestie în preajma giganţilor şi de dispreţ în faţa imbecililor, o scindare între nevoia de afecţiune şi curajul de a rămâne singur în amintirea celor care au scris în solitudine, Melville pe un vapor, Hemingway într-o pădure, Faulkner într-un sat, departe de ispita clanurilor literare, găştilor sau a narcisismului, fiind dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţi meschinăria si răutatea celor din jur, neînţelegerea şi prostia, resentimentul şi nesfârşita ignoranţă din partea semenilor... Nimeni însă nu-ţi va putea garanta viitorul, care oricum va fi trist: fie că ratezi pentru că ratarea reprezintă un chin, fie că ai parte de triumf, fiindcă triumfalismul implică totdeauna o doză de vulgaritate, un pipăit neruşinat specific unei scârboşenii numită om public, tu trebuind să suporţi şi această injustiţie, să-ţi apleci spinarea şi să-ţi realizezi opera ca şi când ai ridica o statuie într-o cocină. Citeşte-l pe Pavese: 'Să te goleşti în întregime de tine însuţi, scoţând afară nu numai ce ştii despre tine ci şi ceea ce bănuieşti sau presupui că eşti, fiorurile, fantasmele şi viaţa ta cea inconştientă. Şi să faci toate astea tensionat, prin eforturi, cu grijă şi teamă, cu descoperiri plăcute şi amare înfrângeri, împlinindu-le ca şi când întreaga viaţă s-ar fi concentrat într-un singur punct şi n-ar preţui nimic dacă nu-i ocrotită şi nu-i dă caldură un semn omenesc, un cuvânt, un suflet...' Astfel dacă vei auzi dintr-o dată acel cuvânt - precum, oriunde ar fi, Pavese îl aude pe al nostru - vei recunoaşte şi vei simţi atât de dorita prezenţă dinafară, semnul îndelung aşteptat de la o fiinţă care de pe o altă insulă aude strigătul tău, cineva care inţelege gesturile tale, cineva care va fi în stare sa-ţi decodifice cifrul personal. Numai aşa vei avea puterea sa-ţi continui munca, nemaiauzind pentru un timp guiţatul porcilor. Chiar dacă comuniunea respectivă ar dura numai câteva clipe, vei putea privi eternitatea”.

P.S. ”Viaţa e ca o bicicletă. Pentru a-ţi menţine echilibrul trebuie să rămâi în mişcare.” (Albert Einstein)

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
8 martie 2014