Interviu cu Bogdan Mihăilescu

“Idealul nu este să cânt fără greşeală.” (BOGDAN MIHĂILESCU)

Întâmplarea face, să-l fi cunoscut pe Bogdan acum foarte mulţi ani. Prin forţa lucrurilor, tatăl lui, Ovidiu Mihăilescu (cântător de muzică folk şi poet) îmi era bine cunoscut, din “zeama” în care ne învârteam amândoi. El ca “prestator”, eu ca “dătător cu părerea” şi cu producţiile lor pe la radio. Bogdan avea numai câţiva ani când, la invitaţia lui Ovidiu, le-am făcut o vizită. Aveam de ascultat şi discutat nişte înregistrări noi pe care le făcuse. Însă, faza foarte haioasă (în sine, că pentru mine…) s-a petrecut peste încă nişte ani. Nu mulţi. M-am întâlnit cu Ovidiu la o bere, la o terasă foarte aproape de casa lui. Ne vedeam şi de drag, dar şi cu un scop precis: avea să-mi dea nişte CD-uri. Paranteză necesară: era vremea când, prin toate crâşmele, mişunau indivizi cu plase cu discuri. Revin: Ovidiu (ghinion!) le uitase pe ale lui, dar, nicio problemă, a sunat acasă să le aducă cineva. Între timp, punem de-o discuţie animată. La un moment dat, ne trezim lângă masă cu un puşti de vreo zece ani cu nişte discuri în mână. În timp ce i le întindea lui Ovidiu, îl uşuiesc cât de cât iritată de întrerupere. La care Mihăilescu senior: “Lasă-l, e fii-miu.” Mi-a venit să intru sub masă…

Nu l-am mai văzut de-atunci. Din când în când mai aflam de la Ovidiu ce mai face. De o lună şi ceva, de când am văzut “faptele de vitejie” din Australia l-am bătut la cap pe Ovidiu să-mi facă rost de o audienţă” la Bogdan. Am reuşit. Sau, mai bine spus, ce am reuşit, am consemnat mai jos.

Mai în glumă, mai în serios, (i-am spus-o şi lui), nu peste multă vreme, nu se va mai vorbi despre Bogdan, băiatul folkistului Ovidiu Mihăilescu din România, ci despre Ovidiu Mihăilescu, tatăl lui Bogdan Mihăilescu, chitaristul de notorietate mondială. Ce îşi poate dori mai mult un părinte?

Se spune că, în artă, singura competiţie este cea cu tine însuţi. Atunci, la ce sun bune concursurile?

Din punctul ăsta de vedere, părerea mea este că, tinerii muzicieni, nu numai la secţia de chitară clasică, ci în general (şi pianiştii şi violoniştii şi ceilalţi) au cam aceiaşi problemă. Este greu să obţii concerte, mai ales când eşti tânăr, dacă nu ajungi la un concurs şi dacă nu îţi câştigi imagine în felul ăsta. Nu este vorba, neapărat, de palmares, dar... De exemplu, după toate concursurile mari, imaginea…

… începe să te ştie lumea…

Da, toată lumea ştie cine a câştigat un concurs european important, mare. Bineînţeles că sunt şi chitarişti care au ajuns să fie foarte cunoscuţi şi care nu au câştigat niciun concurs la viaţa lor. Au fost la câteva, dar nu au câştigat. Numai că este foarte rar şi este foarte greu, pentru că trebuie să ai multe concerte şi încet-încet să îţi faci un nume. Este foarte greu aşa. Trebuie să ai relaţii…

Concursul din Australia este un fel de “campionat mondial”?

Sincer, nu. Nu este cel mai tare concurs. Să spunem că ar fi printre primele zece, ca valoare artistică. Ca valoare a premiilor, cred că este printre primele trei.

Ce se punctează în astfel de competiţii, virtuzitatea, nuanţele din interpretare…?

Am avut ocazia să fiu în câteva jurii şi a trebuit să mă gândesc la chestiunile astea. De exemplu, am jurizat la un concurs la care criteriile erau date dinainte, cu un punctaj pentru fiecare. Pentru mine, abordarea aste este un pic greşită, pentru că, părerea mea este că cel mai important este ansamblul. Într-adevăr, este foarte greu să găseşti un procent pentru fiecare criteriu, în sensul că, dacă, să zicem, tu ai maxim douăzeci la sută pentru cunoaşterea partiturii, iar concurentul face greşeli mari, sigur că, îl depunctezi oricum şi în felul ăsta nu mai are cum să ia un premiu.

Mă gândesc că de la un anumit nivel în sus, nu poate exista “necunoaşterea partiturii”, cum spui tu.

Întotdeauna mai există mici scăpări de care poţi să te legi…

Cât contează să fii original, să-ţi pui amprenta ta proprie?

Pentru mine personal, contează foarte mult. Chiar încerc întotdeauna să îmi aleg piesele în funcţie de cât pot să aduc eu piesei respective. Dacă o să cânt şi eu o piesă pe care un altul, mare, care o are înregistrată deja şi interpretată excepţional, iar eu încerc să fac ceva aproximativ la fel de bine… Nu o să pot niciodată să cânt la fel ca altul… Poate nici alţii nu o să încerce, sau nu o să poată să cânte ca mine. Fiecare este diferit, în felul lui. De-asta, eu încerc întotdeauna să îmi găsesc piese, în aşa fel încât, nu neapărat să mă pună în valoare, dar să poată prinde personalitatea mea.

Partiturile pentru chitară clasică sunt destul de puţine. De ce nu sunt ele valorificate în concerte?

Aici este o poveste foarte, foarte lungă. În general Beethoven, Chopin sau alţi mulţi compozitori mari, nu au scris piese pentru chitară, dar s-au făcut transcripţii. La piesa care este şi pe YouTube, eu i-am făcut o transcripţie, ca să pot să o cânt. Sunt chitarişti care vin cu abordarea că, totuşi, au existat suficient de mulţi care au compus muzică pentru instrumentul ăsta, deci, de ce să le cânte ei pe ale altora. Eu sunt, cumva, de acord cu acest principiu, dar, pe de altă parte trebuie să ne gândim că pentru chitară nu au fost compozitori aşa de mari. Deci, nu este vorba despre cunoaştere, ci despre calitate.

Te-ai gândit să compui?

M-am gândit şi la asta. Am şi avut câteva tentative când eram un pic mai mic, dar, cu cât cunosc mai multă muzică, cu cât aprofundez, cumva, nu ştiu, este mai greu, parcă. Ai exigenţe mai mari de la tine.

De ce te-ai oprit la chitara clasică? A fost opţiunea tatălui tău?

Majoritatea chitariştilor, (nu ştiu dacă aşa este sau doar povestesc) vin cu nişte istorisiri, dintr-acelea, foarte pompoase. Ca tatăl lui, când era el mai bolnav, la un moment dat, i-a spus că el trebuie să cânte la chitară, sau că tatăl lui l-a învăţat de mic şi el a fost, aşa, ca un geniu,care i-a arătat şi datorită lui a ajuns… La mine a fost un pic diferit, în sensul că am avut o tentativă cu vioara. Am început la şase ani şi am avut parte de un profesor care era un pic prea dur cu mine. Mai ales când eram mic, eram foarte timid şi moale. La un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să mai fac vioară. Dar nici nu ştiam exact ce vreau, ăsta este adevărul. Oricum, voiam să rămân la acelaşi liceu. Atunci, tata mi-a spus: “Uite, n-ai vrea să faci chitară?” Iniţial, la început, chitara chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut foarte interesantă, mai ales că era şi mult mai uşor, cumva. Venind de la vioară la chitară era, aşa, o joacă. Mie îmi plăcea instrumentul, îmi plăcea să cânt la chitară, dar nu prea îmi plăcea să studiez. Am tot mers la concursuri. Profesorul meu organiza mai multe festivaluri şi era în juriu cam la toate competiţiile din ţară. Am tot concurat şi asta m-a ajutat, într-un fel, să trag un pic de mine şi să studiez, dar nu am avut rezultate. Ideea este că, la un moment dat, am fost la Sinaia, unde este cel mai important concurs. Şi nu am luat nimic, deşi mă pregătisem mai serios, iar părinţii mei se aşteptau la mai mult. Tata l-a sunat atunci pe profesorul de chitară şi l-a întrebat dacă mai merită să continuăm, sau să alegem altceva, mai ales că se apropia şi clasa a noua. “Trebuie să ne decidem dacă merită să continue, sau să alegem altceva, nu este nici o problemă.” – i-a spus. Profesorul a răspuns: “Mai lăsaţi-l. O să vedeţi că o să fie bine.” Tatălui meu, bine-nţeles că îi convenea ca eu să continui. Îi plăcea ideea, dar voia să mă ajute ce este mai bine pentru mine, nu ce vrea el sau, eu ştiu, ce este mai frumos. Întâmplarea a făcut, ca după un an să iau premiul întâi la categoria mea de vârstă şi să iau şi menţiune la o categorie mai mare. A fost un salt foarte mare, pentru că am început să ascult eu mai multă muzică şi să îmi placă. Atunci a început, cu adevărat, să îmi placă foarte mult.

A fost şi o chestiune de orgoliu, probabil…

Cu siguranţă a fost şi asta. La concursurile astea sunt dezamăgiri. Ajunge, la un moment dat, să ţi se umple paharul. Aşa şi eu, mi-am zis: “Chiar aşa, nu sunt în stare?” De fapt, atunci am început să îmi pun toate problemele. O.K., vreau să fac asta, dar ce este mai important? Am început să mă gândesc la sunet, la piesele pe care mi le aleg… Atunci am început să îmi caut eu piesele şi să nu mai vină profesorul să îmi spună, uite, ia-o şi pe asta, sau mai cânt-o şi pe asta. Încet-încet, am lucrat la tehnică şi am încercat să gândesc mai mult. M-a ajutat foarte mult studiul, pentru că am studiat în direcţia corectă şi am avut alte satisfacţii…

Nu poţi deveni virtuoz fără muncă…

Părerea mea este că virtuozitatea şi munca sunt conectate.

Şi ce ţi se pare mai importantă, virtuozitatea sau starea pe care vrei să o transmiţi?

Marii interpreţi le au pe amândouă. Şi povestea cu talentul… Sunt interpreţi mai talentaţi care au impresia că, dacă ei sunt talentaţi şi nu studiază, tot o să fie ceva de ei, pentru că… au talent. Şi sunt alţii care îşi spun că ei nu trebuie să fie muzicali, să spunem, pentru că sunt virtuozi şi atunci compensează. Şi eu am avut multe momente dintr-astea, de delăsare, cumva. Îmi spuneam că merge şi-aşa, nicio problemă, că este O.K., şi pot studia mai puţin.

Te-au influenţat alţi chitarişti?

Bineînţeles că am învăţat foarte mult de la alţi interpreţi şi chiar, cumva, tot drumul meu de până acum, s-a format, un pic în sensul ăsta. Ţin minte că aveam vreo şaisprezece sau şaptesprezece ani şi a venit câştigătorul concursului de la Koblentz, din Germania, Gabriel Bianco. El a câştigat concursul ăsta când avea optsprezece ani. Lucrul ăsta nu se mai întâmplase, ca un interpret aşa de tânăr să câştige, şi nu oricum, detaşat. A avut punctaj maxim, iar locul doi nu s-a acordat. Atunci am fost foarte impresionat şi chiar am stat de vorbă cu el. Acum suntem prieteni. Şi el locuieşte la Paris. M-a fascinat foarte tare, mai ales că avea o tehnică foarte frumoasă, în sensul că, era foarte economic în mişcările mâinii, totul era gândit foarte bine. După ce l-am văzut pe el, deja, am început să mă gândesc cum ar fi să studiez la Paris. În final am ajuns să studiez chiar cu fostul lui profesor din Franţa.

Cum este Şcoala românească de chitară?

Părerea mea este că, Şcoala românească de chitară este la un nivel foarte ridicat, pentru condiţiile pe care le avem. Eu, până când am terminat liceul am fost foarte motivat şi îmi plăcea foarte mult ce făceam. În schimb, după ce am ajuns la Conservator (la Bucureşti) mi-am dat seama că posibilităţile sunt limitate. În timpul liceului aveam toate concursurile astea la care tot mergeam. Mă gândeam cum ar fi să câştig. Ei, după ce am câştigat toate concursurile la care am visat, mi-am dat seama că, probabil, voi fi invitat la festivalurile respective, dar că nu sunt resurse şi că eşti plătit slab, ca şi cum n-ar fi. În rest, concerte nu prea sunt, mai ales că, chitara nu este un instrument care să poată cânta într-o formaţie camerală prea des. Sunt sunt anumite formaţii şi se poate găsi o metodă, sunt şi compoziţii pentru ele, dar nu sunt aşa de… la modul curent şi nu sunt compoziţii atât de interesante, aşa cum sunt, nu ştiu, cvartetele de Beethoven…

Te vezi făcând carieră în România?

Mi-aş dori din tot sufletul să se poată asta. Întotdeauna, pentru mine, prima opţiune a fost să mă întorc în ţară, numai că, m-aş întoarce la acelaşi nivel.

Cum ai ajuns la Paris?

M-am întâlnit cu profesorul de care vorbeam, Judicael Perroy, în România. El a venit odată la Cluj, odată la Odorheiul Secuiesc şi a venit şi la Sinaia de câteva ori. A fost chiar şi anul acesta. Am făcut un masterclass cu el şi lui i s-a părut interesant cum cânt eu i-am cântat şi transcripţia după "Nocturna" de Chopin, i-am mai cântat şi o transcripţie după Bach, "Concertul Italian", i s-a părut interesant ce fac şi mi-a propus să merg la un alt stagiu, în Franţa. Stagiul ăsta din Franţa a fost exact după ce câştigasem concursul de la Sinaia. În perioada aceea eram foarte bine pregătit şi a fost impresionat. A văzut că progresasem foarte mult, în comparaţie cu dăţile trecute şi mi-a făcut propunerea: “Uite, am văzut că ai progresat foarte mult şi mi-ar face plăcere dacă ai veni să studiezi cu mine.” Am fost foarte impresionat, mai ales că, în general, profesorii ăştia mari nu sunt aşa de modeşti. Mi-a plăcut foarte mult ca om. Odată, este foarte modest el ca om şi doi, este prieten cu noi toţi. Atunci când ajungi la ore este foarte strict şi foarte serios, în schimb, face petreceri la el acasă. Foarte des face audiţii la el acasă. Când avem concursuri sau concerte mai importante, avem audiţii la el acasă, ca să putem trece odată întreg programul. Invită foarte mulţi elevi sau chitarişti din Paris şi după ce cântăm stăm de poveşti la o bere într-un cadru foarte… simpatic.

Ai probleme pentru că eşti din România sau că ai venit din est?

Sincer, că sunt dintr-o ţară estică, nu, că sunt din România, da. Nu neapărat ca student, ci în general. Din păcate, m-am lovit de multe… să le spunem probleme în Franţa. Chiar când m-am dus să-mi deschid un cont. Acolo, dacă eşti străin, deja, este greu să te acomodezi, pentru că, dacă vrei să îţi cauţi un apartament, ai nevoie de un cont în bancă. Ei, ca să poţi să îţi faci un cont în bancă, ai nevoie de un apartament. Adică… nu prea ai cum să te descurci! Până la urmă tot profesorul meu mi-a zis că pot să-mi fac contul pe adresa lui şi să îl schimb după aceea deci am fost la bancă să îmi fac contul. În perioada aceea nici nu vorbeam prea bine franceză şi am preferat să încerc în engleză. La prima bancă la care am ajuns, tipul la care am fost, credea că nu vorbesc franceza şi că nu înţeleg. Mi-a spus să mă duc la un alt ghişeu, după care, a revenit în două minute şi a întrebat-o pe funcţionara de-acolo: “Da’ românii ăştia, pot să-şi facă la banca noastră cont?” M-am întors şi i-am răspuns: “Cred că, da, se poate!” Mă rog, într-un final nu s-a putut, pentru că nu aveam paşaportul, aveam doar buletinul. Dar m-am dus la altă bancă, unde am vorbit în franceză. Am întrebat foarte frumos şi foarte politicos dacă pot să vorbesc în engleză şi dacă pot să îmi fac un cont. Mi s-a răspuns foarte serios că este de datoria mea să vorbesc în franceză, iar când le-am dat buletinul, s-au uitat la el de parcă era… antihrist, sau aşa ceva, doar pentru că era de România, cred. Până la urmă a fost O.K. şi, oricum, preconcepţiile astea trec…

Vorbeai mai devreme de perioada în care studiai mai puţin. Nu te-a tentat să treci la rock, la folk, unde ţi-ar fi fost mai uşor?

Tata mi-a propus să iau nişte lecţii cu Cristi Gram. Este un superchitarist, de care am fost impresionat, numai că nu m-a atras. Am făcut câteva lecţii, mi-a arătat câte ceva, după care, eu am încercat să studiez şi pe partea asta, dar nu prea aveam timp, pentru că mă ocupam mai mult de ale mele…

Tehnica este diferită…

Cu siguranţă tehnica este diferită. Cred că este mai greu pentru un chitarist de electrică să încerce să cânte pe o chitară clasică, decât este pentru un chitarist de clasic să cânte la chitară electrică. Dar concepţia asta că dacă poţi să cânţi la ghitară clasică foarte bine, poţi să cânţi şi la chitară electrică, mi se pare total greşită. Este ca şi cum ai spune că, dacă cineva joacă bine fotbal, poate să joace şi handbal. Este cu totul altceva, singurul punct comun ar fi că amândouă sunt sporturi de echipă jucate cu mingea.

Dintre marii chitarişti ai lumii, cine te-a cucerit, ca să zic aşa?

Mi-a plăcut foarte mult Julian Bream, dintre chitariştii mai vechi, iar dintre cei mai noi, să spunem, ar fi Carlo Marchione, Judicael Perroy, Gabriel Bianco. Am avut o perioadă în care îi studiam mai mult pe unul sau pe altul. În general, fiecare chitarist are un atu, un punct forte. Întotdeauna m-am gândit că aş vrea să am sunetul unuia, tehnica celuilalt şi să încerc să… De exemplu, este în ziua de astăzi unul, Aniello Desiderio, care are nişte degete, nu numai groase, dar şi imens de lungi. Are forţă, dar şi fineţe, pentru el chitara parcă este vioară…

Şi, în continuare?

Urmează să termin licenţa anul care vine, la Conservatorul din Paris…

Masteratul, tot acolo?

Încă nu sunt hotârât. Am mai multe gânduri. În principiu, mi-ar plăcea să continui cu acelaşi profesor, pentru că ne înţelegem foarte bine. Pe de altă parte, cred că ar fi mai bine să schimb, un pic, personajul. Mă gândeam, nu ştiu, eventual, să plec în Olanda, unde este un profesor foarte bun, sau în Germania, unde, părerea mea, sunt altfel de opţiuni.

Să înţeleg ca, deja, ai învăţat tot ce puteai învăţa de la profesorul tău.

Nu-i adevărat. Nici când am plecat din România, de la profesorul Liviu Georgescu, cu care am făcut zece ani, nu pot să spun că am învăţat tot ce era de învăţat. Încă de când am început să lucrăm, şi el mi-a spus că, după trei-patru ani, va trebui să îmi caut un alt profesor. În altă ordine de idei, mă gândeam să fac un site pentru chitară clasică, care să ofere foarte multe posibilităţi. Să-ţi poţi face un cont şi să ai acces la diferite secţiuni. De exemplu, lutierii de chitare, care îşi gasesc cam greu locul, să-şi poată face publicitate la instrumente. Adică ei să intre acolo, să posteze fotografii, să pună înregistrări şi în felul acesta să aibă un loc unde să-i găsească toată lumea. Pe de altă parte, să fie şi o secţiune pentru interpreţi. Şi în afară de asta, să existe şi un calendar în care să găsesti toate evenimentele şi festivalurile, în care să găseşti conerte şi alte manifestari. În felul ăsta, cred că, dacă ar fi foarte bine structurat, ar fi de mare ajutor. Văd că, pe facebook, mulţi încearcă să facă treaba asta, dar nu prea reuşesc… să-şi facă… reclamă.

Te vezi profesor?

Deja predau. Îmi place, dar îmi place mai mult să concertez. Anul acesta a fost primul an în care am predat la o şcoală de lângă Paris şi mi-a plăcut foarte mult. Chiar mă simţeam satisfăcut când vedeam cum progresează elevii.

Cum este să cânţi cu o orchestră mare, să ai în spate o adevărată uzină de sunete?

Eu am cântat o singură dată cu o orchestră de cameră, nu cu una simfonică, dar mi-a plăcut foarte mult. M-am simţit foarte bine atunci.

Şi dacă tot vorvim de concerte, îţi place mai mult live-ul sau să faci înregistrări?

Deocamdată îmi place mai mult să cânt live. Dar sunt şi studiouri în care poţi să…

Adică, eşti perfecţionist, îţi place să corectezi fiecare nuanţă?

Asta, da. Asta, da. Îmi place să fiu exigent cu ceea ce fac, în schimb, în concerte, nu prea încerc. Adică, pentru mine, scopul, idealul nu este să cânt fără greşeală. Important este să mă implic cât mai mult muzical şi, bine-nţeles, dacă reuşesc să şi cânt fără greşeală, nu este nicio problemă, dar nu-mi fac din asta un scop.

Mulţumesc pentru dialog.

Teodora Ionescu
3 septembrie 2014

Foto: din arhiva personală