Interviu cu ARMAND ASSANTE

“Un artist disciplinat”

Actor versatil şi iconoclast de anvergură hollywoodiană (patru nominalizări la Globurile de Aur, Primetime Emmy Award pentru “Gotti”), cu peste 130 de roluri în filme şi televiziune în portofoliu, popular la noi datorită deschiderii faţă de proiectele cineaştilor români (de la “California Dreamin’”/2007 al regretatului Cristian Nemescu la recentul “The Wanderers”/2017 al lui Dragoş Buliga, pentru care a fost premiat la ediţia din acest an al Dracula Film Festival de la Braşov cu trofeul onorific ‘Count Dracula’), Armand Assante (n. 1949) ar avea multe de spus, fie lucruri legate de rudele sale din Napoli şi din Roma, de copilăria sa din Brooklyn, de apariţia ca debutant în “The Lords of Flatbush”/1974 alături de Sylvester Stallone, sau de asumarea responsabilităţii de regizor de documentare (cazul premiatului său în 2012 “Dialogue From the Steppes” la Gasparilla Film Festival din Tampa Bay), doar că timpul se poate dovedi nu doar un aliat ci şi un inamic pervers şi ca atare, în cazul acestui dialog limitat la un sfert de oră – independent de voinţa noastră - nu am reuşit să extrag decât doar câtevacrâmpeie din gândurile polivalentului artist (nu e o exagerare, Assante fiind pe vremuri şi un muzician cu potenţial interesant) şi nu să completez, măcar în mare, ‘puzzle’-ul pe care mi l-aş fi dorit. Cu toate astea, prin onestitatea şi coerenţa opiniilor exprimate, interacţiunea s-a dovedit a fi mult peste aşteptările mele... dat fiind contextul.

Provii dintr-o familie cu rădăcini artistice. Tatăl tău a fost artist plastic, iar mama ta poetesă şi profesoară de muzică. Nu era însă obligatoriu să păşeşti pe urmele lor. Puteai să visezi să devii avocat sau economist. De ce nu ai fost tentat de un alt tip de carieră?

Cred că în mare măsură datorită lor. Părinţii mei erau oameni foarte, foarte disciplinaţi, iar disciplina picturii, disciplina muzicii lor... era foarte pregnantă în casa noastră, nu era un aspect pe care să îl tratezi superficial. Asta nu înseamnă neapărat că trebuia tratat la modul cel mai serios însă abordările creative erau privite cu responsabilitate. Eşti responsabil pentru creativitatea ta, eşti responsabil pentru ceea ce îţi imaginezi, totul are la temelie disciplina, iar acest fapt m-a marcat încă de la bun început. Am luat totul foarte în serios încă de când m-am apucat de muzică... chiar dacă apoi am devenit înamorat de teatru şi am realizat că trebuie să aleg între a fi muzician sau actor..., iar ambiţia mea a fost să devin un performer pe scenă. Doar că, tânăr fiind, nu eram pregătit pentru ceea ce îmi cerea teatrul, erau cu totul alte instrumente de lucru decât în muzică, iar asta m-a obligat să mă angajez într-un periplu dificil de auto-descoperire prin intermediul autorilor şi a numeroase lecturi pe parcursul a mai multor ani...

... dar, pe măsură ce au trecut aceşti ani, ai ajuns să renunţi treptat la teatru. De ce?

Trebuie să admit că, într-un fel, am fost răsfăţat şi încurajat de industria filmului. Am început cu câteva filme care mi-au deschis ochii asupra unei posibile cariere în direcţia aceasta, am fost abordat de oameni extrem de talentaţi, am ajuns să lucrez cu oameni foarte talentaţi... ori nu poţi considera aceste oportunităţi ca fiind unele minore. Este o lume mică şi foarte rar ajungi să fi pe aceeaşi scenă sau ecran cu oameni cu adevărat hărăziţi cu talent, ori asta este exact ce mi-a apărut mie în cale. O ispită, dacă vrei să o numeşti aşa. Mi-am petrecut zece ani în teatru, iar cea mai mare parte a muncii ţinea de proactivitate, o muncă individuală, una pe care o faci pe cont propriu, astfel încât am descoperit apoi în cinema bucuria experienţei de a colabora îndeaproape cu persoane talentate, aşa cum, de exemplu, am avut experienţa lucrului în România cu Răzvan Vasilescu [în “California Dreamin’” şi “The Wanderers” – n.r.], un actor excepţional. Fiecare actor merită să fie pus în valoare şi nu privat de această oportunitate, indiferent cine ar fi el. Eu am avut şansa acestui gen de experienţă încă de tânăr şi de asta am început prin a spune că am fost un răsfăţat.

Asta cu siguranţă, dacă luăm în considerare că, între teatru şi film, intermezzo-ul din viaţa ta dedicat muzicii nu poate fi ignorat. Puteai fi acum o vedetă într-un grup de Heavy-Metal...

E interesant că-mi pui problema asta deoarece ştiu... ştiu că dacă aş fi continuat în muzică aş fi putut avea o carieră fenomenală, dar actoria de film m-a absorbit totalmente întrucât am pătruns într-o cu totul altă lume cu ajutorul propriei imaginaţii, dar o lume în care regulile erau diferite, inclusiv un tip aparte de disciplină cu care eu nu eram obişnuit, una completamente diferită de cea necesară pentru a fi muzician, orientată mult mai mult spre exerciţiu şi practică. Are un grad diferit de complexitate. Dacă vrei să transpui creaţia unui autor în muzică e suficient ca asta să vină doar din sufletul tău, pe când în cinematografie lucrurile nu stau deloc atât de simplu. Mie nu mi s-a părut a fi simplu, şi cu atât mai mult, am ajuns să mă frământ şi să fiu obsedat de ideea că trebuie să ajung să stăpânesc bine ceea ce fac. Într-un fel straniu, dar adevărat, trebuie să recunoşti că ai nevoie de o viaţă întreagă pentru a ajunge să stăpâneşti orice ţi-ai propus să faci. E nevoie de o viaţă întreagă pentru a deveni actor.

Presupun că această convingere continuă să te ţină ‘on the road’...

Da, şi am fost şi am rămas ‘on the road’ de când mă ştiu.

Tocmai pentru că provii dintr-o familie cu tradiţii artistice, iar tu, la rândul tău, ai trecut deopotrivă prin teatru, muzică şi film, mă interesează foarte tare, din perspectiva unui consumator de cultură din secolul 21, opinia ta despre frontiera dintre arta cultă şi cultura pop(ulară)?

E interesant că ai folosit termenul ‘caleidoscop’ la debutul întâlnirii noastre pentru că eu cred că acum am ajuns să absorbim cultura cu o viteză uluitoare, ceea ce înseamnă că noi, de-adevăratelea... nu absorbim cultura. Asimilăm frânturi de idei sau de informaţii legate de lucruri pe care diverşi oameni le-au făcut, creat sau le-au stăpânit, dar nu ne concentrăm, trăim timpuri în care nu ne concentrăm asupra culturii. Dacă stăm să ne gândim uitându-ne îndărăt la cultura, arta sau muzica secolelor 19 şi 20, acelea erau culturi concentrate, dezvoltate în forme extrem de complexe şi de rafinate. Noi nu mai suntem capabili să percepem asta. Pe de-o parte avem un avantaj şi acesta este reprezentat de accesibilitate, de accesul la cultură, dar pe de altă parte avem un handicap, cel al faptului că nu o asimilăm în totalitate şi consumăm doar frânturi din aceasta, din ce-a reprezentat pentru noi arta, ce-a reprezentat muzica sau din ce-ar trebui să fie cu-adevărat arta valoroasă. Dar... înţelegem şi conştientizăm oare pe deplin de ce se întâmplă acest lucru? Cred că suntem departe, foarte departe, de asta. Modul în care am ajuns să absorbim informaţia în ziua de astăzi a ajuns aproape de nivelul iraţionalului. Şi, din informaţiile pe care le absorbim, cât dintre acestea sunt digerabile în mod serios de fiecare dintre noi? Da, Instagramul este fascinant, oferă o altă perspectivă şi multe alte puncte de vedere din exteriorul lumii tale, însă întrebarea e... câte dintre acestea nu ne folosesc absolut deloc şi câte dintre ele au o valoare reală? Când vorbim de cultură sau artă adevărată, cea adevărată în sensul propriu, trebuie să înţelegem în primul rând cum a fost concepută şi ce a vrut să exprime, ca rezultat al unei serii de experienţe de viaţă legate de un subiect sau de o temă anume în care creatorul acesteia a plonjat cu convingere... ei bine, aici noi am pierdut legătura, pierdem legătura.

Poate din cauza fricilor din realitatea noastră cotidiană însumate post 9/11 şi reflectate în felurite chipuri în cinematografie? Frica de a rămâne singur, frica de a-ţi pierde casa, frica de a fi lipsit de protecţie, frica de străini...

Am fost un discipol devotat al Neorealismului italian [reprezentat de cineaşti precum Fellini, Visconti, De Sica sau Rossellini – n.r.], care, pentru mine, au avut cea mai elocventă reacţie post-WWII la ce s-a întâmplat în Italia, referitor exact la temeri, la diferitele frici induse în sufletul oamenilor de tarele războiului, exprimate prin intermediul filmului, inclusiv ca satiră sau comedie. Era absurd ce se întâmplase cu toţi acei oameni. Mai sunt sunt şi alţi autori, precum Samuel Beckett, care au scris despre absurditatea războiului. Ce vreau să spun, raportându-mă la prezent, este că acei cineaşti Neorealişti au influenţat cu adevărat următoarele generaţii avertizându-le să fie atente şi să îşi extragă învăţămintele din “the fucking world you are living in right now”, pentru că dacă nu o faci şi nu ai o reacţie la ce se întâmplă... cum ai putea să ajungi să faci un film ce merită a fi vizionat?

Bine, dar tot Hollywood-ul continuă să dea tonul. Ajungem astfel în America. L-ai interpretat pe castilianul Sanchez care i se opune lui Cristofor Columb (Depardieu) în filmul lui Ridley Scott din 1992, “1492: Conquest of Paradise”. Cum ţi se pare acum America, este aceasta un ‘paradis’ care a meritat să fie ‘cucerit’?

Este o întrebare foarte, foarte bună, pentru că ideea filmului “Conquest of Paradise” este una foarte politică, ce speculează plecând de la dilema destinului oricărei naţiuni şi a întrebărilor ‘Cum supravieţuim ca naţiune?’ şi ‘Ce resurse avem ca să continuăm să supravieţuim?’, care generează căutarea pe care o trăim inclusiv în vremurile actuale. Este un semnal dat pentru începutul epocii noastre şi mă refer la destabilizare. Destabilizarea altor culturi şi a altor lumi în favoarea propriilor noastre interese. Atât istoria vest-europeană cât şi cea americană este scrisă de cuceritori, cei care au reuşit să cucerească ceva, este... povestea istoriei, însă, într-un fel ieşit din comun, ceea ce s-a întâmplat atunci cu Cristofor Columb şi cu Spania e altceva deoarece Columb a fost o unealtă a sistemului politic, având ca obiectiv găsirea şi destabilizarea Americii Latine, să exporte, extorcheze, exploateze, cum vrei să îi spui, să ia tot ce este necesar pentru asigurarea supravieţuirii propriei comunităţi. Aceasta este realitatea lumii în care trăim şi nu există nicio diferenţă nici acum. Acum, noi, americanii, facem acelaşi lucru în căutarea resurselor petroliere ca să continuăm să funcţionăm ca societate. Lumea începe să fie destabilizată pe scară largă... este ca o inversare a istoriei, o inversare a raţiunilor iniţiale pentru care noi am ajuns pe acele pământuri. Dacă stai să te gândeşti, totul a început cu mult mai mult timp în urmă, în Evul Mediu, prin Cruciade... a fost aproape acelaşi lucru. Sau de ce oare un om ca Tamerlan [Timur Lenk – n.r.] a împiedicat India să invadeze Europa? A fost un miracol că a reuşit pentru că, dacă nu s-ar fi întâmplat, probabil că nu mai vorbeam acum de Europa. Ceea ce vreau să spun este că există cicluri în istoria noastră, a mişcărilor şi migraţiilor speciei noastre, iar dacă ai problema supravieţuirii eşti obligat să destabilizezi pe alţii pentru a-ţi asigura în continuare existenţa ca şi comunitate sau naţie. Din acest punct de vedere, [“1492: Conquest of Paradise” – n.r.] rămâne o poveste care îşi conservă şi acum foarte bine relevanţa. Personal, am sentimente amestecate: adevărul incontestabil este că Native Americans au fost destabilizaţi, complet destabilizaţi, dar, de asemenea, nu se poate nega faptul că europenii au fost cei care au făcut ca lucrurile să evolueze... a fost un proces inevitabil.

De la Bugsy Siegel în Musical-ul “The Marrying Man”-ul din ’91 la Dominic Cattano în “American Gangster” al aceluiaşi Ridley Scott din 2007 ai jucat varii roluri de personaje din lumea interlopă, dar mă refer aici în special la “Hoffa” şi la “Gotti”. Pop culture-ul american a cultivat constant - până la crearea de păreri preconcepute printre spectatori - asocierea între americanii de origine italiană din mediul urban şi Mafia. Te-ai familiarizat cu poveştile de viaţă a diferiţilor gangsteri pe care i-ai întrupat. Mafia în America... cum să o percepem?

Trebuie să îţi reaminteşti că eroarea a ceea ce eu numesc “dezintegrarea” Mafiei rămâne fascinantă în cultura Pop(ulară) pentru vecie, precum şi faptul că, în peisajul Mafiei newyorkeze, personaje celebre precum Lucky Luciano, Costello sau Sam Giancana au fost solicitaţi de către Guvern, iar ceea ce a urmat a fost o serie de trădări între Mafie şi Guvern, trădări având consecinţe criminale pentru ambele părţi. Repet, fondul adevărului este de natură politică. E vorba de supravieţuire, dar nu mă înţelege greşit întrucât... vorbim de corupţie până la nivelul cel mai de jos, la temelie. În Hollywood avem de-a face cu o romanţare a ceea ce Mafia este cu adevărat, o lume care îşi protejează anonimitatea extrem de bine şi care a fost utilizată întodeauna ca instrument de către Guvern pentru a calma conflictele dintre diversele facţiuni sau a anihila reacţii adverse din partea societăţii. Dacă te apleci atent asupra istoriei sale, este... diabolică. Absolut diabolică. Nu am idei romantice pentru că am studiat zeci şi zeci de volume despre aceste personaje dar, sincer, în lumea în care trăim acum există persoane care fac Mafia să arate ca o grădiniţă de copii.

Mulţumesc şi realmente sper că vom avea ocazia să continuăm dialogul...

Şi eu. Întrebarile tale au fost provocatoare. Hai acum să ne plimbăm şi, pe drum, îţi povestesc cine a fost cu adevărat Carol D’Allesandro, mafiotul pe care l-am interpretat în “Hoffa”. Un animal...

Mulţumiri lui Cătălin Căţoiu, Alin Ludu Dumbravă, Monicăi Felea şi lui Marian Gîlea pentru oportunitatea de a avea acest ‘small talk’ nesperat. Menţionez că Asociaţia Culturală Fanzin din Brasov a fost organizatoarea celei de-a 5-a ediţii a ‘Dracula Film Festival’ al cărui juriu internaţional a decis în final, pe 22 octombrie, să acorde marele premiu filmului românesc “The Wanderers” (r: Dragoş Buliga) cu... Armand Assante într-unul din rolurile principale.

IOAN BIG
21 Octombrie 2017

Foto: Arhiva personală IOAN BIG