De vorbă cu ANGELA BROWN

De la Chicago pe malurile Dunării

Angela Brown, de care ne-a fost frică că vom fi complexați la primul nostru interviu cu un superstar al Bluesului, s-a dovedit a fi un interlocutor agreabil, care ne-a făcut să ne schimbăm întrebările și/sau ordinea lor chiar în timpul interviului. Ne-a dat senzația de a fi deosebiți, pentru că a răspuns cinstit la toate întrebarile şi chiar ne-a acordat mai mult timp decât ne așteptam, chiar dacă au fost destule tentative de a o întrerupe intempestiv. În concluzie, vă rog să ne acordați circumstanțe atenuante aferente unui debut de o asemenea amploare și încărcătură emoțională.

Presa muzicală te-a numit "Blues Diva", "Chicago's Blues Lady No. 1" sau "The Hottest Lady in Town". Mai mult, te-au numit "Bessie Smith of the 80s"! Toate acestea, deși primul tău album în nume propriu ("The Voice of Blues") a apărut abia în 1987 la casa de discuri germană Schubert Records, după colaborările tale cu Erwin Helfer, Clark Dean & Odie Payne pe albumul “Live At The Piano” din 1984. Ai fost votată în Franța "International Chanteuse De L'Annee 1999". [votul din Franţa se datorează albumului "Festival Jazz en Touraine: Live" (1998) – n.r.] și în U.K. "Overseas Female Artist of the Year 2000" pentru LP-ul înregistrat cu The Mighty 45s, care, apropo, a fost un album superb...

Mulţumesc. L-ai omis pe primul, “Thinking Out Loud”. [Angela a uitat că, exact pentru acest album înregistrat cu The Mighty 45s, a luat premiul “UK Album of the Year 2000” – n.r.] și albumul “Live”. Le iubesc pe ambele pentru că am avut șansa să aduc la lumină ceea ce îmi place cel mai mult, să realizez muzica pe care aș dori să o aud. Aud tot timpul o mulțime de lucruri, poate nu doar în jurul meu, dar știu că, deseori, ‘tonul’ nu este cel întotdeauna cel corect sau potrivit.

"Dragostea, prietenia și setea de viață" este motto-ul tău și acesta se reflectă în interpretările tale.

Da. Ai perfectă dreptate. Este viața mea deci trebuie să-i implic pe ascultătorii mei în ea. Dacă folosesc muzica pentru a spune povești este pentru că dacă am creat-o și nu o simt cu adevărat eu însumi, nu o pot cânta.

Dacă mulți interpreți de blues au început să cânte încă din copilărie, tu te-ai dedicat bluesului mai târziu, în jurul vârstei de 30 de ani (în anii '80), începându-ți cariera muzicală cântând muzică gospel în biserică.

Mai corect ar fi să spui că am început să cânt din nou. Am făcut-o şi pentru public. Am simţit că sunt iubită şi lumea vrea să cânt!

Este adevărat că succesul din muzicalul "Little Dreamer" dedicat legendarei Bessie Smith a reprezentat un punct de cotitură în cariera ta și te-a făcut să iei decizia de a cânta blues? Să ne aducem aminte că ai jucat rolul Gertrudei 'Ma' Rainey "Mother of the Blues". Cum ai reușit să faci cotitura de la gospel la blues, pentru că ai început să cânți gospel în biserică?

Acest lucru a fost relativ ușor, pentru că muzica rămâne în biserică, căci blues-ul este feeling-ul pe care îl transmiți muzicii de blues, iar emoția care este înăuntrul gospelului rămâne și în blues. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat, prin urmare ambele trebuie să vină din inima ta. Știi că acesta este adevărul! Nu este în fapt o schimbare prea mare. Știi, mulți au dat de necazuri din această cauză. A cânta blues și a pune prea mult gospel în el pare să fie "a very bad thing", știi, le păstrezi separate [arată cu mâinile – n.r.], dar, în realitate, ele nu sunt separate, de aceea trebuie să le iei așa cum sunt. Ray Charles a dat de necaz datorită feeling-ului său de gospel în blues. Acum interpreții de Country & Western au "gospel church feelings" și au încercat din răsputeri să-l păstreze separat de blues.

Este ceea ce ei numesc "Country Gospel".

Da, este același lucru, dar au adăugat niște "steel guitars" și încearcă să se asigure că sună diferit. De aceea interpreții de country au acel "twang" [Angela imită maniera de interpretare country gospel – n.r.], este singura lor modalitate de a sugera că nu este blues..., dar tot blues este.

Tu îți numești muzica pe care o cânți Black American Music – BAM, ceea ce înseamnă, după spusele tale, blues inspirat de gospel, soul și jazz. Cum reușești să contopești/alambichezi în muzica ta toate aceste componente?

Da, BAM. Dacă privești în jur acum, singurul lucru [muzica - n.r.] ce nu utilizează acest "soul", acest "feeling", este muzica electronică, deoarece nu poți pune "soul" în ea, este 'boom, boom, boom' [Angela imită, este doar ‘e eee ee’ – n.r.], altfel, în aproape orice altfel de muzică, trebuie să-ți pui sufletul înăuntrul acesteia. Chiar dacă este vorba despre un grup de copii de cinci ani, este pur și simplu natural că ei pun suflet în ceea ce cântă, fie că este ceva ce au auzit mai înainte sau au descoperit chiar ei.

Ai performat în numeroase cluburi din Chicago, deseori acompaniată de pianiști ca Little Brother Montgomery, Erwin Helfer sau Lovie Lee, sau ai împărțit scena cu prietenii tăi muzicali, cum ar fi ‘Blind’ John Davis, Pinetop Perkins sau B.B. King. Cum poți să caracterizezi colaborarea cu doi bluesmeni albi, Georgie Fame și Long John Baldry? [Nota: Long John Baldry a fost printre primii vocaliști britanici care au cântat blues în cluburi. La începutul anilor '60 a cântat cu Alexis Korner's Blues Incorporated, cu care a înregistrat primul album britanic de blues "R&B from The Marquee"(1962). În 1963 era în Cyril Davies R&B All Stars, cu Nicky Hopkins la pian. După moartea lui Cyril a preluat grupul său, care a devenit Long John Baldry and his Hoochie Coochie Men, cu Rod Stewart vocal și Geoff Bradford la chitară. În anul 1965, cu un an înainte de Cream, grupul a devenit unul dintre primele "supergroup-uri" - Steampacket - cu Long John Baldry și Rod Stewart (vocaliști), Julie Driscoll (vocalistă) și Brian Auger (orga Hammond). Georgie Fame este singurul artist britanic care a avut 3 hituri #1 din singurele sale 3 intrari in Top 10 - Yeah, Yeah (1964); Get Away (1966) şi The Ballad of Bonnie and Clyde (1967) – n.r.]

Aceasta se datorează faptului că muzica a fost întotdeauna fără culoare. Cu Long John a fost simplu, el a fost cel care a adus muzica din America în Anglia și ea s-a răspândit. El și mulți, mulți, alți europeni au "salvat" muzica pentru noi. Ar trebui să ne fie rușine de noi înşine sau, altfel spus, să ne fie rușine pentru aceasta! Și nouă ni s-a spus că ar trebui să ne fie rușine de părul nostru pufos/sârmos, cârlionțat sau că suntem prea negri, dar am putut să trecem peste toate astea și să fim mândri de ceea ce avem. Cu Georgie este însă cu totul altceva. Feeling-ul său este atât de dulce încât, pur și simplu, te poartă și te scufundă în adevăratul blues. Pe de altă parte eu am mai lucrat şi cu Tom Waits, pe ...

“Franks Wild Years”. [Tom Waits a scris un cântec intitulat "Frank's Wild Years" pentru albumul său din 1983, “Swordfishtrombones”, după care a utilizat titlul (mai puțin apostroful) pentru un muzical compus împreună cu soția sa Kathleen Brennan, cu care a plecat în turneu în 1986. Albumul inspirat de show a fost subintitulat "un operachi romantico in two acts", deși melodiile nu justifică această titulatură pompoasă, am spune noi – n.r.].

Am făcut o treabă bună în studio, dar nu a fost, din păcate, făcută publică niciodată. Când Tom a dus muzica în California, studioul său, compania sa de producţie, a schimbat-o, era "prea normală" și "a trebuit" să introducă în muzica sa zgomote stradale, gen ‘beep, beep... get away... blah, blah’, asta era ceea ce compania sa făcea, iar singurul lucru pe care Waits l-a mai putut obţine de la ei a fost să pună numele noastre pe album. A fost o melodie deosebită pe care am realizat-o împreună [cântă "Way Down in Hole" – n.r.]. Tom Waits este un interpret controversat. Unii îl plac, alții îl urăsc. Trebuie să fie într-un fel sau altul. Nu există cale de mijloc. Pe de altă parte, pe Long John toată lumea îl iubea, dar nu-l înțelegea, ceea ce este oarecum amuzant. Îmi amintesc că, după un spectacol, Long John s-a uitat în jur și a întrebat: "Nu este nimeni aici să-mi strângă lucrurile?". Off, viața aceea de rock 'n' roll trebuie să fie deosebită!

Ai lucrat de-a lungul timpului cu formații foarte bune, cum ar fi Barrelhouse Jazzband sau The Mighty 45s. Comparativ cu alte formații cu care ai cântat, The Mighty 45s au fost ceva diferit.

Da! Este adevărat! Acest lucru s-a realizat pentru că am avut ocazia să ne ascultăm unul pe celălalt și eu am putut să-mi exprim cu ușurință ceea ce doream să aud, unde doream o anumită dinamică. La The Mighty 45s, în marea majoritate a cazurilor, primează tobele, ceea ce nu se întâmplă în mod obișnuit, dar aici tobele sunt "the lead", după care vin bass-ul și claviaturile. Chiar și așa, între mine și acești "copii" s-a creat o puternică legătură muzicală. Acum lucrăm la ceva împreună, să sperăm că până la finele anului acesta să iasă ceva. Deși mi-ar plăcea, nu avem încă nimic finalizat. Nu vreau să ne despărțim, ne cunoaștem de câțiva ani, dar am obosit să mergem în direcții diferite, fie în jurul Angliei sau în nordul ‘extrem’ al Germaniei pe când noi suntem stabiliţi în sudul ţării. Chiar dacă este dificil, căci trebuie să ne încrucișăm drumurile, sper totuși să reușesc să fac ceva cu ei anul acesta. Lucrez la un show Bessie Smith și aș vrea să fac unele melodii cu ei. Cred că cel mai bun lucru ar fi să stabilim care dintre melodii le vom face live, să le ‘simțim’ și, mai mult decât atât, odată înregistrate, să le facem să se maturizeze pe scenă și, ușor, ușor, să realizezi tu, ca ascultător, că vor fi total diferite față de cele înregistrate.

Să nu uităm de Barrelhouse. Ai cântat cu Jan Luley pe albumul "Wings of Blues", care și acesta este un album frumos. Dă-ne câteva detalii despre colaborarea cu el. [Jan Luley, pianist german care, printre alte înregistrări, în afară de cele solo, apare pe una numită “Hogeschool Voor De Kunsten Arnhem, Faculteit Muziek – Zappa” (1997), care ar însemna “Școala superioară de Arte Arnhem, Facultatea de muzică interpreteaza melodii compuse de Frank Zappa”, discul fiind înregistat cu absolvenții, parte din proiectul intitulat "Frank Zappa Project"; Jan a interpretat pe acest disc "24 Cigarettes" în formula de trio cu Bob Wisselink şi Ulli Janowitz – n.r.]

Jan are un feeling clasic, este un foarte bun pianist de jazz, am luat parte la testul său final din facultate, este proaspăt, tânăr și tare ca un tăietor de lemne, dar poate de asemenea să facă lucruri delicate. El a ținut în viață Barrelhouse Jazzband ani de zile. Jan are o ureche muzicală perfectă și a rescris diverse melodii pentru că Barrelhouse este una dintre puținele formații care cântă spontan, ei reinventează melodiile, nu numai copiază înregistrările. Nu s-a întâmplat niciodată ca, dacă cineva a făcut o greșeală (pentru că oricine poate să facă), Jan să se uite la el dezaprobator. Am cântat cu formații de acest fel, dar Jan a ținut în viață Barrelhouse Jazzband [trupă care, în diverse componenţe, înregistrează din anul 1965! – n.r.].

Mult premiatul "Thinking Out Loud" a fost produs de legendarul Mike Vernon. Albumul conține două melodii neînregistrate de către Willie Dixon, pe care obișnuiai să-l numești "Pappa D", lăsate ție dupa trecerea sa în neființă, "Lay It on 'Em Girls" - unde vocea lui Willie Dixon este adaugată - și "If That's the Way You Like It", dar ce s-a întâmplat cu restul melodiilor de pe banda demo?

Încă nu le-am cumpărat. Soția sa, Marie, are toate drepturile în compania de discuri și mi-a spus că poate face ce vrea cu piesele, dar vreau mai întâi să le ascult. "Flaming Mamie" a fost primul cântec pe care mi l-a dăruit Willie [înregistrat pe albumul semnat de Angela Brown & Christian Christl, “Wild Turkey”, 1991 – n.r.].

Willie Dixon declara în 1977: "Melodiile de blues sunt rădăcinile și restul de melodii sunt fructele. Este mai bine să păstrăm în viață rădăcinile deoarece vom avea fructe mai bune de acum înainte. Bluesurile sunt rădăcinile tuturor melodiilor americane. Atâta timp cât muzica americană supraviețuiește, așa se va întâmpla și cu bluesul". "Hold me close" este una dintre melodiile mele preferate. Orga și vocea Katiei Webster au adus valoare adăugată melodiei. Este acest cântec singurul pe care l-ați interpretat împreună?

Este singura melodie înregistrată împreună. Nu mai cred să fie alta. Am mai cântat împreună pe scenă, dar aceasta este singura versiune înregistrată pe care o avem și asta pentru că Erwin Helfer nu a înțeles cum se poate realiza un gospel ca acesta.

Ai performat în întreaga lume, în țări ca Lituania, Emiratele Arabe Unite, Rusia, Franța, Norvegia, Olanda, Suedia, Grecia, ca să menționez doar câteva, în principal cu formații locale.

Bali, Arabia Saudită, Doha..., dar nu în China. Vreau să mă duc în China! [mimează plânsul – n.r.].

Și acum o întrebare foarte personală. Cum poți caracteriza blues-ul european? Care sunt, după părerea ta, părțile forte și părțile slabe ale blues-ului european?

Slăbiciunea este că nu şi-a găsit încă sclipirea, este doar o chestiune de mai multă experiență, asta este totul. Partea forte este că încearcă să o găsească, să o acumuleze și să o păstreze acolo unde mulți americani nu mai văd o valoare. Eu cred că aceasta este.

Dar trebuie să admiți că blues-ul european a dat o mână de ajutor celui american, când a început să-i cânte melodiile sale de blues.

Oh, întotdeauna a fost așa! Eu cred că europenii au ținut și au păstrat muzica pentru noi, americanii. Sunt unii colecționari în Europa care au muzică de care aproape nici un american nu a auzit, deoarece au primit-o de la alți oameni sau direct de pe scenă [soundboard – n.r.], sau într-un fel sau altul. Doar dacă frecventezi aceste cercuri poți avea acces la o muzică pe care nu ai auzit-o niciodată.

Cu o săptămână în urmă, împreună cu Gina Dunn și Scarlett Andrews, ai deschis seria de concerte în biserică "Boogie&Petri" în St. Peter's Church din Mülheim, cu un concert din seria de concerte "Ladies Sing the Blues" [albumul cu același nume a fost lansat în 2016 – n.r].

Oh, nu, te rog nu menționa biserica! Te rog nu menționa biserica [este informație publică n.r.]. Am cântat în oraș [Mülheim – n.r.]. Spectacolul a avut loc în urmă cu o săptămână și îl vom repeta peste încă alte câteva zile. Este fantastic să lucrez cu ele deoarece suntem trei femei ‘zănatice’. Suntem foarte diferite, dar ne-am apropiat una de alta cu mare ușurință. Scarlett este din Germania, iar Gina este din Texas, Statele Unite. Gina este cea mai ‘sălbatică’ [Angela o imită, după care râde – n.r.].

De ce te-ai mutat în Germania? Pentru că, așa cum am citit pe Internet, ai fost dezamagită de faptul că stațiile de radio din SUA transmit doar muzică pe placul lor și, chiar în orașul tău, Chicago, nu ai fost sprijinită?

Niciunul dintre noi nu este promovat în America, în Chicago. Muzica din Chicago este, în primul rând, în mâinile italienilor, ei ‘fac muzica’ și nu mai este loc pentru negri. Acesta este acum "stilul" Chicago. Sunt oameni care cântă pe stradă de 50 de ani, dar oamenii nu îi cunosc pentru că nu au fost niciodată acolo și pentru că nu au fost niciodată promovați. Ei nu au fost niciodată la periferie așa încât nu știu unde este muzica adevarată... deci au pierdut. Acești oameni au creat melodii de blues care nu au ieșit niciodată la suprafață. Trist, dar adevărat. Nu îmi place asta și de aceea nu mai sunt acolo.

În iunie 2008 ai fost în Romania cu The Blues Wire şi acum, în 2017, eşti acompaniată de Blues Cargo și de Chris Rannenberg. Cum l-ai cunoscut pe Chris?

De fapt l-am întâlnit pe Chris prima dată în Chicago - în zona aceea locuia el -, dar ori de câte ori dorim să facem un turneu ne întoarcem în Osnabrück [orașul ei de reședință în Germania – n.r.], aici cunosc oamenii și acolo este un local, cu un pian mare, care este cunoscut în întreaga lume. Deci este pur și simplu natural să mă întorc în Osnabrück. Este pentru mine deja a treia generație de muzicieni acolo, de la copilași la cei... mari.

Este adevărat că în cele mai multe cazuri un show live ‘clădește’ un disc de blues?

Cam asta se întâmplă. Asta se întâmplă și cu noi, la melodiile din "Ladies Sing the Blues". Aceste melodii, pur și simplu, au crescut în acest fel, noi ne jucăm una cu cealaltă între melodii, una cântă iar noi ne amestecăm pe scenă în treaba ei și îi spunem “Ya, Ya, Ya" [râde cu poftă - n.r.].

De ce nu veniți în România cu "Ladies Sing the Blues" ?

Aș vrea. Nu se știe niciodată.

Pot să te sărut, întrucât sunt un ‘bătrânel’ și nu cred că vor ieși bârfe?

Ar fi păcat! Sunt încă o ... "baby"!

Îți mulțumim frumos, Angela, a fost o plăcere pentru noi. Mulțumim de asemenea Asociației “în Exil”, organizatorii celei de-a treia ediții a Festivalului “dichis'n'Blues” de la Tulcea, lui Cristian Antonescu şi prietenului nostru grec John Angelatos pentru sprijinul oferit în obținerea acestui interviu în exclusivitate.

MIRCEA GIURGIU & RADU BIRIȘTEICĂ
02 Septembrie 2017

Foto: Relu Călin, Adrian Mociulschi