„I‘m an electric religion”
(extras din cartea "Pe urmele lui Hendrix" de Radu Lupaşcu)

La 35 de ani de la moartea-i prematură din septembrie 1970, albumul şi trio-ul Band of Gypsys rămân printre cele mai impresionante creaţii ale rockului. Mai mult decât oricare alt chitarist, Jimi a definit posibilităţile instrumentului, iar talentul său nicăieri nu apare mai evident decât în acest concert legendar de la Fillmore East din New York, de anul nou 1970.

Referinţă pentru blues, funk sau rock, Band of Gypsys a captat trecerea ca de argint viu a lui Jimi de la fenomenul pop la un teritoriu nou, necartografiat. Dacă discografia trio-ului se concentrează exclusiv în înregistrările live realizate la Fillmore, influenţa se extinde profund asupra muzicii rock şi hip-hop a anilor ’90 şi mai departe.

Înfiinţat după dezmembrarea trio-ului Experience, Band of Gypsys i-a avut ca protagonişti pe basistul Billy Cox şi pe toboşarul Buddy Miles, care împreună cu Hendrix au format un model de power-trio, printre primele din rock şi din muzicieni de culoare. Circumstanţele ce-au dus la apariţia albumului au fost de cele mai multe ori greşit înţelese sau prost interpretate. Iată de ce, cu această ocazie, povestea adevărată trebuie (re)povestită. Începutul ei se află în anul 1965 şi nu în octombrie 1969 aşa cum s-a crezut iniţial. Colaborarea dintre Jimi, Billy şi Buddy nu a constituit rezultatul presiunilor făcute de grupări politice de graniţă precum Black Panthers, ci al faptului că Buddy şi Cox şi-au dat mâna în a-l ajuta pe prietenul lor să-şi rezolve un conflict juridic.

Pe la mijlocul anilor ’60, Hendrix se zbătuse într-o relativă obscuritate. Încercase să obţină recunoaşterea când încetase să mai asigure fundalul pentru Little Richard sau pentru The Isley Brothers pe circuitul „Chitlin”, sperând că sosirea la New York avea să îi ofere consacrarea de care avea nevoie acum, când se apropia de vârsta de 25 de ani.

În vara lui 1965, Jimi renunţase la locul său din I.B. Specials, trupa de turneu cu care cânta Isley Brothers. În căutarea unor noi posibilităţi de a-şi potenţa cariera, Jimi s-a alăturat lui Curtis Knight & The Squires, un grup de R&B cu interpretări entuziaste care îi purtaseră  până în Top 40, dar le aduseseră spectacole modeste în New York şi New Jersey. Una dintre melodiile înregistrate împreună este profetica “Balada lui Jimi“, scrisă de Knight în 1965, după ce Jimi i-a spus că va muri după exact 5 ani! Jimi şi Curtis au fost prezentaţi producătorului Ed Chalpin. Compania acestuia PPX Industries, cu sediul la N.Y., făcuse afaceri profitabile înregistând versiuni brute ale unor hituri americane pentru companii similare din afara ţării, peste care acestea suprapuneau apoi versiunile dublate ale textelor (aşa numitele discuri-imitaţie). Cu atenţia concentrată însă şi asupra evoluţiei discurilor single din State, Chalpin a semnat un contract de exclusivitate cu Knight, Hendrix şi The Squires. Dorindu-şi cu disperare să îşi poată înregistra muzica în condiţii de studio, Jimi a semnat acordul, omiţând să-l informeze pe Chalpin de înţegerea sa similară semnată, trei luni mai devreme, cu legendarul producător de R&B, Juggy Murray (de la casa de discuri Sue Records, cunoscută pentru lansarea celebrilor Ike & Tina Turner sau Baby Washington). Sub îndrumarea lui Chalpin, Knight şi Squires au înregistrat un număr de piese originale, în speranţa de-a pătrunde în vestitul top Billboard. Aceste piese, în mare parte compuse de Knight, vocalistul principal al grupului, au fost imprimate în cursul lunilor octombrie şi decembrie 1965. Două single-uri în care figurează şi Jimi, How Would You Feel/Welcome Home şi Hornet’s Nest/Knock Yourself Out au apărut la începutul lui 1966 la RSVP Records, o mică firmă independentă din New York. Odată cu al doilea Jimi, înregistrat în acte ca Jimmy Hendrix obţinea recunoaşterea oficială pentru participarea la realizarea acestor două piese instrumentale. Jimi a plecat în turnee cu The Squires, dar curând s-a plictisit să interpreteze, seară de seară, aceleaşi versiuni orchestrale ale succeselor din Top 40. Câteva luni mai târziu îl părăseşte pe Curtis şi se mută în Greenwich Village (în partea de sud a insulei Manhattan). Aici formează trupa numită Jimmy James & the Blue Flames, în care figura şi Randy California la chitara a doua, în vârstă de numai 15 ani (acesta va forma ulterior grupul Spirit). Jimi se orientase mai întâi către Harlem, însă acolo stilul lui muzical transgresiv fusese primit cu răceală. La sfatul solistului Richie Havens, s-a îndreptat către clubul Cafe Wha? În acest mediu boem, înclinaţiile muzicale eclectice ale lui Hendrix se accentuaseră prin contactul cu Dylan şi cu scena jazz-ului. La New York, nu era decât un (alt) muzician talentat.

În perioada aceasta, când cânta sub numele de Jimmy James, Jimi a fost remarcat de basistul grupului Animals, Chas Chandler ce-şi dorea o carieră de producător de discuri şi care căuta un artist capabil să interpreteze o nouă versiune a compoziţiei Hey Joe. Fusese încântat de varianta înregistrată de Tim Rose şi era convins că va putea obţine un hit în Marea Britanie cu un remake. Linda Keith, la vremea aceea prietena lui Keith Richards, l-a descoperit pe Hendrix, după care l-a convins pe Chas Chandler să meargă să îl asculte. Interpretarea dată de Jimi piesei Hey Joe l-a lăsat cu gura căscată pe Chas, propunându-i imediat după show să-l ia cu el în Anglia şi să se ocupe de cariera lui, ca producător şi manager. În septembrie 1966 amândoi pleacă la Londra, unde în mai puţin de o săptămână i s-a oferit prima ieşire la scenă. ”Cam pe la sfârşitul lui septembrie, înainte de a fi apucat să facem vreo repetiţie, am dat nas în nas cu Jack Bruce şi Eric Clapton la Cromwellian Club. Cei doi înfiinţaseră de curând grupul Cream şi m-au întrebat ce plănuiam, fiindcă se zvonise ca grupul The Animals s-a despărţit, aşa că le-am povestit despre Jimi. Ei mi-au zis ce-ar fi să-l aduci sâmbătă (1 octombrie) la Regent Polytech pentru un jam? Regent era un spectacol important pentru crema entuziaştilor britanici ai R&B alb. La un moment dat şi-a făcut apariţia Jimi care a început cu Killing Floor, versiunea sa delirantă a unui single lansat de Howlin’ Wolf. Clapton se afla pe scenă şi deodată i-ai căzut mâinile de pe chitară. A şters-o în culise şi-a aprins o ţigară şi mi-a zis: Nu credeam că-i aşa de bun! Nu ascultase nici zece măsuri!.”

De aici s-a născut Jimi Hendrix Experience. Sub îndrumarea abilă a lui Chas Chandler, Jimi în fruntea noii sale trupe, a urcat rapid pe calea succesului internaţional. Single-urile de început, Hey Joe (cover The Leaves) şi Purple Haze (acesta fiind primul test real în calitate de compozitor), împreună cu albumul de debut Are You Experienced?, au afirmat cu tărie poziţia lui Jimi Hendrix în elita rock-ului, unde acesta s-a bucurat de apreciere nu numai pentru interpretările sale de scenă, ci şi pentru abordarea inventivă a chitarei electrice.

În octombrie 1966 JIMI HENDRIX EXPERIENCE va cânta în deschiderea marelui star francez Johnny Halliday la Olimpia, iar în februarie anul următor la Saville Theatre în faţa grupului The Who, după care vor pleca în primul lor turneu din regatul britanic alături de Cat Stevens, The Walker Brothers şi ... Engelbert Humperdinck.

....

Anul 1968 în plan muzical însemna o destrămare rapidă a stării de blândă contemplaţie a lui 1967. Beatles-ii scoteau, după Sgt Pepper şi Magical Mystery Tour, The White Album, ale cărui fracturi ascunse şi mesaje amestecate aveau să preceadă fără voie crimele lui Charles Manson, Syd Barrett de la Pink Floyd, copilul fermecat al mişcării psihedelice britanice, era deja victima fără apel a drogurilor, iar Jim Morrison, care prevăzuse Sfîrşitul împreună cu The Doors, se îndrepta ameţit către îndeplinirea propriei profeţii. Rolling Stones, care cochetaseră neconvingător cu flower power, erau şi ei pe drumul pierzaniei. Printre cei care veniseră la Studiourile Olympic din Londra pentru primele înregistrări la All Along the Watchtower se numărase Brian Jones de la Stones, admirator fanatic al lui Hendrix, care încercase să compună partea pentru pian, nereuşind însă decât să zdrăngăne clapele de fildeş, deja pierdut pentru viitor. În plan social, 1968 a fost un an al conflagraţiilor, al acutizării protestelor. Tinerii negri nu mai erau supăraţi, ci, după cum avea să declare saxofonistul de jazz Archie Shepp, de-a dreptul furioşi. Asasinarea lui Martin Luther King dăduse naştere la răzmeriţe în multe oraşe americane. Mişcarea forţei de culoare devenea tot mai amplă, iar Hendrix fusese deja prins în vizor pentru înrolare. La Olimpiada din 1968, atletul Tommie Smith, alături de colegul său de echipă, John Carlos, avea să îşi marcheze victoria dublată de un record olimpic printr-un salut tipic de pe podium. De asemenea, asasinarea de către Sirhan Sirhan a senatorului democrat Bobby Kennedy, cel care părea să readucă speranţa, invadarea oraşului Praga de către Uniunea Sovietică şi demonstraţiile din mai de la Paris, erau toate semne ale forţelor de acţiune şi de reacţiune aflate într-un puternic conflict. Între timp, Walter Kronkite opina pe canalele de televiziune americane că Statele Unite sunt pe cale să piardă războiul din Vietnam. Toate aceste evenimente, petrecute înaintea, simultan cu, şi după realizarea albumului Electric Ladyland, i-au asigurat statutul de simbol muzical al vremurilor sale. Hendrix a fost impresionat de unele dintre ele, dacă nu chiar de toate, dar mai ales de omorârea lui Martin Luther King. Climatul politic s-a strecurat în muzica sa, reapărînd la suprafaţă ca o refracţie sonoră distorsionată sau ca dorinţa de evadare într-o idilă de vis, în decenii nepătate şi încă nenăscute, aşa cum reiese din 1983 (A Merman I Should Turn to Be).

....

După multe luni de dispute amare, în iulie 1968 s-a ajuns la o înţelegere prin care Chalpin şi Capitol Rec. primeau oarecari procente financiare şi dreptul de difuzare asupra unui album în care figura şi Jimi Hendrix Experience. Şi, pentru că Jimi tocmai realiza albumul dublu Electric Ladyland pentru Reprise, Capitol au acceptat să primească în compensaţie drepturile asupra următorului album. Continuarea înregistrărilor pentru Electric Ladyland în studiourile Record Plant, la începutul anului 1968, a avut, după expresia lui Chas Chandler, aerul unui „tur de onoare”.

“Când a intrat prima dată în Studiourile Olympic din Londra pentru a înregistra piese pentru Electric Ladyland, în decembrie 1967, Jimi Hendrix era încă privit ca un mic monstru, o curiozitate zoologică, o fiinţă suprasexuată de pe planeta Neagră, a cărei navă spaţială se prăbuşise pe Carnaby Street şi al cărei statut de ‚sălbăticiune’ impunea claustrarea sa în formatul pop. Atunci când, în ianuarie 1968, s-a lăsat pradă unui atac de furie într-o cameră de hotel din Gothenburg, ziarele şi pubicul s-au declarat ultragiaţi, dar au trăit, în secret, satisfacţia de a îşi vedea prejudecăţile confirmate. Nu mai era de mirare că Fiicele Revoluţiei Americane insistaseră să fie exclus din turneul celor de la The Monkees ...”

....

Revenind la neînţelegerile dintre Michael Jeffrey şi Jimi în privinţa modalităţilor de înregistrare al albumului promis lui Capitol Rec. era imperios necesară prezenţa lui Chandler care putea să arbitreze aceste dispute, putea să finalizeze sesiunile de înregistrare ale lui Experience devenite adesea interminabile. Cu prea puţin material nou, sesiunile din octombrie 1968 pentru înregistrarea noului album au fost în cea mai mare parte lipsite de rezultate. Pe măsură ce relaţiile dintre Jimi şi basistul lui Experience, Noel Redding se deteriorau tot mai tare, eforturile sporadice ale grupului nu au generat nici măcar un single şi cu atât mai puţin un album întreg. În ciuda popularităţii grupului, Experience căzuse victimă presiunii studioului, combinată cu programul încărcat de apariţii live.

Pentru că Experience se dovedea incapabil să realizeze un album în studio, au fost înregistrate concertele de la San Diego şi Los Angeles, pentru un posibil disc. În timp ce aceste înregistrări erau procesate în vederea lansării, Jeffrey a decis totuşi să nu scoată albumul live şi a reînceput presiunile pentru cel de studio, îndelung aşteptat de Capitol. Dar Jimi se dovedea în continuare incapabil să realizeze o urmare pe măsura superbului Ladyland. În mai, a fost arestat la Toronto, acuzat de posesie de droguri. Întâmplarea i-a adâncit depresia, dând naştere unei stări de anxietate care i-a sufocat spiritul creator. Marcat de publicitatea negativă stânjenitoare provocată de arestare, Experience s-a destrămat la scurt timp după concertul din Denver, din iunie 1969. În săptămânile următoare, Jimi l-a înlocuit pe Redding cu Billy Cox, un vechi camarad de armată. La reşedinţa închiriată de chitarist pentru perioada verii, în Shokan, New York, s-au făcut experimente cu o trupă numeroasă, completată cu elemente de percuţie suplimentare şi chitara a doua. Această trupă botezată Gypsy, Sun & Rainbows, avea să facă senzaţie la festivalul de la Woodstock, în august 1969. Incapabilă să producă sunetul menit să-l mulţumească pe Jimi, grupul se va destrăma la sfârşitul lunii septembrie. Ţintă a presiunilor tot mai mari din partea lui Capitol, Jimi se va vedea rămas fără trupă şi cu un viitor incert. Conştienţi că albumul trebuia realizat pentru ca Jimi să-şi poată continua cariera, Billy Cox şi Buddy Miles l-au încurajat să formeze un nou grup, cu care să facă aceasta. A fost încheiat un acord cu promotorul Bill Graham, prin care noua trupă se angaja să cânte de două ori în serile de 31 decembrie 1969 şi 1 ianuarie 1970. Dacă pentru concertul de la Madison Square Garden, ţinut în urmă cu nouă luni, biletele se epuizaseră rapid, de data aceasta Jimi a preferat un mediu mult mai mic şi mai intim. S-au făcut planuri de înregistrare a celor patru spectacole. Exista chiar şi o clauză care-l scutea pe Jimi de a-şi îndeplini obligaţiile, în cazul în care avea să fie condamnat în decembrie de către tribunalul din Toronto. Din fericire, el a fost achitat rapid, ceea ce i-a ridicat de pe umeri o povară uriaşă. Pentru a se pregăti pentru concertele de la Fillmore East, trupa a repetat îndelung la Baggy’s Studios, un depozit transformat din Manhattan, apaţinând lui Tom Edmonston, fost la celebrul grup de prog, Soft Machine. Aici erau scutiţi de presiunile şi cheltuielile studiourilor pretenţioase precum Record Plant. Grupul nou format, numit Band of Gypsys, a dat naştere unor piese originale de mare valoare, cum ar fi Message To Love, Earth Blues şi Burning Desire.

Ele au arătat clar că Jimi se îndrepta într-o direcţie nouă. Fie şi numai titlurile – Power of Soul, Message to Love, Earth Blues sau Burning Desire – sugerează o schimbare tematică. Umorul fin al lui Jimi, ingredient esenţial pentru realizări clasice ale lui Experience precum Crosstown Traffic sau Rainy Day, Dream Away, fusese înlocuit de un strident sentiment de autoevaluare. În plus, Cox şi Miles l-au încurajat pe Jimi să îmbrăţişeze tradiţia R&B, împărtăşită de amândoi. Odată cu piese inspirate, ca Power of Soul sau Ezy Ryder, trio-ul combina rock-ul şi funk-ul cu o graţie neegalată.

Pentru a sărbători începutul unui nou deceniu, impresarul lui Fillmore East, Bill Graham a făcut eforturi considerabile pentru a organiza o seară unicat dedicată oaspeţilor săi, îmbrăcând portarii în cămăşi speciale şi aşezând tamburine de jucărie pe fiecare din cele 2.639 de locuri ale sălii. Band of Gypsys a răspuns pe măsură, iar interpretarea lui Jimi, în toate cele patru concerte, a fost de excepţie. Asumându-şi riscul de-a fi respins de public şi de-a fi nevoit să intrepreteze la cerere Wild Thing şi All Along The Watchtower, Jimi a scos la bătaie piese noi ale grupului, intercalând Izabella şi Stepping Stone cu melodiile clasice ale trupei Experience, ca Fire, sau Voodoo Child (Slight Return). În ciuda succesului remarcabil al serilor de la Fillmore East, care nu lăsaseră nici un bilet nevăndut, nu au fost programate alte angajamente, cu excepţia unei apariţii nereuşite la Winter Festival For Peace al lui Sid Bernstein, de la Madison Square Garden, în 28 ianuarie 1970. Având la dispoziţie înregistrările de la Fillmore, Jeffery ar fi dorit ca Jimi să reunească Experience şi să reînceapă turneele. Jeffery avea nevoie de ele pentru ca activitatea de construire a studiourilor de înregistrări Electric Lady, din Greenwich Village, unde erau amândoi parteneri egali, să rămână solvabilă. Jimi însă a refuzat propunerea, iar cei doi s-au certat violent în zilele dinaintea spectacolului de la Madison Square Garden. Tensiunea rezultată l-a afectat în mod negativ pe Jimi, obligându-l să părăsească scena după numai două piese şi acelea chinuite. În culise, în plin haos, Jeffrey l-a concediat pe Buddy Miles, iar Band of Gypsys a încetat să mai existe.

Înaintea dezastrului de la Madison, Jimi şi inginerul de sunet, Eddie Kramer, au trecut în revistă înregistrările din cele patru seri de la Fillmore pregătind albumul Band of Gypsys. Ca o ironie, albumul s-a produs la Juggy Sound Studios, fostul cartier general al lui Murray, pentru Sue Records. Extrase din cele două concerte ale grupului de pe data de 1 ianuarie, Power of Soul şi Message to Love erau două dintre cele mai promiţătoare compoziţii noi ale lui Jimi, iar piesa centrală a albumului, Machine Gun, rămâne una din capodoperele sale.

În ciuda numărului mare de reuşite existente în cele patru înregistrări, destule piese au rămas pe dinafara albumului. Conform afirmaţiilor lui Eddie Kramer, Jimi a preferat să aştepte deschiderea studiourilor Electric Lady pentru a realiza versiunea definitivă a unor melodii precum Izabella sau Eazy Ryder. Încercând să fie echitabil, Jimi a vrut ca albumul să conţină şi două piese ale lui Buddy, selectând în cele din urmă Changes, o foarte cunoscută şi valoroasă compoziţie Buddy Miles şi We Gotta Live Together, al cărei final crescendo încheiase triumfal cel de-al doilea concert din 1 ianuarie, motiv pentru care Jimi aşezat-o în finalul albumului.

La apariţie, în 5 aprilie 1970, Band of Gypsys i-a adus chitaristului cel de-al cincilea loc consecutiv în primele 10 locuri ale revistei Billboard. Întrecut doar de Are You Experienced? între albumele antume, discul a urcat până pe locul al cincilea şi şi-a păstrat popularitatea pe toată perioada verii. În ciuda vânzărilor uriaşe însă, Jimi nu a mai apucat să-şi primească drepturile de autor cuvenite pentru discul care îi complicase într-o asemenea măsură viaţa şi cariera. Moartea lui, în septembrie 1970, a răpit lumii pe unul dintre cei mai inventivi muzicieni.

Din nefericire, statisticile nu dau măsura reală a impactului de durată pe care Band of Gypsys l-a avut asupra muzicii rock, funk, R&B sau Hip-Hop. Ca ultim album realizat sub supravegherea lui Jimi, nu numai că a rezistat în timp, dar moştenirea sa s-a amplificat, iar muzica sa plină de forţă continuă să inspire noi şi noi generaţii.

Unul dintre cele mai puternice trio-uri rock din toate timpurile ne oferă piesa Machine Gun, o piesă care militează împotriva războiului, care captează cu mult dramatism peisajul sonor al câmpului de bătălie, prin intermediul feed-back-urilor şi al succesiunilor rapide de note muzicale. Dintre celelalte piese este important de reţinut Changes, Power to Love şi We Gotta Live Together.

“Baby child bărbat / Fir viu de nisip…/ şezând pe malul veşnic schimbător, / întâmpinând răsăritul.../ Săltat de ţiganca cu părul de flacără înnoptată / când chiar şi corbii dorm / Tamburine ce-i ridică-n slăvi cântul şi graţia şi / Iubirea ... zeul ei / Chiar am văzut-o într-o noapte ... venind spre mine. / Iar Baby Child şi-a aruncat ochii spre stânga / şi 11 sau 12 femei, / bărbaţi şi copii s-au apropiat, / înveşmântaţi în dorinţele stăpânului lor, / straie albe, aşteptând botezul. / Lumile acestea două s-au încrucişat în faţa mea, când mai târziu, / Baby Child a sorbit o gură din ocean... / A scuipat restul / şi a trecut în Noua Zi”. – Jimi Hendrix

Imaginea publică a lui Hendrix, cultivată expeditiv de managerii săi (căci ei fuseseră cei care inventaseră istoria de mai sus cu privire la eşecul turneului trupei The Monkees) era în contrast cu omul, blînd, pasiv, politicos şi afabil din fire, în realitate. Adevăratul Hendrix era atât de lipsit de spirit rebel, încât nu a reuşit să i se opună managerului Mike Jeffrey, exploatator şi manipulativ, şi s-a lăsat suprasolicitat, fapt care a dus la distrugerea mai multor piese de mobilier din Hotelul Opalen din Gothenburg. Chiar dacă sufletul lui tânjea să fie în alt spaţiu şi alt timp, fiinţa lui pământeană petrecea al dracului de bine, lucru imortalizat de Cynthia Plastercaster care i-a făcut un mulaj după mădular. Entuziasmul lui Hendrix faţă de această aventură a fost atât de mare, încât Cynthia a trebuit să îl extragă cu forţa din mulaj, cu preţul dureros al câtorva fire de păr pubian. Demonstraţiile sale de potenţă aveau să atingă alte niveluri semnificative.

Mike Jeffrey nu era de mare ajutor. Conform afirmaţiilor lui Chandler, el devenise „tovarăşul de narcotice” al lui Hendrix, extrăgând în acelaşi timp maximum de profit din investiţiile sale (chiar şi după un contract renegociat, Jeffery tot lua 40% din câştigurile lui Hendrix). Pentru Chandler, care, împreună cu The Animals, înregistrase House of the Rising Sun dintr-o bucată, era prea multă fandoseală de studio. Lui îi convenise că Are You Experienced? şi Axis: Bold as Love fuseseră scoase într-un timp record şi că albumul de debut era arzător şi nerafinat, plin de energii sugestive, pentru că se potrivea viziunii sale asupra rock’n’roll-ului ca gen complet lipsit de subtilităţi.

Tendinţa lui Jimi era de a se supune autorităţii. Deşi avea să devină mai târziu simbolul protestelor împotriva războiului din Vietnam, el a fost printre ultimii care au aderat la cauza pacifistă. Ba chiar a participat la o campanie publicitară în favoarea recrutărilor efectuate de armata americană. Ceea ce îşi dorea Hendrix era dincolo de năzbâtiile convenţionale din lumea rockului, de aventurile sexuale de răsunet şi de tulburarea ordinii publice. Undeva în adâncul său, fierbea înăbuşit dorinţa implacabilă a erei Vărsătorului, dorinţa de împlinire creatoare. Pe el nu-l interesa succesul imediat. El nu trăia clipa, ci dorea să dea viaţă lumii atemporale, imponderabile care licărea în imaginaţia sa, cu toate culorile, formele şi sunetele ei infinite, fie ele străvechi plângeri şi lamentări din sfera bluesului sau idei supersonice futuriste, pe care noua aparatură de studio abia începea să le descopere. Hendrix nu a fost – ca atâţia - tipul tupeistului gol, dar îndrăzneţ. Însă ceea ce era subliminal şi sublim în el nu putea rămîne la nesfârşit ascuns vederii. Hendrix era şi va fi întotdeauna de altă părere. Omul şi muzica sa trăieşte, pasiunea sa te inspiră, tehnica sa te provoacă, nestematele sale te fascinează, iar spiritul ... Spiritul este deja în tine. JIMI HENDRIX reprezintă o clipă de incandescenţă care nu poate fi repetată, ci doar privită. Sau trăită.

Vernon Reid declară: “Hendrix and Miles Davis? I could hear that. But we'll never know. He's like James Dean - he'll always be beautiful and young and sexy... Forever in our hearts. If Hendrix had lived I would like to think that he would have broke out of the funk and had been freed.”