GOGOŞI CU FRIŞCĂ

 METRONOM, de Alexandru Belc, premiul pentru regie secția Certain Regard, Cannes 2022

Suntem cunoscuți în Europa datorită regimului opresiv al securității noastre dragi. A fost mai întâi 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu, Palme d’Orul din 2007, ceva cu avorturile dacă mai țineți minte, apoi Premiul Nobel pentru Literatură al Herthei Muller, iar acum Metronom al lui Alexandru Belc, premiul pentru regie în secția Certain Regard la Festivalul de la Cannes ediția 2022. Ia să vedem: un grup de tineri în pragul bacului pun de o petrecere la Roxana. Părinții ei sunt plecați și e rost de-un coniac, de-o țigară, de ceva The Doors și Janis Joplin. Sunt anii ’70 ai secolului trecut și muzica ajunge pe căi deochiate, nelegale, la tineretul autohton. Noutățile sunt aflate, în special, prin intermediul Europei Libere. Culmea petrecerii este o scrisoare pe care cei din grup o trimit radioului, lui Cornel Chiriac, care face cu succes emisiunea Metronom ’72. Ei cer în epistolă Chicago, Blood Sweat and Tears, Led Zeppelin. Scrisoarea ajunge însă la securitate. Tinerii sunt reținuți pentru declarații, pentru uneltirea împotriva regimului comunist. Ana, personajul principal al filmului, rezistă încercării de racolare ca colaboratoare a securității în ciuda carierii strălucitoare care i se promite. Află de la tatăl său că Sorin, iubitul ei a fost cel care a dus scrisoarea colegilor săi la securitate. Într-un excelent final, ea se dăruiește lui Sorin ca ultim gest al dragostei ce i-o poartă, fiind clar din acel moment că legătura lor nu mai poate continua. Grupul de actori, elevi și adulți, sunt foarte bine conduși de Alexandru Belc: Mara Bugarin, Șerban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mihai Călin, Mara Vicol, Adreea Bibiri. O notă mare pentru scenografie lui Bogdan Ionescu, înduioșător de realistă și decolorată. O clipă am fost tentați să credem că povestea filmului va cădea în neverosimil, vezi cititul scrisorii, dar citeala asta își are rostul pentru a informa cinefilul european despre ce pățeam dacă ascultam altceva decât oficialele Macarale sau Lalele, melodii care subliniau măreția și mirosul vechii republici socialiste române. Cam așa.

Pentru cine a deschis mai târziu aparatele, menționăm că Palm D’Or, 2022, a fost acordat filmului Triangle of Sadness, al suedezului Ruben Ostlund, aflat la a doua performanță în istoria Festivalului de la Cannes.

Denis Dinulescu
30 Mai 2022

SOUND TRACK-UL UNEI VIEȚI AGITATE 1

După câte mi-am dat seama în primii ani de grădiniță privind-o pe educatoarea noastră de 22 de ani, accesul la femei ne era interzis la acea vârstă. Geaba încercam noi să mâncăm toată marmelada, să înghițim uleiul de pește sau să colorăm niscaiva cărți că tot degeaba. Tipa nu se uita la noi. Dar am încercat și alte năzdrăvănii cum ar fi să mă duc la Cina singur, la bar la Katanga sau la Monjardan, că tot degeaba, noi ăștia de doi, trei ani aveam parte numai de opresiuni din partea societății. Și-atunci mi-am amintit de aparatul de radio cu lămpi Philips pe care mama mi l-a dat cu mine la grădiniță. L-am scos, l-am fixat pe singurul post românesc zicându-mi că dacă femei nu, cârciumi nu, atunci măcar muzică. N-am să știu niciodată ce-a fost în capul meu. Niciodată. Aparatul a dat din el, brusc, muzica anilor ’50 ai secolulului trecut sub formă de Trio Caban. Un trio masculin cam cum ar fi astăzi Madonna, Beyonce și Celine Dion, dar mult mai trist. Piesa de rezistență era Către tine-aleargă dorul și era vorba că cum aleargă dorul ăsta după cineva care nu era numit, dar reieșea că era o gagică după cum avea să ne spună educatoarea care avea niște sâni mamă, mamă. Trio Caban mai avea, când nu era versuri, și solo de chitară. Erau o nebunie, te apuca dansul pe loc. Dar hitul care ne-a cucerit pe toți de la grupa mică a fost La cabana trei brazi în care era vorba de cum la cabană trebuiau să vină veselia, dragostea, soarele și pădurea verde și cabana era sus de tot că n-ajungeai la ea. Cât de sus era o figură de stil avea să ne zică educatorea care avea niște craci mamă, mamă. Și nu se ferea. În grupa mijlocie, ca să fac pe nebunul, am venit la grădi cu un aparat tot pe lămpi, Gloria. Era cât un dulap, dar ce muzică, fraților, ce muzică revărsa. Acum erau la modă Frații Grigoriu care te-nnebuneau cu Broscuța Oac, Macarale și Marinarii. Macaralele erau argintii și te iubesc. Ele se înălțau în zare și iar te iubesc. De câte ori auzeam refrenul cu te iubesc priveam cu înțeles educatoarea, dar pe ea o durea în cur, că ce cur avea mamă, mamă. Eram foarte supărat și așa m-a apucat grupa mare când tot pe educatoarea asta am avut-o. Și tot cu Gloria umblam după mine. Am vrut să îmi las mustață că poate mă bagă în seamă tipa, dar degeaba că venea unul și-o lua de la grădi și se pupau. Io de nacaz ascultam muzică bună și am dat peste Margareta Pâslaru căreia Grigoriu îi compusese uriașul hit Și-n apa mării, ceva cu apa mării care nu-nțelegea că iubirea nu se poate înneca, despărți sau lua la bătaie că ea, apa mării, e o apă protejată sau cam așa ceva. Erai asasinat cu Și-n apa mării că atunci când Margareta a făcut filmul Fumatul Oprit de Valeriu Lazarov io am vrut s-o invit la premieră pe Mia, așa o chema pe educatoare, dar ea a râs și mi-a zis să mai cresc. Într-o zi a venit mușcată la gât și io m-am oferit să-i iau apărarea. N-a vrut și m-a trimis la o altă premieră a Margaretei cam prin ’62 Doi băieți ca pâinea caldă a lui Andrei Călărașu unde ea cânta Bună seara București. Era o melodie excelentă, antrenantă, educativă pentru anii ăia așa că am învățat-o pe dinafară și m-am dus la Mia acasă cu curaj. Voiam s-o epatez, să chestii mai ales că dacă o prindeam singură acasă cine știe ce mamă, mamă. Dar a râs de mine, era-ntr-un capot argintiu, io am plâns și m-am dus să mă înrolez ca mercenar în Legiunea Străină, dar care nu primea copii de șase ani. Nici mai mari, de opt sau de nouă, dar asta e altă discuție. (Din volumul în curs de apariție, Suspiciunile Generalului Manole).

Denis Dinulescu
29 Decembrie 2021

JiBi la munte și la mare 2

După ca au scris cartea pe care au numit-o „Ți se vedeun sân’”, au lăsat totul și au plecat la munte. Au scris wațap generalului: Manole, plecăm la munte. La care Manole le-a răspuns imediat: Plecați, dar aveți grijă să nu eșuați așa cum a eșuat statul român cu cetățenii săi încă de la Cuza încoace și luați-vă un lighean de spălat pe mâini, că asta e emblema României acum și noi, care scriem Constituția ei și o și apărăm, cutare cutare!! La Predeal era soare și ciripeau niște unele prin copaci sau nu se știa de unde, că cei doi tineri nu vedeau nimic, doar auzeau. Au servit un pandișpan la o terasă de lângă benzinărie. Au făcut planuri de viitor: Dacă mai plescăi la masă te bat, sau nu aduce anu’ ce aduce cumva ceva și se simțeau tare bine că până la Poiana Brașov unde avea cazare au adormit acolo. Ospătaru’ i-a întrebat dacă cheș sau card, dar JiBi a plătit prin pnrr, că-l avea la el, generalul i-l aprobase fără limite, fără suspiciuni și s-au urcat în mașină și dă-i la vale pe serpentinele de după Orizont. După hotelul Orizont. Asfaltul era lin, cocorii și pescărușii de colo colo pe cer, așa că iar i-a sunat Manole: Noi suntem în junglă. Nu-i nimic, JiBi, știi că suntem tari, noi, românii suntem tari de tot, d-asta trebuie scrisă Constituția bine, bine de tot. Înțelegi? Nu mai știu de ce v-am sunat, dar să știți că Capitolul Junglă din Constituția noastră va deveni de referință și pentru alte Constituții europene. Cum ar fi cea zimniceană, adică din Zimnicea. Așa, drum bun! Și să treceți râzând peste momentele neplăcute ale vieții de la munte, pentru că dacă nu le veți avea veți trăi mai puțin. Se vedea Poiana Brașov cu mii de angajați horeca numărându-și banii prin păduri și pârtii de schi, se vedeau săniuțe cu gagici roșii în obraji și alte alea așa că ei au tras mai întâi la cea mai bună librărie din oraș, una aproape de Piața Sfatului ca să vadă cum se vinde „Ți se vede un sân” și se vindea foarte bine pentru că literatura română contemporană de la Mircea Cărtărescu și Nora Iuga încoace se citea mult, se smulgea din mână și mașina i-a dus iar pe serpentine până în Poiană care era ocupată toată de israeliți care-și făceau concediul aici an de an. Au tras la hotel, dar totul era plătit de Manole Ben Manole, pentru că, s-a dovedit, că pnrr-ul lui JiBi avea probleme. S-au tăvălit o vreme în pat. Ei i se vedea un sân. Apoi altele. Râdeau că adică puteau să se iubescă cât voiau pentru că Constituția României le garanta treaba asta. În final a sunat iarăși generalul Manole: Ce faceți? Vă iubiți? Da, au răspuns cei doi și au stins lumina. SFÂRȘIT.

Un mic serial, copii, din probabilul volum de proză Gen Manole Ben Manole care va apărea, să vedem cum, prin grija Arta Sunetelor în 2022. Ne gândim.

Denis Dinulescu
3 Octombrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu

JiBi la munte și la mare 1

A’ma dacă JiBi era cu sacii în căruță că adică fie-său primar în Frisco, mașină decapotabilă Buick nu-ș de care, plasă de pește pentru ocean și vilă mare în Wallnut Creek în mijlocul pădurii în care stăpân era un motan uriaș pe nume Pepe, deci dacă se văzu aranjat pe viață, își luă fata și se întoarse în România lăsându-l pe generalul Manole Ben Manole să dea premiile Oscar 2022. Ateriză la 2 Mai și se duse să halească ceva la cherhana. Uleiul era rânced, peștele proaspăt era chinezesc, așa că lui JiBi îi plăceau toate astea și se duse la Vamă unde era gălăgie mare, dar pe plajă, la barul cu rogojini, cânta la dvd Robert Johnson și un tip își vindea cărțile cu titluri hazoase: Io în Vamă, io cutare cutare din care, spunea el, vindea sezon de sezon câte doușpe mi de exemplare, așa că JiBI n-a cumpărat și a întrebat unde e marea, vestita mare din Vamă. Fata i-a arătat și era topită de dragoste, așa că în prima sticlă care venea din larg era un bilet trimis de pirați pe care scria Te iubesc JiBi. Au mâncat gulaș. Iute, fierbinte, privindu-se în ochi. Era privirea dragostei, caldă, tandră, luminoasă așa că fata a zis: JiBi, a ta are sare? Soarele spre amiază, așa că cei doi se țineau de mână pe sub masă că nu plecaseră din restaurant și-și imaginau ce noapte urmează. Wațapul lui JiBi piui și era un mesaj de la Manole Ben Manole: JiBi, atacăm Amazonul, aici putem să promovăm Constituția României cu folos, ca să știe lumea cumva ce democrație avem. Înțelegi? Jibi îi răspunse și gulașul făcea cinci zeci de lei porția, cam mult, dar ce conta, pentru că iubirea dintre ei era colosală, trecea orizontul. JiBi, în culmea exuberanței, luă o chitară și începu să cânte pe niște versuri tâmpite: Îți văd o bucată de genunchi pe sub fuste/Ce-o mai fi, ce-o mai fi pe sub ea?/La noapte am să văd cel mai bine/Mult mai clar, mult mai clar! Ce versuri tâmpite, spuse fata roșie toată, iar nu de la ardei, ci de la timiditatea că adică de ce să-l lase pe JiBi să i se uite pe sub fuste? Dar, JiBi, înțelept, spuse: Cele mai tâmpite versuri din lume se cântă pe muzica cea mai bună! Așa că se ridicară de la masă și dădură cu ochii de librăria Humanitas de pe plajă. Era plină de cărți. Multe cărți. Împrumutară și ei un pix și se apucară să scrie una. Mie, cronicarului, așa mi s-a spus. VA URMA.

Denis Dinulescu
2 Octombrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu

FOR THOSE WHO COME TO SAN FRANCISCO 2

Așa că dacă JiBi îl proptise primar pe fie-său la primărie se apucă de pescuit. Prindea mult pește în Golf și-l vindea la intrarea în oraș. Curățați evident. Pe unii chiar îi usca înainte. Îi arunca în aer și-i prindea gata uscați în plasă. Unii pești, e-adevărat, nu se mai întorceau că-i prindeau chinejii din oraș și-i trimiteau în China de unde se întorceau congelați în România. De exemplu, somnul prăjit din restaurantele românești era chinezesc congelat. Înfloriseră salcâmii cu tot cu păsăretul din ei, că erau și ciocănitori galbene, pupeze tot galbene, ciori roșii, grauri sinilii. O frumusețe. Natura îi răsplătea, ăsta era semnul. Așa că turiștii sau muncitorii orașului treceau întâi pe la pescăria lui JiBi. Caras, stavrid, șosete, rochii de damă urâte, adică găseai tot ce-ți doreai. Apoi, ei turiștii sau muncitorii, se duceau în turnul Embarcadero și de acolo admirau priveliștea uriașului Golf. Unii luau trenul de sub turn și se duceau în Pleasant Hill de unde îi lua un ITB local fără bani, că acolo intra la servicii sociale. Asta era viața atunci în anii 2021 și familia lui JiBi căpa de sănătate, de bani, de pești prăjiți. Găsiră petrol într-un final și-l extrăgeau pe bani grei dar în același timp făceau mașini electrice, celeberele JiBi decapotate, deci se concurau singuri că asta învățaseră la serviciile din România. Trecuse și o molimă peste oraș, dar ei au potolit-o cu frunze de tei și salcâmi verzi. Peste care turnai multă sare și o puneai să cânte pe Lolita aia neagră că se mai veselea lumea și uita de pandemie. Așa îi ziceau lu’ molima, pandemie. Mama lui JiBi deschise atunci un coafor și se tundea singură. Sau se vopsea. Verde de obicei, ca să pară tânără și cinstită. Într-o zi în coafor a intrat și Margareta Pâslaru, celebra solistă română care i-a spus că s-a stabilit la New York, dar mama lu’ JiBi n-a crezut-o ci a bănuit altceva pe care aici nu-l putem spune. Dar a tuns-o totuși băiețește așa cu cuțitul. Dădea cu cuțitul și Margareta cânta pe Valea Prahovei că plângeau amândouă la veștile din țară care nu erau vesele. Erau cam ca nucile stricate, ele veștile. Verzi, da’ proaste. De exemplu, auziseră de mișcarea aia a lu’ Dan Bittman NU VREAU. Așa că în timp ce-o tăia cu cuțitul, mama lui JiBi a întrebat-o pe Margareta: Vrei să te dau și cu ananas pe păr? Iar celebra solistă a răspuns: NU, NU VREAU. VA URMA.

Denis Dinulescu
30 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu

FROM THOSE WHO COME TO SAN FRANCISCO 1

Costache Ben Costache era adeptul lucrurilor clare, al legilor bine scrise și executate. Dar mai întâi, gândea, trebuie să ia o serie de hotărâri cu putere de lege, că nu-i putea lăsa pe americanii ăștia din California să-și facă de cap. Treceau niște păsări pe deasupra primăriei din San Francisco, iar Costache se apucă de scris: Cap 1. Ăștia din oraș n-au voie să umble cu șorici la ei, șoriciul trebuie vândut și mâncat în locuri bine amenajate. Cap 2. Mita se dă numai la mine, direct la mine, iar nu prin intermediari. Copacii și răzătoarele tremurau de indignare, dar nu se putea face nimic, pentru că noul primar al urbei era apărat de celebra armată a generalului Manole Ben Manole, care acum avea mănuși de aur, cămăși de fier și câte o gagică chinezoaică din uriașul bazin demografic al orășelelor din suburbii cum ar fi Orlando unde trebuia să cânte în curând Jose Feliciano. Acum era clar că pentru cei care aveau de gând să vină în San Francisco viața era din ce în ce mai grea, pentru că mita era mare, mașinile electrice prea mici, Bay Bridge-ul se scufundase că n-aveai pe unde trece, iar din Alcatraz fostul primar făcuse un bordel de franțuzoaice cu gulere înalte și chiloți fumurii. Zilele treceau, norii se adunau și viața de noapte trepida de tunurile lui Manole Ben Manole care-și transfera toată armata spre Pacific unde, sigur că da, avea să implementeze Constituția României pe înțelesul tuturor. Costache și Manole urlau de bucurie că ce ușor puseseră stăpânire pe California, adică pe a cincea economie a lumii. Băgară teste Covid pe bani, făcură deci avere și acum le cânta Tool la micul dejun compus din ouă, ciolan cu varză, jumări și palincă din România că chinejii crăpau de ciudă în cartierele lor din oraș. Așa, că ați înțeles că cei care aveau de gând să vină în orașul de pe malul Pacificului nu le era ușor de loc, ba chiar puteau să nu mai vină, că mita o puteau da și în alte orașe cum ar fi Phoenix. Deci de atâtea legi, Costache încărunțise iar fata lui, cea care-l însoțea făcând copii peste tot în lume pe unde mergea și armata, deci fata lui albise de atâta alcool. Dar viața mergea mai departe, așa că-și luă un binoclu și-i urmări pe cei care șuteau carduri în Silicon Valley. Ploua, cum să vă spun, ploua. VA URMA.

Denis Dinulescu
29 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu

JOHN BALRLEYCORNE MUST DIE 2

Generalul făcu o pauză, se sprijini de AG, scoase manuscrisul Constituției României și începu un nou capitol numit John Barleycorne Must Die. Da, dar asta nu se potrivea cu intențiile, proiectele și speranțele lui JiBi, nu. A’ma c-o avea și pe fată de partea lui care i-a spus printre altele: JiBi aștept un copil de la tine. Și nici nu terminară bine vorba că se născu un băiat ca la 33 de ani pe care-l numiră Costache Ben Costache și avea grad de general. A’ma fiind o familie, familia JiBi, se înarmară și porniră război împotriva gen Manole Ben Manole, care făcuse greșeala să-și învoiască armata la femei. La femeile din Anzi, care purtau pălărie și deci soldații rămâneau cu acest accesoriu vestimentar până la adânci bătrîneți, dar nu era cazul pentru că pălăria era prevăzută, alături de bunăstare, în Constituția României, pag 10 sau 11. Se înserase deci și ambii combatanți propuseră o pace, adică să se întâlnească și să vorbească c-o fi c-o păți. Să se termine cu războiul adică, care nici nu-ncepuse. Manole, băiat salon, spuse că-și va folosi armata ca să-l pună primar în San Francisco pe Costache, adică ca să-l îmbuneze pe JiBi care angajase toate furnicile și țânțarii în lupta asta cu rezultat incert. A’ma lui JiBi și gagicii lui le conveniră să aibă primarul lor în San Francisco, că decât chinezu ăla care era acum mai bine Costache că vorbea românește și era viclean. Se pupară, semnară actele, mâncară câte ceva elegant: Nas de urs cu miere, pizdă de veveriță în sos dușamel, cartofi copți cu magiun de elefant de lapte și câte și mai câte, că ospățul s-a terminat târziu, de apuseseră și stelele. Se vedeau doar americanii pe Lună culegând mușețel și a și cântat grupul Nine Inch Niles o melodie bine țintită în care era vorba de libertate, egalitate și încă ceva pe care nu și-l mai amintea nimeni. Fata lui JiBi, care era fără chiloți ceea ce nu rezistă niciun bărbat, a aprins lumina și i-a zis lui JiBi: Hai, să mai facem un copil, ceea ce la ce se vedea sub fuste merita și imediat s-a născut o fată pe care o numiră Ileana Cosânzeana Tereșcova. Care Ileana spuse imediat și categoric: Vreau în San Francisco că tot e frati-miu primar. Așa că JiBi și gen Manole Ben Manole urniseră armatele și ocupară San Francisco. Era noapte când se întâmpla asta dar orașul de la Pacific nu dormea. Chinezii jucau domino și table pe lângă casele lor, în librăria Barnes#Nobles se lansa De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu cu desene porno făcute de autor și așa mai departe până la vechiul Alcatraz de unde încă mai evadau criminalii cei mai vestiți din istorie. Înțelegem de aici că orașul l-a primit foarte bine pe Costache. Ajuns în primărie, Costrache a dat primul decret că a uimit lumea, păsările și chiar rozătoarele de care orașul era plin. Va urma.

Denis Dinulescu
27 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu

JOHN BARLEYCORN MUST DIE 1

John Barleycorne, strigat JiBi de camarazi, era soldat în armata Generalului Manole Ben Manole. Secția intendență, drept care curăța cartofi toată ziua pentru că armata, în misiunea sa de apărare a Constituției României, mănâncă foarte mult. Dar asta nu-l mulțumea pe JiBi, el vroia mai mult. Vroia de exemplu să cunoască o fată cu care să se joace de-a doctorul în zăvoaiele pline de licurici. Și de Zâne. Visa cu ochii deschiși și arunca cojile la porci. Un porc s-a apropiat de el și i-a spus: Io sunt Zâna Porcilor! Îți îndeplinesc trei dorințe. Așa că JiBi aruncă cât colo cuțitul, uniforma militară și se duse în primul zăvoi, o poiană oarecare. Fata trimisă de Zâna Porcilor i-a spus în engleză: De-a care doctor vrei să ne jucăm? JiBi i-a spus că de-a chirurgul și atunci fata a scos un cuțit și i-a tăiat gătul. Pe JiBi l-a durut și a țipat: Futu-ți pizda mă-tii de scroafă!!! Iar fata i l-a lipit la loc. În timp ce-i lipea gâtul, fata a scos mobilul și l-a sunat pe Generalul Manole Ben Manole: John Barleycorne must die!! Dar era vară și gâtul nu se lipise. Așa că JiBi s-a ridicat și i-a tras un pumn fetei. Bătaia a ținut trei ore și fata i-a spus lui JiBi, în timp ce era îngropată până la gât: Te iubesc, JiBi!! Așa că au făvut nuntă acolo în zăvoi. Da, nuntă mare!! Au venit toți porcii, toți dracii lui Dănilă Prepeleac!! Când a ajuns Manole Ben Manole se striga darul. Dădea fiecare câte cinci sute de euro, dar Manole n-avea bani, pentru că Constituția României nu se vindea și atunci de unde? Ieșise Luna, veneau liliecii, așa că Manole a început să cânte o baladă: JiBi, JiBi, te bag în pizda mă-tii cu darul tău!, și a scos mitraliera și a ras toată poiana. Dar fata a pus pieptul în calea gloanțelor, iar JiBi s-a maturizat brusc și a luat-o la fugă. Se hotărâse: Avea să apere Constituția României în alte țări. Fugea și fugea. Zâna Porcilor l-a ajuns din urmă. Fugeau a’ma amândoi. Au luat Zmeul din Piața Romană. Dar Generalul era după ei. Armata era după ei, pentru că JiBi putea divulga secrete din secția de intendență a armatei române. Secretul curățării cartofilor. Deci trebuia să moară, gândea Generalul și trăgea cu A.G.-ul după ei. Moment în care fata și-a revenit. A scos un strigăt de luptă, noi n-am auzit, așa că s-a dus după ei. VA URMA.

Denis Dinulescu
24 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu

SIGHIȘOARA 2021, partea a patra

Ultimul solist al festivalului este Meena Cryle. Austriaca Meena Cryle. De fapt, ce știm noi despre Austria în afară de Viena și de Imperiul Austro Ungar? Mai nimic. Exceptându-l pe Zawinul care ne-a încântat tinerețile și ne-a făcut să credem prin celebrul său Tale Spinin’ că vom birui comunismul uite-acuș, dar n-a fost așa că apăruseră la noi Savoy și aveau o muzică mai bună. Meena a dat buzna pe scenă și de la primele note ne-am zis că-i mai bună Laura Stoica, dar Laura n-a mai apucat apoi grupul din spatele ei Chris Filmore Blues Band era mai tare ca ăla cum se chema al Laurei și uite-așa ne-am dat seama că avem în față un grup rodat în concerte, cu experiență de scenă cu un playlist dubios că nu știai coverul după care cântă, așa că atunci când s-a rupt o coardă lu’ Chris tot grupul a făcut soluri de instrumente ca-n anii ‘70 când bubuiau pe rând tobele, basul și pianul câte o juma de oră la toate formațiile. A’ma că să zic, ne plăcea că era ritmat rău, că de fapt noi, THE GROUP, nu veniserăm la Sighișoara ca să ne împrospătăm cunoștințele muzicale ci ca să ne simtem bine și peste oraș cădea cu ranchiună noaptea, cu obidă că nu putea ține în întuneric un oraș care se luminase a giorno cum spun poeții, iar lumea, la scenă, dansa, în timp ce înghețata lui Mircea se revărsa peste piață și cetate, că noi am fost nevoiți să plecăm pe ultima melodie că era un blues cum mai fusese în seara cu pricina și Meena era o brunetă frumoasă, focoasă după care lui Relu îi scăpărau privirile și nu numai lui că toți eram gură cască mai ales Radu Bi care credea că le știe pe toate ori nu era așa că noaptea de exemplu peste oraș mirosea a căcat și asta n-avea de unde să știe că nu el spărgea țevile. La anu’ va fi mai bine și mai frumos a mai zis Berti Barbera, același destoinic prezentator al celor cincșpe ediții și că septembrie se va păstra ca dată de festival că la anu’ e 2022 și toată populația României va trebui să joace golf și atunci nu știm dacă piața din Cetate nu va fi transformată. Cu crosele venim noi că sunt ieftine. Cu mingiile la fel, ba chiar și cu căruțele alea care pot fi bune de cărat băutură, că băutură ne trebuie că poate la anu’ vin Mc Alpine, Clapton și Baicea și noroc că Baicea va sta cu noi, cu THE GROUP, astfel că vom ușura cheltuielile organizatorilor. Până la urmă a fost o ediție plictisitoare cum ne-am dori mai des ca să avem timp să vorbim despre Emma, despre Tușnad și Beth Hart, despre golf, spălatul pe mâini și nunta Cristinei cu Godoroja. Cum spuneam, se înnoptase. S-a băut pe terasă un vin prost, s-au mai ros niscai oase și a doua zi am plecat fiștecare la casele lui. Io și Bu, de exemplu, am luat-o încolo. Restul nu știu. Chiar nu știu.

Denis Dinulescu
20 Sept 2021

Foto: Radu Birişteică

SIGHIȘOARA 2021, partea a treia

După prima zi am înțeles cu toții că aveam parte de un festival mediocru, că să nu zic mai mult. Da, dar mediocritatea asta putea fi ambalată în cuvinte foarte frumoase: esența bluesului, sufletul bumbacului, ritmul Missippippi-ului, frecvența dragostei și a a băutului de lapte când ai o trupă bună. Dar noi am fi auzit oricum altceva, nu ne-am fi luat după cuvinte. Așa că am pus de-o haleală în THE GROUP. Am supus la vot. Biri a vrut mai multe scobitori, Lupașcu mai multă ceafă, Relu o bicicletă, Cornel nimic, Vintilă halva, Mircea cremă de ghete, am halit și ne-am dus la seara a doua. Am ieșit din curte, aceeași Sighișoară care puțea a căcat. Se stricase țeava cu reziduale sau cam așa ceva. Era sâmbătă și sus în scenă era mai multă lume ca vineri. Normal. Unii veniseră din Antalia, alții de loc. Și uite că pe scenă s-a suit Guy Davis. Voce, muzicuță și chitară. Ne-am dat seama că dacă nu compunea Bob Dylan, oamenii ăștia n-aveau ce cânta. Aduceți-vă aminte de Manfred Mann, care până la Mighty Queen nu cântau nimic, iar după au ajuns celebrii. Ba chiar și-au zis, după succesul amețitor cu Comm all without adică s-au numit Manfred Mann Earth Band. Frumos. Guy Davis nu face experimente, atacă și el Bob Dylan. Muzicuță, chestii, voce bună. De fapt e un nenică de culoare care caută să ne confirme că bluesul e numai la ei, la ăștia de culoare, dar fără talent, fără să ne dăm seama dacă omul se laudă că a cântat cu Deep Purple sau Cher, în orice caz compoziția lui nu se făcea simțită. Am fi sărit din pepeni, am fi aplaudat, ceva, ceva făceam. Plăcut la ureche, Guy Davis și exprimat prin notele de pe portativ situația lui de om: a învățat de mic la chitară, apoi a mai învățat odată când era mare și tata i-a zis: de ce nu te duci tu în armată la secția de chitare? Se câștigă bani, uniformă, pensie la 22 de ani, apoi de angajezi în administrația locală, că la noi în Phoenix sunt multe gagici și vedem noi cum și care. Guy așa a făcut și acum ia-tă-l aici în Piața Cetății. Cântând molcom, ușor, se mai ridică de pe scaun, îi cădea pălăria. Pe ansamblu, așa, a dat bine, lumea l-a aplaudat, a dansat, a cules cireșe, iar noi am spălat vasele rămase de la prânz. Dăcă ar fi știut Titanul Muzicii, adică Bob Dylan, că era prezent în toate repertoriile celor de la Sighișoara, păi venea și el și încasa bilete. Și-apoi biletele le folosea la metrou. La metroul de New York. Unde, la New York, l-ar fi așteptat Botezatu să-i facă o rochie. E o glumă, mă rog!, din alea bune, cert e că noi ne-am pus pe băut. Avea Vintilă un ceai. I-am pus doar zahăr.

Denis Dinulescu
15 Sept 2021

Foto: Radu Birişteică

(va urma)

SIGHIȘOARA 2021 partea a doua

La pauză ne-am gândit să-i scriem lui Iohannis să ne mărească pensiile nouă, ăstora din THE GROUP de la Sighișoara. Denis a împârțit hârtie și creioane, dar nu s-a materializat, pentru că, cu toții am avut prima dezamăgire din partea organizatorilor: King Crimson nu mai veneau. Erau în turneu cu Bere Gratis în Moldova. Crimsonii cântau în deschidere și, de exemplu, în satul cutare se vânduseră toate cele 300 de bilete celor care veneau de la câmp, precum și unor muieri cu soți plecați în Italia. Plângeam. Cel mai tare Mircea, căruia-i curgea înghețata pe pantaloni, dar și Biri plângea că și lui îi plăceau Bere Gratis. În sfârșit. Așa că Berti ni l-a anunțat pe cel de-al doilea invitat al serii: Roland Tchakounté, un camerunez stabilit în Franța. Noi, adică Radu și Relu au căutat Franța pe hartă și așa era, omul era din Franța, dar nu reieșea din ce oraș. Așa că ne-am luat cu toții pălării tricolore că steagul Camerunului e ca al nostru sau mi se pare că al lui Congo e la fel ca al nostru sau al Belgiei. Roland se acompaniază la chitară, voce ceva. Mi se pare că a treia sau a patra melodie era o compoziție proprie pentru că s-a detașat de toate coverurile pe care le cântase toată seara. Un blues arțăgos așa, pe care nu știai de unde să-l iei și era normal, pentru că noi, THE GROUP, eram conectați la cel american, pe când Roland la cel camerunez. De altfel, melodia sau melodiile cântate în dialectul bamiléké, de-al lui din Camerun, au fost mai deosebite, au atras atenția. Voce clară, plăcută, fără să te intereseze foarte tare așa cum căscăm noi gura la Peter Hamill, Jagger sau Salam. Ștacheta se ridicase oricum față de prima solistă, Sydney, dar nu te scotea din pantaloni cum merita un festival care pe vremuri aducea soliști de anvergură, chiar dacă mulți necunoscuți, dar cărora li se bănuia o carieră. Radu s-a uitat iar pe harta Franței și n-a descoperit traseul solistului Roland. Nu-i nimic, că nu se prea dă în stambă pe acolo, înseamnă că e bun de Sighișoara unde bluesul e ca la porțile occidentului: mediocru, neînsuflețit de povești de viață. Adică să povestești în cântec cum ți-ai uitat chiloții pe pian, cum porumbul pe care-l culegeai era verde sau cum gagica ta de culoare suferea de ambrozie. Roland ne face semn să cântăm cu el. Să batem din palme cu el. Ritmul adică. Gagica de lângă mine așa a făcut și fiecare bătaie din palme îi dezvelea sutienul, care acoperea ce noi n-am mai văzut. O să-ntrebăm. Cerem audiență la Cîțu. Da, la Cîțu.

Denis Dinulescu
14 Sept 2021

Foto: Radu Birişteică

(va urma)

SIGHIȘOARA 2021, partea întâi

Nu știu care din grupul nostru a zis că vin King Crimson la Sighișoara, ediția 15. Mi se pare că Radu. Sau Relu. Sau Biri. Sau io. Era o dimineață stacojie, ruginie cumva așa că m-am echipat și hai și io până acolo. Io și Buni. Mașina, merinde de drum: Două pâini, cereale, ceva alb ca la țară. Sighișoara e așa cum o știm. Adică prima cetate o vezi la Rupea, sus pe un deal. Niște arheologi mi-au spus că este artificială, și că e făcută de Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican în amintirea revoluției din ‘89. Așa! Ne-a primit Steluța, ca de obicei. Adică io nu știu cum e de obicei că e prima dată când stau la ea. Și uite-așa ne-am dus la prima zi a festivalului de blues de la Sighișoara. Adică noi eram deja în oraș, dar festivalul era acum în Cetate, în piața aia mare de acolo. Scaune chestii, aer liber. Berti Barbera ne-a spus că e ceva de auzit, ceea ce nu l-am crezut și am avut dreptate, pentru că în prima seară cea care a deschis festivalul a fost Sydney Elis, de undeva din Cleveland. Semăna perfect cu o prietenă albă de-a noastră din Bulgaria, Lili Ganceva. Numai că Sydney e de culoare. Lili a noastră răspunde de cultura țării vecine cu noi. E tare. Lili asta de la Sighișoara nu a fost așa de tare, chiar dacă își scoate discurile la casa ei, Black Vallet Records, într-un tiraj pentru nepoți. Patru. Voce banală, compoziții oarecare. După două cântece, ca și la Satriani, remarci că e aceeași melodie. Un blues neclar, fără personalitate, fără ritmuri și trăiri à la Beth Hart de exemplu. Am aplaudat și mi-am zis: Eh, așa e în deschidere la King Crimson. Ceva slab, modest, care să ne facă să așteptăm cu emoție vedetele serii. În pauză, Mircea mi-a povestit, cu umor, despre ultimile lui înghețate: de dovlecei cu carne tocată, de frișcă cu usturoi. Vintilă nu-ș ce făcea dar niște fete dansau, băieții se plimbau cu haleală în mână. Multă lume făcea foto, iar Lili Ganceva aia americană avea un șal mare roșu, care îți lua privirile. În grupul nostru erau și băieți de la Rm. Vâlcea care nu mai văzuseră asemenea fular, până în talie, așa că s-au îndrăgostit urgent de tipa din Cleveland. Vreo doi dintre ei ne-au lălăit aproape toată noaptea cântecele negresei. Ceea ce era foarte interesant. De la ei am înțeles mai multe chestii decât de la această Ganceva de culoare. Relu, care umbla cu basmaua în cap, a zis: Bă, p-asta s-o luăm la Legere, o îmbătăm și facem un film artistic cu ea că tot nu se face niciun film cu viețile grele ale soliștilor de blues. Ea cu Cătălin Crișan, alt idol de-al nostru. În pauză s-au băut cantități, era friguț, o noapte pe care se decupau casele înalte ale Cetății. Lume ok, tineri și bătrâni cu cămăși ruginii, io cu șapcă și așa mai departe. Doar Biri era o enigmă.

Denis Dinulescu
12 sept 2021

Foto: Radu Birişteică

(va urma)

Charlie Watts

Îți puseseși pardesiul ăla roz, ceva mai lung mi se pare, și mi-ai spus să mergem în Herăstrău. Era o dimineață portocalie cu troleul 86 behăind pe sub bloc. Liftul și-apoi parcul verde liniștit. Ai vrut să luăm o barcă și erai emoționată, nu știu nici azi de ce. Stăteai în picioare și priveai apa. Vâsleam și vorbeam despre Mircea Horia Simionescu, de epurările din partid ale evreilor, era vorba de tatăl tău, de așteptările pe care le au părinții de la noi, tatăl meu vroia Ștefan Gheorghiu pentru mine, ai tăi te voiau politehnică. Nu era nimeni pe lac și niciun vreun debarcader nu servea, ca azi, vreo băutură. Am mers spre insula din mijlocul lacului. Glumeam: aici se ascundeau pirații de comuniștii din ‘50, poate mai sunt și azi că se văd urme de focuri. Atunci am considerat că nu ne vede nimeni și ne-am sărutat. Barca ne tremura sub picioare. Avea să ne despartă cineva vreodată? Ziceam că nu și luam martori natura, foșgăiala copacilor, clipocitul apei. Era abia zece și nu trebuia să ne-ntoarcem nicăieri. Te-am luat din nou în brațe, te-am sărutat și am privit cu mai multe înțelesuri banca meschină a bărcii. Deodată, spărgând vraja dintre noi, s-a auzit un radio, nici azi nu știu de unde și de ce. O voce a spus: Și acum The Last Time, ultima compoziție a grupului britanic The Rolling Stones. Am ascultat amândoi o melodie ce-avea să ne schimbe viața. Cel puțin mie, ție nu știu că nu ne-am mai văzut de de atunci. Ne-am despărțit și tu ai luat-o spre casă, îmi plăcea silueta ta. Buclele-ți aurii se învârteau de colo colo. Un sărut în aer și ușa blocului s-a închis după tine. M-am repezit la magazinul Muzica, unde prin anii ‘60 începuse un târg ilegal de viniluri. Am cumpărat de la Sandu Discarul, prietenul meu, microsillonul cu The Last Time. Am rămas pentru totdeauna preieten cu Stonesii. I-am urmărit prin lume, la concerte. Dar pe Charlie Watts nu l-am văzut de-aproape decât la Paris, pe Saint Denis. Interesant, era un baterist mediocru, dar foarte rolling stones. Asta conta. Degaja bucuria echipei din care făcea parte. O echipă solidă, pe care o țineau împreună compozițiile de excepție care au trecut timpul. Te-am sunat să-ți spun că uite-a murit Charlie Watts, ții minte, de-atunci din Herăstrău, dar nu mi-ai răspuns niciodată.

Denis Dinulescu
30 august 2021

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)

VOICU RĂDESCU

Ieșisem de la redacția Cațavencu Incomod și am luat-o pe Calea Victoriei. Pe trotuar am găsit un căruț gol de butelie. L-am luat. În el s-a suit Liviu Mihaiu și l-am tras spre Capșa, unde mâncam noi ăștia de la ziar. Apoi ne-am despărțit, eu am luat-o spre Stefanell, magazinul în care nu intra nimeni niciodată. Am intrat eu. Câțiva pantaloni și-o rochie de seară Nu degeaba l-au închis sau e altceva. Pe trotuar, un individ cam cât mine de înalt. Era Voicu Rădescu. M-a abordat direct, mă știa de la Cațavencu: Hai, la mine peste drum să bem o bere! Peste drum se deschisese Green Hours, 1994 cred, un bar, terasă ceva aveam să aflu. Mi-a explicat în curtea interioară: Aici e grupul de dialog social. Adică? Aici, spune, se adună elita intelectuală a țării ca să vadă ce e de făcut cu țara, pe unde s-o ia. Oișteanu zice: N-avem ouă. Și brusc, începe un dialog despre găină dimpreună cu Andreea Pora, Stelian Tănase, Andrei Pleșu și alții. Dialog care este remunerat de Ion Iliescu, cel care a ființat grupul, cu 1500 de dolari pe lună de căciulă. Aici e o librărie. E vorba de cărți serioase pe care nu le cumpără nimeni, gen Șora, Liiceanu, Stelian Tănase, și Andrei Oișteanu evident. Aici, la subsol, facem un teatru. Un teatru independent. Va fi primul din România. Vocea lui calmă, tonul plăcut, precum și convingerea cu care spunea toate astea m-au făcut să cred că așa va fi și că peste vreo 20 sau 30 de ani aici, pe terasă vor avea loc spectacole, muzici bune. Te convingea deci. Plăcut la vedere, amfitrion excelent, aveam să devenim buni prieteni. La el am ținut primele două ediții ale Festivalul Internațional de Chitară Bass, dimpreună cu Radu Lupașcu și Ioan Big, anii 2011, 2012. A venit berea de nu știu unde și am dat-o pe muzică. Jazzul, nevoia de a-l asculta vin după ce ți-ai făcut plinul de rock sau altele. Odată ce înaintezi în vârstă. Vrei mai multă liniște, mari teme muzicale pe care să te gândești la ale tale. Nu merg Red Hot Chilli Papers și Paolo Fresu? Nu prea. Dar Weather Report? E o discuție lungă și văd că te pricepi. După cum știm, locația Green Hours s-a dezvoltat în direcția care trebuie. Cu migală, talent. Cu un șpriț pe măsură. Am aflat apoi, că festivalurile Green de jazz promovau jazzul autohton: Michael Acker, Emil Bâzgă, Luiza Zan și mulți alții. În fapt, și trăirile muzicienilor români sunt asemănătoare cu cele ale americanilor: Și ei au femeie frumoase, și ei beau, și ei cântă la pian sau bass, și ei se despart și ei privesc liniștiți un apus de soare sau un iepure beat. Epoca bumbacului a trecut. Îi mulțumesc lui Voicu pentru toată pata de cultură pe care a pus-o peste oraș, peste noi, pentru mine în mod special.

Denis Dinulescu
29 august 2021

Legenda foto: Voicu Rădescu și Lia Bugnar

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)

DORU STĂNCULESCU

Suntem la mine şi din tapetul de viniluri alegem un Grand Funk Railroad să ascultăm. Ușor, cu câte o vodcă mică. Dacă e posibil ca în folkul bun, ăla de-afară, să ai titluri de melodii ca Mi-am uitat chiloții pe pian sau Blues ca să nu se mai strice chiveta la noi nu-i așa, spune Doru Stănculescu cu pisica mea în brațe. Și linia melodică e supusă cenzurii. De ce e așa de ritmat, de ce refrenul e lălăit și nu conține cuvinte ca tinerii, balcon, înălțimi, realitatea omului nou și alte tâmpenii? Până îți iei atestatul de solist îți trebuie nervi de oțel. Niște oameni strâmbi îți judecă muzica. Trebuie să duci câte un demo și nu știi ce să faci, că poți fi respins din faza asta. Îți spun eu că, Bob Dylan a avut mare noroc că s-a născut acolo, aici n-avea niciun pic de șansă. Nu cânta nici măcar la vreo casă de cultură în Bărăgan. La noi nu poți cânta decât despre soare, fără verbe, și despre valurile mării pe care plutesc vapoarele când se-ntorc. Am să încerc să fac ceva la Arhitectură, să vii și tu, tu ai gustul sigur, de la tine accept orice critică. Nu mai aveam ce mânca. Cristina, soția mea, ne-a dat 11 lei și ne-a trimis la UNIC să luăm un kil de parizer. Am, continuă Doru la coadă, cu cine face un concert. Cu Nicu Vladimir, Mircea Vintilă, mai sunt. Problema e dacă să-l iau și pe Minghiat, de la tine știu de el. Ia-l, i-am răspuns simplu, în timp ce parizerul din fața noastră se termina. Luați mai puțin!! Am auzit că se cântă bine pe plajă la 2 Mai. La foc. Așa e. Treci pe acolo. Sunt Gabi Căciulă, Nicu. Cristina ne-a făcut o oală de sandvișuri și am trecut la Johnny Winter, chitarist de excepție. Haleam și ascultam. Ce-i cu arcul ăla pe perete? Într-adevăr, aveam un arc pe perete. Stricat. E vechi, zic, nu mai poate fi utilizat. Îl țin de hohă, de frumusețe. Dă-mi-l mie, îl reface și ți-l aduc. L-am dat jos și i l-am pus în brațe. Și a plecat. Am strâns. Cristina mi-a spus: Să nu-l chemi la serile tale de poker, n-are bani. Cântă doar bine, bine de tot. Ne mai cântă la facultate. Fumam amândoi, am aerisit, și ne-am hotărât să mergem să căutăm o pereche de chiloți de damă pe care s-o uităm pe pian. Am luat-o spre Unirea. Atunci, în anii ‘70, nu se găseau decât chiloți cu crac, din ăia care se duc iarna la închisoare.

Denis Dinulescu
28 august 2021

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)

King Crimson

Generalul Manole este cu armata română la Londra. Cu armata de ocupație a României, care a fost chemată să rejoace meciul cu Italia sun bagheta lui Pițurcă. Cu Mitică Dragomir și Klaus Iohannis în teren. Acum, cu o seară înaintea meciului, Manole studiază atent revistuța Seven Days. Pentru divertismentul de seară. Găsește, la pag 5, un concert al celor de la King Crimson. Pe prima pagină este foto cu Robert Fripp, care se adresează generalului: Hai, generale, la concert, că cântăm d-alea vechi, cum ar fi Lizard, Islands, In The Wake o fi Poseidon, așa, ia și armata cu tine. Concertul a început și un milion de soldați români ascultau vrăjiți și nu prea ceva de pe Larks’ Tongues in Aspic. Se auzi, tare, vocea caporalului Mărunt Vasile: Ai luat, bă, ceapa? Pentru? Pentru sandviș, boule. Normal că am luat-o, mai am și piper, levănțică, usturoi. Usturoi ești tu cu mă-ta. Taci să ascultăm. Muzica s-a stins. Fripp a oprit stația și s-a adresat sălii: Batalionul român să iasă afară. Iar tu, Mărunt Vasile din București dai o amendă de cinci mii de lire. Generalul Manole s-a ofuscat. Concertul făcea parte din programul autohton România Educată, așa că a hotărât să-și educe soldații la un concert în București cu Bere Gratis. Dar mai era până atunci, concertul din capitala lor fiind programat pe 25 iulie 2024 sau 70 august 2200 la Cotroceni când țara noastră va avea o conducere colectivă. La comanda sa, armata română scoase armele și ocupă Londra, că de-asta venise. Apoi, traversă în Europa și cuceri Franța și Spania. Acolo nu cânta nimeni. Așa că o luă spre București cucerind Italia. Aici cânta Celentano Arrivano Gil Uomini și armata română a început să tropăie ritmul. Se auzea bine cu bocancii ăia, era frumos. Fetele din sală luă la ochi detașamentul de geniști români. Făcură 60 de copii. Apoi, generalul dădu ordin de retragere. Venea pnrr-ul la el în țară și el avea ordin de manipulare. De dezinformare. Ajuns la București, generalul se duse acasă. Florica îl aștepta cu ouă moi. Era simplă rețeta: luai cinci ouă, ulei 200 gr, ceapă verde o legătură, ardei iute, carne tocată 200, salam de vară și puțină sare după gust. În timp ce-i spunea toate astea soțului său, Florica se dezbrăca încet, încet. Când fu gata, uitară de ouă. Se prăvăliră într-un pat cu baldachin adus din Londra. Sau poate din Italia. Cu boxe incorporate la care cânta tot timpul Holograf.

Denis Dinulescu
14 iulie 2021

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)

Gopo 2021

Eram pitiți în redacția ARTA SUNETELOR, io, Big și Relu, pentru că știam că umblă hoții prin București. Și nu numai: bagabonți, prostituate, bătăuși, barmani, ulei de măsline, perdele și alte alea. Un cioc, cioc la ușă. De spaimă, noi am fugit pe geam. Nu am luat nimic cu noi deși red-nostru șef, Radu Lupașcu, trebuia să ne asigure costume de seară, pijamale, chestii de ploaie și de alpinism, cd-uri cu Porcupine Tree sau Pineaple Thief, pălării, și câte o musaca de persoană. Hoții ne-au alergat până pe Maior Coravu. Un polițist care știa cioaca ne-a băgat într-o curte după care a fugit și el. Și ce să vezi? În curtea aia, numită Mihai Eminescu, se petreceau premiile GOPO 2021. Noi am stat sub bar pentru că nu ne-au dat haine de seară, un palton ceva. Și ne-am uitat gură cască. Treceau gagici bătrâne, gagici tinere, masculi, toți mișto îmbrăcați, cu negru, cu alb, cu flori, cu chestii. Frumoasă lume. Nimeni cunoscut. Niciun regizor, niciun actor, decât cei implicați în filmul de azi: Mihai Călin, Nuștiu cum Cavallioti, Velniciuc, Giurgiu, Hărăbor, o gâză, mama lui Vlad Țepeș și gata. Io dacă nu eram bine îmbrăcat am vorbit cu filmul din Africa, vezi foto, Relu și el dezbrăcat a vorbit cu mine, vezi foto, Big singur și iată că pe scenă apare prezentatorul Andrei Nicolae. Mișto, discurs elegant, ironii, text bine scris, bancuri de bună calitate, absurd cum trebuie la o gală de așa valoare. Da. Cel mai bun film a fost Colectiv. Masculin principal Mihai Călin, feminin principal Diana Cavallioti. Și apoi vorbe. Cum a fost 2020 pentru fimul românesc? Nasol. N-au fost bani? Nu. Chiar fără bani filmele trebuie să aibă o idee ceva mișto ca să țină spectatorul în sală. Filmul românesc nu poate face așa ceva. Ceva un documentar? Nu, pentru că în România nu există piață. Animație? La fel. Dar ce există în România și priește tuturor? Trebuie o comisie parlamentară. Până nu știm, nu vorbim. Seara s-a lățit într-o petrecere până dimineață pe la 3. A curs cu vin, cu femei cum îi plac lui Relu. Tot cu femei cum îi plac lui Denis. Pe Big nu l-am întrebat, că el ne spune la red-șef Radu Lupașcu. Deci lume arăta bine, cei de acolo, bravo lor, arătau încă interes pentru filmul românesc. Așa cum e. Pune umărul fiecare la câte ceva din această industrie. Industrie? Nu. Am băgat noi mare ca să creadă lumea că ne pricepem. Pe scurt, așa fost alaltăseară, 29 iunie, 2021, la Teatrul de Vară Mihai Eminescu. Văzând de unde ieșeam hoții ne-au cerut bilete la film. La 5 minute al lui Dan Chișu, că la LGTB se pricep și ei. Așa ni s-a spus.

Denis Dinulescu
1 iulie 2021

Memoriile Gen Manole Ben Manole

Plecarea din Bucureşti

1.

Aleea Alexandru 34, București. Un cămin cu două, trei autobuze parcate la gard. Unii copii intră în cămin, alții în autobuze. Niște Skoda vechi din timpul războiului. Tata mă ia de mână și mă duce la hărăbaie. Îmi zice: Tu o să fii un om liber, dar ai grijă, dacă n-o folosești se uzează, se strică și-ți va deveni de prisos. Altceva n-am ce să-ți spun. Nici nu mă pricep. Poate mai încolo. M-am așezat pe scaunul meu și-l priveam stând la trotuar, așteptând plecarea.

Îl priveam curios. Nici măcar nu știam cu ce se ocupă. Putea fi un contabil bun, pe undeva prin UCECOM pe unde mă căra de când aveam doi ani. Niște birouri mari, magazii cu căcaturi imense sau sticle de vin. Dar putea fi și un gestionar bun. Mi-l imaginam tăind calupuri de telemea sau parizer cum vedeam tot mergând cu el prin băcănii și Amzei. Putea fi și spaima CAP-urilor, că o tot auzeam pe mama spunându-i: Nicule, nu mai omorî țărani cu colectivizarea asta. Putea fi orice deci: instalator, inginer sau pălărier de damă, cultivator de tutun sau șofer pe o autostradă din Germania. Orice. Era un om scund, cu nasul cât casa, și avea o mașină Volga neagră.

Șoferul a închis ușile. Ne-am făcut semn de la revedere. La revedere! Un semn cumva: adică, ne mai vedem noi. Mergeam la Căminul Voila, la Câmpina. Aveam doar trei ani, aveam să stau cincisprezece. În spatele hărăbaiei niște fețe de oameni acoperite de vălătucii mașinii.

2.

La Castelul Iuliei Hașdeu, adică în drum spre căminul din Voila, am oprit. Vizită. În sala mare cu coloane, niște importanți militari cu multe stele țineau sfat. Unul: ne trebuie un conducător suprem, un soldat cu experiență. Altul: așa e. Altfel nu mai putem asedia satul de vizavi. Un om care să știe războiul modern, cu informații, cu spioni, un om superior nouă. Unul bătrân de tot: să știe și legile, Constituția României, politică, bine pregătit. Să aibă umor, să știe muzică. Un civil cu monoclu: căruia să-i spunem Manole, e un nume care impune respect, sperie dușmanul. Exact!

Mă uitam prin sală. Nu era nimeni cu calitățile astea. Pedagogul care ne conducea ne-a făcut semn să mergem la autobuz, nu era cazul să deranjăm sfatul cu vizita noastră, iar prânzul ne aștepta. Și-atunci, s-a ridicat cu zgomot un colonel de tancuri înalt de doi metri, uscat, cu barbă, și nas alb, care a urlat: opriți copiii!! S-a apropiat de mine și a urlat și mai tare: el e Manole!!! Eram uluit, mi-au dat lacrimile. Eu, un copil de trei ani nu puteam fi Manole. Nici măcar nu înțelegeam ce-i aia, darmite să mai și fiu. Liniște mormântală. De sus ne privea Iulia Hașdeu, de afară se auzea mașina, de lângă noi respirația pedagogului și hlizelile celorlalți copii.

Militarul m-a luat pe sus, ridicându-mă la cupola castelului. Vivat, Manole, a strigat și ceilalți după el: Vivat, Manole! Se pare că atunci am dat primul ordin esențial pentru toate armatele noastre: vreau la masă!!

3.

Cum ieși din Câmpina, dâgîdâm, dâgâdâm, dai de Nistorești, un deal de vreo 500 metri altitudine. Te uiți în sus, spre vârf. Acolo e Castelul Iuliei Hașdeu. La zece metri deasupra lui se vede un pavilin din căminul la care mergem, Voila, 670 metri altitudine.

Voila-i de fapt un sat la vrei opt km de Câmpina, care împreună cu Șotrile formează o comună. De fapt, un sat mai mare. Așa că autobuzul ne depune în fața unui castel care tronează în mijlocul pavilioanelor care formează căminul CC al PCR Voila.

Castelul a aparținut Prințului Dimitrie Barbu Știrbei, construit undeva pe la 1870. El a cumpărat zece hectare, de fapt tot satul, și și-a făcut această reședință în pădurea Voila, o frumusețe a acelor ani. La moartea lui, castelul a fost moștenit de fiica lui, Martha Știrbei de Blome, care trăia la Viena. Comuniștii, cu ajutorul ei, l-au făcut liceu. Se numea Liceul Dimitrie Barbu Știrbei. Un urmaș al lui Dimitrie Barbu Știrbei, care se numea tot Dimitrie Barbu Știrbei, trăitor pe la începutul secolului, a fost amantul Reginei Maria. Acest Știrbei este cel care, prin 1944, aflat la Cairo, a telegrafiat lui Maniu: Inventați de urgență un partid comunist. Și așa s-a și întâmplat, iar acești comuniști au confiscat castelul și l-au transformat în loc de joacă și școală pentru copiii nomenclaturiștilor.

Așa că ne-am dus la masă într-un pavilion adiacent. Modern, cu săli mari de clasă, dormitoare și cantină. Erau câteva asemenea în curtea căminului. Am mâncat câte patru la masă indiferent de vârstă. Aveam antreuri cu icre și pastă de măsline frecate cu unt, când m-am auzit strigat. Era deja 1956.

4.

În satul Șotrile era o unitate militară mecanizată. Un batalion de tancuri al armatei române. La popotă, vorbea un colonel înalt de doi metri. Nimeni nu hlăpăia ciorba, toți îl ascultau. Era comandantul blindatelor române, colonelul Fred Slătineanu. Se plimba printre mese. Zicea: armata română a dovedit de atâtea ori vitejie, onoare, a apărat țara de turci, de toată lumea... fiii poporului nostru și-au vărsat sângele prin Tatra, Praga, Paris... (aici nu era așa, dar nimeni n-a zis nimic)... prin Irakul de mai târziu... (vizionar)... armele noastre bubuie te miri unde... ăăăăăă... (n-a știut sau n-a avut voie să spună)... tineretul din ziua de azi când se distrează este cu gândul numai la armată... cântă cântece militare... (nu era așa, dar nu-l puteai contrazice)... Nimic n-a stat în calea bravilor noștri soldați... La Podul Înalt, la Mărășești, la... în sfârșit, ați înțeles... Vreau să închei, spunându-vă că ne trebuie oameni noi, tineri capabili care să conducă armata noastră spre noi și noi victorii... Acum trei ani, un autobuz cu copii a oprit la Iulia Hașdeu... Printre copii era unul isteț foc... unul pe care l-am botezat Manole... N-avea decât trei ani, acum trebuie să aibă vreo șase...

Un subofițer de rangul doi, cel care monta tunul pe tanc, un tip fără nume, cu mustață de oțel și un borcan de muștar în mână, a bâiguit: dle colonel, mai avem un Manole la atelierele de șenile... Colonelul Fred, victorios, a răspuns urlând: nu-i nimic, puștiul va fi Manole Ben Manole... Aduceți-l la mine... Și puneți dracului Porcupine, scoateți marșurile alea cu viteaza noastră armată...

5.

Domnul Done este pedagogul nostru. Suntem zece băiețí în cămin înșiraţi de la grădiniță, cum eram eu, până în clasa a opta. Domnul Done, mai târziu Gogu, domnul Gogu, avea grijă de noi după amiaza, după ce profii părăseau școala. Ajuta la matematică, la română, la tot ce aveam nevoie. Până și chimie știa. Pe noi, ăștia mai mici, la engleză. Era prietenul nostru cel mai bun. Vorbea la telefon cu părinții. Ne ținea banii. Ne lăsa să ne ducem în uriașa bibliotecă a castelului și să citim ce vrem. Ne alegea schiurile cele mai bune. Patinele. Toți îl iubeam pe domul Gogu și așa avea să rămână până am plecat din cămin, în 1966.

Dacă tata era un comunist sadea, mama era una din alea care lupta pentru emanciparea femeii. Omul nou era și cu emanciparea femeii. Nu puteai lăsa femeia la cratiță, iar omul nou să zburde prin viitorul luminos de unul singur alăptând, făcând mâncare, aruncându-și chiloții sub pat. Era printre șefii UFDR, Uniunea Femeilor Democrate din România. Care femei nu-ncăpeau în partid, erau lipite de organizația feminină a acestuia. Vom vedea mai târziu. Mama citea însă foarte mult. Avea o bibliotecă impresionantă. Chestia asta am moștenit-o, însă n-avea de unde să știe. Când am plecat spre Aleea Alexandru 34 mi-a dat un pachețel. Înăuntru erau cărți poștale gata scrise. Își imagina că n-am să scriu niciodată. Erau vreo două zeci: Mamă, sunt bine, cu drag, Denis. Eu nu făceam decât să le pun la poștă. Astăzi i-am mai dat una domnului Gogu. Mai am zece. Mama se uita la dată și era mulțumită. Aveam să le găsesc peste ani în ordine cronologică.

Domnul Gogu era destul de bucuros pentru mine. Să-ncepi o carieră militară la nici șapte ani nu-i de colea. Și mai ales sub supravegherea unui om ca Fred, colonelul de tancuri. Și el ar fi vrut să facă liceul militar de la Breaza și-apoi să se ducă la avioane. Visa să zboare. Mă întreba ce cărți citesc și dacă acolo sunt oameni care zboară. Nu-l interesau zmeele sau vrăjitoarele, era un om serios. Nu-l interesa zborul cu mătura. Stăteam amândoi ore întregi cu ochii pe geamurile mari ale sălii de meditații. Geamuri care dădeau într-o livadă uriașă de mere. Nu știam să-i spun dacă aș zbura. Era prea departe. Îi plăcea însă că nu înșiram gogorițe ca alți copii: eu când am să fiu mare am să mă fac cutare și cutare. Prostii auzite pe acasă. Faptul că noi doi ne cunoșteam foarte bine nu lăsa loc prostioarelor. Stăteam acolo de ani și aveam să mai stau vreo zece, așa că eram prieteni foarte buni. Mi-a spus că de mâine începe școala și pentru mine. Aveam să fiu singurul elev din clasa a-ntâia.

Vodă, fiul unui localnic din sat care învăța cu noi la școală nefiind internat, inventase un bob uriaș. Îl construise din câteva ligheane, scânduri și șipci de sanie. Zăpada era bună și ne puteam duce liniștiți la vale pe serpentine. Până la Câmpina. Avea el un prieten care ne-ar fi adus înapoi cu mașina. Ne-am suit vreo cinci băieți. Până la Câmpina sunt vreo șapte km. Am prins o viteză, credeam noi, fenomenală. Bobul s-a oprit într-un gard de pe o stradă circulată din oraș. Câțiva copii se uitau mirați la noi. Eram din altă lume. Altfel îmbrăcați. Și ei la fel. Sărăcăcioși, în uniforme strâmbe, dar veseli. Copilăria e veselă de cele mai multe ori. Mai ales când se socializează la școală sau în parc. Dar ei arătau roși de ceva, aspri în atitudine, rupți pe la coate, cu ghiozdane scâlcite. Am înțeles mai târziu: era comunismul. Așa începea aventura omului nou: în sărăcie, invidie, ghete rupte și foame în ochi.

Domnul Gogu mi-a spus că mă așteaptă Fred la unitate. N-aveam nimic de făcut pentru a doua zi, așa că m-am dus. Domnul Gogu mi-a mai spus să nu beau nimic din ce-mi oferă Fred. Soldații beau vârtos. Și înainte de-a închide ușa după mine, a mai zis: Denis, vrei să-ți cumpăr ceva? Toți banii copiilor din cămin erau la Gogu. I-am spus că vreau un caiet. Un caiet? Dictando? Da, vreau să scriu niște poezii.

6.

Colonelul asculta Manfred Man. Era muzica altor timpuri și eu eram uluit. În colecția lui mai erau Porcupine, Pink Floyd, Bob Dylan. Oare cine era omul ăsta, gândeam interzis. Van der Graaf era la distanță de 20 de ani de locul și timpul ăla. Avea, de exemplu, un vinil cu Johnny Winter, un tip cu plete albe. Zice: ai văzut pe cineva ascultând așa ceva? Nu-mi credeam ochilor și nici urechilor, dar tot el a zis: nu de-asta te-am chemat. A dat la o parte un vinil cu Grand Funk Railroad și a desfășurat o hartă a Câmpinei.

Colonelul a pus degetul pe Căminul Cultural din oraș, și mi-a zis: aici e problema. Iei două tancuri, înconjuri clădirea, o cucerești. Înăuntru e ceva cu muzică populară. Oprești cântecele, oamenii, și vezi că pe pereți nu sunt puse portretele tovarășilor Stalin, Petru Groza și Gheorghiu Dej. Comunismul nu există fără portrete, Manole. Pui cu forța portretele aduse de tine. Îi ameninți pe muzicanți. De acum înainte numai muzică mobilizatoare, numai cântece cu omul nou, cu porumb mult, cu mașini de cusut care nu se strică și cu vatmani veseli. Cu forța, Manole, cu forța. Așa e orice început de regim. Altfel nu se poate. Dacă scâncește vreunul, tragi cu tunul de pe primul tanc. Dacă clădirea nu cade, mai tragi odată. Fac ei alta cântând.

Îl priveam mut. Un om care ascultă Cat Stevens, de exemplu, să fie în stare de asemenea orori? Mi-a citit gândurile. Zice: da, sunt în stare. Altfel îmi pierd șirul vieții. Mă dedublez continuu. Când primesc ordine cretine, le execut pentru liniștea mea interioară. Atunci sunt o oroare. Apoi, ascult Echoes de pe Meddle. E un exercițiu teribil, dar așa vei face și tu. Trebuie să fii tare ca să fii liber. Eu nu sunt chiar de nezdrobit. Libertatea mea s-a uzat și se ascunde acum în spatele unor viniluri. Du-te!

7.

Aveam vreo trei zeci de soldați și am făcut așa cum a zis. Motoarele tancurilor au amuțit. Am intrat în clădire. Toți erau cu ochii pe mine. Nu văzuseră în viața lor un copil coborând dintr-un tanc, înarmat, cu o cască prea mare și cu portretele lui Gheorghiu Dej sub braț. Am pus portretele, am chemat șeful muzicii, i-am spus: ce altceva știi? Ceva nou, cu oameni râzând pe roata batozei, ceva cu copii ascultând o învățătoare tânără behăind cu toți dinții! Nu, nu știm așa ceva și s-a ascuns în spatele viorii. Am vrut să-l împușc. Am dus mâna la toc. Brusc, cineva m-a strâns de mână. M-am întors. Era o fată de vreo opt ani, cam de vârsta mea. Îmi spune: e tata, nu trage!

M-a condus până la tanc și mi-a spus: Florica mă chiamă! Îți dau numărul meu de telefon, iar când mai vii prin Câmpina nu mai veni așa înarmat. Vino și tu cu o carte, să citim la mine în livadă sub un prun. Să vedem pupezele. Ai văzut pupăză? Vino, te rog! O să învățăm și cântecele de care zici. Știm că e obligatoriu. Știm ce vremuri trăim! M-a sărutat, s-a dat jos de pe fierătanie și mi-a făcut semn cu mâna. La revedere, asta însemna. La revedere!!

Scrisoare deschisă președintelui Iohannis

Deși era abia opt dimineață, iar echipa de fotbal Dinamo trebuia lăsată să retrogradeze pentru însănătoșirea fotbalului românesc, deși la RRA se dau știri care n-au nicio legătură cu realitatea, iar pe râul Neajlov trec submarine românești cu direcția Beirut, deși vulpile din Clejani trec liniștite șoseaua, din cauza asta având loc mici accidente, iar cursa aeriană Istanbul București a oprit la Uiești, în pădure, pentru a îmbarca zece mii de copii care dispar anual din țara noastră, deși Firea, Băsescu și Nicușor vor câștiga împreună primăria Capitalei, iar sezonul mării se va întinde până de Crăciun ca să recupereze băieții, ei bine, cu toate astea când a deschis ușa de la baie Florica Ben Florica a văzut că lipsește mașina de spălat. Incredibil. Mai dispăruseră lucruri din casă, dar așa ceva? Închise interviul de pe Antenă cu Marius Tucă și Donald Trump în care vorbeau despre realizarea unui canal între SUA și România prin care se putea face transferuri de șepci mai de calitate decât până acum, puse mâna pe telefon. Într-un târziu, răspunse generalul Manole: ce-i?

Manole!, ai luat cu tine în aplicație mașina de spălat. Nu știu de când aperi tu Constituția României cu mașina noastră de spălat! Și nici cu King Crimson, că ai luat și cd-ul cu ultimul lor concert pe care-l țineam sub pernă, sub perna lui Costache, dar văd că ai dat de el, istețul mamii! Ar trebui să vă dea de la regiment, și nu numai King Crimson, ci și și Holograf, că ei cântă pasaje din Constituția României, aia cu Și băieții plânge când n-are libertăți! În sfârșit, în mașină era ariciul. Ariciul nostru, ăla pe care-l creșteam ca să redreseze economia țării. Cum, cum? Ai uitat, boule! Ariciul stătea în mașină, noi băgam rufele țării, el își lăsa acele în cămăși, chiloți și alte alea, iar tu când puneai țoalele pe tine te înțepai. Erai nevoit să-ți cumperi alte izmene și tot așa. Creștea consumul. N-a spus președintele că prin consum redresăm economia sau așa ceva? Da, chiar, ce-ar fi să-i scriu președintelui Iohannis o scrisoare deschisă ca să știe ce fac generalii lui. Așa am să fac. Ăluia dă-i să mănânce. Nu mănâncă decât vulpi mici, fragede, caise și mere. Și nu spăla cu detergent, că-l omori. Omori Ariciul Național. Salvatorul economiei. Dumnezeule, cum de te-am luat de bărbat? Când vii spre casă, să nu uiți să-mi iei un plic. Deschis.

Generalul opri la tutungerie. Se spălă pe mâini și ceru un plic. Deschis. Se șterse și ceru și-un toc. Scrise cu litere mari, militare: Președintelui Iohannis, scrisoare deschisă. Îl trimise nevesti-sii.

Denis Dinulescu
19 august 2020

Niciun film n-a schimbat istoria lumii

Generalul Manole este foarte gospodar astăzi. Este în grădina lui de pe Neajlov. Stă cu picioarele-n apă și curăță vinete pentru salată. Curăță ardei pentru copt. Cartofi pentru boeuf. Morcovi. Țelină și ceapă. Din când în când se uită în regulamentele militare să vadă dacă este corect. Mai trebuie puțină drojdie, mărar, mure culese de dimineață. Își amintea cum venise el la Florica cu mure culese de el și Florica topită toată le-a pus în cafea în loc să facă un cozonac militar. He, erau tineri. Căută pătrunjelul și-l găsi sub lighean. Era foarte mulțumit. Virusul ocolise Neajlovul și din cauza asta se putea îmbarca și hălădui prin lume. Vroia s-o ducă pe Florica în Honk Kong. La etajul 78. Ciuli urechile. De pe terasa casei sale auzi dialogul dintre Florica și Costache, adjunctul lui. Păzeau împreună Constituția României.

Costache: păi, ce, Florico, ‘’Ilustrate cu flori de câmp’’ nu putea schimba lumea asta a noastră din Carpați? Ia, gândește-te! Ăia doi în loc să se iubească, ar fi scris pe fiecare ilustrată Jos Iliescu și gata, se schimba tot. Florica: era pe timpul lui Ceaușescu, nu încurca lucrurile. Închide-te la fermoar. Crezi tu că cu cărți poștale se schimbă lumea? Întâi trebuie să ai bani să le cumperi. În scenariile românești lipsesc banii. Ca și în realitatea din Carpați. Nu-i niciun ban. Se poate și fără bani. Totul e să vrei, totul era să le pui la poștă și să scrii adresa corect. Tu ești soție de general, puțin îți pasă. Dar sunt milioane de români care n-au primit niciodată o ilustrată cu flori de câmp. Frustrare. Așa se numește. Și atunci cum să nu iasă filmul prost? Mă pricep, știu ce vorbesc. Dacă ilustratele alea cu flori de câmp ajungeau pe sub uși, pe macarale, pe Valea Prahovei sau la Dragoste la zero grade nu crezi că nu mai era nevoie de revoluția din ‘89? Au murit oameni. Pentru ce? Pentru 50 de bani? Atâta costa o ilustrată. Popor de nevolnici. Needucat. Costache fierbea. Și pe bună dreptate.

Generalul interveni imediat. Zise: niciun film n-a schimbat istoria lumii. Au încercat ăia cu ’’BD la munte și la mare’’ și nu le-a ieșit. Românii tot fugeau în Germania. Când B era la munte, D era la mare. Lipsea coordonarea, regulamentul militar. Patosul revoluționar. Niciunul nu era, nici B și nici D, ca Guevara, oameni care să mobilizeze masele. Da, e vorba de masele românești, care când e o nedreptate iese în stradă și răstoarnă. B era prea moale, D la fel. Aveau și-un câine care nu mânca sfeclă. Știu asta din scenariu. Ori nu. Fără sfeclă nu merge, nu schimbi lumea. Filmul a rulat mult, doar doar de B s-ar fi dus la D să-i spună: hai să-l dăm jos pe Ceaușescu. Să pună câinele pe el. Că ăștia care n-o au cu sfecla sunt răi. Ce știți voi? Io am totul aici, în Constituție!

Cumva se înserase. Soarele coborâse după un tomberon înalt proaspăt adus în sat. Era un tomberon cultural. Doar aruncai cărțile în el și pac îl luau gunoierii din Bucșani. Pentru bibliotecă.

Denis Dinulescu
Text preluat din blog Călimara cu Cerneală al autorului
5 aug 2020

Manole goes to Hollywood

Generalul Manole Ben Manole ieșea de la premiile Gopo. Și pentru că-i permiteau regulamentele militare, începu și el să fluiere ca-n film: fiu, fiiiiiuuuu, fiu, fiiiiiii, fuuuuuu. În limbaj cazon asta însemna: dacă Florica nu mi-a făcut ciorba aia de cocoș cum știe ea, o bag în pizda măsii și plec la Hollywood, așa militar cum sunt. Trecea prin piața Romană și fluiera în continuare: fifififi, ffuuuuuuu, fifufifufifu, fuuuuu. Asta însemna că acolo, la Hollywood, el va scrie despre fluieratul în armată și ce înseamnă ordinele date cu fluierături. Nu ca-n film, cu droguri, Ivanov, chestii. Chestii nu prea românești, gândea Manole, pentru că la noi sunt false. False chiar și în La Gomera, pentru că noi nu trăim ca între mafioții cu droguri. Ăia americani. Ăia mexicani. Sau columbieni. Noi trăim cu peneleul și cu măștile. Și, iar fiiiiii, fiu, fiu, fui, fui, fufufu fiiiiii, fififiiiiii!!!! Noi nu mâncăm ca americanii, nu cântăm ca ei, bașca țoalele. Mai avea puțin și ajungea pe Dacia. Simți un miros de cocoș.

Florica Ben Florica, doamna general cum îi spuneau unii, era în bucătărie cu Costache Ben Costache, adjunctul lui Manole și se rugau de cocoș să se lase jumulit. Uite, cocoșule, zicea Florica, uite ce morcovi am, ce țelină, ce smântână! Costache la fel: bă, cocoșule, dacă te lași ciorbă îți fac pensie militară, din aia specială cum urlă ăștia pe media. Cocoșul nu și nu. Ba chiar se sculă de la televizor, își ascuți ciocul și-i scoase un ochi lui Costache. Florica, mulțumită, îl băgă în ciorbă. Cu sare după gust. Era cald și Florica își scoase sutienul. Imediat un miros de cocoș umplu cartierul.

Manole intră în bucătărie și văzu dezastrul. Vru s-o omoare pe Florica cu polonicul. Dar această armă era interzisă. Îl sună pe Scorsese: eu sunt. Scorsese: fiu, fiu, fiiiiiiuuuuu, fi? Manole: fififi, fifi, fiiiii!!! Scorsese: fiiiiiiii, fiiiiiuuuuu, fu! Manole: la ce hotel? Adică Manole nu știa toate hotelurile din L.A. Scorsese: fifi, fiuuuuu, fuuuuiiiifiufiu!! Manole: aha! Tot Manole: și vine și Sharon Stone? Scorsese: fifi, fiiiuuuu, fuuuuu, înțelegi?

Denis Dinulescu
9 iulie 2020

MURDER MOST FOUL

Bob Dylan s-a uitat la ceas și a socotit că e cazul să-l sune pe generalul Manole Ben Manole: generale, au trecut opt ani de când n-am mai compus. Nu-i nimic, bătrâne, tu nu trebuie să mai faci nimic, niciodată. Vine o vreme când titanii trebuie să-și vadă de ale lor prin casă, pe sub preș, la găini. Tu ești un titan al muzicii, stai linișit. Nici măcar să-ți justifici Nobelul nu trebuie, dacă la asta te gândești. Premiul ăla a fost așa, o încununare, o răsplată nu numai pentru tine ci și pentru toți fanii tăi. E Nobelul lor. Când să-l mai ia, și când s-a mai pomenit în istorie ca celebrul premiu să fie adjudecat de miliarde de oameni care se culcau seara cu Sarah sau Mr. Tamborine Man. Și își scărpinau gagicile pe Blowin’ in the wind sau Desolation Row. Ce-ți mai trebuie? Unul prost? Când milioane de oameni încă ascultă Blonde on Blonde, tu le dai în cap Murder ăsta. Nu-i frumos. Lasă-l acum pe Pablo Dylan, nepotul tău, să cânte. E bun, o face bine. Break on free e un exemplu. Plus că e mai frumos ca tine. E și mai tânăr. Voce, chestii. Nu că am ceva cu vocea ta de pe Murder Most Foul, da’ știi cum e, la un moment dat e gata. Știi cum îmi zice nevastă-mea, o știi, Florica, când ne băgăm în pat? Pune mâna pe așa și-mi zice: Manole, te-a lăsat talentul. Așa și tu. Lasă-l pe Pablo. Vorba cântecului: The Time they are a-changing.

Generalul închise și-și căută pintenii. Trebuia să plece la război împotriva COVID 19, război greu nu glumă. Și-i puse, trase plapuma peste Florica și se duse la grajd să-și aleagă calul. Avea în grajd scule babane de muzică, puse Highway 61 Revisited. O iapă se desprinse. Veni la el. Încotro, generale! Cu Virusul ăsta! Îl dovedim? Îl! Și plecară cântând. Generalul îngâna A hard rain’s a gonna fall, iar calul fredona It’s all over night, baby blue.

Denis Dinulescu
1 aprilie 2020

LINIA MAGINOT

Înfloreau portocalii pe bulevardele Bucureştiului. Mirosul, culoarea erau înebunitoare. Generalul Manole deschise Constituţia României, pe care o păzea atât de straşnic, că să vadă ce se întâmplă în asemenea cazuri. Scria: Când înfloresc portocalii, miroase, şi aşa mai departe trebuie convocat de urgenţă Consiliul de Apărare a Ţării. O strigă pe Florica. Aceasta-i aduse degrabă pantalonii cu vipuşca tricoloră, cămaşa cu gulerul tricolor, şapca cu cozoroc tricolor, izmana tricoloră şi o iie albă că în caz de plouă peste apărarea ţării s-o pună pe el. Apoi, la final, un acordeon şi-un ţambal cu ştimele de la ultimile melodii ale lui Tudor Gheorghe, alea cu Mamă, mamă, ţi-a căzut toporul, Degeaba, degeaba şi Dumnezeu a născut o pisică, vai, vai!!

După litera Constituţiei României primul luă cuvântul Generalul Manole Ben Manole. Scrie aşa, la alineatul 24: România n-are voie să ducă războaie de cucerire, ci numai de apărare, defensive. Aşa că acum e momentul să pornim un război defensiv, domnilor, şi nu împotriva oricui, ci împotriva Bulgariei. Consiliul îşi lua notiţe. Numai Generalul Costache Ben Costache desena nuduri ale Floricăi Ben Florica, soţia generalului. Unul era cu Florica pe cuptor, făcea blinele.

Generalul Manole continuă, ca să se vadă că e bine pregătit: Ca să nu se prindă bulgarii că-i atacăm în defensivă, propun să atacăm întâi Linia Maginot, aia pe care au făcut-o francezii. Numai aşa dracu-şi va da seama ce vrem, şi cât de simplu e să-i nimicim pe bulgari.

Primul batalion care plecă spre Maginot fu cel de paraşutişti. Plecară pe jos, ca să nu dea de bănuit. Se opriră la Praga. Acolo cânta Black Sabath. Paraşutiştii vândură harnaşamentul şi armele şi-şi luară bilete. Apoi, nimeni nu mai auzi de ei. Nici măcar la secţiile de votare de prin oraşele apropiate.

A doua armată care luă cu asalt Linia Maginot fu intendenţa. Cu oalele de cartofi şi recipientele de fasole ea se oprit la Viena, unde cânta Charles Loyd. Vă daţi seama! Iar ultimul batalion care o luă spre vestul Europei fu cel de săpători de tranşee. Ei făceau şanţuri adânci ca să aibă armata română unde să urineze, ca să nu facă mizerie prin Italia, Cehia sau Austria. Mii de km de şanţuri cu deodorante Denim.

Armata bulgară se prinse de învăluire. Se pregăti şi ea la sânge şi atacă, tot în defensivă, Albania. Fu un măcel pe care cărţile de istorie, război, ştiinţe ale naturii şi masonice îl numiră Marele Război de Defensivă al Generalului Manole Ben Manole cu ilustraţii de pe cuptorul la care Florica Ben Florica făcea blinele într-o ţinută nesumară.

Denis Dinulescu
12 martie 2020

Câte ceva despre Peter Green

Iepuraş nu mai ai aripioare / Nu mai poţi să mai zbori din floare în floare. Se repetă: iepuraş nu mai ai aripioare / Generalul ţi le-a retezat. Soldaţii cântau curăţând ţelină, un fel de viagra pe care o culegeai de pe câmp pe când p-alalaltă de la farmacie cu contraindicaţii.

Generalul ascuţea un topor. Erau ani de când din dormitorul Floricăi, nevastă-sa, se auzea apelativul iepuraş pe diferite tonuri. Ba de pe sobă, de pe câmp, din biserică şi alte chestii ceea ce sugera că iepuraşul e foarte activ cu urechile alea. Bătu la uşa femeii cu toporul ascuns la spate. Vremea îngheţase, aburii din cafea invadară podul, Constituţia lui Manole stătea deschisă la pagina 2 la capitolul Iepuraşii din filozofia femeii. Era şi cu amenzi, dar mai ales cu tăierea aripilor. Din dormitor se auzi: ascunde-te iepuraş, apoi către uşă: intră! Aripile iepuraşului erau atât de mari încât se vedeau din dulapul în care se ascunsese. Manole îl recunoscu pe Costache Ben Costache, adjunctul lui. Îi tăie aripioarele şi-l trimise pe front. Tocmai începuse războiul dintre români şi bulgari, pe la Plevna pe undeva. Apoi se răsti la Florica: am să te trec în Constituţie că subminezi economia ţării noastre dragi. În loc să urmărim faptele de vitejie ale lui Costache, trebuie, io şi soldaţii, să-l scoatem din dulapul tău ori de câte ori interesele patriei o cer. Aşa să ştii! Florica plângea: Vai, Manole, nu mai pot. Am crezut că slujesc şi io patria aşa cum pot. Şi cum crezi tu că pot? Cu mitraliera, cu CSAŢ-ul, cu iahnia de fasole? Nu! Ci cu dragoste. Manole Ben Manole înţelese mesajul. Scoase pixul şi scrise în Constituţie: Nu cu iahnia, nu cu arma!! Cine vrea bine, cine nu, nu. Şi făcu ceva dragoste cu Florică, aşa că-l lămurise.

Pe fruntul bulgar, generalul Costache Ben Costache făcea furori. Atacase o redută, construi alta, o atacă din nou, luă trompeta şi cântă celebra meodie La război, la război, dragostea era cu noi!! Apoi, smulse sabia unui duşman şi dispăru înspre Paris îmbrăcat într-o vestă galbenă.

Florica îşi dădu seama de mesaj: ceva galben, ca o vestă, zburând înspre Paris. Era vorba de dragoste, de armată, de biata armată a ţării, era vorba de tunuri care, nu ca pe vremuri în sticle, duceau mesajele în bombe. Îşi puse şi ea vesta galbenă, îl încuie pe Manole în baie, se instală în ţeavă, şi bubui şi ea spre Paris. Foarte frumos.

Îşi puseră cortul pe la Luvru prin faţă. Direct pe trotuar. Mâncau varză roşie şi se iubeau. Prin pereţii cortului, se mai auzea: iepuraş, nu mai ai aripioare! Era fals, aşa că Costache deschise cortul. Imediat se auzi bluzul lui Peter Green din Concertul Live 2003 HQ. Era altceva. Cu totul şi cu totul altceva.

Denis Dinulescu
23 noiembrie 2019

Generalul în la minor

Generalul se bărbiereşte la oglindă având bretelele oxidabile, iar maieul verde de necaz. Lălăia Satisfaction: lala lalala la la laaaaaaaaa ieeeee bicoz la la la ai dont nidid satisfaction lala! Foarte frumos. Reieşea că e vesel, cu datoria împlinită şi cu şpaga intactă luată după ce a căzut guvernul mai deunăzi. Sună telefonul: a început războiul, generale! Hai la CSAŢ.

Acolo, în clădirea mare de pe stânga, şeful de stat major a zis: Neamul Şoimăreştilor s-a răsculat. Grosul armatei, detaşamentul Vasile, coboară spre Bucureşti cu tancuri, suliţe şi coase. A căzut guvernul Dăncilă şi vor să-l răzbune. Simplu. Tu, Manole, îi ieşi în faţă la Câmpina. Cu mortiere, că nu-i loc. Dai foc la grâne. Prinzi porumbeii pentru ciulamaua de după bătălie, scoţi şinele de treni şi le aduci la Bucureşti. A doua armată a Şoimăreştilor coboară spre capitale prin râul Prahova. Au costume de scafandri, deci va fi uşor. Simulaţi întâi, ca să nu ne reclame. Ceva muzică, dacă se poate, adusă de plutonul 6 tot al lui Manole. Ia s-aud Manole! Angie, Angie, mai wife, Angie! Perfect, este o melodia de adormire a duşmanului. Cum adoarme, îi luaţi rezervele de orez şi veniţi la regiment. Facem un pilaf. Punem sare după gust şi vreo patru porci, ca să ajungă.

Armata lui Manole plecă înapoi, spre tabără. La tonul generalului, începu o melodie în La Minor: mi mi la la, laaaaa mimimi.

Aşa de tare şi de frumos suna melodia, că o trezeşte pe veveriţa Hyundai. Ea se iveşte în pragul vizuinii şi ascultă. Vede ostaşii. Puse ochii pe un caporal maro. Se opri cu el direct la Oficiul Stării Civile.

Denis Dinulescu
13 octombrie 2019

GĂRÂNA 1

Mai întâi am plecat doi din faţa casei, io şi Tina Cumva, vezi foto, discutând de câte nuci beneficiază în viaţă un om căruia nu-i plac nucile. Că hâr, că mâr şi a reieşit că o nucă. La prima staţie s-a suit Ludu Dumbravă cu gândul să bea Calvados. Ne grăbeam. Pe drum trebuia să-l luăm şi pe Paolo Fresu tot spre Gărâna. Vezi foto 2. Dac-o fi el, poate ne-a minţit.

După aia Alin a zis că o ediţie mişto de Gărâna. Cu Chambers, Garbarek, Fresu, Trilok, Lars Danielsson. Noi tăceam. Ne întrebam: de unde ştie. Şi aşa am ajuns. Afară 19 grade, în camere 3. Apă caldă ioc. Aşa că am băut câte ceva. Câte ceva puţin. Tati a dat 10 sticle, s-a ras tot. Le-a mai dat odată, iar le-am ras. Cu şubele pe noi, am mâncat brânză, în timp ce Garbarek relua nişte teme de te căcai pe tine. Foarte frumos.

A suivre.

Denis Dinulescu
22 iulie 2019

Foto: Florentina Tănase

GĂRÂNA JAZZ POESIS 1,
de Florian Moshu Lungu

1. Multiplicând euforia

Distanţelor de ametist

Egale, unghiurile zării

Vibrau ecou prelung, jazzist

2. Maeştri ai intrerpretării

S-au perindat în ritm zglobiu

Şi toate navele visării

Virară spre portocalui

3. GĂRÂNA-i superobeliscul

Al Europei jazz semeţ

Nimeni nu îşi asumă riscul

Să piardă acest festival de preţ

4. Căci Marius Giura a giurat

Cu abnegaţie scandinavă

Că va miza pe jazz Banat

Să-nalţe muzica în slavă

5. Cu Gabi, Bebe, Sergiu Doru

Cu Caius, Kitty – Chef Marius

Accelerând intens motoru

Împins-au jazzul tot mai sus

6. Contaminând vibrând Poiana

De-ai jazzului cartharsis pur

Ei, preoţii-mbrăcau sutana

Simţind cu feelind împrejur.

A suivre.

Foto: Florentina Tănase

GĂRÂNA JAZZ POESIS 2,
de Florian Moshu Lungu

7. Iar stând pe trunchiuri de copaci

Ai jazzului supuşi fideli

Vor credita, deloc posaci,

Jazzul-audio isoscel

8. Cu-aprig vânjosul Trilok Gurtu

(În forte ori în ritmuri-şoapte-

Tobar vestiti, ca Tavi Scurtu)

Sax Garbarek domină-n noapte

9. Haş Crişovan şi JazzyBIT

Se fusion-ează cu aplomb

Spre a lansa-n chip însolit

Program-premieră: ce-i sex bomb!

10. Cu Guidi Quintet, MRB,

P. Ioniţes-cu Dorobanţ

Şi Jacky Terrasson – francais,

Surprizele s-or ţine lanţ

11. Hei, oameni buni, i-aţi ascultat

Pe ei, Garcia Group, alesul.

Pe Trio Gregory – Privat

Pe Danielsson şi pe Fresu?

12. Maciej Obara şi Previte s

(Cu al său) Classic Trio Bump

John Surman Trio – iată, fapte-s

Şi, ştiţi, biletul nu e scump.

A suivre.

Foto: Florentina Tănase

Gărâna 4, continuare din nr. trecut...

GĂRÂNA JAZZ POESIS,
de Florian Moshu Lungu

1. Cu toţii jazz vor poenii

Căci, da, drumul acolo duce

Însă români mulţi vor sosi

Şi-curte-n hanul La Răscruce

2. Senzuala Zan cu Arrodizzy

Cătălin Milea în quartet

Iar ai lui Zlat Sorin rapizii

Instrumentişti. Sunt toţi pe Net

3. Avem şi Philm cu Gropper Philipp

Pe el doar să-l auzio-naţi!

Religia jazz e în Văliug

La orga veche-s adunaţi

4. (Anii 70) Rodion G.A.

Mai nou, Kusak Raul clăpar

Schwartz – Dinu, Crişovan Horia

Cânta-vor din altar cu har.

5. Mâncăruri vreţi, ceva util,

Tricou, afiş, şepci cu chipiu?

Dar noi CD-uri, nou vinyl

Găsiţi la Paul Tutungiu

6. De-i şi Denis Dinulescu de acord

Să joace-n stil piramidal,

Cu Dennis Chambers la babord

Veni-va Moshulu-n final.

A suivre

Denis Dinulescu

Foto: Florentina Tănase

MARŞUL SPRE VIENA

Armata generalului Manole puse tabăra pe râul Cerna. 3 miloane de soldaţi în drum spre Viena. Se refăcea astfel traseul armatei otomane din sec XV: timp, costuri, oameni, cuceriri olfactive şi nu numai. Rezultatele avea să fie scrise în Constituţia României, cu specificaţia că românii au ţinut piept turcilor şi astfel Europa şi-a putut construi Catedrala Notre Dame.

S-au săpat şanţurile pentru weceuri, fundaţiile de corturi şi tot felul, iar la final, generalul a dat voie armatei să mănânce. Exact când cei 3 milioane de oşteni au spart ceapa, s-a auzit o trompetă. Nu era deşteptarea. Nici retragerea. Nici de dans. Era Paolo Fressu care venea de la Gărâna. Festivalul se terminase şi omul şi-a zis s-o ia şi el cu armatele spre Viena. Acolo avea alt concert. Generalul Manole l-a invitat în cortul lui imperial. Intrară în vorbă.

Cânt, zise Fressu, numai compoziţiile mele. Cele care-mi plac, le sui pe scenă. Dacă-mi plac mie, compoziţiile mele sunt bune, dacă nu, nu. Ce, crezi că Beatleşii cântau ce le cerea publicul? Nu. Ci numai ce le plăcea lor. Melodiile mele sunt delicate, tandre cumva, inspiră prietenie, căldură, bun simţ. Într-un secol plin de bombe şi războaie îmi permit să suflu prietenie, viaţă, şi iubire. În acest moment, un soldat deschise un pepene. Înăuntru erau răvaşe. Secrete. Nu ne băgăm.

Nu cânt singur. Cânt cu basistul Lars Danielsson, şi el pe-aici pe undeva. Să spui soldaţilor tăi să-i care contrabasul. Uite-l a sosit.

Vin de la Gărâna, zise Lars. Ştim. S-a terminat. Ştim. Atmosfera de acolo te face să te simţi foarte bine. Ştim. Am vorbit cu Trilok Gurtu. A zis; atmosfera de aici e formidabilă. Atâta omenire să bată atâta drum şi bani n-am mai văzut. Am bătut altfel decât la jazzul bucureştean din piaţa cutare. Aici e natura, oamenii. Acolo sunt costume, rochii elegante. Jazzul nu este aşa. Ce făceaţi? Mâncam.

Spre Viena, întrebă Lars. Trebuie să vedem dacă armata otomană n-a minţit. Pentru că în mod normal n-avea voie să treacă nici de Budapesta, din cauză că noi am ţinut piept invaziilor otomane şi-n fel ăsta s-a putut construi Wembleyul. Înţelegeţi? Nu. Ştim doar că Europa era cucerită înainte să ţineţi voi piept duşmanilor. Ne sucim spre Belgrad. Pe-acolo au luat-o otomanii şi poate le cântăm ceva.

Mai mâncară câte o lămâie, puseră abţibilde cu armata română pe geamantane şi-o luară din loc.

Singur în cortul imperial, generalul Manole scoase Constituţie României şi scrise: armata română a băut toată apa Cernei, a furat toate aşezările din jurul ei, aşa că drumul spre Viena nu e p-aici. Stăta să plouă. Mai era senin. O semilună pe cer. Un acord de trompetă. Era Paolo. Apoi, basul. Era Lars. La revedere, Gărâna, ne vedem în 2020.

Denis Dinulescu
29 august 2019

Legenda foto:
Cu trompetă Paolo Fressu.
Celălalt, Lars Danielsson.
Foto: wikipedia.

MUZICA E GREU, gândea generalul curăţând o tonă de usturoi

De fapt, Florica fu aceea: Manole, pun’te de curăţă o sută de kile de usturoi, că fac piftie. Şi pentru noi şi pentru băieţii de pe scena Sighişoarei. Mă refer la solişti. Şi nu curăţa numai usturoi nigerian, că e prea negru, nici românesc, că-s culeşi fără justiţie, ci numai rusesc, chinezesc şi american. Apoi, doi morcovi, carne de porc, de porc o facem că-i place lui Costache, ţie îţi fac altădată de oaie. Aşa. Mă suni când eşti gata.

Manole Ben Manole se întinse cât era de lung în mijlocul muntelui de usturoi. Punea cojile cutare, căţeii cutare. Mirosea a usturoi. Şi vântul mirosea a usturoi. Ba chiar şi sconcsul. Manole dădu drumul la televizor. Pe ecran Corina Chiriac cu un cântec despre cum a muncit ea în State. Mută mai departe. Apăru ceva interesant. Scrie Sighişoara Blues Festival 2019, adică ediţia a 14 a. Frumos. Pe scenă apăru trioul Carl Sony Leyland Trio, un trio cu nume de autobuz. Cu mici excepţii care puteau rămâne în sală, autobuzul putea cânta în parcul din faţa teatrului. Altfel curat, închegat, bun audio.

Urmează Grainne Duffy. Ritm, trupă forţoasă cu repetiţii în picioare, coveruri de nota 7. Să fii avut trupa vreo compoziţie proprie şi noi n-am ştiut? Se poate, deşi întotdeauna începi cu hitul. Vezi Stonesii cu Satisfaction din 1965. O compoziţie bună te pune pe hartă. Una. Vezi Baby Come Back a lui Equals, după care treci la usturoi.

Nivelul festivalului creşte cu Kyla Brox Band, voce, super bandă pe spate. Maşină de făcut muzică. Exact ca AC/DC-ul pe vremuri. Arunci o temă muzicală maşinii şi maşina rock AC/DC îţi face capul calendar cu ea, face hit. Kyla* are o voce superbă. Uşurinţă. Dans. Este o încântare. O faci să nu mai plece din sală, deşi generalul n-o putea chema la usturoi.

Ultima trupă a festivalului este Joe Krown/Jason Ricci. Muzicuţistul Jason şi-a tras ţinută de Keith Richards. Mişcare, ritm, ţoale, bandană albă. E foarte bine. Toată lumea cântă voce în trupă. Bine. Ropote de aplauze. Spectatorii cer ca ei să rămână în Sighişoara pentru 26 mai. Nu e posibil, ne spune Berti Barbera căruia îi reproşăm că în sală nu există un A4 cu instrumentiştii, ca să ştii cine cântă, altfel uiţi. La anu.

Ieşim în noaptea Sighişoarei. Miros de usturoi pătrunzător. Manole cu evantaiul. Mirosul o ia spre Braşov, noi spre Cetate unde are loc un jam-session. Manole se retrage, scoate de sub pat Constituţia, pe care o păzeşte ca pe ochii din cap, şi notează: Cap. IV, Ehe, MUZICA E GREU.

Denis Dinulescu
9 aprilie 2019

Foto: Florentina Tănase

*Kyla Brox a câştigat the 6th European Blues Challenge 2019!

Blues pentru spălat rufele în chiuvetă

Iepuraş nu mai ai aripioare, cântă generalul Manole spălând nişte cearceafuri tricolore în chiuveta din bucătărie, pentru că Florica era ocupată în dormitor cu cunoaşterea carnetului auto vrând să-şi ia un ceva auto. Domnul conte ţi le-a retezat, continuă generalul şi privi imaginea de pe cearceaf. Imaginea era o gaură, îşi aducea aminte de ea. Adică la revoluţie când era să ia bătaie că nu apără ca lumea Constituţia României, sfâşiase un cearceaf, de fapt un steag al României, şi fugise pe acolo.

Florica plângea. Nu-i plăcea că iepuraşului i se taie aripioarele, ura cântecu ăsta. Îi spuse lui Costache Ben Costache, adjunctul generalului, cu care învăţa în pat carnetul auto, îi spuse: dacă nu încetează cu prostia asta îl ucid. Chiar dacă mă dă în Constituţie după aia, da tot îl omor. Hai, să te pup, i se adresă Florica lui Costache şi-şi lipi buzele de sub braţul lui.

Generalul auzise totul. Brusc schimbă melodia. Cânta acum Harlem Shuffle şi din cauza asta luă o rochie de mătase de-a Floricăi şi-i dădu foc. Începu bătaia, haosul.

Generalul luă o mitralieră şi ciurui 300 de papagali aflaţi în Constituţie. Costache luă un topor şi omorî toate furnicile din cărţile cu furnici. Florica scoase un sân şi alăpta acum 5.000 de copii cu probleme la bacalaureat. O vacă, paznic la o benzinărie de cartier avea un fierăstrău. Cu el atacă Palatul Parlamentului. O veveriţă dentist la policlinica 10 Washington, începu să dea pacienţilor medicamente gratuite, sinucigaşe. Era prăpăd.

Generalul îşi dădu seama că nu se mai putea continua aşa. S-ar fi decimat ţara, ţara noastră dragă, plină de lasere performante. Aşa că schimbă melodia. Începu să fredoneze una de Bere Gratis sau Fuego. Amândouă era la fel şi ca linie melodică şi ca versuri. Planeta începu să danseze. Bucurie dezlănţuită. Negri şi chinezi dansau cu aborigeni din România. Din ăia cu şase lei pensie specială. Se ridica praful la cer. Tobele zguduiau ţara.

Tocmai atunci, din cer, începu să coboare un extraterestru. Fredonând Bere Gratis sau Fuego, că tot aia era. Se opri în faţa generalului Manole Ben Manole. Îi ceru voie s-o ia pe Florică de nevastă. Generalul fu de acord, şi începu o tânguială de bucurie gen Love in Vain.

Denis Dinulescu
21 martie 2018

MORIŢA

Pe-o gură de rai din biroul generalului Manole Ben Manole apărură trei ciobănei cu chiloţii pe ei, mici la statură şi deştepţi că vorbea numai lipiţi pe pereţi. Ăl vrâncean şi cel ungurean, ziseră: Generale, ciobanul moldovean nu face cinste Constituţiei pe care-o scrii. Ieri a furat o motoretă de la oi, că numai au alea cu ce să se ducă acasă. Pe câmp, la păscut, cântau şi ele, săracele, Faithless dar le-a luat şi chitarele şi boxele.

Şi ăla vrâncean, întrebă generalul. Cel ungurean zise: Ăla vrâncean a furat irigaţiile din Bărăgan şi le-a vărsat în Dunăre, muntele de cleştar pe care l-am făcut în insula Brăilei, ăla făcut ca să atragem americani în vizită, l-a lovit cu picamerul până a căzut. Seara îşi făcea ciorbă din oi. Era ciudat. Purta o fustă verde de sub care se auzea Phill Collins.

De ăla ungurean ce să-ţi mai zicem, e jale mare. A fost la Eurovision cu oile. Alea dansau ca să scape de cuţit, iar ciobănaşul nostru arunca cu balerine prin sală că doar doar se mărita cu ele şi scăpa de la sacrificat lupii care-i păzeau turma.

Generalul se gândi şi-o chemă pe Florica. Femeia era într-un coş cu zăbrele de fier. Zise: P-ăla vrâncean dă-l la conservator să înveţe BUG Mafia. Învaţă ce-nvaţă şi-l trimiţi la Bruxelles europarlamentar de cântece româneşti. P-ăla moldovean îl trimiţi la canto să înveţe melodii de Angela Similea, apoi îl trimiţi la Buxelless tot europarlamentar, dar de melodii triste, imuabile, maleabile. Iar pe-al treilea, pe ăla ungurean îl aranjăm în echipa dramaturgului Dinu Grigorescu, să cânte acolo. Mulţumit?

Odată terminată treaba, Florica şi generalul se aruncară în pat. Ea îşi aruncă cât colo drâmba, harpa, acordeonul, fusta, chiloţii şi peruca iar el doar trombonul, toba mare, pianul, cozorocul şi pe cei trei ciobani.

Gâfâiau, urlau de plăcere, îşi smulgeau părul neras, dădeau din picioare, aprindeau ţigări, trăgeau cu coada ochiului la televizorul deschis, la macaraua de peste drum, macara de zece etaje pe care erau cocoţaţi ciobăneii. Aveau un tun îndreptat spre ferestrele generalui şi cântau în surdină ceva Moustaki avec la gole de metec, e juiferant de quatre grec ba, ba, bam li li li la la la până când mitraliera se descărcă singură.

Denis Dinulescu
23 februarie 2019

Lynyrd Skynyrd: Generalul Manole is a Simple Man

Johnny van Zant, solistul vocal al grupului Lynyrd stă de vorbă cu Generalul Manole. Sunt în bucătărie, curăță sfeclă, legume americane cum ar fi ceapa rotisoare și învârt lumea pe degete de la Trump la Macron, de la literatura română la tactica suedeză de luptă și așa mai departe.

Zice, Johnny: În fapt, generale, tu ești un om foarte simplu. Asta în ciuda cuțitelor de bucătărie pe care le ai și a Constituției pe care o aperi.

Pe General îl podidiră lacrimile. Așa era și își aduse aminte de tinerețe. Era un soldat simplu și viteaz al armatei române. Înarmat până-n dinți cu o ceapă și un cuțit. Armata română ataca tot timpul și generalul era în fruntea ei. Odată au primit ordin să atace Ungaria, Polonia și Germania. Armata română s-a suit în personalul de Cluj, ca să nu fie ghicită, și a uitat să-și ia bilet, așa că la Lugoj, unde era cortul lui Manole, a fost dată jos din tren și și-a dat seama că nu are ce ataca. Armata s-a apucat de băut, că făcea parte din tactica de cucerire, dar Manole s-a suit într-un nuc ca să privească pozițiile dușmane. Dușmanii nicăieri, așa că o nucă l-a-ntrebat pe Manole: Generale, nu vrei să mă prefac în prințesa Florica? Și să-ți îndeplinesc trei dorințe? Ajunseră rapid în cortul lui Manole și acesta-și dădu pantalonii jos, că asta era una din dorințe, dar izmenele n-atinseră podeaua că sună alarma. Venea dușmanul. Venea cu baioneta și cânta Fată verde cu părul pădure, și Florica s-a ascuns. Că armata dușmană pe ea o căuta, n-avea treabă cu România, cu viteaza armată română. Generalul se sui într-o dronă și dintr-o greșeală de comandă ateriză în bucătărie unde borșul de sfeclă era gata, iar Johnny van Zant băuse deja două sticle de vodcă Beluga.

Ca un om simplu și bun ce ești, ar trebui să vii cu noi la Londra la concertul de 50 de ani, continuă Johnny luând un polonic la care ciupi primele note ale celebrei de-atunci melodii Simple Man. Vii și gătești pentru noi. În culise. Faci ciorbă de nuci, sarmale de nuci, ghiveci cu mămăligă de nuci, nuci simple, nedecojite înmuiate în oțet, o delicatesă, și multe altele.

Auzind de atâtea ori cuvântul nuci, generalul își dădu seama că Johnny vorbește numai de Florica lui. Se întristă. Îl luă pe solist și-l înfipse cu capu’-n ciorbă.

Denis Dinulescu
1 februarie 2019

UN ARDEI NUMIT DORINȚĂ

Generalul Manole Ben Manole stă de vorbă cu Împăratul Ardeilor. Împăratul este un ardei falnic, verde, iute, gras și seara umplut cu carne. Împăratul zbiară la General: De ce să nu fim și noi capitol în Constituția României? Dacă nu eram noi, ar fi putut exista vorba aia: să-ți bagi un ardei în fund? Iute, normal. Poți să-ți bagi un pepene? Nu. O ceapă de trei kile? Nu. Noi suntem și iuți și grași așa cum e și poporul român. Noi suntem și leneși, și impostori și umpluți așa cum e și poporul român. Să continui? Fă-ne Capitol cu drepturi și obligații. Sau de bunăstare. De bunăstarea ardeilor. Pentru că cine sapă ardeiul altuia ajunge departe.

Generalul mânca semințe de ardei și asculta. I-ar fi plăcut să fie și Florica de față, nevastă-sa, dar era dusă cu Costache Ben Costache, adjunctul lui, la dresajul papagalilor pe care-i primise de Moș Nicolae. Dintr-un papagal vroia să facă pensionar cu pensie de șase miloane de lei pe zi, iar din altul, doi erau, un tip de pasăre invizibilă care să stea numai pe geamul lui Donald Trump ca să asculte ce vorbește namila aia de președinte american. Nu putea face toate astea, așa că se sculă, se duse la casetofon și puse celebra melodie Selling Chili by the Pounds. O melodie de dinainte de '89 când Constituția României nu era citită de nimeni. Ca acum.

Florica și Costache erau la mansardă, nu la dresor. Când porni melodia, se puseră pe dans. Tam, tam, tam, tam!! Se creă deci, așa, o veselie generală. Împăratul adormise, iar Generalul scoase Constituția și începu să scrie la ea: CAPITOLUL 4, ARDEII. Ardeii să-și bage mințile-n cap, că se poate și fără ei. Un ardei iute băgat în fundul oricui, trebie să aibă avizul CSAȚ, al medicului, al Corinei Crețu de la Bruxelles, și al lui Stere Gulea, care a declarat că mai bine băga tuturor actorilor din Moromeții câte un ardei iute în fund pe durata filmărilor că poate filmul ieșea mai bun.

Melodia era destul de ritmată și-l sculă pe Împărat din somn. Citi capitolul, fu de acord, și propuse o altă melodie, mai potrivită evenimentului. Puse Sympathy For The Chili. Dansau acum toți patru: Generalul, Împăratul Ardeilor, Florica Ben Florica și Costache Ben Costache. Dansul era așa: un, doi, trei patru la dreapta. Un, doi, trei, patru la stânga. Un, doi înainte și un, doi înapoi. Cam așa. Da, sigur așa.

Denis Dinulescu
8 decembrie 2018

INDESTRUCTIBLE

Generalul Manole Ben Manole cânta la vioară Indestructible. Ultimul volum al lui Distrubed. Îi plăcuseră vreo două melodii și vroia acum să vadă pe care dintre ele poate s-o bage în Constituția României, mai ales că acum se punea problema de Familia Tradițională și Indestructible între un bărbat și o femeie suna foarte bine. Suna bine și-ntre alți parteneri, dar mă rog, i se lua vioara dacă nu gândea cum trebuie.

Florica Ben Florica era în pridvor. Strigă: Manole! Am luat o familie tradițională de păsări și zi-mi ce fac cu cocoșul. Parcă vroiai înghețată. Că din găină știu ce să fac, fac un ostropel de gutui galbene ca muștarul de-o să-ți crape vipușca. Nu vreau pasăre, zise generalul în timp ce-și acorda fa majorul. Trebuia să iei o familie tradițională de porci, că era mai explicit și pentru haleală și pentru ăștia la referendum. Cum adică? Nu pot să-ți spun, du-te la piață și vino cu altă familie tradițională. Pot fi raci. Că n-am mai mâncat de mult. Și dacă facem ciulama de raci o trec în Constituție. Înțelegi?

Florica se duse la piață cu Costache Ben Costache, prietenul ei. Treceau pe lângă familii tradiționale cu wc-ul în fundul curții. Treceau pe lângă familii tradiționale care-și rupeau mașinile în gropile de pe carosabil. Treceau pe lângă familii tradiționale care-și băteau copiii de le suna apa-n cap. La fel nevestele. Alte familii tradiționale n-aveau ce mânca și așa mai departe. Una singură își vedea de treabă. Era o familie tradițională formată dintr-un singur procuror, care-și număra în piață pensia de treijdemii de euro.

Porcul pe care puseseră ochii era unul măsliniu, tatuat cu trandafiri roșii. Încălțat cu opinci de aur. Cu un sombrero pe cap. Le spuse: Io sunt porcul indestructible și n-aveți voie să puneți mâna pe mine, dară mi-te să mă cumpărați. La femei nu mă duc, la biserică nici atât, la munte nu, la mare ba, așa că despre vâslit cu mine în Cișmigiu nici pomeneală. Cărați-vă.

Generalul auzi conversația și-și dădu seama că alegerea lui cu Disturbed fusese foarte bună. Scoase un pix roșu, deschise Constituția la pagina 78 și scrise mare: familia e oricum, dar e Indestructible așa cum a spus porcul Indestructibil.

Denis Dinulescu
30 septembrie 2018

Foto Manole: Florentina Tănase

GĂRÂNA 2018, 5

Sfântul Găleată cel Frumos: Spărgătorii de nuci, Lacul lebedelor și muzicienii de jazz, lucrează cel mai bine noaptea.

E duminică și multă lume pleacă, nu mai stau la Stanley Clarke. Au treabă luni dimineață la stadion, la fabrică, la țigări, la haos, la te miri ce. Alții pleacă să vadă Franța Croația. Noi nu.

După multe huiduieli, pe la două din noapte apare și Stanley Clarke. E totuși omul cu 45 de ani de carieră, 4 premii Grammy, peste 20 de albume solo și zeci de albume în calitate de co-lider și sideman. Așa că i se iartă întârzierea. Stanley Clarke a cucerit de mult titlul de legendă vie a jazzului mondial. El a revoluționat tehnica de a cânta la bas, transformându-l dintr-un instrument de suport, într-un instrument solo complet. Revine după patru ani pe scena festivalului pentru a promova noul său album, The Message, lansat la sfârșitul lunii iunie 2018 la Mack Avenue Records. Îi stau alături tineri muzicieni de excepție: Beka Gochiashvili pian, Cameron Graves keyboards, Shariq Tucker la tobe și Salar Nader table. Mesajul nostru, spune Stanley la microfon, este simplu. Este un mesaj de dragoste. Nu e nimic profund în el. Doar dragoste. O mulțime de artiști fac acest lucru în felul lor. Acesta este al nostru. Mesajul, zicem noi, a fost puternic resimțit în Poiană. Când tandru, când exuberant, când foarte ritmat și emoționant, demonstrând că viața este numai despre dragoste, despre iubire, prietenie, frumusețe iar nu despre Constituția Generalului Manole Ben Manole, care abia dacă știe să cânte la acordeon.

Ca o pată de culoare a concertului, în scenă a fost invitată alături de Stanley, basista indiană Mohini Dey. Cei doi au susținut o improvizație de mare clasă, colaborând excelent. Colaborare de care poate vom mai auzi.

Gărâna educă. Deși ține doar patru zile, Gărâna este o școală importantă de jazz. O rampă de lansare. Un festival important al României. La ce nume mari ale muzicii vin la Gărâna te gândești că cine ar putea să mai vină?

E timpul să plecăm. O facem cu trompetele lui Molvaer sau Avishai în urechi, la fel cu bașii lui Stanley sau Mohini, și deși festivalul este obositor ține cam puțin. Nu știm ce să zicem. Adică abia așteptăm ediția 23 din 2019.

Denis Dinulescu
20 iulie 2018

Foto Stanley Clarke - Mohini Dey: Marius Giura

GĂRÂNA 2018, 4

Doamna Sistermorphine: Peste zece mii de ani, când lumea va învăța despre civilizația noastră, America va fi cunoscută pentru Constituție, jazz și baseball. Noi pentru o ruină a statuii Eroului Necunoscut înălțată în Poiana Lupului pe care abia se vor mai desluși câteva litere: ....Ș... Lun....Flor.....

E o zi călduroasă cum n-a mai fost de mult la Gărâna. Și seara, la concerte s-a stat la maieu. Toate cele-n mașină și jos, la poiană.

Stefano Battaglia Trio, Italia. Trio care a a mai fost la Gărâna dacă nu mă-nșel cam acum 3 ani. La fel ca atunci ei reușesc să ofere ascultătorilor prezenți la concertele lor o experiență intensă și complexă, greu de trecut peste ea. Ei construiesc aproape de la o melodie la alta un limbaj numai al lor, aparte, marcat de amprente emoționale puternice. Empatia dintre cei trei artiști, Battaglia pian, Maiore contrabas și Dani baterie se traduce în melodii emoționale, tulburătoare. Battaglia este unul dintre cei mai valoroși pianiști de jazz ai ultimilor decenii. Comparat uneori cu Keith Jarrett, alteori cu Cecil Taylor, el aduce în jazzul modern exeperiența sa din muzica clasică contemporană. Sursele sale de inspirație din afara muzicii sunt literatura, arta plastică, filmul, iar din universul vast al muzicii temele vechi foclorice. Un trio solid, cald, valoros, cu valențe impresionante pe care l-am recomanda școală multor altor triouri autohtone care se produc pe la Green Hours.

Seara continuă la aceeași valoare, pentru că pe scenă intră grupul Rymden, Norvegia, Suedia, un trio format din Bugge Wesseltoft pian, Dan Berglund bass, Magnus Ostrom baterie. În suedeză Rymden însemnă Cosmos și definește parcă ritmurile dinamice, improvizațiile, libertatea, virtuozitatea la cel mai înalt nivel. Bugge Wesseltoft este pianistul de jazz norvegian care și-a pus poate cel mai pregnant amprenta asupra comunității jazzistice din nordul Europei în ultimle trei decenii. În 1990, Arild Andersen și Jan Garbarek îi propun fiecare colaborarea.

Finalul îi aparține lui Avishai Cohen. Acestui extravagant, liric, rebel și meditativ, versatil trompetist israelian. Avishai este considerat de ani buni o figură remarcabilă de scena jazzului mondial. Este socotit unul din cei mai buni trompetiști ai momentului atât la New York cât și la Paris. La Gărâna a prezentat un proiect parcă anume creat pentru publicul festivalului: o combinație armonioasă și incitatntă de jazz, rock, groove și muzică psihedelică, proiect intitulat Big Vicious. Este conceput cu un ansamblu non standard, cu doi bateriști și doi chitariști alături de solist, lăsând tuturor o mare libertate de exprimare și interacțiune. Neobosit căutător de experiențe muzicale, avid după diversitate a cântat cu Mingus Big Band, Chris Potter, Red Hot Chili Peppers, cu marele muzician Zakir Husain, Mark Turner Quartet și mulți mulți alții. Avishai Cohen cu al său Big Vicious au ridicat Poiana Lupului, Reșița, Timișoara, Slatina, Filiașul, Balșul și chiar comuna Brebu în picioare. S-a dansat, s-a hăulit, a fost o bucurie fără margini. Un copil aflat în căruțul maică-sii, aflat lângă noi, a crescut în timpul concertului lui Avishai cu 70 de cm, că s-a repezit la scenă să-i ia marelui trompetist un autograf. Un regal cum rar se vede pe scenele jazzistice românești.

La ieșirea târzie din Poiana Lupului o grămadă de poliție care inspira încredere și siguranță. Unul din ei ne-a promis că-l vom vedea în următoarea trupă a lui Avishai Cohen. Unul gras, cu talent la fluier.

Va urma

Denis Dinulescu
20 iulie 2018

Foto Avishai Cohen, trompetă: Florin Oniga
Foto Uzi Ramirez, chitară solo: Florin Oniga

GĂRÂNA 2018, 3

Arsenie Boca: Dacă e adevărat că Europa se oprește la câteva sute de km de țara noastră, este adevărat și că jazz-ul românesc nu trece nicio graniță a României.

A fost o dimineață spectaculoasă. Cu ciuperci. Tina Cumva a zis: am fost io anul trecut cu Lorena și am găsit sute de ciuperci frumoase în pădure, spre Cruce. Așa că plutonul Madi, Monica, Tina Cumva și Cristi au luat-o într-acolo sperând să culeagă una ciudată cu care să revoluționeze medicina. Pentru că acolo, la Cruce, cresc ciuperci de doi metri înălțime, albastre, cu pălării mov în picățele și așa mai departe. Așa mi s-a spus.

Pe scenă intră un grup numeros de muzicieni. Sunt români. În vârstă. Sunt din generația de acum 22 de ani când La Răscruce s-a prins ideea cu festivalul de jazz. Grupul cântă muzică de jazz din filmele anilor 60 secolul trecut. E cam aceeași melodie, nu deosebești nimic, iar din când în când pianistul, mi se pare, anunță: vom cânta acum o compoziție mai nouă dedicată mamei mele, În Odaie sau cam așa ceva. Melodia este ca cele de dinainte, tristă, bătrânicioasă și ține mult. Publicul aplaudă. Și grupul hotărăște să rămână toată seara la scenă, dar noroc cu Marius Giura care i-a trimis acasă.

A urmat al doilea regal al ediției 22, trupa indiană Ekalavya. Proiect 100% indian. De la primele acorduri se vedea că va fi un eveniment inedit, de excepție, mai ales că tânăra basistă a grupului, Mohini Dey, are numai 20 de ani, este foarte frumoasă și promite că va cânta cu Stanley Clarke în ultima seară. Grupul aduce pe scenă culorile Indiei, parcă au și-un miros, și nu numai culorile ci și poveștile sale. Vor mixa funk jazz, world music și clasică din sudul Indiei. Liderul grupului, violonistul Abhijith PS Nair, și-a propus să schimbe un pic fața fussion jazzului indian, să dezvolte un nou sound pe care l-a denumit „color jazz”, un mix între muzica indiană și jazz, dar punând accent pe originalitatea și libertatea de exprimare ale fiecărui colaborator. Mohini Dey, steaua incontestabilă a grupului a început să zgândăre chitara bas de pe la vreo 3 ani. A devenint cea mai bună și cea mai tânără basistă a Indiei. A devenit cunoscută și foarte apreciată, talent ieșit din comun pentru vârsta ei, dar și simțul armoniei, dexteritatea uluitoare i-au adus propuneri nenumărate de colaborări. Mohini este un muzician versatil cântând funk, jazz, blues, muzică clasică indiană, carnatică. Grupul a fost apreciat la scenă deschisă. A fost cea mai pronunțată pată de culoare a festivalului.

La Răscruce, între două beri, ne delectăm cu grupul Alex Calancea Band, grup lansat la București la premiile Muzza de la Hard Rock Caffe din toamna trecută. Apoi, vizibil la ediția de jazz bucureștean din 5-10 iulie, cu proiectul Basul Capricios. Calancea Band se autodefinește ca un grup de fuziune între groov-urile de drum’ n’ bass și pasajele clasice de jazz, un amestec de folclor urban distorsionat de improvizație. Zice Alex: Încerc să fac muzică aproape pe înțelesul tuturor, de aceea am două proiecte, unul de muzică fusion instrumental, și al doilea mai comercial, un produs cu mai multe voci, cu un sound bun în direcția pop-rock. Albumele noastre sunt făcute în stilul anilor 70, cam ceea ce a făcut grupul Weather Report la vremea aceea. Hm!! Interjecția ne aparține.

Apoi, ne-am dus să ne scăldăm la 7 Ape. Noaptea târziu. Ni s-au cerut 10 lei pe bilet. N-aveam cu toții 10 lei, așa că am dat asigurări că trecem mâine și-i aducem. Păcat însă, apa secase.

Va urma

Denis Dinulescu
19 iulie 2018

Foto Mohini Dey: Florin Oniga

GĂRÂNA 2018, 2

Manole Ben Manole: Jazzul este ca ciocolata. Dacă nu-i desfaci ambalajul nu-l poți mânca. Ambalajul fiind miile de discuri pe care ar fi trebuit să le-asculți ca să-ți placă.

Noi deja vorbeam de finala Franța Croația, adică io, Tati, Adrian, Madi, Tina Cumva, Florin, Cristi, Monica, un nene gras cu nasul verde și Sultana lui Ahmet Invincibilul. Că doi zero, că trei, că ce sâni are președinta croată și din cauza asta vor câștiga ai ei, dar ne-a întrerupt Florian Lungu, una din gazdele acestei ediții.

În scenă au intrat Elena Mândru Finnection feat Adam Baldych, România, Polonia, Finlanda. Elena e plecată din România de hăt și a găsit în Finlanda un tovarăș de muzică. Având ceva voce s-au luat amândoi cu jazzul după ce s-au căsătorit. Apoi, au găsit o trupă și iată grupul gata de drum. Cam aste este de spus despre această Elena Mândru. Despre jazz nimic, ea cântă în genul anilor '60 de pe la noi când în vogă erau Margareta Pâslaru sau, în cărțile de istorie, Ștefan cel Mare. Elena a aplicat și ea la Berclee College of Music, dar n-a fost să fie și s-a pornit prin lume, poate doar în România, cu trilurile ei de anii '60 când Pe Valea Prahovei răsuna în toată Europa.

Urmează Kekko Fornarelli Trio, Italia. Ce să zicem? Compozițiile lor sunt captivante, triste, curg lent cu, e-adevărat, ceva influențe rock, pop, hip hop. Nu te scot din papuci, te poți plimba prin toată Poiana dând meditații la fizică. Cică: a-l întâlni pe Kakko Fornarelli astăzi presupune să lași emoțiile să danseze împreună cu muzica. Așa o fi, dar emoțiile noastre erau îndreptate spre tirbușonul cu care Adrian încerca un Merlot italian.

Seara este salvată de trioul Roberto Fonseca, Cuba. Fonseca a trăit într-o familie de muzicieni din Havana. A studiat compoziția la Institutul de Arte din Havana și cam de pe la 14 ani nu-l preocupă decât îmbinarea jazzului american cu ritmurile cubaneze. Apoi, când i-au dat tuleiele a plecat în turnee lungi cu celebri de atunci Buena Vista Social Club. În cadrul grupului experimentează combinații de latin jazz, hip-hop, muzică urbană și ritmuri afro cubaneze. La sfârșitul turneelor cu Buena Vista se simte capabil să-și pornească propriile proiecte. Și nu s-a înșelat. Ceva mai târziu avea să fie nominalizat la Grammy cu cel mai bun album de latin jazz, Yo. Albumul pe care îl promovează și la Gărâna, ABUC, este conceput ca un caleidoscop sonor ce vrea să surprindă toate culorile Cubei. Și, și reușește, pentru că trioul Fonseca încă de la primele acorduri scoală toată Poiana Lupului în picioare. A fost primul regal al ediției 22.

La final, la masa noastră s-a oprit o femeie despletită toată, cu ochii scoși din orbite de plâns. A-ntrebat: fata mea este alergată acum prin Gărâna de un individ. Să chem poliția! Ce-i poate face? Calm, Tati a răspuns: cât sunt în alergare nimic.

Va urma

Denis Dinulescu
19 iulie 2018

Foto Roberto Fonseca: Florin Oniga

GĂRÂNA 2018, 1

Motto: Literatura română nu mai poate face niciun pas înainte, spre secolul 21 sau 22, din cauza „greilor” care îi atârnă în spate: Blaga, Nichita, Bacovia, Coșbuc, Breban și alții. În jazz-ul autohton se întâmplă la fel. Cățiva grei mai cântă încă muzica din anii '50 ai secolului trecut, părând că n-au auzit niciodată de Avishai Cohen, oricare din ei, sau de Sebastian Studnitzky. Numele sunt date la întâmplare. Așa!

Clasa muncitoare merge în Paradis. A auzit că acolo se dă făină, cizme, zahăr și borș. Că acolo se ocupă cineva de drepturile lor salariale, chestii. Și-a pus paltonul pe ea și la drum. Numai că, pe drum, era Mircea Tiberian. Cu un pian și alți instrumentiști. Clasa muncitoare s-a oprit și a ascultat proiectul care, de fapt, le aparține. Un proiect care răsună din clape și din alămuri, și creionează satiric melancolic drumul către eșec al utopiei comuniste. De fapt, este vorba de o improvizație liberă a grupului Tiberian din care nu se înțelege mai nimic iar clasa muncitoare, în graba ei, a trecut mai departe.

Apoi, solista sud coreeană Youn Sun Nah, acompaniată de chitaristul Ulf Wakenius, Suedia. Duetul are deja peste 10 ani de activitate concertistică și vreo 3 albume, din care unul este numit Some Girls. Solista ca solista, care merita să cânte în sală, dar cel care atrage atenția în acest cuplu de scenă este chitaristul Ulf. Tipul a lucrat cu Jack deJohnette și Ray Brown, na. Și asta se vede. Chitara lui are valoare, greutate, talent, ritm și o ajută enorm pe Yun Sun Nah, ceva mic, cu voce, îmbrăcată în roșu. Un succes.

Pink Freud, Polonia, apar cu o muzică caracterizată în principal de fuziunea dintre jazz, punk și rock, reușind astfel să atragă o grămadă de tineri, pentru că stilul energizant pare că vrea să răstoarne lumea din temelii. Asta părea posibil la Gărâna, pentru că lumea, de fapt planeta se uita la Anglia Belgia.

Sebastian Sudnitzky Quartet, Germania, apare la Poiana Lupului din Gărâna cu proiectul KY. Aici e vorba de sonorități diverse, pe mai multe straturi, de combinații pian și trompetă, pentru că trompeta fiind un instrument foarte plăcut urechii atrage, te face să asculți. Băiatul ăsta, Studnitzky, s-a născut în Germania, apoi, bravo lui, s-a instalat în Statele Unite unde a absolvit Berklee College of Music. Nu tot ce au cântat a fost grozav, modern, dar combinația trompetă pian a fost excelentă.

Venise noaptea. Nu era frig deloc. În alți ani stăteam în paltoane. La standul de cd-uri a venit la autografe Youn Sun Nah. Tânără, frumoasă, roșie toată a zis ceva pe limba ei și, dându-și, seama unde se află, a-ntors-o pe engleză. Noi am strâns sticlele, paharele, undițele (asta-i o prostie, că nu pescuia nimeni, dar așa mi-a venit ca să vedeți că spun adevărul), gunoiul și ne-am retras spre gazde. Unii în sus, alții în jos. Și așa mai departe.

Va urma

Denis Dinulescu
18 iulie 2018

Foto Stanley Clarke: Florin Oniga

Când spui flamenco spui sărăcie și bucurie, fericire și speranță

Dans, cântec și muzică, un univers de pasiune, vitalitate, senzualitate, nostalgie, Flamenco reprezintă un stil de viață, poate chiar viața însăși, nici pe departe o frivolitate. Este o armonie între ținută (dejado), ritm (compas) și singurătate (soledad). Flamenco este mai mult decât o muzică, este un dans simplu, o filosofie de viață. În Andaluzia s-au strâns ca într-un creuzet disperarea filosofică a islamului, disperarea religioasă a evreilor și aceea socială a țiganilor. Flamenco este fiul acestui orient, o artă născută din suferință, dar care a știut să devină un dans al fericirii, al bucuriei. Dansul este un studiu al artei senzualității și al seducției. Combinația devine și mai interesantă, pentru că mișcările sunt de la talie în jos, de pământ, cu lovituri puternice și mimate de step cu tocurile pantofilor, iar de la talie în sus ele sunt mlădioase.

Garcia Lorca afirma: lucrul cel mai frumos al Flamenco-ului este faptul că în el intră personalitatea fiecărui individ care continuă perenitatea geniului.

Aflând toate astea ne-au dat lacrimile. Pentru faptul că în loc să ne naștem în Spania ca să învățăm flamenco, am rămas în România ca să ‚rezist’, ca să nu-nvățăm nimic și să devenim analfabeți funcțional. Ca o reparație târzie, a apărut în București trupă Ballet Flamenco Espanol cu un concert la Sala Palatului, pe 15 mai 2018.

Ne-am dus și noi, io și Tina Cumva, înarmați cu pantofi speciali de flamenco, am zis: ne suim pe scenă, dansăm, regizorul nu-și dă seama și ne trezim la Madrid. Dar planul a eșuat. Am rămas în scaune doar ca să facem foto și să privim spectacolul.

Care specacol începe cu Bollero, pe care diverse perechi de dansatori se mișcă excelent, mai ales dansatorul care imaginează o coridă. O primă parte de deschidere nereușită, lentă, de încălzire propabil.

Partea a doua este mai vioaie. Sunt acum în scenă grupuri mai de dansatori care excelează în step. Sunt acompaniați la două chitare, împănate cu o solistă vocală excelentă și un băiat care ține ritmul cu palmele. Sunt ultimile două acte ale spectacolului, Zapateado a Mozart, Mozart însemnând un excelent solo de vioară, și Flamenco in live.

Frumos, ce să zicem, un dans elegant, uman, plin de vitalitate așa cum am mai spus. Un dans care ar trebui invitat la viitoarele manifestări cu șepci roșii și mici de la Căcâna, știut fiind că la Căcâna vor avea loc viitoarele campionate mondiale de box și festivalul internațional de film Căcâna Film.

Denis Dinulescu
18 mai 2018

Foto: Florentina Tănase

DESTINUL MARIZEI

"Nu spun că fado e la fel de popular ca muzica pop sau rock, dar cred că e la același nivel cu jazzul sau bossanova. Muzica fado nu are granițe.” (Mariza)

Atunci când prin anii 1900 femeile din nordul Africii au invadat Europa prin Portugalia crezând că pe continent curge numai lapte și miere, că umblă câinii cu covrigi în coadă și că ele vor fi servante în case de boieri unde vasele se spală cu mașina, nici una n-a bănuit că vor ajunge în cele mai mizere bordeluri din Lisabona, unde prostituția se făcea aproape fără bani și era de folos unei lumi de la marginea lumii: marinari, mineri, vagabonzi, aventurieri vărsați de ocean cu promisiunea unor papuci sau haine de aur. Au aflat însă în scurt timp. Și atunci au început să-și cânte amarul, disperarea, lipsa de șansă sau destinul prin fado. Pentru că fado are la origini influențe africane și înseamnă în limba latină destin, soartă. Dacă, în timp, multe conchistadoreli ale Portugaliei au fost uitate, fado a rămas cucerind planeta și este cântat acum de soliști celebri: Cristina Branco, Adelia Pedroso, Carminho, Ana Moura, Carlos de Carmo, Raquel și evident MARIZA.

Aflată pe la marginea Lisabonei, pe o stradă lipsită de noroc, cam ca pe la marginea Colentinei de la noi, prin anii ´80 ai secolului XX se afla modesta tavernă a părinților Marizei. Câteva mese acolo, un vin roșu bun, și două, trei chitare portugheze la care cântau fado diverși soliști ocazionali. Pentru câțiva firfirici. În toată Lisabona erau mii de astfel de soliști care nu îndrăzneau să depășească hotarele tavernelor pe unde-și beau vinul și femeile, pentru simplul motiv că-ți trebuia un curaj colosal să ieși pe scenele mari ale orașului când erai contemporan cu vestita Amalia Rodrigues. Numele, talentul ei formidabil, vocea și prezența scenică a Amaliei erau un hotar de netrecut. Și nu l-a trecut nici Mariza. A trebuit să treacă la cele veșnice Amalia pentru asta. Și de atunci, de la debutul din taverna părinților, succesul Marizei a crescut și s-a consolidat, devenind o solistă de prim rang a fado-ului, a Portugaliei, a lumii.

Concertul de la Sala Palatului al Marizei a început banal, adormitor. Niște vaiete într-o limbă străină. La a treia melodie însă a intrat în scenă excepționalul tobar Vicky Marques și din aceeași clipă Mariza a devenit colosală, reușind să îmbine fadoul cu jazzul, gospelul, rockul, bluesul, cu inflexiunile africane sau arabe. Fadoul ei transmitea emoție, chiar dacă, repetăm, nimeni nu-nțelegea limba, și se vedea clar că fiecare piesă era scrisă pentru ea. Din acel moment, fadoul Marizei a devenit partenerul nostru de viață pe care, în realitate, uneori îl iubim, alteori îl urâm, așa că fadoul ei ne-a trecut prin toate sentimentele umane. Excelent.

Organizatorii concertului au pus la cale un happening de poveste: au dat fiecărui spectator câte un fir de trandafir. Mii de trandafiri. Pe care noi, cei din sală, i-am înmânat solistei. Moment emoționant. Mariza a plâns cu tonele de trandafir în brațe. Despărțire grea, spectacol de ținută, minunat.

Epilog: Poate și pentru uriașul talent al Marizei, Lisabona va găzdui Eurovision ediția 2018, la care solista va avea un show mediatizat. Ne vom uita.

Denis Dinulescu
20 februarie 2018

Foto: Florentina Tănase

Copiii Floricăi

Florica Ben Florica se scula în fiecare dimineață și făcea înviorare, foto 1. Își întărea mușchii, devenea mai solubilă, era mai îndrăzneață. Își punea rochia de blană, foto 2, și se duce spre garnizoană, unde o aștepta soțul ei, celebrul Manole Ben Manole. Pe drum, cerul devenea albastru. Cum nu s-a mai văzut. Greierii cântau la cobză, veverițele îi aruncau boabe de muștar pe potecă, iar focile mustăceau un rock Black Sabath. Acum traversa pădurea și, din desiș, îi apăru o farfurie zburătoare. Omul din farfurie îi spuse: Florico, frumoasă ești. Dacă vii cu mine în spațiu om te fac. Boule, îi zise Florica, io am o țară la dispoziție, nu un văzduh ca tine. O țară plină de Mihai Trăistaru, de folclor și autostrăzi. Ce să fac acolo?

La garnizoana care păzea Constituția României fu întâmpinată cu aplauze. Pentru rochia de blană. Pentru așa și așa, care nu se vedeau, dar se intuiau. Trompetistul unității intonă numaidecât melodia Macarale. Că adică: te iubesc. Argintii cumva și te iubesc. Soldații erau în pădure la treierat, așa că Florica s-a dus să-i ajute. Luă un fierăstrău, să le cânte. Soldații treierau pepeni, muște, struguri și nurci. Auziră fierăstrăul. Mamă, ce melodie, ce Trăistaru domol.

Acuma dacă Florica cânta, soldații treierau și extraterestrul se uita pe hublou la rochia Floricăi sosi și generalul Manole Ben Manole. Care zise: Aha, acum înțeleg de ce femeile lasă sexul pentru dragoste iară bărbații invers. Și se luă la pupături cu Florica, pup, pup, pup, pup!!! Că era dragoste, nu glumă. Excitată, Florica scoase fierăstrăul și începu să cânte Blowing in the Wind. Care convenea și generalului, care constată că soldații opriseră treieratul și-i priveau. Atunci, Manole stinse lumina pe câmp.

Anii trecură, pepenii deveniseră majori, cânepa luă calea aerului iar copiii făcuți atunci de General și Florica ajunseseră avocați, preoți, muzicanți, mecanici, fotbalișți, vecini, homleși, actori, proști, diplomați, europarlamentari, baloane, trăgători de elită, măcelari, spoitori, navetiști, valutiști și așa mai departe.

Florica se sculă din fân, își netezi rochia de blană, foto 2, își notă numele sodaților, pe al Constituției, își acordă fierăstrăul și o luă spre Calea Victoriei, unde stătea. Dar Calea Victoriei era închisă.

Denis Dinulescu
2 februarie 2018

Janie’s got a gun

Generalul Manole Ben Manole obișnuia în tinerețe, pe când era un locotenent trăznind de frumusețe, smochine și gagici, deci obișnuia să se plimbe pe aleile unității. Făcea un tur pe sub nuc, pe sub zmeură sau lămâi, da pe sub lămâi că era singura unitate militară din România care cultiva lămâi, ananas, sare și dulciuri din export, și fredona la întâmplare melodii românești. Pe Valeeeeeeee, pe valea Prahovei un cânteeeeeeeec a-nfloriiiiiit!! La un moment dat se-mpiedică de un carton. Era o copertă care conținea un disc de vinyl. Pe ea scria Pump. Înăuntru era un disc rotund cu multe striații. Mai văzuse așa ceva la Florica acasă, fata pe care o curta, și pe carton scria Maria Tănase. Luă cartonul sub braț și peste ani când fu repartizat pe Neajlov încă îl mai avea cu el.

Învățase între timp engleza la perfecție deși nu-i trebuia la nimic, pentru că Constituția României nu este în limba engleză, și desluși astfel ce înseamnă Pump. Păi, Pump însemna Pompă. Mare lucru. Dar de pe Pump ăsta îi plăcuse foarte tare o melodie: Janie’s got a gun. Acum fredona tare prin biroul lui: Jeeeeeeeeniiiiiiz gat a gaaaaaaannnn!!!! Jeniz ggggggot a gaaaaaannnn!!! Ranăuei frooooom zeeeee paiiiiinnnn!!!

Florica Ben Florica citea cărți de știință în camera vecină dimpreună cu Costache Ben Costache. Una era de niște americani care promiteau că, în viitorul apropiat, sexul feminin va fi sub formă de semn Chevrolet. Păi, e corect, bă, Costache? Dacă și nemții îl vor face sub formă de cercuri Audi? Îți dai seama câtă muncă pe bieții bărbați? Ia stai? Ciuli urechile. Manole zbiera în camera vecină: Jeniiiizzzzz gat a gaaaaannnn!!! Ce vrea să spună? Păi, vrea să spună că La Mulți Ani! Cui? Păi, lu’ băieții ăștia de la Arta Sunetelor. Hai să le zicem și noi. Bine, da’ cui? Lu’ Radu Lupașcu, Radu Birișteică, Ioan Big, Mama India, Florentina lu’ Lupașcu, Florentina lu’ Denis, Arsenie Boca, Liviu Antonesei, Jan Ghimpețeanu, Mircea Giurgiu, Relu Cumva, Teo Ionescu, Gabriel Petric, Costin Grigoraș, Nelu Stratone, Silvia Big, FS Ursulescu, Dimitrie Cantemir, Manole Ben Manole, Emil Răducanu, Mitică Ungureanu, Cantacuzu, Ovidiu din Bistriţa, Cristache de la Tulcea, Tudor Macovei, Gabi, Radu şi Răzvan, Giani Morandi, Celentano, Steve Tyler, Verdi, Mao, Economu, Bogatu, Robin Hood, ăstora de vor să facă alt sex la femei, de exemplu să aibă forma semnului VW, cititorilor site-ului nostru, ARTA SUNETELOR, și lu’ toată lumea pe care am uitat-o, dar e în inima noastră. Nu merge așa!! De ce? Nu auzi că Manole o are în inimă pe Jeni și că Jeni are got a gan? Ce contează? E sfârșitul anului și e voie orice. Hai să-l chemăm aici și să spunem tuturor, LA MULȚI ANI!!!

Se luară tustrei în brațe și zbierară-ntr-n glas: LA MULȚI ANI!!!

Denis Dinulescu
15 decmbrie 2017

Fericirea Generalului Manole

Generalul Manole Ben Manole se hotărî să afle cum e să fii fericit. Discuta adesea cu băieții la regiment, cazarmă sau la cârciumă, ba chiar în pat cu Florica și nimeni nu știa. Trebuia nepărat să afle și s-o bage în Constituție. Alineat nou: Fericirea e atunci când cutare, cutare și din clipa aia tot românul nu va mai avea voie să se abată. De la Constituția pe care o păzea el pe Calea Victoriei, ba chiar și pe Neajlov.

Își cumpără un fluier. Socotea că țiuiturile instrumentului aduceau o stare de beatitudine, de exuberanță, de entuziasm, de patetism, de duioșie necesare fericirii. Își luă unul cu o singură gaură, ca să învețe mai ușor. Ieșea o notă gravă, asemănătoare unei combine care treiera sfeclă: Vuuuuuuu, vuuuuuuu, vuuuuuuu!!! Era exact sunetul care plutea în aer când a cunoscut-o pe Florica. Ce vremuri!!! Ehe, dacă ar fi știut pe atunci că asta era fericirea o căuta mai demult. Pe Florica adică. Își amintea cu plăcere cum a fost:

Era militar în termen și coborâse la Slobozia Gară. Multă sărăcie. La orizont combine care treierau sfeclă. În praful peronului o copilă de doi ani. Fetița avea un fluier în care sufla de zor: Vuuuuuuu, vuuuuuuu, vuuuuuuu!! Și sunetul îți făcea pielea găină de tandrețe, de copilărie petrecută în colbul gării. Manole îi spuse: Ce melodie frumoasă!! Iar copila îi dădu cu fluierul în cap.

Stătu în spital șase ani. La ieșire fu repartizat la unitatea specială de Pază a Constituției. Se considera că ăștia cu capul trecut prin ciur, dârmon și lovituri de fluier sunt mai deștepți, au paza în sânge. La ieșire îl aștepta fetița de doi ani, acum o fetișcană drăguță de opt. Se recomandă: Florica. Dragostea țâșni din scările spitalului județean și îi cuprinse pe cei doi tineri instant. Nu se mai despărțiră până azi. Până acum. Ce iubire, ce tanjag, ce situație.

Generalul își revenise și fluiera mai departe. Scoase un creion și începu să facă versuri melodiei cu o singură notă: Un pitic foarte mic/Făcea baie în Oceanul Atlantic/Și o pitică foarte mică făcea la fel/El avea un fluier, flu, flu, flu/Dar și ea avea fli, fli, fli.

Generalul se lămuri în chiar clipa aceea ce-nseamnă fericirea: un cântec, un Ocean, o femeie. Poate și-un fluier, o combină de sfeclă, și-o mică gară pierdută-n Bărăgan. Atât de puțin. Dar să faci o formație de fluiere care să cânte fericirea? O Românie cântând la fluier. Extraordinar!! Extraordinar!! O Românie fericită!! Își sună subalternul.

Generalul Costache Ben Costache aflat sub plapuma Florică Ben Florica se auzi strigat: Costacheeeeee, Costacheeeeeee, Costacheeeeee!!!! Se gândea că sânii nevesti generalului Manole se cam lăsaseră și că în curând va trebui să păzească onoarea de familist a șefului Armatei. Destul de trist.

Denis Dinulescu
4 noiembrie 2017

TAXA DE SOLIDARITATE

Generalul Manole Ben Manole dădea cu chipiul de pământ. Ieșea mult praf, un gândac, ba chiar găsi pitită o scrisoare a Floricăi Ben Florica către adjunctul său Costache Ben Costache. Dar Manole era supărat, nu-l interesa scrisoarea, mai ales că, prin regulament militar, Costache îi apăra onoarea de familist, deci nu erau probleme. Alta era supărarea generalului: ascultase toată dimneața radioul și nu auzise niciun cântec care să se refere la Taxa de Solidaritate propusă de Dragnea, Tudose și Tăriceanu, cei trei DTT, și asta era nepermis. Dăduse pe Holograf, pe Bere Gratis de 033, pe Fuego, pe Red Hot Chilli, pe No Filter Tour și nimic. Păi ce scria în Constituție la primul paragraf? Că dreptul la informație este alienabil sau inalienabil sau cam așa ceva.

O strigă pe Florica. Aceasta văzu scrisoarea. Zise: Manole, nu e ce crezi! Ai deschis-o? Nu. Generalul deschise scrisoarea găsită sub covor. Era scrisul Floricăi. Citi: Mă cac în ea de Taxă de Solidaritate. Bravo, Florico, bravo. Ce să zic? Io mă frământ aici să afle lumea prin cântec de taxă și tu te caci în ea. Bravo, uite cu ce femeie m-am însoțit. Și acum ce vrei? Să compunem noi o melodie pe care s-o promovăm la radio, în media, mă rog, după care s-o trecem în Constituție la alineatul Prin Cântec Români, după care să mergem la Eurovision 2018 cu Corul Armatei. Nu crezi că e cazul? Ba da, Manolelul meu înaripat!! Ba da!!! Atunci, adu tobele!! Păi, la tobe compunem? Păi, la ce? Trebuie să fie o melodie puternică, fără voci, numai cu bețe de tobe din alea groase care se foloseau în bătăliile de pe Dunăre când ne apăram țara, cu Mihai Vitezul atunci. Înțelegi? Da.

Florica aduse tobele. Erau vechi, șutite de la Janis Joplin la Woodstock, dar încă mai sunau bine, bum, bum, bum. Florica luă bețele, generalul trecu la microfon: “O taxă răsare la orizont/Leruilei, leruilei/E taxa pe prostie, crește în cont/Leruilei, leruilei/Măgarul crește în potcovărie/Leruilei, leruilei/Iapa și oaia se duce la frizerie/Leruilei, leruilei/Asta e taxa, mă flăcăi, tobele crește în depărtări/Leruilei, leruilei/Și v-am spus poveste-așa/Cu solidaritatea, măi, măi!!!”

Ieșise bine. Putea merge la radio cu ea sau la Studioul Armatei. Puteau invita niște prieteni să cânte cu ei. Pe Delia, de exemplu. Sau pe Tudor Chirilă. Dar le-ar fi umbrit succesul.

De atâta cântec și compoziție li se făcură foame. Scoaseră pe masă două de vară, tobă, muștar, șuncă de Praga două sute, pâine, o altă pâine, cozonac, mâncare de cartofi, salată dobrogeană, un pui, două mere, furculițe, cuțite și așa mai departe. Leruilei, Leruilei!!!

Denis Dinulescu
24 octombrie 2017

LOREDANA ȘI LAMA

Dalai Lama stătea și el cuminte în India acolo și-și tricota o cămașă. Două pe față, două pe dos. Fredona o melodie: M-a făcut mama tibetan, măi, măi, măi!!! Era liniștit deci. Apa susura, vulturii zburau la altitudine medie, pițigoii făceau de mâncare, fetele de 12 ani creșteau și se făceau de 19 și așa mai departe. Un zgomot difuz însă de veselie, cântece și hore străine ajungeau până la el. Apa, apa, apaaaaaaa, apa, apaaaaaaa!!! Și dintr-o crevasă a muntelui apăru Loredana Groza.

Da, Loredana era. O promenadă prin India a adus-o în prejama marelui gânditor. Că vorba marelui Confucius: Cine-i aproape, nu-i departe. Văzându-l pe ditamai Dalai Lama cu andreaua în mână, Loredana și-a zis instant să lege un dialog cu el. Ca să capete o înțelepciune, un imbold pentru carieră, un sfat. Zise: Lama, dragă, vrei să-ți cânt un Fuego? Un Cătălin Crișan? Mai dezmorțim atmosfera asta de aici din Tibet, mai înviorăm fetele, ce zici? Sau vrei să-ți când un Adi Bărar, așa cu o voce mai joasă ca să-ți îndoaie stomacul? Că vorba lui Confucius: Cine cântă, cântă, sabia nu-l taie!! Ce frumos e la tine aici. Ai perdele, covor, birou. Ce scrii la birou? Ai face bine să-mi scrii o melodie. Cu versuri d-astea celebre: Da, mamă, Delia e beată și Manole Ben Manole a pus ochii pe ea, și n-o lăsa, n-o lăsa, n-o lăsa!!! Văd că taci. Poate vrei să te invit la București.

Avionul lui Dala Lama ateriză pe Otopeni. Lume buluc: ospătari, tâmplari, copii betegi, Dalai Lama mai tineri, Dalai Lama mai bătrâni, Dalai Lama acoperiți, preoți de la școala A.I. Cuza, hocheiști, soliști de ușoară, de populară, de Eurovision, de rock, mamă, mamă, aici era balamuc mare, ingineri, prostituate veniți cu toții ca să capete binecuvântarea lui Dala Lama. În fruntea lor, Loredana. Care a zis: Bine ai venit, Dalai Lama. Și a dat tonul la noua melodie compusă de muzica ușoară românească dimpreună cu aia de rock și cu aia de populară: Lama, lama, portocala/Ala Bala și-un copac/Mie-mi vine să mă car/Dar io te iubesc.

Dalai Lama a fost dus la cantina de săraci din Ferentari, care în ziua aia, coincidență, primise carne de vită din Argentina, porc japonez, găini norvegiene, verdețuri și brânzeturi din Franța, cărți de fizică de la Sibiu, dulceață italiană și mărar olandez. S-a mâncat în tihnă, cumpătat, oarecum în grabă totuși, că fusese anunțat un concert Fuego și distinsul invitat vroia s-o șteargă.

Denis Dinulescu
16 iunie 2017

Lidîl, Lidîl, ăăăăăăăăăă, Lidîl, Lidîl

Floricăi Ben Florica îi sosi sorocul să nască. Era însărcinată de cinci ani, din cauză că atât durează sarcina la nevestele de generali. Anii mulți au un temei: copiii se nasc mai culți, știu să numere, cântă, iau meditații la fizică și spun poezii patriotice, așa cum scrie la Constituția României. Cât aștepta pe holul maternității, cu flori și miere de albine, generalul Manole Ben Manole se uita la teve. Pe care erau taman atunci imagini de la Eurovision 2017. Cânta perechea română melodia Yodîl, Yodîl. Generalul încercă să fredoneze, dar nu reuși, și-și propuse să vadă dacă în Constituția României, pe care el o păzea cu strășnicie, scrie ceva sau ce-nseamnă Yodîl, Yodîl și dacă e voie să fie cântate melodii românești pe holurile de spital, fie ele și maternități. Pentru că Yodîl, Yodîl, gândea, îndeamnă la veselie, la hărnicie și în cazul ăsta rigorile spitalului ar fi fost deranjate, medicii ar fi scăpat bisturiile pe jos, iar asistentele banii din buzunare.

La un moment dat se auzi un chiot, semn că Florica Ben Florica năștea. Își făcu apariția o fată frumoasă, de cinci ani cum spuneam, care cânta de zor Lidîl, Lidîl, adică melodia pe care o auzea din pântecul mamei în ultimile clipe. Că nu era Yodîl, Yodîl, ci Lidîl, Lidîl acum nu mai conta. Important e că nou născuta avea voce, ureche muzicală, iar de Lidîl, Lidîl se putea profita, că era exact numele mallului de lângă ei, din Calea Victoriei. O numiră pe aia mică Ben Sistermorphine.

Ben Sistermorphine le spuse imediat printre dinți: hai repede la Sala Radio, că e jazz pe românește sub bagheta lui Ionel Tudor, solistă Silvia Dumitrescu, concert care este adresat nou născuților cu probleme auditive. Într-un cuvânt, surzi. Se duseră până acolo, nu-și permiteau s-o contrazică pe Sistermorphine și nici să se opună ideilor ei fabuloase.

În sală erau numai copii de un an și de doi care nu auzeau nimic, doar răgeau cât îi ținea jazzul Silviei Dumitrescu. Atunci se văzu pentru prima dată impetuozitatea și talentul de pedagog al lui Ben Sistermorphine, când ridică degetul, copiii tăcură și, la un semn, începură cu toții să cânte Lidîl, Lidîl. A fost un triumf, evenimentul devenind celebru în toată lumea. Chiar mai tare decât Cannes-ul 70 care se desfășura taman atunci.

Generalul se gândi să profite și se duse la Lidîl. Vorbi cu managerul. Acesta fu de acord ca Ben Sistermorphine să fie emblema mallului. Umplu plasele generalului cu fasole congelată și mai spuse: treceți și pe la Ian Gillan, că e cu Deep Purple la București, învățați-l și pe el melodia asta și mergeți la Noaptea Muzeelor în Cimitirul Bellu. Acolo vrem să ne facem reclamă, pentru că mallul din fața cimitirului a dat faliment și vârcolacii de acolo n-au unde să-și mai facă cumpărăturile.

Acum, când scriem materialul pentru site-ul nostru Arta Sunetelor, cei patru, Florica Ben Florica, Manole Ben Manole, Ben Sistermorphine și Ian Gillan sunt în cimitir și repetă de zor hitul Lidîl, Lidîl. Om vedea ce-o ieși, că până sâmbătă, 20 mai, mai e.

Denis Dinulescu
17 mai 2017

FILMUL ROMÂNESC LA CANNES 2017

Telefonul sună strident în iatacul generalului Manole Ben Manole. E ministreasa Carmen Dan: Generale, scoală, vino la regiment, trebuie să facem un film. La regiment este pus în temă: Trebuie făcut un lungmetraj artistic cu viața obișnuită a unui polițist din România zilelor noastre. Dta te pricepi, ai experiență, știi toți actorii, toți rockerii, Constituția, șmenurile de pe Calea Victoriei, onoarea de familist, înțelegi? Dacă-i ordin, cu plăcere!! E ordin.

Generalul se gândi să revoluționeze cinematografia română și-și alese actor un Gândac de bucătărie. Ia să vedem:

Un Gândac apare de nu se știe unde pe biroul unui polițist dintr-o secție de poliție de nu spunem unde, că e secret. Gândacul încearcă să deatelefon. Tasta 1, dacă vorbiți engleză, tasta doi, dacă ați furat ceva în timpul cercetării, tasta trei, dacă vreți să vă plătească MI factura de telefon și în sfârșit tasta patru, dacă nevasta vă înșeală în timpul gărzilor. Gândacul nu dă în final niciun telefon, ci merge mai departe prin birou. Ajunge în sertar. Aici, alături de o revistă cu femei foarte bine îmbrăcate dă de un sandviș cu mult parizer și trei căței de usturoi. Usturoiul este necurățat, așa că Gândacul îl curăță cu lacrimi. În timpul ăsta apare o Gândacă bine făcută. Are niște țâțe, mamă, mamă, și ce cur, așa că Gândacul lasă usturoiul și scoate chitara ca să-i cânte Gândacei. “Te iubesc, te iubesc, mie-mi lipsește țigara/Uite, de aici noi nu vedem gara, oh, baby, oh, baby blue!!/Ce-ar fi să ne ciondănim pe pistoalele lor?/Și p-ormă să ne bălăcim goi în clor?/oh baby, oh baby blue!!” Cu lacrimi în ochi, Gândacul și Gândaca se sărută și se urcă pe calorifer unde zac la uscat două milioane de euro din confiscări. Îi luară și dispărură cu ei.

Filmul fu aprobat, plăcu la tot Ministerul. Se făcu un deviz și o enormă delegație se deplasă la Cannes, la ediția din 2017 a celebrului festival. Din ultimile surse, filmul românesc Gândacul va rula în deschiderea festivalului, iar pe covorul roșu vor trece dna Carmen Dan, ministreasa, Gândacul, Gândaca și generalul Manole Ben Manole, care cu această ocazie își făcu intrarea în noul val al cinematografiei române alături de Cristian Mungiu și ceilalți. Bravo lui.

Denis Dinulescu
12 mai 2017

MOMENT OF SILENCE

Ce primăvară șugubeață, rea, găunoasă gândea generalul Manole Ben Manole în timp ce butona radioul. Avea un aparat de prin anii '40, de dinainte de WW2, care-i plăcea la nebunie. Mai ales scala de frecvențe, care era de fapt un băț care trebuia să se plimbe pe direcția Varșovia, Londra, Caracal, București și Moscova. Dar scala nu se mai pllimba de mult și generalul asculta acum numai RRA, Radio România Actualități, în care era vorba mereu de depănușatul porumbului, de cum a zis Dragnea ceva, de cum a inviat Ileana Ciuculete sau de cum ni se măresc salariile începând cu anul 2022. Aici, la salarii, generalul dădu mai tare, să auză dacă era vorba și de ăștia care păzesc Constituția României pe Calea Victoriei din București. Nu, nu zicea nimic de generali ca el. Dădu să stingă, da’ o auzi pe Florica, nevastă-sa, de dincolo: „Bă, du-te, dacă tot n-ai ce face, la Premiile Radio, alea de muzică pe 2017, și vezi dacă melodiile alea sunt constituționale, că dacă nu, să tragem un semnal de alarmă la UE. Înțelegi?”

Generalul se îmbrăcă elegant, așa cum văzuse la tinerii din ziua de azi: își puse o plapumă vișinie pe umeri, niște pantaloni rupți, o cămașă pe care scria „Ba pe-a mă-tii!!”, ceară în urechi, cum scrie la Constituție, și luă loc apoi în primul rând. Se mai uită odată la invitație. Așa scria: „Generalul Manole Ben Manole, în primul rând.”

La capitolul „Cea mai bună piesă rock”, ciuli urechile. Și generalului îi plăcea rockul, de ce să mințim, avea acasă toate discurile lui Dan Spătaru, era un as în materie, n-aveai cum să-l păcălești. Și pe scenă se sui Ovidiu Anton, pe care-l mai văzuse cu chitara în mână prin Cișmigiu la festivalul de dat în leagăn copiii de doi până la doi ani jumate. Așa că Ovidiu prinse a vorbi, acolo pe scenă: „E greu cu rockul. Trăim ani foarte grei pentru rock. Noroc cu noi, care ținem steagul sus. Am fost, de exemplu, la festivalul Muștarului din Tecuci, mamă ce muștar, și ne-au întrebat ăia cu semințele voi ce cântați și când au auzit că noi cântăm numai rock s-au luat cu mâinile de cap. Am mai fost la festivalul Mănușilor cu un singur deget sau crac și iar am zis de rock,iar ăia au început să plângă că știau de la Holograf ce greu e, de la Iris, de la Vunk. Noi suntem ambițioși, a mai zis Ovidiu Anton, arătând spre niște băieți de pe scenă, adică trupa lui, suntem tare ambițioși și până nu promovăm rockul în lume nu ne lăsăm”. Câtă dreptate avea. Manole își șterse lacrimile, scoase un caiet și notă: “Rockul e greu, de băgat în Constituție”. Și nici n-apucă să pună punct, că Ovidiu Anton o dădu pe celebrul rock Moment of Silence. Nene, ce melodie, ce ritm, ce riff, ce tobe, ce voce, ce acorduri, ce greutate pe Anton ăsta care rima cu ceva de beton, dar generalul era prea emoționat ca să-și aducă aminte.

De la rock, Premile Radio 2017 o dădură pe ceva mai ușor. Apăru Andra cu „Iubirea schimbă tot”, Delia cu albumul „Deliria”, Irina Rimes la debut, iar Delia cu „Gura ta”, piesă babană, Smiley degeaba, și nominalizații la cea mai bună piesă rock, că pe general îl apucă râsul: Holograf, Proconsul, Vunk și Voltaj, și de unde premiile avuseseră până atunci un aer modern, elegant, tineresc, de la nominalizările astea începu să plouă în sală. Pe alocuri ningea. Ba chiar bubuia cu bătrânețe.

„Cel mai bun mesaj” îi dădu speranțe generalului. Exact când se dădu startul la acest capitol și pe scenă apăru Smiley cu „Îndrăgostit deși n-am vrut”, lui Manole îi ajunse un sms pe telefon. Era de la Florica Ben Florica, nevastă-sa: „Vino, bă, acasă, lasă muzica, că Costache Ben Costache vrea să mi-o pună, înțelegi?”

Ajuns acasă, generalul își dădu seama că așa era. Scoase sabia și-i măcelări pe amândoi. În tăcere, adică pe silence, cum zicea și Anton.

Denis Dinulescu
2 mai 2017

Cu Jojo printre filmele românești

La Gala UCIN 2017, ediția 45, sala Studio a TNB, se intră pe covorul roșu. Direct din parcare. Numai că sunt trei covoare roșii și nu prea știi pe care e bine să intri. P-ăla care duce la panou? Păi, da, dar ăla duce numai la panou, unde vreo 10 fotoreporteri îți iau geanta, haina, paltonul că nu dau bine în cadru, și pe un frig cumplit îți fac o fotografie pentru nu știm ce. Vlad Rădescu chiar întreabă: ce faceți cu ele? Nimeni nu i-a răspuns, deși un fotoreporter cu șapcă de saltimbac părea mai deștept, mai isteț, mai șăgalnic. Și uite-așa, pe covorul lateral dinspre panoul de fotografii încep să apare vedetele: Daniela Nane, Ana Ciontea, Varujan Vosganian, Vartan Arachelian, Dan Burlac ?, Laura Cosoi, Tora Vasilescu, și mulți alții pe care nu-i știi, da’-i știi. Noi am făcut figură separată cu Mircea Florian, ca să nu mințim din cauză că am crezut că ia premiul pentru muzica la By Pass și că ne cinstește cu un morcov, doi la un bistrou vegetarian. Dar n-a fost așa, premiul l-a luat eternul Cristi Lolea pentru lungmetrajul Orizont care era fără muzică, iar noi ne-am mulțumit să o admirăm pe Anca Țurcașiu care arată senzațional.

Pe scenă apare Jojo, prezentatoarea, care ne îndeamnă să aplaudăm. Că dacă tot începe Gala, noi ce să facem? Ea a fost gravidă și nu e la UCIN secție de gravide, dar ea e mulțumită că are doi copii. Să aplaudăm, zice ea. Și noi pac, pac, pac. Jojo zice că Joseph Kappl a compus imnul UCIN, și că să-l ascultăm. Îl ascultăm, dar ține două secunde deși este un imn profund cu niște tobe și-o vioară. Mamă, ce imn, zice Jojo, dar nu aplaudăm? Ba da și pac, pac, pac din pieptul a sute de oameni. Jojo, vorbăreață rău, mai zice: Să ne amintim de Dan Spătaru. Și vine un solist, care falsează îngrozitor, și cântă ceva Dan Spătaru. Dansează niște fete de liceu. Atât de modern și de îndemânatic, că nouă ne dau lacrimile. Așa dans n-am văzut nici la Madonna, nici la Michael Jackson, nici la emisiunile TVR-ului, nici nicăieri. Dar să aplaudăm. Și noi iar pac, pac, pac din mii de palme.

În sfârșit apare Laurențiu Damian. Aplaudăm, zice Jojo. Laurențiu Damian prezintă niște moși ai filmului, oameni la 90 de ani. Bravo lor, aplaudăm cu privirea la Jojo, care ne îndeamnă s-o facem. Deja există între noi o înțelegere tacită: cum deschide gura noi pac, pac, pac de sute de ori din palme. Un moș drăguț și simpatic zice ceva de Caragiale. Era să adoarmă pe scenă și-atunci Laurențiu Damian l-a scos și l-a dus în sală ca să poată sforăi confortabil în fotoliu. Noi, ați ghicit, pac, pac, pac din palme și din picioare. Jojo e mulțumită, îi convine situația iscată între noi și ea, pentru că discursul ei e subțire, fără umor, și-aunci țopăiala noastră din palme o scoate din încurcătură.

Încep, de bună seamă, premiile, noi pac, pac, pac, pac!! Pe scenă încep să curgă Cristi Puiu, Ana Ciontea, Tudor Giurgiu, Daniela Nane, Șerban Georgescu, iar Cristi Puiu, Gh Visu, Liana Săndulescu, Sam Cohen, Norbert Fodor, Cornel Mihalache, Anca Țurcașiu, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, apoi celebrul machior Mircea Vodă, care, credem, a vopsit juma’ de cinematografie românească, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, a urcat scena și fata lui Sorin Medeleni, că Sorin a luat post mortem premiul de interpretare masculină pentru Sieranevada, Dana Păpăruz și așa mai departe, unii din ei dând premii, alți luîndu-le, și noi binenețeles pac, pac, pac la îndemnul mai clar al lui Jojo: dar noi nu aplaudăm? Și noi, ba daaaaa!!!

Și iar un cântec românesc, de data asta Angela Similea, un cântec modern, ritmat, voios cum sunt toate melodiile românești, cântec însoțit de coregrafia acelorași fete de liceu, coregrafie care pe noi ne-a înnebunit din nou până la lacrimi. Plângeam și ne gândeam că așa dans n-am văzut nici la Balșoi Teatrî, nici la George Michael, nici la dervișii ăia din piața Tcsîm, și nici măcar la Elton John la care nu e cu dansuri. În sfârșit, Jojo face un semn și zice: să aplaudăm că ceva, iar noi bum, bum, bum, de dat asta mai aplicat, pentru că deveniserăm profesioniști.

Ca să nu mințim, spectacolul premiilor a fost elegant, curat, de ținută. Așa că lumea s-a retras apoi în foaier la un vin din Cramele Sarica, unde s-a băut un roze mișto numit Caii de la Letea. S-au format bisericuțe, normal. Noi am stat cu așa, cu așa și cu așa, și dădeam din cap salutând ba pe Doina Gradea, ba pe Ioana Crăciunescu, ba pe Radu Corciova, ba pe Vlad Leu, ba pe Paul Chiribuță, ba pe așa și pe dincolo și așa mai departe.

N-am plecat fără s-o căutăm pe Jojo, ca să ne facă semn să aplaudăm, și fără s-o căutăm pe organizatoare ca să-i mulțumim de invitație. Și cam asta a fost tot la Gala asta, la anu’ cine știe?

Denis Dinulescu 
25 aprilie 2017

Foto: Florentina Tănase

Acordeonul generalului Ben Manole

Generalul Manole Ben Manole, prietenul nostru și cel care ne îndrumă pașii în muzică se hotărî să-și cumpere un acordeon. Nu știa să cânte la el și nu de asta îi trebuia. Avea ordin să stabilească dacă un instrumentist obosește repede la hărăbaia la care cântă, pian, tulumbă de pompier, în felul acesta stabilindu-se niște sporuri în bani sau produse: pâine, orez sau lișiță. Nu mai spunem că generalul trebuia să dovedească, prin exemplul personal, că un instrumentist nu obosește niciodată și că, deci, sporurile sunt inutile, iar cei care le cer sunt niște șmecheri, niște leneși, niște oameni cărora li se poate băga instrumentul pe gât. Apoi, această constatare, avea să fie menționată în Constituția României, la alineatul: Obosim sau nu cântând?, paragraful 3, secția acordeoane/alte instrumente. Evident, Constituție coordonată și apărată tot de nelipsitul și dragul nostru Manole Ben Manole.

Se duse la reprezentanța Hohner, Calea Rahovei 223, în spatele unui bloc cum stai cu fața la piață. Dinăuntru se auzea muzică: canțoneta In ginonchio da me, de un autor necunoscut. Generalul recunoscu clapele Hohner-ului Bravo III. Dacă era și la un preț bun, era un om făcut, ar fi dat pe el 20 de lei și ar fi păstrat restul până la mie. Că o mie de lei primise de la garnizoană. Dar dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Ieși într-un final o fetișcană, care imita cei drept clapele și canțoneta, dar care-și oferi serviciile: 200 lei acordeon de juma de oră pe scaunul mașinii, o mie de lei acordeon toată noaptea.

La reprezentanțele Roland și Thomann, acordeoanele erau roase de șoareci și din cauza asta foarte scumpe. De exemplu, unul ros de un șobolan misterios nedescris în Constituția României costa până la 3.000 de euro. Nu scotea niciun sunet, dar puteai fredona tu ce vrei muncind la burduful mare, groaznic de greu că generalul se gândi să-l ia p-ăsta. Nu-l luă.

Ajunse la reprezentanța Weltmeister. Cioc, cioc, cioc. Când se deschise ușa avu un șoc. Goală, cu acordonul de gât manevrat la clape de Costache Ben Costache Florica Ben Florica, nevasta lui, îl întrebă: doriți Welmeister Meteor? Cântă singur Pe Valea Prahovei cu Holograf, Să-mi scrii din depărtare o scrisoare, Suge-o Ramona și altele.

Generalul se întoarse acasă. Învins. Ce putea spune la garnizoană? Îl puteau trece la defect și înlocui. Dar ceva îl salvă. Ceva de pe Youtube. Văzu clipul Metallica. Cum cântau ei la jucăriile alea și ce bine se auzea. Din living auzi o tobiță, parcă de pionier, un xilofon, parcă de păpuși. O muzică. Care venea din camera Floricăi Ben Florica. Deschise ușa și, într-adevăr, erau Florica și Costache Ben Costache, adjunctul lui care se jucau de-a trupa rock în vârful patului. Și că se jucau și cântau n-ar fi fost nimic, dar îi apărau și onoarea de familist. Așa cum conveniseră. Da, așa cum conveniseră, punct.

Denis Dinulescu
24 februarie 2017

AUDIENȚELE GENERALULUI MANOLE

Generalul Manole se rade la oglindă. Este o zi importantă. Toți cei care vor să destabilizeze sau să propună noi amendamente la Constituția României vin în audiență. E odată pe lună și generalul trebuie să-i primească pe toți. Se rade și fredonează ceva dintr-un Gryphon vechi, Raindance, 1975, că-i dă voie Constituția. Când trece pe obrazul drept hămăie ceva din Close to the Edge a lui Yes, e mai vesel și mai educativ decât Gryphonul ăsta pe care l-a uitat toată lumea. Acum își dă cu Odicolon, un parfum cazon de care n-a scăpat din timpul lui WW2. Încearcă o cravată roșie, una maro. Cascheta. Iese strigând la Florica, ca în fiecare dimineață: Dragă, ai grijă de onoarea mea de familist.

Prima care a intrat în audiență a fost Alba ca Zăpada. Avea o rochie neagră care-i scotea în evidență albul zăpezii cu care era îmbrăcată pe dedesubt. Era frumoasă, albă, roșie în urechi, un gât chihlimbar, doi ochi cireașă și așa mai departe. Frigul se târî după ea în cabinetul generalului. Își aprinse un pachet de țigări din flori de tei și zise: Generale, trebuie trecut în Constituție obligația românilor de a cânta prost. De-a cânta aceeași melodie, cum se întâmplă de-o vreme la Eurovision. Chiar n-ați observat? Că e Paula Selling, că e norvegianul ăla, că e nu-ș cine, n-ați observat că toți cântă aceeași lălăială? Și nu e bine? Este foarte bine. Sunt aceleași versuri: Io am nevoie de mine sau de tine, tu nu, tu nu, în timp ce marea e cristalină. Da, cristalină. Așa era și când năvăleau turcii, tot cristalină, dar turcii cântau într-o limbă pe care noi n-o-nțelegeam, așa că nu e copiat de la ei. Mă rog. Ați înțeles? Trebuie neapărat trecută această obligație, asta-i va ajuta și pe compozitori, nu-i așa?

Val vârtej, c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, intră Cumințenia Pământului. Îl pupă pe general pe obrazul proaspăt ras și zise după ce-și suflecă izmenele, cămașa și rochia: E nedrept, generale, e nedrept!! Nicio melodie de muzică ușoară românească, ca să nu mai zic de cele de rock, nu începe cu Arsenie Boca. De la el avem numeroase sfaturi care, prin muzică, pot fi transmise și altor popoare. Nu? Că numai muzica circulă rapid, are boxe, cărțile n-au. Și să-ți dau câteva exemple de sfaturi adânci ale lui Boca: Ori rapid, ori sănătos/Două pe față două pe dos, sfat din care răzbate nevoia de viață, de mișcare, de energie, că ce este acel două pe față, două pe dos? Este energia universală a poporului român. Sau: Pălăria ca pălăria, dar mai bună e soția... vecinului. Nu? Iată buna vecinătate dusă exemplar spre cotidian. Ce-i mai bun ca nevasta vecinului? Sandero? Clio? Nu. Ci chiar nevasta vecinului, că-i mai tănârâ, mai ceva la fund și mai deșteaptă. Așa și?, îl întrerupse Manole Ben Manole. Păi, generale, astea trebuie trecute în Constituție, ca să știe lumea. Bine, trec. Altul!!

Apăru Motanul Încălțat. Avea o sabie de aur și fredona Da, mătușă Aglaia, sunt beată tra la la!! Își scoase pălăria. Zise: Aveți un birou atât de mic încât în el nu pot primi niciun telefon. Aștept un telefon, asta vreau să zic. Am să ies în curte când îmi sună elogiul, dar până atunci am să vă cânt o melodie care cu siguranță trebuie să fie și în Constituție. O melodie de bunăstare, cum vrea poporul. Dacă nu vă place, ne vom bate cu săbiile. Motanul se sui pe masă și începu: Dacă ploaia va veni, băieții plânge că n-are bani. Cam așa ceva.

Generalului nu-i plăcu melodia. Își scoase sabia și până să apuce Motanul Încălțat să răspundă la telefonul care taman atunci a sunat, l-a străpuns în ficat. Și curgea sângele, măi, dar curgea sângele, curgea la vale pe scări.

Denis Dinulescu
7 februarie 2017

Muzica românească în 2017

Mmmmmmmmm, bîbîbîbî, nnnnnnn, viuviuviu, nanana!!! Generalul Manole Ben Manole fredona basul lui Eberhardt Weber prin casă și tobele lui Trilok Gurtu din același trio: pac, pac, bum, bum, tîrtîrtîr!!! Era deschis la veston, cascheta-i zăcea undeva pe covor, avea o cafea nebăută, privea o fotografie cu lebede și se gândea cum va arăta muzica românească în 2017, pentru că trebuia musai să scrie în Constituția României ce constata. Nnnnnn, mîîîîuuuu, buuuubaaaa, buibui....și-și dădu seama că trebuie s-o cheme pe Florica Ben Florica, nevasta lui, să discute cu ea. Femeile sunt întotdeauna mai sensibile, iau notele joase mai jos și se pricep la țoalele solistelor.

Draga mea, începu generalul, trebuie o schimbare. Unde, dragă? În muzica asta ușoară românească. Crezi că ne mai putem prezenta oricum la Eurovision 2017? Io zic că nu, și sunt ditai generalul, și am viziune, am tactică, am spirit de observație mai acătării decât Costache Ben Costache cu care-mi aperi tu onoarea de familist. Înțelegi? Înțeleg. Trebuie o muzică mai implicată, îmbrăcată în alb, așa cum umblă țăranii în filmele românești, o muzică problematică, emblematică, tradițională poporului român. Nu mai merge cu versuri dulci, d-alea mamă, mamă sunt beată, tată sunt chială, sau hai cu tractorul la furat măgari, nu. Trebuie, în primul rând, o chitară bas puternică, un cinel, două bețe și niște versuri moderne. Adică cum, făcea Florica pe proasta? Păi, uite-așa: tu fă ca basul, iar io bag versurile. Florica începu: bum, bum, buim, bam, bam, biuuuuu, biiuuuu, generalul zise și el: Mandarinul povestește, care se crăcește, florile iubește, până născocește, la mal, mal mal mal, dar eu te vreau pe tine, că fără tine nu pot, nu pooooooottt!! Îți dai seama câtă emoție? Înțelegi, Florico? Da. Și nu e bine? Ba da.

Trebuie mai multă tinerețe, continuă generalul în timp ce-și scotea pantalonii. Implicare, tinerii pot face așa ceva, noi nu. Ce, vrei să ajungem ca Proconsul, ca ăia cu dacă ploaia va veni? Să fim nevoiți să behăim nimicuri? Doamne Ferește!! Nu. Trebuie să ținem cont de politică. Toate s-au schimbat în România. Nu numai beția. Ci și dragostea. Și fericirea. Ba chiar și numerele de la 6 din 49. Sunt altele. Cum altele, Manole? Păi, nu, că sunt tot alea, dar metaforic sunt altele, nu-nțelegi? Ești beată? De ce vorbești beată cu mine? Da’ tu de ce-ți dai pantalonii jos? Cum de ce? Păi, nu cântăm ceva în pat? Acum, dimineață? Da’ când? Că la 11 trebuie să fiu la unitate cu Constituția modificată la paragraful Muzică. Și trebuie să-ți arăt o melodie nouă în pat. Păi, o știu de la Costache, nu te mai deranja.

Generalul își dădu seama că se chinuia degeaba. Florica nu era melomană. Cum de-o luase? Ce fusese în capul lui? Era și urâtă, avea și nasul mare, și citea toată ziua cu Costache Ben Costache, adjunctul lui, cărți din care nu răzbătea nicio muzică. Va trebui să termine odată cu povestea asta, chit că onoarea lui de familist era la adăpost.

Se sui în mașină și conduse spre unitate. Luă mobilul și formă un număr. O voce cristalină îi răspunse: Dacă apeși tasta unu, Manole, te aștept în pat. Dacă apeși tasta doi, Manole, am o melodie nouă pentru tine tot în pat. Manole apăsă ambele taste și zâmbi fericit.

Denis Dinulescu
16 ianuarie 2017

FERENTARI JAZZ FESTIVAL

Eram siderați de Ferentari de când nici nu eram în București. N-auzeam decât că-n Ferentari au venit americanii, că în Ferentari se dau adidași pe daibogi, că în Ferentari va să vină Bob Dylan sau The Animals din cauză că Eric Burdon vrea să cânte la țambal cu ăia din favelele cartierului și tot d-astea care de la Câmpina, unde făceam școala, mi se păreau americane, din vest, ca blugii ăia pe care-i cereai nu-ș cui de la Paris.

Acum stăm în Ferentari, cum te uiți la cartier în stânga, lângă blocul ăla care are la parter un coafor, un aprozar, o cizmărie, un Dedeman, o sifonărie și un restaurant cu trei etaje, Ferentari în care nu e niciun american, ci doar un 141 cu care poți face turul cartierului.

Seara, ne punem o basma și ieșim la plimbare. Vedem Spitalul de Pneumologie, două spălătorii de mașini cu 5 lei, o pâine, două pâini și o farmacie. Și brusc dai de Piața Ferentari, că aici am vrut să ajungem. O piață elegantă, nouă, frumoasă și goală. Aici niciodată vreun țăran n-a vândut mai mult de un castravete sau doi. Un altul trei cartofi și-un pepene.

Aseară însă, 11 noiembrie 2016, totul s-a schimbat. Parcă veniseră americanii, așa de multă poliție, lumină, mașini, mici, pastramă, și oameni bine îmbrăcați pluteau în jurul pieții. Da, așa de mulți. Era o feerie de civilizație, de vis, de eleganță, de veselie, de copii premiați, de diriginți urâți, de părinți amabili, un pian și ceva microfoane care chiar mergeau. Aveam să aflăm de la un polițist că era prima ediția a Festivalului de Jazz din Ferentari, organizat chiar în piață, după ce tarabele fuseseră ascunse.

Înăuntru era cald, multă lumină, un pian la care cânta Marius Vernescu. După primele note ne-am dat seama că trebuie să-i cumpărăm toată discografia. Apoi, ca la un semnal, toată omenirea din sala improvizată a ascultat discursurile doamnei Gabriela Firea, primar general al Capitalei, și domnului Vasile Dâncu, vice prim al Guvernului României. Bun. Excelent chiar. Cu promisiuni că vor veni și la edițiile viitoare. Vom vedea.

Au mai cântat Emil Bâzgă cu New Orleans Band, Mădălina Pașol Project și Groove Hug și uite-așa Festivalul Ferentari Jazz a intrat în rândul marilor evenimente de gen precum Gărâna, Timișoara, Berlin, Paris, Montreux, București, Cartagena, Tokyo, Montreal, New York și atâtea altele.

Denis Dinulescu
12 noiembrie 2016

Dylan și Celentano

Generalul Manole Ben Manole sună din clopoțel. Așa o chiamă el pe nevastă-sa la vorbe. Altfel, fiecare-și vede de-ale lui. Astăzi este schimbul lunar de idei, de sentimente, câte-or mai fi, de promisiuni și relalizări cu care li se pare că țin căsnicia în funcțiune. Florica Ben Florica apare duhnind toată a tutun de calitate, pe care, câteodată, i-l simte și-ntre picioare. Este tutunul bun, al dracului de bun pe care-l trage pe nas Costache Ben Costache, adjunctul lui. Florica se așează sprintenă, cu toată suta ei de kile, pe un fotel din fața generalului. Bună, dimineața, Manole!!!

Auzi, Florico, ia, să-mi spui tu cine e cel mai mare muzician al lumii? Solist adică, care compune, cântă la chitară, orchestrează, d-astea pe care le-am învățat amândoi de la Arta Sunetelor a lui Radu. Întrebarea era bine pusă, pentru că generalul știa ce răspuns vrea: Florin Salam. Florin era prietenul lui cel mai bun, pe care vroia să-l lipească lângă milițianca de Elena Merișoreanu. Că așa vroia el. Că asta gândea că va fi nunta secolului și că nunta asta putea fi trecută în Constituția pe care el o păzea cu atâta strășnicie  nu de ieri de azi. Florica își dezveli un sân de douăj de kile, așa cum îi plăcea lui Manole, și răspunse: Bob Dylan? Poate Adrian Celentano? Poa’ să fie și David Bowie. Sunt mai mulți. Hendrix a murit de tânăr, cam așa stau lucrurile. Dar sigur ăștia doi sunt primii. Celentano duduie și astăzi prin toată lumea, Dylan la fel. Credeam că, bâigui generalul surprins, credeam că sunt numai români. Doina Badea ce-are? Ilinca Cerbacev? Holograf? Și, în definitiv, de unde știi tu chestia asta cu Dylan și Celentano? Cine ți-a zis? Costache? Nu, nu știi că Costache nu ascultă decât Slayer? Știu de la Arta Sunetelor, pe care, te rog, s-o treci în Constituție. Cine n-o știe pe muzica asta, la canal. Știi ce? N-am chef să mă cert cu tine. Hai să vedem un film muzical românesc și ne limpezim. Hai!!

În sală se luară de mână. Pe ecran, doi tineri vor să-și facă o formație. Vezi, Florico, șopti generalul, și noi trebuie să ne facem un grup ceva. Exact ca-n film. Păi, Manole, noi avem ca la 60 de ani fiștecare. Și? Tu la chitară și io la tobe. Scrie în Constituție. Și versuri, impresar, astea cine le face? Păi, Radu, de la Sunete. Bine, facem. Dar mai stăm puțin să vedem dacă tinerii se iubesc, că dacă noi nu ne mai iubim muzica noastră nu mai are nicio valoare. La Dylan și la Celentano este atâta dragoste, atâtea necazuri, șomaj, inundații, războaie, scumpiri, pas cu pas pe care fără dragoste puternică nu le treci oricât de bine ai cânta. Hai, acasă. Vedem noi.

La ușă sună Florin Salam. Nu degeaba îl chema așa, că adusese salam de vară, salam de primăvară, de iarnă, uscat și umed, salam de Sibiu, tobă, cârnați, salată roșie, varză, postere cu femei goale mâncând salam, un parlamentar cu salamul pe umăr și câte și mai câte. Se puseră pe mâncat. Serios. Veni și Costache Ben Costache. Realitatea o contrazicea pe Florica. Nu, Dylan și Celentano nu erau pe primele locuri din toate timpurile. Ci Florin.

În mijlocul ospățului, Florin scoase un cuțit ca să taie ghiudem și ceapă. Pe loc compuse o melodie, pe care o cântară rapid toți, așa frumoasă era: Ghiudemul ca o sarailie/Sus pe cer e-o ciocârlie/Florin are-o pălărie/Care-ți toarnă-n cur beton.

Cam așa ceva. Asta a fost povestea tragică a celor doi mari muzicieni, Dylan și Celentano. Da, asta a fost.

Denis Dinulescu
12 octombrie 2016

BRAZZ 4 sau Jazz at Bran Castle ediția a IV a

Generalul Manole Ben Manole, apărătorul Constituției României pe Calea Victoriei din București, auzi o furnică oftând. Era singura din camera lui și d-asta o auzea. Furnica ofta pentru că nu-i plăcea muzica pe care o auzea prin perete din camera Floricăi Ben Florica, soția generalului, care lucra cu adjunctul acestuia la un plan de apărare al căii Victoriei în caz de vreo nasoleală chimică. Da, chimică. Prin perete se auzea Blind Faith, un grup la care zicea ceva Eric Clapton la chitară și furnica nu înțelegea. Și ofta și ofta. Și mai era și Ginger Baker și iar ofta și iar ofta. Așa că generalul era încurcat. Se uită în Constituție ca să vază ce trebuie făcut când oftează furnicile. Nu era nimic de făcut, așa că se îmbrăcă și plecă spre Castelul Bran.

Îl izbi în nări toamna și aglomerația din jurul castelului. Era bătălie pe niște bilete. Era un festival acolo, de jazz, și se vindeau bilete. Își luă și el. Un bilet pentru 3 zile. Apoi, vizită localitatea. În bazar se vindea toată China: brățări, țâțe de plastic, brânză, desene, căciuli, insigne, săbii, dinți cu sânge, sânge la ghiață, bere, cămăși, ii, mănuși, iar mănuși, ciomege, bastoane, pălării, nasuri, ceasuri și multe, multe altele mișto. Mișto de tot. Generalul trase o palincă și se duse în camera lui de hotel. Își puse un film pentru adulți, că asta era el: un adult.

În prima seară de festival văzu pe scenă trioul Bobo Stenson, pian, Palle Danielsson, bas și John Christensen, tobe. Apoi, Trioul Giovanni Guidi, cu Giovanni Guidi, pian, Thomas Morgan, bas și Joao Lobo, tobe, care-i plăcu tare mult. Chiar fredonă o melodie și vroia s-o țină minte ca să i-o cânte și Floricăi: pam, para, tara, pam, paparatara!!! La finalul primei seri apărură ăia de la Phronesis, buni de tot, cu Jasper Hoiby, bas, Ivo Neame, pian și Anton Eger, tobe. Bătu mult din palme până făcu bășici.

A doua seară fu și mai și. Întâi Helge Lien Trio, cu Frode Berg, bass, Helge Lien, pian și Per Oddvar Johansen, tobe, care-l făcu pe general să scoată palinca din traistă și să tragă o dușcă. Veniră apoi ăia de la Stefano Battaglia Trio cu proiectul ăla mișto, In the Morning. Erau Stefani Battaglia, pian, Salvatore Maiore, bas și Roberto Dani, tobe. Mamă, mamă!!! Ultimii din seara aia au fost Daniele di Bonaventura Band’Union cu Daniele di Bonevantura, bandoneon, Marcello Peghin, chitară, Alfredo Laviano, percuție și Felice del Gaudio, bas. Un regal.

A treia seară și ultima fu cea mai bestială. Cu Ulrich Drechsler/Stefano Battaglia în proiectul Litle Peace Lullaby. Apoi grupul Jacob Young Trio, cu Jacob Young, chitară, Bendik Hofseth, sax și Paolo Vinaccia, tobe. La final grupul Quadrivium, cu Markus Stockhausen, trompetă, Jorg Brinkmann, violoncel, Angelo Comisso, pian și Christian Thome, tobe. De vis.

Generalul se retrase la hotel covârșit de atâta jazz de bună calitate. Când să dea drumul din nou la filmul pentru adulți o văzu pe nevastă-sa în pat. Sub plapumă. Florica îi făcuse o surpriză. Era goală și-i spuse: Zi-mi și mie o melodie de la festival. Ca să-l prinză. Dar generalul se ținu tare: taratara, pam, pam, tarataratara rerettereree, bum, bum, pam pam!! După care stinse lumina și se prăvăli în pat. Pac, pac!!

Denis Dinulescu
16 septembrie 2016

CONCERT CU TROMPETRE

Submarinul generalului Manole Ben Manole urcă liniștit spre Reșița. Aici, generalul vrea să vadă dacă pe Calea Victoriei din oraș este respectată Constituția României. Scoate periscopul și vede aceeași sărăcie ca-n toată țara, același haine strâmbe în magazine, aceia oameni prost îmbrăcați pe stradă și constată că Constituția, da, este respectată. 

Submarinul merge mai departe. Urcă pe Cerna, râul care leagă Timișoara de Caransebeș, de Reșița și de Londra acum când nu mai e în Europa. Manole are sfat cu Florica, soția lui: Mergem la Gărâna să-i prindem în ofsaid. Am auzit că acolo Constituția este terfelită rău de tot de toți oamenii ăia de acolo, unii de la București, dar mai ales de muzicanți, care vin cu niște piane mai mari decât le permite legea. Uite, scrie aici, în Constituție la pagina 8: Trebuie piane mici, chitări mici, care pe spații mici să dea cea mai bună muzică. Adică nu pe scene care trebuie încălzite, consumă apă, vrea mâncare, femei și alte alea interzise de cartea noastră de căpătâi, Constituția. Florica îl aprobă: Da, generale, da, scumpul meu fioros, și-i făcu cu ochiul lui Costache Ben Costache cu care păzea onoarea de familist a generalului. 

În fața bisericii din Văliug era ciopor de lume. Generalul opri submarinul, se dădu jos, și află că în biserică e un concert. Excelent. Era momentul să dea primele amenzi nasoale, așa cum i-a spus șeful: Bă, boule, să nu te-ntorci fără chitanțierul consumat. Concertul se chema Trompetre și era de fapt un concert la trompetă al muzicianului Petre Ionuțescu, fondator al formațiilor Funky Growl și Blazzaj. Apărut inițial ca un proiect solo, Petre Ionuțescu și-a alăturat pe parcurs mai mulți artiști și prieteni, conceptul proiectului devenind astfel TROMPETRE cu PRIETENII. Generalul luă loc în strană. 

Componența proiectului care se desfășoară în fața lui la Biserica Catolică din Văliug este: Petre Ionuțescu la trompetă, fluier, caval, tilincă, Gabriel Almași la chitară electrică, Sergiu Cătană la percuție, Arthut Balogh contrabas, Marian Ciuma în calitate de pictor sound designer și Alin Constantin DJ K-lu. Piesele, constată generalul, sunt compoziții originale având ca punct de inspirație natura, într-o multitudine de manifestări. Stilul este ambiental, eclectic experimental, cu pete de culoare autohtone. Între pereții vechi ai bisericii, concertul este un deosebit eveniment acustic, iar atmosfera una specială, pentru că Trompetre și Prietenii călăuzesc spectatorii pe tărâmuri de poveste, magice muzical. Pe general îl năpădiseră emoțiile. El nu învățase la școală așa ceva. Acolo se asculta Adi de la Vâlcea cu celebra lui melodie Ce mare este fără tine patu', pe care o avea și în submarin. Îi zise Floricăi: Fă, nu-i de noi aicea, ăștia e pe altă lume chiar dacă nu respectă deloc Constituția. Aș putea să le confisc biserica, înțelegi? Biserica e ceva sfânt, unde se numără mulți bani, nu se cântă. Înțelegi? Hai la Untold.  

Florica căzu pe gânduri, își netezi fusta, își urcă sânii la loc în cupele prea mici și zise: Puiuțul meu pământiu, dragul meu mușețel de alamă, io n-aș merge la Untold. Acolo, muzicienii lu’ pește bagă muzică în USB de acasă, se prefac că apasă pe trei butoane, ridică mâinile în aer în semn că se predau și cântă toți aceeași melodie. Ori noi suntem evoluați. Noi știm și melodia aia a lui Adi de la Vâlcea Să dăm cu pixu'pe hârtie, ori nu-i de colea. Hai mai bine în Gărâna. Ne împrietenim acolo cu altă muzică. Cum n-am învățat niciunul din noi la școala din Băneasa. Hai, scumpul meu prezervativ cu miros de plastilină bună. Și s-au dus în Gărâna, că acolo era aniversarea de 20 de ani a festivalului. A SUIVRE.

Denis Dinulescu 
20 iulie 2016

BREXIT

Supărare mare pe generalul Manole Ben Manole: Anglia ieșise din UE. Era o țară la care ținea foarte mult. Fusese și el în tinerețe prin Londra și-i rămăsese gândul la mirificul oraș. De fapt nu fusese, ci primise o vedere de acolo, de la un alt general de securitate român, vedere ce înfățișa trei gagici mișto spălând rufe în Tamisa. Una din ele era cu fața la aparat, deci și la Manole, și-i făcea cu ochiul. Toate aveau funduri mari, englezești avea să hotărască, așa cum îi plăceau lui. Normal că se îndrăgosti pe loc de marele oraș, deși mâzgălitura de pe spatele vederii era un căcat: Te sun io, generale.

Generalul plângea. Dacă se desființa UE se ducea naibii și România. Implicit și slujba lui. Că cine să mai aibă timp de Constituția lui, cine s-o mai respecte, de ce s-o mai vegheze? Se uita pe Calea Victoriei din balcon și-și imagina milioanele de români întorși din Europa strigând: Vrem de lucru, Vrem haleală, Vrem spitale sau cam așa ceva pe melodia aia mișto a lui Taxi, grupul preferat al românilor care trăiesc pe spații mici. Sau pe melodia aia a lui Holograf Și băieții plânge, care îndeamnă la smerenie, la lacrimi și batiste. Asta era o idee bună: Să se apuce de fabricat batiste, să aibă de dat la imigranți. O strigă pe nevastă-sa.

Florica Ben Florica se extrase de sub Costache Ben Costache, își puse chiloții roșii de gabardină, chiloți de generăleasă dați de la unitate, și intră în living. Ascultă, măi, femeie, ce zic oamenii ăștia deștepți de prin Germania, Franța, Cehia sau de la noi. Ascultă: Dacă UE dispare, dispar și civilizația și cultura occidentală. Îți dai seama, Florico? Mănâncă căcat ăștia Manole!! Căcat mănâncă deștepții tăi. Păi, n-avem noi cultură de pus în loc? N-avem Cucuteni? Horezu? Pas cu Pas? N-avem Holograf și Bubu Experience? N-avem tablouri de Grigorescu? Baba? Avem. Umplem Europa cu ele. Și nu numai cu ele, ci și cu Mihai Trăistaru, Anda Adam sau Teo Trandafir. Ce te joci cu românii? Cu cultura noastră? Și-apoi, ce, n-am inventat noi Anglia aia? Ai uitat? Scrie în Constituție. E la primul paragraf: Dacii au colonizat Marea Britanie. Păi, dacii vorbeau engleza, Manole, nu englezii. N-a fost decât furăciune. Nu te uiți la MTV-ul nostru? Cântă ai noștri soliști în engleză de mama focului? Păi, cum vine asta? Așa că să mă mai lase cu Anglia lor. Păi, da, măi, Florico, dar mai sunt Iordăneștii, Burlăneștii, Andoneștii din fotbal. Cu ei ce facem? Îi exportam dracului la Manchester United. Dar așa? Manole se ștergea la ochi cu pagini din Constituția României. Mai zise: N-am fost noi acolo să dăm câte o sticlă de ulei și bocanci la votanți, aia e. De ce nu ne-am dus? Păi, că nu scrie în Constituție, Manole, și nici ăștia în cântecele lor n-o spun. Ce-avea dacă Pepe sau Bere Gratis ziceau două vorbe acolo de ulei? De măsline? 

Florica se întoarse în camera ei. Amantul Costache o întrebă: Ce-a fost. Nimic, zise femeia. Plânge și ăsta cum plânge toată România fără să știe de ce. Nici măcar nu știe unde este Anglia și de ce regina aia poartă pălării. Da, am văzut, pe cap. Dar unde? La fund? Da, acolo ar trebui purtate, unde o doare pe toată România de Anglia.

Denis Dinulescu
25 iunie 2016

Eurovision pe Neajlov

Generalul de brigadă Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei din toată țara era în această dimineață deosebit de mâhnit. Supărat foc chiar. Lacrimile îi cădeau până pe cămașa roșie de general acoperit, cămașă pe care scria No To Racism, așa cum văzuse la echipa lui de fotbal FC Clejani din Clejani. Dar de ce era în depresie cruntă generalul, se întreba pe bună dreptate toată Calea Victoriei. Pentru că i se sinucisese o găină. Nu o simplă găină, ci GĂINA, cea care inspirase atâtea capitole și alineate în Constituția României. O GĂINĂ verde, cu ochii roșii, fustă mov și aripi incolore, din alea de zmeu.

O găsise de dimineață cu toporul înfipt în cap. Capul i se despicase în două, în patru, sângele zbânțuia pe pereți. Pe topor erau amprentele ei, deci asasinatul fuse dat deoparte. La picioarele ei, care încă se mai zbăteau, fu găsit un bilet: Vreau ca următorul Eurovision să se desfășoare pe Neajlov. Atât. Generalul fu cuprins de invidie: Un asemenea bilet putea să lase și el. Ba chiar și nevastă-sa, Florica Ben Florica. Scoase brusc lista cu toți sinucigașii celebri pe care-i urmărea încă din școala de securitate: Van Gogh, Maiakovski, Esenin, Hemingway, Cesare Pavese, Paul Celan, Gherasim Luca, Urmuz, Condrea, Hitler, Augustin Doinaș și balerina aia, Liciu. Și ei lăsaseră bilete, dar nu de o asemenea gravitate ca GĂINA. Începu să le studieze biografiile ca să înțeleagă motivațiile gestului și repercursiunile asupra oamenilor din jur. Drept care se hotărî să comită și el actul suprem: Suicidul. Dar unde? De ce? Ce să scrie pe bilet? Nu, nu se va sinucide, ci se va arunca în lupta pentru afirmarea unui Eurovision pe Neajlov. În amintirea GĂINII lui scumpe.

Însă de unde bani? În Constituția României nu erau prevăzute Eurovisioane prin țară și nici bani. Așa că își aduse aminte de Trupa Taxi. Numai TAXI putea să facă un Eurovision pe spații mici, de lemn, fără microfoane, cu o singură melodie, așa cum și erau toate eurovisioanele românești. Veni solistul TAXI. Am compus o melodie despre smerenie. Cum se numește, întreabă Manole Ben Manole. Smerenie!! Cânt-o!! Ăăăăăăăăăăă, smerenie, ăăăăăăă spațiiiiii miciiiii, ăăăăăă, de leeeeeeemn!! Cam așa ceva. Da’, zise generalul, seamănă cu Moment of Silence. Normal. Toate melodiile românești sunt compoziții din anii 50, secolul trecut. O lălăială cu cer și lacrimi la început și un refern ritmat copiat de la Macarale sau de la Pe Valea Prahovei la sfârșit. Și e normal, riscă generalul o întrebare definitiorie, grea. Da, e normal. Bine. Atunci, hai să facem un  Eurovision pe Neajlov, în dreptul satului Vadu Lat.

Aduseră niște spații mici de lemn, de fapt niște cotețe, chitări aveau ei și sunară soliștii. Prima veni Delia. Solista era cu telefonul la ureche. Vorbea: Da, mamă, am ajuns, sunt beată, ce vrei? Când auzi generalul, explodă de furie. Adică el făcea un Eurovision decent în amintirea GĂINII, și asta-i venea beată? Nu, așa nu. Ce Smerenie să aibă una care a băut până acum? Cum să facă ea pe spații mici, ritmuri ca-n Moment of Silence?

Se duse glonț la nevastă-sa. Îi spuse: Florico, dar dacă ne-am face că n-am găsit biletul de adio al GĂINII? Cum vrei Manole, că tu ești mai deștept. Dar ia aminte la DNA, că și ăia lucrează cu spații mici. Mici, mici de tot. Dă-i în mă-sa, zise generalul și aruncă biletul de adio al GĂINII în foc.

Denis Dinulescu
2 iunie 2016

Hrană pentru doi

La popota ofițerilor se servește astăzi un meniu deosebit: ciorbă de migdale cu săpun de lemn de tei, friptură de miel cu urzici și savarine cu cerneală simpatică. La o masă sunt generalul Manole Ben Manole și adjunctul său, Costache Ben Costache. Costaș, vezi geanta aia mare? Da, Manole, dar nu e o geantă mare e un sac de iută de 60 de kg. Așa, o iei și te duci jos la carmangeria noastră și o umpli cu două bucăți de carne de câte 30 de kg. Ce faci cu atâta carne, Manole? Pentru petrecere. Ce petrecere? Ai uitat? Astăzi, de ziua Flotrică, proiectăm filmul sovietic Hrană pentru Doi, și discutăm cu invitații despre muzica filmului, despre muzică în general și concluziile le trecem în Constituție. Dar filmul s-a chemat Gară pentru Doi și nu Hrană. Nu te amesteca, Hrană pentru Doi vom vedea și gata. E ordin. Ce, acolo în restaurant, în gara Zastapinsk, ăia nu haleau? Ba da. Ce? Făceau ca-n gară? Nu. Mâncau, beau și așteptau trenul și nu mă mai bate la cap. Ia-o înainte și faceți meniul. Io vin cu invitații.

Invitații erau prieteni mai vechi din școală ai generalului Manole. Numai că unii fuseseră repartizați poeți, antrenori de fotbal, jurnaliști, soliști de muzică ușoară, rock și populară, șefi de teveuri și așa mai departe. Începu filmul Hrană pentru Doi. O gară ceva, apar Nikita Mikhalkov și Ludmila Gurchenko. Ea, Vera, servește pe la mesele restaurantului din gară, el, Platon, a pierdut trenul sau cam așa ceva și este nevoit să aștepte. Platon era pianist și de câte ori era o secvență mai dubioasă începea muzica. Manole opri filmul. Zise: aici am vrut să ajung. De ce când mănâncă doi oameni într-o gară e nevoie de muzică? De ce? Și de ce nu se ilustrează momentul, secvența cu Moment of Silence a lu’ băiatul ăla? Hm? Vă rog să-mi răspundeți. Păi, generale, vorbi un poet cunoscut care scria numai despre PSD încă de pe băncile școlii, păi, filmul e din 1983 și Moment of Silence nu exista. Nici solistul. Și pe urmă, generale, vorbi un general deghizat în canar, pe urmă muzica e a acelor ani, ce nevoie este de cea de acum. Mikhalkov a pus-o p-aia și bine a făcut. Nu, cred că greșiți. Io mă refer la faptul că filmul trebuia reochestrat, sau cum se zice, și trebuiau puse melodii de Nicu Alifantis, Delia sau Alex Velea. Cum să treci în Constituția noastră muzica străină? Nu? Da, generale, aveți dreptate, vorbi un alt general deghizat însă în vânzător de pantofi, da, ar fi fost o rușine să ilustreze filmul cu Foo Fighters sau cu Metallica. Păi, ce-ar fi fost ca în gară, Vera să servească la masă pe muzica Tools? Sau pe cea a Rage Against the Machine? Nu mergea. În sfârșit, ce scriem în Constituție? Să vă spun tot io. M-am gândit să scriem o chestie călduță din care să înțeleagă fiecare ce vrea din muzica asta. Și anume să introducem un alineat în care să spunem simplu: Așa cum banii n-aduc fericirea, nici muzica n-o aduc. Bravoooo!!! Bravoooo!!! Apoi văzură filmul în liniște și tăbărâră pe cele 60 de kg de fripturi.

În camera de alături, Costache Ben Costache se uita la fundul gol al Florică Ben Florica, soția generalului. Apetisant, alb, mare, așa cum îi plăcea lui. Florica: să mergem și noi în gară la Zastopinsk. Da’ ce? Aici nu-i bine? Ce dragoste vrei să facem acolo, printre mese, scaune și miros de mămăligă? Păi, da, dar ne-am putea pune Celentano pe secvențele care vibrează de dragoste, Celentano sau Taylor Swift, Beth Hart sau Santana, Dylan sau Johny Mitchel. Sună bine. Și e departe gara asta? Nu, e în filmul care rulează dincolo. Bine, hai, pe la cât? La 4? Ba nu, la 5. Nu, la 5 nu. De ce? Că nu-l am io pe ceas. N-am decât orele 4 și 6.

Denis Dinulescu
14 mai 2016

BY PASS

Generalul Manole Ben Manole stătea la birou și răsfoia National Geographic. Un număr mai vechi în care erau niște munți vechi verzi, un deșert tot vechi galben care aveau ca explicație ceva cu dacă ne batem joc de natură așa pățim. Să înțelegem că azi n-avea chef să păzească Constituția României sau mai bine zis că n-avea chef de nimic. O chemă pe nevastă-sa: Florico!! Mă duc la By Pass. Florica rămase interzisă, nu-l știa pe Manole bolnav de inimă. Cum vine asta, Manole? Pe mine cui mă lași? De ce-mi faci asta acum? Acum când suntem așezați, cu salarii de generali amândoi, cu Costache pe mâna căruia am dat onoarea noastră de familiști. Și știi cât costă un by pass? Ești nebun? Generalul o întrerupse: Nu fă, mă duc la film. Așa se chiamă, By Pass. Unul nou, românesc. Trebuie să fie cu medici, cu operații nasoale, știi că-mi plac. N-am mai fost de mult într-un spital și vreau să văd ce se poate băga în Constituție.

Începe filmul. Un tip cu motoreta fură țoalele a doi răniți, poate mortal, tot cu motoreta. Nasol cu românii ăștia care fură tot ce găsesc. Lasă că-i prinde la final. Vin doctorii. Unul din ei o cere la mișto de nevastă pe doctorița noastră principală, dar nu se explică tot filmul de ce, or fi fost iubiți?, era la mișto?, o iubea?, îi făcea în necaz? Apare un globbetrotters. Nu se înțelege de ce apare, pentru că până la final nu-l mai vedem, nu face parte din povestea noastră. Așa cum nici cu hoțul de pe motoretă nu ne mai întâlnim. Nici el nu face parte din povestea noastră. Atunci de ce apare? Generalul se mișcă nemulțumit în scaun. Ar vrea să plece, dar îl cunoaște lumea din sală. Apoi, la un bolnav, Mătăsăreanu, cei trei ambulanțieri, șoferul, medica noastră principală și asistentul găsesc o saltea cu bani. Plină ochi cu bani. De care nu știe nimeni, presupunem noi și chiar și ei. E de fapt miza filmului. De aici trebuia început, își zise generalul, și-și citi un sms în care Florica îl întreba cât durează By Pass-ul ăsta ca să aibă grijă cu Costache să pregătească masa. Pe ecran o secvență de la benzinărie. Asistentul fuge neplătit. Șoferul își ascunde fața și plătește în fise de 50 de bani. De ce? Care-o fi cioaca, se întreabă generalul. Cam multe întrebări acum când cei trei se hotărăsc să se întoarcă la Mătăsăreanu și să-i ia banii, despre care Mătăsăreanu nu mai aflăm nimic, adică dacă a murit, dacă a ieșit din spital, dacă cineva din State știa de banii lui și altele. Ambulanțierii au procese de conștiință. Să ia banii? Să nu-i ia? Decât să-i ia procuratura, mai bine ei. În cadrul acestui proces de conștiință șoferul se schimbă de uniformă zece minute, îi vedem claia de păr de pe piept, chiloții, tricoul vechi, ea, medica noastră principală, zace în pat și-și amintește de zbenguiala erotică cu asistentul, asta așa era că trăiau împreună, da, dar asistentul mai trăia și cu o soră mai tânără, că așa-s asistenții ăștia școliți din spitale, și deci în cadrul acestui proces colectiv de conștiință și șoferul își taie talpa piciorului? și anunță la stație: M-am tăiat în talpă, nu mai pot călca ambreiajul, fără ca tipa de la celălalt capăt să-l întrebe, cum, prin bocanci?

Generalul își dădu seama că vede un film prost. Cu situații lăsate la voia întâmplării, cu o miză, banii, destul de americănească, rezolvată însă mediocru, ba chiar mai rău. Își dădu seama că vede un film de începător, de regizor fără talent. Își făcu datoria și notă protagoniștii: Regia Nap Toader, scenariul Alin Ludu Dumbravă și Dan Stăiculescu, scenografia Velica Panduru, producător Corina Stavilă și actorii Medeea Marinescu, Gabriel Spahiu și Alexandru Potocean. Sonor mizerabil. Muzica excelentă a lui Mircea Florian nu reușește din păcate să dreagă nimic din calitatea slabă a filmului.

Florica Ben Florica, nevasta generalului, auzi portierele mașinii. Îi spuse lui Costache Ben Costache: Hai, puneți țoalele că a venit. E trist. Înseamnă că nu i-a reușit By Pass-ul și trebuie să-l înveselim. Cum? Cum, cum? Să-l luăm în mașină și să mergem noi la Mătăsăreanu ăla să-l luăm banii, că așa scrie în Constituție: Bunăstarea la români este inaliniabilă, ignifigiabilă, introvertinabilă sau cam așa ceva și e garantată de stat.

Denis Dinulescu
6 mai 2016

ÎNVIEREA

Pe Calea Victoriei treceau știri din 1969: Ședința Comitetului Central, tovarășul a zis, mii de kile la hectar, pește oceanic, un ghiozdan pentru fiecare adult, un porumb pe cap de locuitor. Generalul de securitate Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei le privea cu gândul aiurea. Problema lui acum în aprilie 2016 era alta: Peste câteva zile învie ăla, Iisus, și dacă trece pe aici, pe Calea Victoriei și vede atâtea magazine de muzică ce zice? Nu e prea deșănțat? Sunt chitare care fac reclamă la Jimi Hendrix. Ori, stai acum în cap și-n cur și explică-i lui Iisus cine a fost Jimi. Sau Chifiriuc. Nu era oare mai bine ca în răgazul avut până la Înviere să reprofileze magazinele? Tot de muzică să fie, dar cu scule, cu instrumente de acum 2.000 de ani: Clopote, o piatră, un burduf, câteva alămuri, un covor, fluiere, chestii d-astea care produceau sunete atât de melodioase pe vremea aia că dădea Iuda pe ele arginți.

Din dilema asta trebuia să-l scoată chiar Constituția. Deschise la pagina cu Muzica. Dacă în cartolină zicea de Jimi, așa rămânea, de nu, desființa magazinele. Acolo scria negru pe alb: Poporul Român are dreptul la muzică odată pe an și atunci numai la Eurovision. Celelalte manifestări vor fi considerate eretice și vor fi pedepsite ca atare. Și  mai la vale: Dreptul alienabil al poporului roman de a behăi sub formă de cântece în momente de veselie, nuntă, înmormântare și furt este indestructibil, nu-i poate fi luat, înstrăinat sau dat cu împrumut potentaților zilei. Nasol. Problema era cât se poate de gravă. Și nu putea fi descurcată decât de adjunctul său, Costache Ben Costache, general de securitate cu trei stele, care îl ajuta la paza strictă a Constituției României. Îi dădu telefon.

Costache Ben Costache era în pat cu soția generalului Manole, Florica Ben Florica. Ascultau Marilyn Manson și așa goi cum erau dădeau cu picioarele, burțile și mâinile prin toată camera, că se zguduia salteaua mai ceva ca trilurile de privighetoare care nu știau ce înseamnă, dar le plăcea cum sună: trilu, liru, trilu, liru. Costache zise femeii: După asta băgăm Humble Pie sau Five Finger Death Punch. Da, da, da, așa facem, scumpul meu plastilin sau punem ceva dulce și pentru mine, pe fata aia, Esperanza Spalding. Mamă, dacă ne-ar afla Manole că ascultăm pe lângă Constituție ne omoară. Acolo scrie numai de Macarale și Holograf. Ha, ha, ha!!! De unde să afle?, și continuară indecent zgâlțâiala prin pat când sună telefonul. Era Manole. E Manole zise Florica. Stai să mă-mbrac, să nu-și dea seama, să nu mă simtă-n curul gol. Alo?

Manole intră direct în subiect: Ce facem Costaș, așa-i zicea el lui Costache Ben Costache de când adjunctul îi apăra onoarea de familist, alo, Costaș, ce facem că învie ăla și dacă dă de muzica asta pe Calea Victoriei am încurcat-o. Care ăla, Manole? Isus, bă, băiete. Așa se aude, că învie mâine seară. Și ce vrei să facem? Să modificăm magazinele de muzică de la noi din sector, să le acoperim cu muzică ușoară românească până trece Înviatul ăsta. Că n-o să stea mult. Că are o cruce după el pe care trebuie s-o ducă la DNA să vadă ăia ce-i cu ea. De ce muzică ușoară românească, șefule? E urâtă, proastă și speriem omul. Să-i punem Pe Valea Prahovei în vitrină? Să creadă că stăm pe loc de 200 de ani? Păi, și nu-i așa, Costaș? Ba așa e, Manole, dar măcar odată pe an să aruncăm și noi cu minciuna în oamenii ăștia divini sau cum să le zic. Să plece cu o impresie bună înapoi. Iar la anu’, când învie din nou mai vedem. Păi, ăsta învie în fiecare an? Mereu ăsta? Da. Păi, nu scrie așa în Constituție. O revizuim. Acum? Păi?

Cei doi generali scoaseră pixul și modificară capitolul Muzică. Scriseră: ARTICOL UNIC. În România se va cânta numai Moment of Silence. Dacă se poate fără soliști și instrumente. Nerespectarea acestui unic alineat atrage după sine bătaia.

Denis Dinulescu
28 aprilie 2016

ZEBRA

În timp ce U2 cântă degeaba la radio, iar pisica împletește o coroană pentru Prince, generalul de securitate Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei din București, este instalat în bucătărie cu Constituția în mână. O răsfoiește. Vrea să halească acum dimineață macaroane cu brânză și trebuie să vadă ce spune Constituția despre asta. Găsește. Scrie negru pe alb: La mâncarea de macaroane trebuie puse neapărat macaroane. Nerespectarea acestei prevederi, tarara, tarara, asta deja nu-l mai interesa pe Manole. Puse macaroanele la fiert și smulse telefonul din furcă. Pentru că de fapt, altul era gândul lui năpraznic, obositor din această dimineață, altceva îl rodea, altceva îl enerva în afară de U2. Urlă în telefon: Ascultă, fă, femeie, de ce formațiile noastre rock sau știu io cum nu trec și ele pe zebră cum trece Beatles pe discul ăla celebru?

Florica Ben Florica, nevasta generalului, era cu amantul în grădină sub un nuc așteptând să verifice Legea lui Arhimede sau oricare alta în timp ce Costache Ben Costache, adjunctul generalului îi umbla pe sub fuste. Amantul aude urletele și răspunde: Nu știm, băi, Manole, de proști ce sunt. Ești acolo, Costaș? Ai grijă la onoarea mea de familist!! Zi mai departe. Păi, ce să zic, generale, ce, ăștia Bere Gratis, Holograf, Luna Amară n-au zebre? E plin Bucureștiul. Poa’ să traverseze și ei prin Romană, pe la Piața Sudului, cine-i împiedică? Floricăi îi plăcea scărpinatul și chicoti și ea în aparat: Poliția nu-i lasă, poliția. Cum adică să nu mai cânți nimic și să te ocupi numai de trecerile de pietoni? Asta poa’ să facă Trupa Taxi cu smerenie, cu talent. Păi, da, dar la noi primează talentul nu trecerile de pietoni, nu zebra, așa scrie în Constituție, uite îți citesc: Trupele de rock din România trebuie să aibă talent, cum ar fi Cargo, iar trecerile de pietoni, din englezescul the bră, sunt interzise. Generale, e o discuție fără rost, înțelegi? Avem treabă aici cu Florica și tu ne fuți cu prostii la telefon. Zău așa!!

Generalul se hotărî să părăsească bucătăria. Închise și sărăcia aia de U2. O secundă se gândi chiar să modifice Constituția în sensul că cine mai difuzează U2 să facă pușcărie vreo cinci ani. Se îmbrăcă, se duse la birou și dădu vreo trei telefoane.

În fruntea unei echipe de vopsitori, generalul umplu Bucureștiul de zebre. Apoi, se puse să vadă cine trece pe ele. Avea și-un aparat de fotografiat. Trecură în ordine doi câini, niște rockeri surdo muți, Gabriela Firea noul primar, balerini, mineri, un rapsod popular cu ceva sub umerii de la cămașă, doi tipografi, șoferi, turiști americani și ruși și la final, surpriză, Florica Ben Florica, nevasta lui ținându-l de mână și săturându-se cu Costache Ben Costache adjunctul lui și amantul nevesti-sii. Le făcu o poză.

Seara toți trei în bucătărie. Manole Ben Manole scoase biciul și începu să-i croiască pe cei doi iubăreți. De ce dai, generale, de ce dai? Nu mai da, Manole, fie-ți milă!! Dai în mine, dai în Constituție!! Zi, Manole, de ce dai? Ești proastă? Păi, am poza de pus pe disc, pe voi doi pe zebră, și n-am melodia. N-am melodia. Cântați-o acum, și vă iert! Hai! Și lovi la ei până-i umplu de note.

Denis Dinulescu
22 aprilie 2016

ALEGERI LOCALE PE SPAȚII MICI

Deghizat în Societate Civilă, cu nasul mov gen Ciuvică, perciuni galbeni gen Chireac, ochelari stil Mihai Gâdea, generalul de securitate Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei din București, studiază chiar în acest moment Constituția României în balconul său de deasupra magazinului Muzica. Vrea să vadă dacă dreptul la informație al poporului român este respectat. Acolo, în cartolină scrie negru pe alb: Orice român are dreptul la informație. Ia să vedem, își zise generalul. Puse melodia Deliei, Da, mamă, sunt beată!! E o informație aici? Da. Mama Deliei e poporul român și are dreptul la ea? Da. Generalul găsi că totu-i în regulă și-și sună mândru soția.

Florica Ben Florica, soția generalului Manole Ben Manole, asculta Steppenwolf, o greșeală de tinerețe când nu era măritată la asemenea nivel. Da, Manole. Ce facem, dragă, cu localele astea? Sunt conform Constituției? Păi, cine candidează?, spune-mi mie, și văz io. Păi, Marian Munteanu, agitatorul ăla din balcon, Gabi Firea, femeia care strânge după bărbați, Nicușor Dan, cu cămașă de independent, Arsenie Boca, cu barba aia de societate civilă, Dan Teodorescu cu lemnul, Clotilde aia care cu mâinile curate ale lui Tăriceanu și poate Băsescu, Preafericitul Daniel și Arsenie Boca. Păi, ai mai zis de Arsenie Boca. La ce sector? La 4. Ca să-l bată pe Piedone. Da, dar el poa’ să-i bată și pe Onțanu, și pe Oprescu, și pe Firea, și pe Marian Munteanu. Cine, dragă? Arsenie Boca ăsta. Dar și pe Iolanda Balaș. Înțelegi?

Acum, că nu prea ne-am lămurit, cine face programul electoral al acestor candidați? Că în Constituție scrie că-l facem noi. Păi, noi, da, răspunse Florica Ben Florica punându-și un disc vinyl cu Cactus, tot o reminiscență a tinereții de când vroia să plece din România împreună cu o mătușă care era acum în Canada. Tot noi. Și e greu, întrebă Manole. Nu. Zi-mi. Păi, de exemplu, Firea, poate să aibă în program parcări, dar pe spații mici. Doi metri pe doi la o sută de mașini. Locuri de joacă pentru copii. Unul de lemn în Herăstrău pentru toți copiii din București. Ceva cu un  leagăn, o mătură pentru curățatul murdăriei câinilor, e simplu. Apoi, într-o singură sală de cinema, mică, de lemn, o scundă tavernă mohorâtă de fapt, Arsenie Boca cântând la acordeon Mahavishnu. Îți dai seama, Mahavishnu. Cu Boca voce și Bittman cor. Păi, da, dar nu mi-ai zis de Marian Munteanu. Păi, și el la fel, dar diferit. El e multimilionar, dar pe spații mici. Adică minte de-ngheață apele, dar nu contează, poporul îl crede, cum scrie la Constituție. Ce-asculți? Mi-am pus Burn, Deep Purple. Păi, nu este în Constituție. Dar asta rezolvăm când vin acasă. Spune-mi de Taxi, de ăștia cu smerenia.

Când auzi de Taxi, Floricăi Ben Florica îi scăpă fusta pe jos. O fustă mare, roz, cu pălărie verde. Ce? Ce Taxi? Păi, băiatul ăla care cântă cu degetele în nas. Păi, da, măi, Manole, cleștarul meu miop, dar omul nu-i în Constituție. De ce să-l pomenim? Sunt locale acum, avem altă treabă. Păi, Florico, nu-i vorba de asta, e vorba că oamenii ăștia din clip, cu spațiile lor mici de lemn au căsoaie cât Peleșul și asta nu-i în Constituție. Înțelegi?  Atunci e greșită. Cine? Constituția.

Denis Dinulescu
15 aprilie 2016

Everyday is exactly the same

Este deja opt dimineaţă şi trebuie să ne dăm jos din pat. Io ca să tai frunză la câini, Tina Cumva pe la teatru. Fereastra deschisă şi aerul rece ne aduc veştile. Sunt rele: Franţa s-a închis, Europa s-a închis, Germania zice că Schengenul nu şi nu, teatrul Nottara e ca şi închis, cinematograful Patria la fel din cauza blocurilor în care sunt amplasate că-s d-alea cu buline, aşa că mai stăm puţin şi dăm drumul la radio, lăsându-ne afară de sub plapumă doar urechile. Închidem urgent şi aparatul, pentru că peste noi se revarsă muzica uşoară românească modernă de prin anii '50. Hotărâm deci să nu ne mai dăm jos din pat până la prânz, atunci poate ne mişcă ceva, aflăm ceva, vine cineva, guvernul face ceva şi ne sculăm.

Citim literatura de puşcărie. E destulă, e babană, e cuprinzătoare, adică cuprinde toate aspectele societăţii: Fotbalul, cărbunii, managementul, domniţele, şuvoaiele, catharsisul, omenia, libertatea, liricul, beşamelul, asta e ceva cu mâncarea un sos ceva, ridichea, că ce hrănitoare e şi totuşi cât de mică ca aspect, şi aşa mai departe. Este atât de multă literatură de puşcărie că ai zice că ce s-a scris până acum în România, de la Tăbliţele Tărtăria şi până la Dan Deşliu e un căcat. Şi asta-i nimic pe lângă ce urmează, că sunt şi alții la rând pentru gratii. Dar această lectură nu ne-a făcut să ne dăm jos din pat. Mai stăm, poate teveurile, tocşourile lor ne răscolesc şi ieşim pe seară pe undeva, mai ales că astăzi avem o mică aniversare. Adică io şi Tina Cumva sărbătorim ceva. Aprindem teveurile şi aşteptăm semnalele numite Gâdea, Rareş, RTV, B1TV, Ciuvică, şi ceilalţi.

Deja de dimineaţă ştim ştirea care va face ocolul tocşourilor, "băieţii" au inventat-o ca să avem ce rumega: De mâine, 20 nov, 2015, s-ar putea ca guvernul Cioloş să interzică berzelor să mai aducă copii, cei acreditaţi cu această misiune vor fi corbii. Înscrieri-le se vor face numai la Antena 3, la domnul Ciuvică. Primul care apare e B1TV: E o hotărâre de guvern pripită şi înşelătoare, aşa cum e şi Tăriceanu, care a zis că nu sprijină, şi mai ales este în detrimentul democraţiei. Păi, ce-ar fi însemnat ca pe teroriştii din Paris să-i fi adus corbii? La Antena 3, domnul Ursu, gânditor, zice: Domnul Ciuvică, cel desemnat de guvern să strângă cererile este un om serios, dacă corbii nu-şi pot îndeplini misiunea copiii îi va duce el. Bogdan Rareş: Excelentă hotărâre a guvernului. Cu corpurile lor minuscule, corbii vor duce la bun sfârşit copiii, pardon misiunea, aşa că ne raliem hotărârii, mai ales că domnul Cioloş pleacă mâine la Mangalia unde s-a descoperit o crescătorie de corbi. Pe RTV gagica aia nervoasă zice că a invitat în emisiune un corb. Pasărea apare şi are în cioc o bucată de caşcaval. Zice: Tocmai i-am tras ţeapă vulpii, ha, ha, ha!!!!

Noi tot în pat. Cerceaful se boţise. Un cearceaf albastru, că Tina a zis ce-i drept: Bă, punem cearceaful albastru să fie ca-n poveştile tale cu Furnica cu plete albastre, Japonezul Albastru, Cotul meu Albastru, Tina Cumva Albastră. Şi avea dreptate, zău c-avea.

Denis Dinulescu
19 noiembrie 2015

RUSH/Tom Sawyer

Tom Sawyer, îi vom spune Tom în povestirea noastră ca să fie mai simplu, deci Tom tăia trestie la câini pe râul Mississippi, undeva în America. Nu-i mergea nici rău, nici bine, da' mai mult rău, că era un băiat de 16 ani, roşcat la păr şi fără părinţi. Aşa l-a găsit Huck Finn, o să-i spunem Huck ca să fie mai simplu, deci așa l-a găsit Huck când a trecut şi el cu zbaturile pline de bumbac spre New Orleans. L-a strigat: Tom!! Nu vrei să lăsăm căcatul ăsta de râu american şi să mergem în lume după mirodenii? Tom: Ba da!! Şi amândoi şi-au luat bilet pe un zbat care mergea la Atlantic, şi de acolo un transatlantic până în Carpaţi, că acolo erau mirodeniile cele mai babane din lume: fete, miliţieni, evaziune şi tehnocraţi, cu care cei doi vroiau să facă comerţ ca să se îmbogăţească.

Prima escală fu în Anglia. Aici, pe cheul cel mai important, cel de bumbac şi căpşune îi întâlniră pe Vasco da Gama şi Cristofor Columb, plecaţi şi ei după mirodenii dar în partea cealaltă a lumii, spre India. Tom le spuse: Bă, proştilor, India e atât de departe, că n-o să ajungeţi niciodată cu pânzele voastre, aşa că hai cu noi la Bucureşti, că acolo-s mirodeniile pământului, mai ales că au o țară de tehnocraţi, aşa am auzit. Huck spuse şi el: Până în India sunt valuri mari, dacă mergeţi cu avionul sunt turbulenţe, iar dacă cu maşina e vai de mama voastră că daţi de emigranţi sirieni care vă rechiziţionează maşina. Aşa că hai cu noi la Bucureşti, cum zice ăsta, Tom.

Când ajunseră la Bucureşti toţi patru se cazară la Inter. Când s-au uitat pe geamul camerelor au observat un lucru adevărat, de care auziseră: Toată ţara tehnocraţea. Fetele care îi aşteptau la recepţie, taximetriştii din parcare, funcţionarii de la primăria sect. 1, poliţiştii şi ministrul Tehnocraţiei îi aşteptau să tehnocraţească. În ochii lor, în ochii celor care-i aşteptau pe cei patru aventurieri americani, străluceau milioane de dolari obţinuţi din tehnocraţeală, aşa că cei patru prieteni ai noştri ajunseră la Agenţia Naţională de Investiţii, cea pe care n-o ştie nimeni în România, dar are o tehnocraţie de invidiat.

Acolo e o sală mare cumva în care au încăput toţi. Vrem mirodenii, au spus prietenii noştri americani. Tehnocraţii s-au privit în ochi şi au zis: Se face, dar noi suntem eşalonul doi, ăia mari cu tehnocraţia sunt în Bulgaria să cumpere muștar, aşa că cu noi vorbiţi. Ce fel de mirodenii? Păi, de care aveţi: Femei, cărbune, energie, apă fiartă, calorii, gâşte, IT, muzică bună gen Holograf, şisturi, petrol, litoral, transporturi, şi toate alea. Şi să ziceţi cât costă. Păi, cam 200 de miliarde de dolari fără acte, cu acte 400. Păi, fără acte. Bun, aşa ziceam şi noi, că unele avantaje ale tehncraţiei sunt rapiditatea şi încrederea în partener. Mergem să aducem banii, îi avem în camera mea la Inter, a spus Tom.

Am deschis ochii. Trăgea de mine Alex Lifeson solistul şi liderul RUSH, grupul canadian. Dormi? Nu, visam. Păi, d-asta am venit, că melodia noastră Tom Sawyer nu-i aşa, n-are versurile astea pe care le visezi tu. Nu? Nu. Şi-atunci, ce visez io de zor? Sunt nebun? Nu, dar nu e povestea noastră, atât. Dar a cui? A ta.

Denis Dinulescu
17 noiembrie 2015

Laik ă vărgin, iu, iu, laik ă vărgin, ie, ie

Generalul Manole Ben Manole, cel care apără, cum ştim, Constituţia României pe râul Neajlov, stă acum pe veranda casei sale din comuna Bucşani, casă de vacanţă cu piscină, munte şi dealuri de căpşuni, deci stă pe veranda casei sale, cu picioarele în lighean şi se gândește profund: Mi-am angajat şi nevasta la Constituţie, ea răspunde de capitolele Mâncare, Faianţă şi Tutun, şi acum ăştia cu revoluţia lor vor să schimbe lucrurile. Că să vină oameni cinstiţi în locul celor compromişi ca mine, care şi-a angajat şi nevasta pe banii statului. Ba chiar şi copiii. Ăla mare e ambasador în Ploieşti, unde are o vilă cât a ăluia din Focşani, Oprişan, baronul ăla aşa, ăla mijlociu este diplomat la Londra, unde are în grijă vreo cinci străzi cu vânzare de droguri iar ăla mic a plecat în lume după fata Împăratului Galben care i-o dă de nevastă şi-i dă şi jumate din judeţul Giurgiu cu tot cu lacul din Ogrezeni unde facem cel mai mare parc de distracţii din Europa. Deci, io n-am ce schimba, că totul e conform Constituţiei. Mama, mă-sii!!! Cer tehnocraţi acum! Păi, noi ce suntem, noi, generalii români? Nu suntem tehnocraţi? UTI nu-i al nostru? Valea Prahovei nu-i a noastră? Litoralul? Munţii Carpaţi? Păi, aici e tehnocraţia ţării, noi suntem capabili să înălţăm munţi, să golim râuri. La noi trebuie apelat. Că dacă nu ţineam io cu dinţii de Constituţia asta ne lua dracu' ca ţară, ca popor. Trebui să mă duc să mă ofer ca tehnocrat la Cioloş ăsta până nu vine ăla din Mihăileşti care are balta de peşte sau Tata Puiu, ăla cu naţionala de fotbal. Băi, Florico!!!

Florica Ben Florica, soţia generalului Manole Ben Manole, era în cadă. Vorbea la telefon: Da, dragă, da... Sunt atentă, păi, ce poa' să ceară mai mult de atât? Jos Iohannis? Ce ne interesează? Noi generalii suntem deasupra şi ştii de ce? Noi suntem singurii tehnocraţi din ţară. Cu noi vorbeşte NATO. Cu noi şi cu subalternii noştri vorbesc Microsoft, EADS, B1TV, Realitatea TV, înţelegi, d-apoi cu cine? Cu ăia din piaţă? Păi, ei nici o poezie nu ştiu, nici măcar când s-a născut Creangă, şi vrei să facă ăia alt parlament? Vai, Doiniţo, ce naivă eşti. Tu nu ştii, că apa trece, generalii rămâne? Păi, ce s-ar alege din sectorul 2 dacă n-ar fi Onţanu? Mai tehnocrat ca el, ce vrei? Da, da.... Ai dreptate. Noi şi la război, dar nu mai mergem noi acum, sunt alte timpuri, am crescut copii prin ong-urile astea de căcat, prin snsjp, căcaturi d-astea de jurnalistică, păi, ce mai avem noi vârsta să tropăim prin pieţe şi parlament? Nu, Doiniţo, nu. Te las acum, mă strigă Manole. Da, da, poate trecem şi vă luăm şi pe voi, că mergem la Bucureşti să ne propunem tehnocraţi. Cum la ce? Io la Cultură, că ştii cum cânt, iar Manole la Dezvoltare Regională Durabilă, că acolo sunt banii ţării, acolo trebuie tehnocraţi. Alte feţe? Cum alte feţe? De unde? Păi, nu sunt tinerii de care-ţi spuneam?

Pe când urca treptele Ministerului Culturii, noul ministru, Florica Ben Florica, fredona ultima melodie a Madonnei: Laik ă vărgin, ie, ie, laik ă vărgin, iu, iu, şi îi sună telefonul: Alo, Florico, ai ajuns? Da, Manole, da...Tu? Şi eu, sunt în lift... au ăştia din minster un lift cum noi în casa de la Bucţani n-avem, futu-le muma-n cur. Hai, te pup!!! Şi io!!!

Denis Dinulescu
15 noiembrie 2015

MACAROANE-N ZORI DE ZI, MACAROANE!!!

Jurfix Piedone, un tânăr primar dintr-un sector oarecare, și Jurfixa Mărășești, șefa corpului de control al primăriei cu pricina, se iubeau de mici. Dar se iubeau se iubeau, nu așa. Când ea bea apă, bea și el. Când el se acoperea de hârtii ca să facă dragoste, se acoperea și ea. De altfel, acesta era noul concept după care se orientau în dragoste: Unde dragostea nu e acoperită de hârtii nimic nu e.

Acoperiți de munți de hârtii, cei doi hotărâră să facă nunta. Și deschiseră astfel două restaurante Jurfix, după numele lor, ca să nu se rătăcească când veneau de la biserică. Când se duseră la primul Jurfix era închis. Erau înăuntru pompierii și dădeau avize PSI. Controlul ținea șase ani, că era amănunțit, pompierii nu se jucau, așa că cei doi însurăței se duseră la al doilea Jurfix, cel din strada Gramont. Dar și aici erau pompierii care dădeau avize. De altfel, aveau să afle, tot orașul era împânzit de pompieri care dădeau avize: ba la farmacii, ba pe stradă, în autobuze sau piețe volante, avize care țineau de la revoluția din 1989 încoace. Așa că vă dați seama, cei doi iubiți deveniră triști, și cântară melodia "Macaroane", aia pe care o cântăm toți în vremuri de răstriște sau când ne lasă iubita acoperiți de hârtii care pot lua foc în orice clipă: "Macaroane argintii, Macaroane/Macaroane!!! În zori de zi".

Zilele treceau și dragostea de sub hârtii prinse viață. Se născu un băiat puternic, cu mușchi în obraji pe care-l numiră Jurfix Gramont, după un film în care Sergiu Nicolaescu juca rolul unui Comisar degresat și ineluctabil. Așa că Jurfixa Mărășești zise, în timp ce-și smulgea hârtiile de pe ea și-și trăgea chiloții ingnifugi: Hai, dragă, la Colectiv, acolo facem nunta.

Zis și făcut. La Colectiv, preotul le-a zis: Noi nu luăm bacșiș pentru eveniment, dar făceți-ne un bloc în fața Casei Poporului, unul cu 22 de etaje, ca să fim mai aproape de Domnul. Bătură palma și preotul mai zise: Io când aprind chibritul pentru lumânări, să nu vă fie frică, că hârtia care vă acoperă dragostea nu ia foc. Nu fu așa, dar să vedem continuarea.

Trupa angajată să cânte la nuntă era PASCUPAS SPRE GRAVITY și cânta tocmai melodia "Macaroane-n zori de zi", un succes al anilor ăștia, 2015, 2016 sau cam așa ceva.

Preotul aprinse chibritul. Hârtiile de pe cei doi însurăței luară foc. Flăcările îi scoase afară. Acolo, în piața din fața Colectiv, Jurfix Piedone zise: Jurfixa mea, Mărășeștiul meu călduros și lat, te iubesc!!!

În drum spre cimitir, Jurfix scrise o carte, că cu cât scrii mai multe stai mai puțin în groapă, carte numită: "Macaroanele în industria textilă", carte devenită manual după care și astăzi, 8 nov, 2015 se învață la școală.

În final, în piața din fața Colectiv se ridică o statuie numită: Jurfixul Necunoscut și povestea noastră de dragoste se termină mai frumos decât a început din cauze de obiectivitate, de emoție și destin.

Denis Dinulescu
8 noiembrie 2015

LA COR CA LA COR, 2

Când am intrat în Sala Palatului am înlemnit. Toată sala avea părul alb. Mulți spectatori erau în cărucioare, alții veniseră împăiați. Niciunul n-avea ceas la mână, iar toate femeile alea trecute de 90 de ani erau violate, scria în ochii lor, era o lumină, că poate nu li se mai întâmplase așa ceva de mult. Erau bătrânii cărora Armata Roșie le furaseră ceasurile, pe care aceași armată le violase femeile sau albiseră de emoție la revederea armatei care-i umilise ca aliați. Recunosc, că de la un moment dat, o parte a sălii s-a mai blonzit, și au apărut zeci de tineri, care voiau să se dumirească de ce-o fi cu Armata asta Roșie.

După primele patru melodii cântate de Corul Armatei Roșii nu simțeai nicio emoție, nicio umbră de interes chiar dacă melodiile cântate de bărbații mareșali din cor erau vag internaționale, și puteai liniștit să te gândești la motanul de acasă, că de ce l-ai lăsat, că puteai veni și cu el. Apar soliști, apar dansatori. Spectacolul nu trezește niciun pic deșteptarea, deși spectatorii aplaudă copios. De unde că se aplauda dormind. Câte un mareșal din cor vine la scenă și dansează ceva. Este doza de umor a Corului. Un minut, acolo. Apoi, vine Tom Jones soldat cu You are a sexy bombe. Sala în picioare. Apoi o melodie militară a lui Take That, nu știu care, sala mustește a rock. Un colonel la chitară bas impecabil. Mă gândeam că niciun grup britanic n-a avut ideea să cânte în uniforme militare, cu grade de mareșali sau coroane de împărați. Apoi Smog in the Water la mandoline, mamă, mamă. Apoi, dansul săbiilor reușit, inedit. Dansul țiganilor la melodia Kalinka, destul de bun. Apoi, Evening Bells și la final Katiusha.

Vocile sigure și frumoase ale coriștilor și soliștilor, dansurile colorate și pline de ritm mai atenuează comerțul, sărăcia și șușa oferite de acest Cor intitulat nu știm de ce al Armatei Roșii. Sau, singura explicație, este că a fost un spectacol pentru România, pentru cât a putut țara noastră oferi ca bani. Pentru că diverse formule ale acestui cor cântă prin Europa și America cu spectacole de-ți bubuie inima și sufletul de plăcere. Amintim doar că, într-un spectacol la Paris, pe scenă au fost 300 de coriști, 300 de mareșali care nu avea nevoie de niciun microfon. Apăi, aia emoție. Cam de milioane de euro, ceea ce românii n-au să aibă niciodată să dea.

Ne retragem ușor triști. Din sală se revarsă hainele elegante de secol 21: Pantofi albi, fuste mai lungi sau mai scurte, două blonde mișto, un șofer, un căruț, bastoane, din nou păr alb. Păi, ce vreți?, era deja ora 11 din noapte și pe fiecare acasă îl așteptau refugiații ca să le dea de haleală.

Denis Dinulescu
24 septembrie 2015

LA COR, CA LA COR, 1

Cor e atunci când un grup de cântăreți execută împreună o compoziție muzicală. Toți deodată, în același timp. Dar cor poate fi și o reuniune de persoane, care în loc să cânte, se bat pe muzică, chiar fredonând unele pasaje. Exemplu: Și lavs iu, ie, ie, ie, poc, poc, poc, morții mătii, ie, iu, iu!! Cor poate fi și atunci când soția sau soțul nu sunt de acord unul cu celălalt: Duc copilul la mama!! Nu-l duce, e prea urâtă și se ia!! În cazul acesta se folosește expresia "perechea cutare nu gândește niciodată în cor". Și așa mai departe, exemplele ar putea continua.

Corul a fost unul din primele "socializări" din istorie. Și un sistem educativ în același timp. În țările sărace ale Evului Mediu, când școlile erau numărate pe degete în Europa, locuitorii oricărei comune, oricărui oraș se adunau la biserică și cântau împreună tot felul de trăznăi ba canonice, ba populare, ba cum le venea. Așa a apărut corul ca manifestare culturală. În satele de la marginea Siberiei, în Vietnam sau Cambodgia, dar și în India copiii erau strânși de câțiva întreprinzători și puși să cânte împreună. Așa se învățau unii pe alții la prostii, în comunitate, sau la lucruri bune, așa aflau ce se mai întâmplă prin lume, dat fiind că această activitate corală era prima acțiune de cunoaștere și de cultură.

În timpul războaielor, corurile erau mai toate bărbătești. În cuvinte simple, cu melodii la fel, cântecele se executau în marș, la bărbierit sau la acțiuni agricole, adică atunci când le era foame soldaților, săpau după cartofi și dădeau de mine. Așa au apărut coruri mari de armată. Ale armatei americane, ale armatei roșii sau armatei germane. Din surse am aflat că există și un cor al armatei române, care execută în marș melodia "Da, mamă, sunt beată!!"

Se pune întrebarea: De ce o tot ardem noi cu corul aici, în loc să scriem despre pensia tatălui lui Oprescu, pensie strânsă în saci ca să fie mai ușor de numărat. Păi, pentru că noi am fost ieri, 22 septembrie , la Corul Armatei Roșii, la Sala Palatului.

De fapt, cronologic, lucrurile au stat cam așa: Tina Cumva a zis prin iulie 2015 că vine în septembrei Corul Armatei Roșii și că să mergem și noi, așa că ne-am dus cu cadouri la Radu Lupașcu, doi porci, o navetă goală, adică, bă, Radule, a venit Armata Roșie, și Radu a înțeles și și-a luat și el Florentina și ne-am îmbrăcat cu cămășile alea pe care scrie Io rock, tu rock, el rock, referindu-ne la ceilalți băieți din gașcă.

Io ca să fiu mai șmecher, m-am dus mai devreme la Sala Paltului, ca să halesc un falafel de la turcul ăla de acolo, falafel tare bun, cu cuș cuș, pilaf sau ardei umpluți, dar n-a fost să fie că a apărut Tina Cumva care a zis, zice: Io am mâncat plăcintă cu mere.

Și asta fost tot. Se făcuse de opt și începea concertul, așa că salut Tati, salut Lia și am intrat. Pam, pam!!

A suivre,

Denis Dinulescu
23 septembrie 2015

JAZZ AT BRAN CASTLE, ziua 3

De câteva zile, Cochilia tremura din toate încheieturile. Probabil, zise Tina Cumva, șefa, e din cauza aerului condiționat în exces. Pentru că de-o vreme Cochilia noastră dădea aer condiționat în tot Branul, nu numai unde eram cazați. Instrumentele de bord nu se mai supuneau comenzilor. De exemplu, calculatorul principal, în loc să ne arate unde-și ascunsese banii Regina Maria, ne arăta acum mii de refugiați sirieni luând cu asalt Branul. Și ăștia nu erau întregi la cap. Nevorbind nicio limbă, smulgeau mașini din parcări, femei din paturi, bărbați din cârciumi, copii din bazar și-i aruncau de pe zidurile castelului taman în Brașov. Era nenorocire. Tina Cumva a zis: E nenorocire. Şi Tati a zis: E nenorocire, fraților, sau cam așa ceva.

Am lăsat naibii Cochilia și ne-am dus la Castel. Era a treia zi de jazz. Ultima. Tina Cumva a zis: E ultima zi, și un berbec a trecut strada. Și Tati a zis: E ultima zi, și refugiații sirieni au luat cu asalt și Munchenul. Io nu știu ce-am mai zis și țin-te-n sus pe pantă. Fac o paranteză: Se aude că la anu, 2016, organizatorii fac panta invers, adică s-o cobori și asta mă face să urc mai tare.

În scenă Arild Andersen, basistul celebru al proiectului din seara asta, Nomad Project. Arild e bine cunoscut la București. Nu mai zic de Zimnicea sau Caracal. Vine cu mare plăcere în locurile în care jazzul e la el acasă. De exemplu, la Castelul Bran. Melodios, parcă tandru cumva și delicat, Arild face cu contrabasul său solistică. Îl auzi, îi urmărești linia melodică, fredonezi un refren. Ferenc Snetberger este chitaristul solo al trioului acestui proiect. Se pare că dintre cei trei soliști, el e singurul nomad. Cântă excelent. Cumva meridional, cumva de prin părțile spaniole ale Europei. Cumva un flamenco adaptat la jazz. Căldurăși ritm. Linie melodică interesantă, aspră, cumva ca pașii unui dansator de step. Al treilea om al proiectului Nomad este Paolo Vinaccia, tobarul despre care am mai scris. La fel de impetuos, de riguros, de delicat. Juca tobele alea de parcă erau cubul Rubic. Că toată lumea zicea: Uite, bă, ce tipă are Vinaccia, și arătau una blondă, înaltă, o frumoasă de prin părțile Suediei.

Se făcuse noapte de-a binelea și Tina Cumva a zis: Hai, să curățăm cartofi. Pentru, întreb. Pentru Cochilie, mai zice șefa, altfel n-ajungem la București cu ea. Amidonul ăla îi dă energie. Așa a zis: Amidonul îi dă energie. Și Tati a zis, gustând un cartof: Mamă, câtă energie e aici.

Era deja noapte la Bran. Cavalerii Teutoni coborau dinspre Moeciu. Mâine avea să fie lupta finală. Teutonii vor ocupa Branul Pas cu Pas și vor lua în robie femeile. Ăsta era scopul lor, femeile. Ei nu știau căîn Bran nu mai era decât una, și pe aia o păzea Prișcu, directorul, cu sabia în birou.

Denis Dinulescu
5 septembrie 2015

JAZZ AT BRAN CASTLE, ediția 3, august, 2015

Se lasă seara peste Bran. Mulţi japonezi se îndreaptă spre nişte autobuze cu care n-au să ajungă niciodată nicăieri, că prea-i vezi la San Francisco, în Canare, la Zimnicea sau Constanța, în Tunis sau Moscova mitraliind cu aparatele lor foto copaci şi femei cu aceleaşi maşini şi zâmbete. Mai acana, prin faţa castelului, recunoşti turişti români după vorbă după fapt, care se instalează la mici, bere, cârnaţi şi magiun. Câţiva americani care cred că le ştiu pe toate, se miră de târgul chici de la intrarea castelului, cumpărându-şi totuşi câte o basma pentru consoartele lor grase cu aparate de gât. Tabloul e completat de sute de pierde vară, care se duc la manelele de pe terenul Regina Maria, de şoferi proşti, de turişti bătând Mega Image-ul de-un cârnat sau de-o bere. Apoi, la final, trec porumbeii poştaşi, care duc veştile despre Ponta, Prahova, Iohannis, autostrada cutare, refugiaţii sirieni sau despre nimic.

Noi am priponit Cochilia într-o parcare mai veche neobişnuită cu un astfel de vehicol. Curioşii au venit imediat. Că pe unde punem benzină? N-are roţi? Cu aripi? Păi, de ce?

Urcăm panta care duce la castel. Lungă. De-asta castelul n-a putut fi cucerit niciodată. Că până urcau atacatorii panta li se făcea somn, foame, sete, de câte-o femeie şi atunci cei dintre ziduri îi hăcuiau cu veselie. Că urci panta n-ar fi nimic. Când crezi c-ai scăpat apar nişte trepte, de ne pare rău că n-am luat Cochilia cu noi.

În cocheta curte interioară a casteluluiîl aflăm deja pe Paolo Vinaccia aranjându-și tobele. Paolo este un prieten mai vechi al României, el participând la un festival Dracula Bass la București. Paolo bate ritmul, ca să seîncălzească, cu palmele, cu coatele, cu genunchii, cu răsuflarea, adicăîncet ca să nu-şi deranjeze colegii care-şi acordează intrumentele. Apoi, odată cântareaîncepută, Paolo devine un vulcan, un baterist de poveste, ireal, cosmic.

Paolo cântăîn proiectul LEGACY al lui Terje Rypdal. Un chitarist uimitor. Riff-urile sale ascuţite, prelungi, ne amintesc de strigătele de bucurie ale fetelor şi băieților când se întâlneau pe câmp, de acea bucurie a revederii, a dragostei. Rypdal este acompaniat la trompetă de Palle Mikkleborg şi la keyboards de Stale Storlokken, quartetul reuşind să fie nestemata serii.

Asta a fost în seara de 29 august, la Jazz at Bran Castle, ediţia 3, 2015.

Ne-am retras să ne gândim, să fredonăm, să luăm Cochilia, să mâncăm, să bem, că ce seară minunată, lume nu mai era în Bran, la cabană aveam paste, că Tina Cumva a și zis: Băieți, mai avem paste. Şi la final, a mai zis: Nu daţi pe jos, că nu măturaţi voi în Cochilie. Da, așa a zis: Nu măturați voi în Cochilie.
Câtă răutate, câtă curăţenie şi-am adormit.

A suivre, Denis
4 septembrie 2015

Pat cu Pat şi reforma învăţământului

După ce scrisese cu destulă uşurinţă volumul ştiinţific Pat cu Pat, în care demonstra odată pentru totdeauna că un pat de două persoane aruncat de la balcon cade întotdeauna cu partea unsă cu unt pe covorul instalat pe trotuar şi că un pat scufundat într-un foc de circa nouă metri pălălaia el, focul, dizlocă o cantitate de pat egală cu greutatea lui iniţială, pentru că pe parcurs, arzând, patul se mistuie şi foloseşte la ceea ce astăzi noi numim resturi menajere, deci după ce a dat omenirii acest tratat, domnul Lob Ma din comuna Bucşani, jud Giurgiu, se apucă să scrie fenomenala lucrare Berzele.

Ei bine, Berzele, era un nou concept economic de reformă totală a învăţământului românesc şi consta în simplul fapt că nicio barză nu mai avea voie să aducă copii care să nu ştie engleza, vioara, limba română, geografia şi în special geografia ţărilor sărace, Mali, Senegal, în care să nu poată fugi de bună voie, deci copii gata învăţaţi, cu Bacul luat, în felul acesta economisindu-se la bugetul de stat miliarde de euro. Pentru ca aceste miliarde să nu se piardă totuşi, ele vor fi împărţite partidului cu cele mai multe berze pe cap de membru.

Fotografiile care însoţeau acest fabulos tratat de reformă a învăţământului românesc arătau cuiburi de berze dispuse strategic în jurul maternităţilor. Iar procurarea copiilor pentru integrarea în acest modern sistem de învăţământ era simplu: ieşea o mamă cu gemeni pe poarta maternităţii. Barza îi răpea şi zbura cu ei în codru des. Acolo, păsăroiul se punea cu bătaia pe ei până bieţii copii învăţau pe dinafară latina, matematica, fizica sau chimia. Ajunşi ditai găliganii, copiii era distribuiţi la facultăţi. Simplu, colosal tratat, care, află domnul Lob Ma, fu adoptat imediat de parlamentul României.

Apoi, spre sfârşitul zilei, domnul Lob Ma, care era de profesie solist la drâmbă, vru să scrie un tratat muzical care să privească infiltrarea trupelor The Black Keys, Arctic Monkeys şi Royal Blood la el în comună. Sconta pe faptul că tinerii adorau muzica modernă americană sau nu, în locul Holografilor sau Direcţiei 5. Dar se înşelă, întrucât în faţa primăriei, când se duse să-şi prezinte noul volum, nu erau decât trei zeci de babe care îl luară la bătaie poruncindu-i să scrie un tratat despre Marina Voica şi muzica ei autentică, românească, plină de sevă naţionalistă, o muzică vioaie, tâmpă, uşor de lălăit.

E linişte acum la domnul Lob Ma în casă. O ceaţă din anii '50 pe fereastră. Un foc în şemineu aducător de veşti triste. Un şoarece zburând printre scaune, aşa că domnul Lob Ma stinse, obosit, lumina.

Denis Dinulescu
8 mai 2015

REALITATEA ROMÂNEASCĂ

Domnul Argint Temistocle, de profesie contabil categ IV avea 70 de ani. Răsfoia acum revista Lungimea la Bărbaţi şi se gândea: oare contează numărul anilor sau viaţa din cei 70 de ani? Sau vieţile? Că ce-am făcut io până acuma? Nimic. A fost comunismul ăla idiot, apoi tranziţia, acum pas cu pas şi io nimic. Ce-o să zic la nepoţi? Că aş fi vrut să fiu solist de muzică uşoară? De muzică grea? La cor? Ultimile pagini ale revistei erau cu un reportaj despre Simona Halep şi atunci domnul Argint simţi un imbold, adică ceva care se chema "acum e momentul".

Îşi luă racheta de tenis sub braţ, îi spuse nevesti-sii că se duce la Rolland Gaross şi dispăru în ceaţa dimineţii. La târgul din Bolintin, la berea de dimineaţă, unde erau douăjde mii de oameni, unul văzu racheta şi se oferi să io cumpere. O dădu greu pe o vacă. Cu vaca o luă spre Ciorogârla unde auzise că sunt curse de vaci cu premii mari. La târgul din Ciorogârla cursa nu începuse şi în singura cârciumă din sat unu-l văzu cu vaca şi-l întrebă pe domnul Argint cât vrea pe ea. O dădu pe doi iepuri. Aşa îşi dădu seama domnul Argint că ajunsese un negustor versat şi că-şi ratase viaţa, da' măcar acum avea ce spune nepoţilor. O luă înapoi spre casă. La Bolintin târgul era în plină desfăşurare. Unul din cârciumă îl văzu pe domnul Argint cu iepurii. Îi dădu o vacă pe ei. Domnul Argint luă vaca şi o luă spre Ciorogârla, că acolo erau curse de vaci. Îl văzu unul cu vaca şi-i dădu un bou pe ea. Acu', domnul Argint, ca orice om cu fler economic, schimbă direcţia şi o luă cu animalul spre Bucureşti, că auzise că la Billa se caută carne de bou. La Billa fu întrebat dacă are bon fiscal pe bou. Nu, nu avea. Fu arestat pe temeiul legii: Cine fură azi un ou e perfect, da' un bou? Boul îi fu confiscat şi i se dădu în loc un bon cu proces verbal de reţinere. După 10 ani se întoarse acasă. Avea acum 80 şi ceva mai multă experienţă. Chiar foarte multă, că nici n-avea ce să mai spună nepoţilor. Era, în această dimineaţă, pe veranda casei sale din Ogrezeni, şi răsfoia revista Lăţimea la Bărbaţi. Pe ultimile pagini era un reportaj despre realizările preşedintelui Klaus Iohannis. Simţi un imbold, ceva ce-l urni spre marile aventuri ale vieţii. Luă din cuier volumul Pas cu Pas şi dispăru în ceaţa dimineţii. La târgul din Bolintin, unde cincizeci de mii de oameni beau ţuică de la şase dimineaţa, unul văzu cartea şi se oferi să io cumpere. Îi dădu pe ea o raţă. Raţa mac, mac, mac şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
5 mai 2015

Get on up

Hai să aşteptăm şi noi Floriile ca lumea, ca să nu zică lumea că nu aşteptăm Floriile ca lumea. Aşa că ne-am zis să terminăm cu filmele de la Gopo. Mai aveam de văzut Al doilea Joc al lui Porumboiu, şi Toto şi surorile lui al lui Alexandru Nanau. Sau Nanău. După cum e filmul n-are nicio importanţă.

Al doilea Joc are la început o secvenţă din fotbal cumva şi ne-a sunat telefonul. Era Moş Crăciun care ne întreba ce să ne aducă de Florii. Io am zis de filmul lui Saizescu din 2006, ceva cu Păcală, film antologic la care râzi până te-nchid la Spitalul 9, iar Tina Cumva a zis că să-i aducă nişte măslini, cireşi, lămâi, portocali şi ananaşi ca să planteze la ţară. Moşul a venit cu sania, a parcat pe stradă, a descărcat, ne-a întrebat la ce ne uitam, i-am spus că la Al doilea Joc al lui Porumboiu şi el ne-a spus: puneţi-vă altul.

Am pus Toto şi surorile lui al lui Alexandru Nanau. Nişte ţigani spală pe jos, alţii dorm, alţii se injectează că au gripă iar alţii sunt la Poarta Albă. Taman atunci ne-a sunat telefonul. Era Moş Crăciun care ne-ntreba ce să ne aducă de Florii. Noi i-am spus că a mai fost la noi acu' o juma' de oră, el nu şi nu şi-ntr-o secundă a fost la poartă. I-am arătat cireşii, lămâii, io fişa de internare de la 9 şi şocurile electrice datorate filmului lui Geo Saizescu, dar el nu şi nu. La plecare a zis că ne pierdem timpul cu Toto şi surorile lui, că să-l schimbăm, că ne lasă el alt film. Ne-a lăsat Get On Up.

Get on up, film produs de Mick Jagger, este un Biopic al vieţii lui James Brown, celebrul funkist şi soul man al secolului trecut. Un derbedeu, un tip primitiv cu o fabuloasă intuiţie a talentului său, cu fler desosebit spre calitate, cu o paleta extraordinară de interpetări. Un geniu, dacă scădem sau uităm comportamentul lui de bădăran adresat nevestelor, iubitelor, muzicienilor din bandurile cu care s-a ilustrat.

De văzut. Neapărat.

Discutăm cu câţiva prieteni despre muzica, coloana sonoră din filmul românesc. Ne-a auzit Moşul şi a zis că nu mai vorbeşte cu noi niciodată. Aşa că am tăcut. Şi, în definitiv, despre ce am fi avut a vorbi? Despre care muzică din filmele româneşti? Dar despre care filme? Câţi din regizorii români ascultă muzică? Şi de care? Că în filmele lor nu se vede şi nu se aude nimic. E vreunul din ei Martin Scorsese ca să facă Biopicuri Iris, Cargo, şi aşa mai departe? Aş.

Denis Dinulescu
06 aprilie 2015

EUROVISION 2015

Ăla din 2014 a murit, trăiască ăsta din 2015 la care, de ce să minţim, ne-ar face plăcere să mergem la Mamaia, să stăm cu valurile până la gât şi să ascultăm implicarea melodiilor româneşti în realitatea societăţii indigene.

Pentru că, nu-i aşa, cântecul, mesajul lui ajung mai uşor la inima, urechile, buzunarul melomanului. Asta în cazul în care vrea să cumpere CD-ul scos cu această ocazie. Cu care ocazie? Păi, cu asta de-i zice Eurovision 2015.

Dar s-o luăm de la început şi să vedem cum prezintă melodiile româneşti, versurile lor realităţile ţării, ştiut fiind ca înainte de a veni în România delegaţia FMI asta face: ascultă mesajele cântecelor indigene şi-şi dă seama astfel de dorinţele poporului român, de necesităţile lui, de câte femei la hectar sau în Centru Vechi are.

Am umblat prin selecţia românească făcută pentru finala din 8 martie 2015, ca să vedem câte melodii prezintă mesajul cu nasul al Elenei Udrea. Ne aşteptam ca toate să aibă un refren cam aşa: „Nasul, nasul, unde-l bagi, mie-mi vine să”, aici rima e nasoală, da’ e cu „te caci”. Nici la Băieţii, nici la Aurelian Temişan, nici măcar la Luminiţa Anghel n-am găsit vreo referire la această bizară şi adâncă problemă. Din contră, Luminiţa Anghel zice ceva de Million Stars, iar Temişan de Chica Latină.

S-o luăm cu Voltaj „De la capăt”. Noi am crezut că ei vor descrie în versurile lor rugăminţile şi libidinoşelile lui Vosganian, ca să vadă şi Europa cum la noi plânsul şi linsul microfonului sunt democratice, cum în alte părţi nu-s.

Mergem mai departe. Ştim şpăgile din Microsoft, ori noi, naivi, am crezut că cel puţin câteva trupe sau solişti vor avea în refrene măcar sumele date mită în acest caz. De exemplu, să-i fi auzit pe cei de la Blue Noise: Nouă sute de mii de euro, cinci sute de mii de euro, milioane, milioane şi aşa mai departe. Totul într-un ritm îndrăcit de nicio melodie cum sunt toate cele româneşti.

Ca să scurtăm: nici la Super Trooper, nici la Lara Lee sau Cej, nici la Raluca Aculova, nici la Tudor Turcu sau Cristian Vasiu, nici măcar la Ondine Anton n-am găsit exprimate în versurile melodiilor lor grijile poporului român de a stopa corupţia, fie ea semnată Videanu, Udrea, Cocoş, Berceanu şi alţii.

Ce-i de făcut ca pe viitor să nu se mai repete o asemenea stânjenitoare situaţie? Trebuie ca în Parlamentul României să se strecoare o lege şi să şi treacă, în care să fie vorba de omul, singurul care va avea voie să scrie versurile melodiilor româneşti care ne vor reprezenta peste hotare. Altfel, stimaţi cititori, nu se mai poate. Şi avem şi o propunere: acea persoană să fie un senator sau deputat, n-are importanţă, dar care să se cheme Vasile Blaga.

Denis Dinulescu
20 februarie 2015

PSIHANALIZĂ CU ROCK.SAU INVERS?

De-o vreme cum te-nvârţi în Bucureşti dai de câte un festival de film. Ba de Comedie, ba de Animaţie, ba de Anonimu’, ba de filme de la Cannes care vin în frunte cu Clouds of Sils Maria, un film prost cu Juliette Binoche, ba festival de film de Psihanaliză, şi aşa mai departe. Că în curând, vom avea festivaluri de film de metale grele, de ceramică, de murături, de înmormântări şi iar şi aşa mai departe.

Noi alegem psihanaliza, mai ales că, la deschidere, este noul Woody Allen, Magia de la Miezul Nopţii, tradus aproximativ. Şi fără să-ţi pară rău, intri într-o poveste de dragoste frumoasă şi simplă, aşa cum sunt mai toate filmele regizorului american: Magicianul chinez Wei Ling Soo face să dispară un elefant. Da, da’ el nu-i magician chinez, ci englez, care lucrează cu acest nume de scenă, actor Colin Firth. Buuuuuun!!!! Cineva îl chiamă în sudul Franţei ca să deconspire o şarlatanoaică, o gagică deci, care se umple de bani făcând pe magiciana, pe aia care chiamă spirite, chestii. Şarlatanoaica e Emma Stone, frumoasă, tânără, mult umor. Şi ţin-te poveste de dragoste, că rămâi lipit de scaun. Nu-i o mare psihanaliză aici, da’ dragostea celor doi te cucereşte, e spusă bine, cu un dialog spumos, cu decor de clasă, cu ţoale mişto, că nu-ţi mai vine să pleci, deşi trebuie că urmează Judecătorul.

Cu Judecătorul e altă poveste. În primul rând că e făcut după clasicul reţetar american: Lacrimi, fosta iubire încă frumoasă, tatăl ajutat de fiu în momente grele, tata e dur, dar are urme de cinste, de morală, pilde, şi ce să vezi, bunătate şi aşa mai departe, că nu regreţi că filmul are trei ore jumate, adică dacă ai uitat tigaia cu omletă pe aragaz nu-ţi pare rău. Da’ aici e cu psihanaliză, că povestea destul de simplă nu te-ar ţine, aşa că în primul rând, ca să nu minţim, excelează fraţii Robert, Downey Jr şi Duval şi Vera Farmiga. Mamă, mamă. Cred sincer că pentru R. D. Jr e Oscarul pe 2014 pentru rol masculin. Poate şi pentru Duval, că şi el e bun, chiar mai bun pe alocuri. Buuuuuun.

Pe scurt, fiul, avocat, R. D. Jr, îşi ajută tatăl, R. Duval, judecător într-un obscur orăşel de provincie american, să iasă curat dintr-o crimă. Intervin procesele de conştiinţă, amintirile, fosta gagică, care, culmea, îl iubeşte şi acum după 30 de ani, bănuiala că fata gagicii este fata amândurora. Ce probleme, ce psihanaliză!! E fiul mai vinovat ca tata? E fratele mai complice? Contează că avocatul s-a culcat şi cu mama şi cu fiica?

Până la urmă, relaţiile dintre membri familiei aşa sunt. Complicate, emoţionante, grele, dacă verişoara-i mişto te culci cu ea, definitive, trecătoare, pline de niciun înţeles, obligatorii, hai să mai luăm un suc, hai s-o îngropăm pe bunica. Ca în toate filmele americane de gen, adică dramă, thriller c-o fi, c-o păţi, afli poveştile tuturor personajelor: Cine e blondina, de ce pescuitul are farmecul lui, de ce Buiq LeBaron e maşina familiei, maşina distrusă, cea a crimei, de ce soţia lui Downey este top model şi câte şi mai câte, care, de fapt, fac diferenţa dintre filmele româneşti, ca să dăm un exemplu, şi celelalte.

Porumbelul Poştaş, prietenul nostru, ne bate pe umăr. Zice: Hai la Arenele Romane, că sunt băieţii ăia de la Uptoeleven şi Coma.

Uptoeleven intă direct în psihanaliză: Nu mai pot, Nu mai vreau să te chem, uită-te la mine cu fiecare îmbrăţişare, (mişto), adică cu copiuţă Led Zeppelin, un singur lucru e sigur, mai e şi mâine o zi, după care trupa închide cu un Nirvana prost şi cu un Billi Idol şi mai prost.

Coma. Trupă serioasă. Soundul e cumva àla System of a Down, sau poate ne-nşelăm. Nu ştii cine pe cine copiază. Definitorii sunt compoziţiile: Coboară-mă în rai sau Cântă-mi povestea.

Ca şi la Uptoeleven, la Coma compoziţiile seamănă cu cele Bere Gratis, cu Holograf, de unde că în spaţiul romănesc de gen, cel rock cumva, nu se poate altfel. Adică nu se va schimba nimic multă vreme.

Ne-a impresionat tineretul care venea şi la ora 23 din noapte să asculte, să vadă. Ceea ce însemnă că noi, în 1989, n-am ieşit în stradă degeaba. Măcar atât.

Denis Dinulescu
23 noiembrie 2014

Şi covoarele se bate, nu-i aşa?

De dimineaţă aud cum bate vecinul covoarele. Pac, pac, pac!!! O hărnicie vrednică de anii '50. Zic să mă duc să-i zic vreo două. Adică, bă, vecine, nu poţi să baţi şi dta mai pe seară când nu-i nimeni pe stradă? Da’ nu zic nimic, aşa că mă-mbrac şi plec la Rm. Vâlcea că trebuia să lansăm o carte, Arta Sunetelor, şi să fim galerie la pretenul George Baicea, omul cu chitara şi alte chestii.

Aşa că mă-ncaier pe Militari şi ajung în autostradă. Lumea vorbea prin maşini. Adică de ce nu se mai ascultă The Beatles? Mesajul lor nu mai merge? Al lui Bad Company la fel? The Doors? Nu, nu mai merge. Trebuie totuşi ţinuţi prin casă, că se fac ăia mici mari şi ce s-asculte? Five Finger Death Punch? Da, pe ăştia. E mai mult ritm, mai în pas cu vremile. Şi pe Sevenfold? Da, şi pe ei. Că ăştia bătrânii şi-au ieşit din treabă. Uite la Pink Floyd. Ce-i cu ei? Păi, n-ascultaşi ultimul lor disc? Sună ca Holograf. Au scuza că ne-au mai dat pe la nas şi urechi cu Atom Heart Mother, cu Money, money, ştii? Bă, da’ ce categoric eşti. Bă, da’ eşti de nedescris. Adică la gunoi cu Bob Dylan? Cu Eric Burdon?

Şi-uite aşa ajungem la Rm. Vâlcea. Cumva prin centru-i un bar numit Nuşcum. Ne-am dus mai pe seară la Nuşcum, că mai întâi am mâncat. Mâncăm ceva, a întrebat tovarăşu’ meu de drum.

Pe la zece am dat năvală în Nuşcum Aby Stage Bar, era întuneric şi afară şi-nuntru. Adică noi ne vedeam între noi, Radu, io, Radu, Big, Vali, George, Gabi, Cătălin băsarul, Nicu Gioroiu tobarul şi cam aşa ceva, da’ alţii de pe la alte mese nu.

P-ormă am lansat volumul. Adică io, Radu şi Big ne-am suit pe scenă şi dă-i şi dă-i că ce tari suntem noi, de cascau ăia din barul Nuşcum nişte ochi de ziceai că ne fac pe loc buletine de Rm. Vâlcea. Da’ tot ce-am zis am zis bine, că lumea râdea, adică noi nu numa’ că ne pricepem la muzică, da’ avem şi umor.

La final au cântat George, Cătălin şi Nicu. George la chitară n-ai treabă, Cătălin la bas n-ai treabă şi Nicu la tobe n-ai treabă. Concert baban. Aplauze, chestii de ziceai că e Hendrix în oraş.

P-ormă spre Bucureşti. La mine pe stradă, vecinu’ tot la covoare. Adică lumea cântă, lansează cărţi, vorbeşte de muzică şi ăsta cu covoarele lui, pac, pac, pac!!! Aşa-s ăştia care-l votează numai pe Iliescu, ce să mai zici?

Noi am intrat în casă şi ne-am pus Wrong Side of Heaven a lu’ băieţii ăştia de la Five Finger Death Punch. Şi cam asta a fost tot.

Denis Dinulescu
18 octombrie 2014

Peter Hammill în Comitetul Central

Dacă Anglia ar fi fost comunistă, Peter Hammill ar fi fost în C.C. Probabil şeful tineretului. Demnitate în care ar fi trecut prin România şi şi-ar fi însuşit Macarale, Pe Valea Prahovei, devenită Pe Valea Tamisei, La Cabana Trei Brazi, devenită Cabana Manchester University şi aşa mai departe. În aceeaşi calitate ar fi trebuit să stea de vorbă cu Marian Nistor şi să-l întrebe de ce nu scrie o melodie despre cordeluţa pe care o poartă neinspirat pe frunte.

Dacă Peter Hammill s-ar fi născut la Bucureşti, niciun radio şi nicio televiziune nu l-ar fi promovat. De ce? Simplu: Hammill n-a cântat niciodată Lalele sau Să-mi scrii din depărtare o scrisoare.

Nu. Solistul englez, în bucăţi extrem de lungi şi de complexe, ne-a oferit o diversă compoziţie, refuzând a se asemăna cu cineva, cântându-se pe sine. Şi pentru asta, e bine că a rămas, s-a născut şi a trăit în Anglia.

Melodiile lui, câteodată lipsite de farmec sau, alte ori, deosebit de fermecătoare te transportă în lumea, îi putem spune, hammilliană din Still Life, Pawn Hearts sau God Bluff.

Să mai amintim aici că Peter Hammill, prin 1967, a pus la cale celebra Van der Graaf, cu care s-a impus în rockul progresiv, cu alte stiluri şi genuri de muzică, toate purtând amprenta inconfundabilă ale solistului.

Puţinele cuvinte pe care le putem spune despre acest unic artist ne-au făcut să ne deplasăm la Sibiu, pe 7 august2014, ca să-l vedem. Să sperăm că nu pentru ultima dată la noi în ţară, şi mai zicem că,concertul a fost un regal, pentru care mulţumim deopotrivă lui Hammill şi organizatorilor.

Apoi, ne-am uitat la Mamaia Copiilor, ediţia 2014. Câteva copile de 6 sau 7 ani, arătând de 80, se zbenguiau pe o scenă scenografiată ca în anii 50, când la noi TVR nu avea perdele, feţe de mese şi nici magnetofoane. Bietele copile zdupăiau pe scenă pe nicio melodie, având pe spate alte copile de câte 90 sau chiar 100 de ani. Felul în care erau îmbrăcate micile soliste, ne demonstrează că „lucrătorii din televiziune” ori sunt proşti, ori nu cunosc meserie, ori sunt buni doar de emisiunile Vieţii Satului. Şi poate nici pentru ele.

Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
16 august2014

Mamă, mamă, ce lansare, ce lansare cu SUNETE

De fapt noi în dimineaţa zilei de miercuri, 19 fev, ascultam Avenged Sevenfold, discul Nightmare, ascultam la radio meciul de hochei Rusia Finlanda, ungeam o felie de pâine cu unt şi ne pregăteam de plecare. * Da, ne pregăteam de plecare. * Avenged se terminase, ne pusesem Ane Brun, melodia aia mişto, Oh Love, şi ne-am dat seama că miercuri nu trebuia să mergem decât la ora şase la lansarea Arta Sunetelor. * O revistă ceva, un almanah, o cartolină scoasă de nişte băieţi le-am uitat numele. * Am pornit-o într-acolo cu troleul 70, ăla care merge în Titan, da’ noi am coborât la Universitate. * Da, aşa am făcut, am coborât la Universitate. * Am cotit aşa şi aşa şi am ajuns pe strada Dianei, locul evenimentului, care după eveniment cânta Basorelief, bravo lor, că cântă rar şi bine. * Am coborât în bar, era gălăgie şi ne-a podidit plânsul de emoţie că atâta lume a venit să ia un Basorelief şi să asculte un almanah. Sau invers. * Da, am plâns şi lacrimile noastre s-au pornit şuvoi dinspre scenă spre locul în care stăteau Big şi Radu şi ne-am amintit că alături de cei doi noi suntem fondatorii lu’ SUNETELOR. * Da’ am plâns în continuare, că emoţia se instalase şi după două beri da’ şi când l-am văzut pe Mugurel ascuţindu-şi chitara. * P-ormă au început toţi să se dea în stambă, la vorbitori mă refer: că muzica nu e bună, că dacă ar fi trăit Angela Similea, păi, trăieşte a zis cineva, apoi a spus careva de Purple şi nu şi-au dat seama că vorbeau de detergentul cu acelaşi nume care albeşte nu odată, ci de două ori, iar mai la vale, un nene rotunjor aşa şi-a prezentat trei volume scrise de muzică, de el de fapt, mamă ce de muzică era acolo, că numai cărând cărţile alea te familiarizai cu Vali Sterian şi Nicu Vladimir. * Deci a fost fain, fain, fain. * Importanţa almanahului? * Păi, n-are nicio importanţă atâta timp cât nu apare decât între nişte băieţi care ascultă doar Pat Metheny, Flea, Bob Dylan, Legile lui Murphy, trompeta de la Cotroceni şi aşa mai departe. * Acuma, ce să zic, a fost lume bună. * Au fost fetele lui Radu, Radu Birişteică, mamă, mamă Radu Birişteică din Rm Vâlcea vă daţi seama, George Baicea, Steve Vai-ul României şi al Feteştiului, apoi Ioan Big nene, marele Ioan Big să nu-ţi vină să crezi, Marius Burcuş, ăla din stânga sau dreapta cum te uitai de la scenă, Anda Pittiş, of, of, Anda Pittiş, aşa că vă daţi seama că noi n-am putut sta la masa lor de emoţie, başca Rita, extraordinara Rita cu salatele ei de boeuf. * Aşa că am stat ascunşi după o boxă până a început să cânte Basorelief, că noi credem că la o aşa manifestare elegantă numa’ ei puteau să cânte. * Şi a fost excelent, până ne-am adus aminte că trebuia să behăim la adunare şi despre condiţia apariţiei unei cărţi, despre posibilităţile de difuzare, precum şi despre faptul că o revistă ca ARTA SUNETELOR n-a ajuns să dea tonul în muzica de toate genurile din România, dar sperăm s-o facă începând cu acest an. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
20 februarie 2014

MARINATĂ CU CEAPĂ, UN NOU FILM INTERZIS

Intrăm direct în subiectul filmului, pentru că aşa este la filmele astea despre sex, trebuie abordare directă. * Ludmila era în bucătărie. Curăţa pepeni şi ceapă pentru tocană. O ceapă îi sări în chiloţi. * Prin faţa geamului bucătăriei trece Petre, un localnic din sat, care venea zilnic la Ludmila să taie crengile de prisos din grădină. * Cum se uita el aşa pe geam la Ludmila, şi când, pac, ceapa sări în chiloţii tinerei de făcură o umflătură destul de mare şi urâtă, ca în Rămâi cu mine, film scris de Lia Bugnar, ce să vezi?　 * Petre escaladă fereastra deschisă, băgă mâna în chiloţii Ludmilei, scoase ceapa şi-i spuse: te iubesc. * Ea dacă a fost prinsă în dificultate, îi răspunse la fel şi-l întrebă dacă foloseşte ceapa ca obiect sexual, şi dacă da, unde-ar putea-o face, ţinând cont că părinţii Ludmilei erau acasă, la televizor? * Petre se gândi, ce se gândi şi-i spuse: Hai s-o facem marinată, că mai găsim noi ceapă pentru sex. * Făcură o tocană de mama focului, că până şi-n ziua de azi mâncau din ea. * Aşa trecută anii, făcură opt copii, patru mari şi patru mici, toţi aveau Jeep-uri ca-n Rămâi cu mine, toţi lucrau da' nu făceau nimic, exact ca-n Rămâi cu mine, până-ntr-o zi când Ludmila îi spuse lui Petre: M-am îndrăgostit de vânzătorul de ceapă din piaţa Matache. * Petre înnebuni. * Luă un satâr şi se duse în piaţă. * Omul cu ceapa era acolo, şi vindea ceapă cu nevasta lui, da' nu te puteai apropia de ei, aşa de urât miroseau a ceapă, mai ales ea. * Ce era de făcut? * Sună un prieten: Bă, tu foloseşti ceapă când te culci cu nevastă-ta? Omul zise că nu, a încercat, dar că lăcrima şi nu-şi dădea seama de ce mai face. * Dilema era mare pentru Petre. * Se gândi să rezolve. * Luă revolverul, un kil de ceapă, se duse în bucătărie la Ludmila şi-o puse să mănânce toată ceapa. * Ludmila a refuzat. * Atunci el a împuşcat-o. * Până aici toate bune, un film excelent, o poveste de dragoste frumoasă, amară şi alimentară, dar a intervenit cenzura prin doamna Corciovescu. * Că, argumentează dânsa, ce-o să creadă tineretul, că fără ceapă nu mai putem face dragoste? * Şi, pac, a interzis filmul. * UE a observat, şi a rugat-o pe doamna Corciovescu să încerce şi dânsa cu ceapă, întâi cu una mai mică, dată fiind vârsta, apoi cu una mai mare, apoi cu unele din ce în ce mai mari şi dacă rămâne nesatisfăcută s-o scuipe pe UE între ochi. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
1 februarie 2014

EUROVISION 2014

În naivitatea noastră am crezut că la început de an TVR vine cu câteva anunţuri de bun simţ: scoterea definitivă din grila văzută şi nevăzută a instituţiei a Andreei Marin, a lui Cristian Zgabercea, a lui Ioan Cărmăzan, a Ramonei Bădescu, a lui Dan Manoliu, a băiatului ăla gras de la ceva cu „să mergem pe la ţară”, a lui Liviu Mihaiu şi aşa mai departe. Dar nu, instituţia ne anunţă cu patos, emfază şi patriotism că a luat hotărârea să participe la Eurovision 2014, pentru că, cităm: ”TVR consideră că România şi românii merită eforturile financiare necesare pentru a participa la acest eveniment important”. Bun. Nu ştim cu ce instrument de măsură a apreciat TVR că românii merită să se uite după behăielile lui, să zicem, Cezar Ouatu, dar propoziţia sună clar, aduce a lege trecută prin parlament, a proiect deja finanţabil.

De ani buni, la Eurovision, noi, românii, ne facem de ruşine participând cu melodii ieşite din modernitate, arhaice, „populare”, melodii ale unor compozitori ieşiţi din uz, ale unor oameni care ştiu două note la pian, sau mai multe, dar care n-au compus niciodată nimic. Să ne amintim că de la succesul Laurei Stoica cu Un actor grăbit sau hitul Nicolei datorat lui Mihai Alexandru în muzica uşoară românească nu s-a mai întâmplat nimic, exceptând un loc 4 tot la Eurovision datorat lui Mihai Trăistaru. Asta neînsemnând că melodia lui, Turnero, l-a propulsat în vreun club din Las Vegas.

Ca să nu lungim vorba şi să se înţeleagă greşit că vrem să întrebăm cu ce se ocupă Dan Manoliu, facem cunoscut pe această cale că socotim de datoria noastră să participăm la Eurovision 2014, cu o melodie compusă de noi, cu versuri aşişderea, versuri care, în ritm vesel, haios şi patriotic, să amintească de anul 2008, an în care prim ministrul României de la acea dată, Călin Popescu Tăriceanu, se jura că în România nu va fi criză. Şi a avut dreptate, nici nu e.

Dată fiiind hotărârea pe care am luat-o ne urăm succes la Copenhaga, acolo unde Eurovisionul 2014 stă să înceapă prin martie.

Denis Dinulescu
11 ianuarie 2014

Mioriţa din Detroit

Americanii sunt pe cale să mai dea o lovitură: pun la dispoziţie un ditai oraşul tuturor scriitorilor lumii. * Oraşul se numeşte Detroit, a fost până mai ieri un colos industrial, acum industria, mai ales cea constructoare de maşini, a falimentat, iar apartamentele americanilor fugiţi care-ncotro după o bucată de pâine vor fi concesionate tuturor celor care vor să scrie un roman, o poezie, o strofă, un text, un rând care să reprezinte ceva pentru istoria literaturii universale. * Oferta se adresează tuturor scriitorilor lumii, cum am mai spus, iar cererile vor fi analizate de un juriu american format din ceva critici, ceva scriitori, nu ştim nume. * Acum este momentul să plece din România toţi cei care scriau Mioriţa. În sensul că ea trebuie externalizată ca să însemne ceva pentru biata Istorie a Literaturii Universale. * Ciobanul muntean ar pleca din Florida, ar ajunge în Sacramento, ar întemeia o echipă de baschet, iar la meci ar veni ca privitor ciobanul din Arkansas. * După meci, ăla din Florida întreabă: bă, da' cu Geta ce-ai făcut? * Ăla din Arkansas: n-a vrut să vină şi a rămas cu ciobanul din Texas, ba i-a mai şi făcut opt copii. * Aşa se iscă conflictul, care ar ţine pe loc, până ar fi rezolvat, toată poliţia din Detroit. * Dar în Detroit s-ar putea muta şi scriitorii români care vor premiul Nobel pentru literatură. * Ei ar scrie acolo "De ce iubim femeile pe nume Geta", iar în paginile romanului am găsi referiri la toţi cei opt copii făcuţi de Geta când păzea oile ciobanului texan. * Şi pentru că Geta e şi ea scriitoare, îşi ia cei opt copii şi se mută în Detroit. * Aici ea se apucă de scenaristică de film. * Primul ei film descrie viaţa scriitorilor români stabiliţi în Detroit. * Este şi un personaj principal în scenariu, poetul Mircea Morfolindaghiasmă, care e puţin beţivan, puţin afemeiat, puţin golan, puţin fără bani, puţin netalentat, puţin contra PNL şi aici se termină prima peliculă scrisă de Geta şi cei opt copii. * Şi pentru că fără muzică literatura n-are niciun haz, cei opt copii ai Getei fac o formaţie sută la sută românească. * Ea se numeşte, şi acum când scriem, Opt Rock, şi concertează în principala sală a sindicatelor din Detroit, acum devenită camping pentru ţiganii români care vor să citească numai şi numai literatură română. * Primele hituri ale grupului Opt Rock se numesc: Departe de Detroit, Ţi-am dat un Getroit, Pe Valea Detroitului, Macarale din Detroit şi M-a făcut mama Detroit. * După calculele noastre, în curând în Detroit se vor muta şase milioane de scriitori români şi opt milioane de solişti rock, folk şi folclor. * La asemenea omenire normal că se va forma un partid. * A cărui sarcină va fi una singură: să pună şi să şi strângă de la cei paişpe milioane de români o taxă numită taxa pe scris şi cântat, taxă care să fie trimisă lunar la Bucureşti guvernului în funcţie. * Şi aşa mai departe.

P.S. Rămas bun prietenului nostru Traian T. Coşovei. S-a stins prea repede. A scris prea puţin. Umorul lui special ne-a stat tot timpul alături. Dumnezeu să-l odihnească!!!

Denis Dinulescu
2 ianuarie 2014

La muncă în Anglia

În sfârşit s-a deschis piaţa muncii şi pentru noi cei care nu suntem antrenori de fotbal, pentru noi cei care n-avem Cenaclu de la Păltiniş sau reviste Dilema, pentru noi cei care n-avem voie să apărem la televizor pe post de Ciuvică sau Tatoiu, pentru noi cei cărora Bianca Draguşanu, Iulia Albu sau Andreea Marin le sunt modele, în sfârşit, s-a deschis. * Noi am ales să plecăm în Anglia, Manchester. * Manchester, pentru că are două echipe de fotbal, şi în scurt timp vrem să-i aducem acolo pe Piţurcă, Becali şi pe deşteptul ăsta de Iordănescu care să coordoneze Manchesterul în aşa hal încât să-l falimenteze ca apoi să vină Sebi Ghiţă să-l rentabilizeze. * Mă rog. * Ne-am luat cu noi câteva perne şi copiii. * De ce copiii? * Pentru că ei ştiu engleză de la şcoală, noi nu. * E mai simplu atunci când, căutând un job, poţi să spui fast food, şi dacă te-ntreabă de ce zici că aşa-l chema p-ăla care a murit, Fast şi cumva iute ca usturoiul, poţi să spui money, adică n-ai venit aici ca cuceritor cum era normal, ci să câştigi muci monei, pe care în ţară, stând în pat, nu-i câştigai şi aşa mai departe. * Constaţi că ei nu caută decât culegători de varză. Nu-i nimic. * Ce, regina, la început, n-a cules şi ea varză? * Că la şcoală, la copiii noştri, despre Anglia se spune: ce a fost mai întâi, Varza sau Regina? * Ţi se dă un sac, eşti lăsat pe câmpul cu varză. * Tu scoţi casetofonul în care ai melodii cu Prinţesa din Ardeal sau cu nenea ăla care are faţă de miliţian, cântă populară, şi tot apare la emisiuni folclorice. * Şi muzica cântă, cântă. * Trece supraveghetorul şi te-ntreabă în engleză ceva de Columna lui Traian, aşa, din politeţe, iar tu îi spui că ăia de pe Columnă, fie ei daci, romani sau din Militari vorbeau engleza de mici, pentru că unde a văzut el, ditai supraveghetorul, vreun translator pe Columnă? Omul pleacă umilit, da' are grijă să ne arate că sacul tre' să conţină până seara la zece, când se termină tura, şase mii de verze, întrucât e mâncarea pe-o zi la homleşii lor. * Seara, la cămin, te aşteaptă copiii. * Deja fumează iarbă, câştigă mai bine ca tine din vânzarea drogurilor, care copii de invită în oraş la Adelle. La filmul Viaţa lui Adelle. Că e cu gagici, care aşa şi pe dincolo, da' e mişto, că a luat premiul la Cannes. * După ce ai scăzut filmul, lumina, haleala din ziua aia, te scotoceşti prin buzunare ca să vezi ce bani poţi trimite în ţară. * Că aşa zic guvernanţii: emigranţii români vor trimite în ţară, în 2014, cam un miliard de euro. * I-au şi împărţit: 200 de milioane lui Ion Ţiriac, ca să tot apară pe teve şi să zică că 2014 e un an mai bun, da' trebuie să muncim, 200 de milioane la autostrăzi, care nu se fac la propriu, ci doar nişte studii de fezabilitate, iar restul de 600 de milioane de euro se pierd între învăţământ, sănătate, ITS, STS, din nou Ion Ţiriac, şcoli în satele din vestul şi din estul ţării, sport, Ion Ţiriac, şi aşa mai departe. * Noi trimitem doar 6 euro, că atât mai avem după o zi de varză, restul până la un miliard fiind povestea de succes a României.

Denis Dinulescu
31 decembrie 2013

SĂ CÂNTĂM RUBY TUESDAY ÎN CHILOŢI?

Constantin Tănase şi-a luat purcoiul de bani de care făcea rost din când în când şi a coborât din tren la Paris. * Da, aşa a făcut. * A întrebat în drepta şi-n stânga de localul în care cântă Josephine Baker. * Era prin ’37 când Josephina căpătase cetăţenia franceză. * Aşa. * Tănase a nimerit până la urmă locul şi a intrat în vorbă fără mari pregătiri cu artista americană. * Băi, doamnă, negreso, cum i-o fi spus, Josephina mamii, vii la Bucureşti? De-o cântare, ceva. Mai înveselim urâcioşii ăia de pe Dâmboviţa. Uite banii aici. * Şi Tănase a scos de la chimir milioane. * Da’ Josephina, femeie stilată, măcar că negresă, i-a zis: Banii? Bucureştiul? Pentru mine nu există. Apropos, unde este Bucureştiul ăsta? Şi de ce se cântă acolo? Ce-aţi înnebunit? La ce vă trebuie? * Da, aşa a zis, la ce vă trebuie. * Tănase dădea din colţ în colţ, adică marea solistă cam avea dreptate: ce să le cânţi boilor ălora de la Bucureşti? * Da’ solista mai zis: Tănase, mamă, viu, da’ să nu mă pui să când în chiloţi ca astealalte, înţelegi? * Care astealalte, întrebă Tănase şi pălăria-i căzu în ciorbă. * Păi, Aquilera aia, Shakira, columbianca, nu te face că nu ştii!! * Păi, astea, zise Tănase vor cânta în secolul celălalt, noi de unde să ştim de ele? * Uite că ştim, avem previziuni, mâncate-ar mama. Aşa că să nu mă pui cu cracii şi curul gol la public cum fac PussyCat Dolls sau Miley Cyrus. * Şi a continuat: Aş cânta Wrecking Ball, da’ îmbrăcată cum îmi stă mie bine. * Păi, măi, tătelule, a mai zis Josephina, crezi că asta e o soluţie? Să cânţi în curul gol? * O avantajează treaba asta pe Beyonce? Pe J. Lo? Pe Kesha? Adică melodia are mai mare valoare aşa, decât într-o rochie elegantă, ca alea ale lui Taylor Swift? * Da, zise timid Tănase, ai dreptate, Aquilera putea să cânte Your Body într-o cămaşă de forţă, asta vrei să zici, nu? * Nu. * În sfârşit, hai că viu la Bucureşti, da’ spune-mi, acolo fetele alea cântă şi ele în chiloţi? * Nu, răspunse Tănase, că n-avem fabrică. * Facem noi, a zis celebra cântăreaţă şi s-a urcat în tren alături de marele comediant român. * Da’ facem nişte chiloţi din care să nu se vadă făfăloanca, pentru că melodia e frumoasă oricum, ba chiar şi fata, oricare ar fi ea. * Priveau pe fereastra vagonului. * Intraseră de mult în România şi milioane de ţărani români ieşiseră la muncă pe moşia Nana. * Unii cultivau IT-uri, alţii pepeni, unii recoltau aparate de ascultare şi mere, aşa că solista a zis: Păi, măi, Tănase, ce-ai zice tu dacă băieţii ăia de la Rolling ar cânta Ruby Tuesday în chiloţi? * A, ce’ai zice? * Da’ de băieţii ăia de la Holograf, ce-ai zice dacă ar cânta Departe de tine în izmene scurte de corp? * Cadrează? * Nu, a zis marele Tănase şi se gândea unde să-şi amplaseze fabrica de chiloţi la care ar fi fost acţionar alături de negresă. * La un moment dat se văzu Bucureştiul, da’ nu mai avea nicio importanţă. * Şi aşa mai deprte.

Denis Dinulescu

7 decembrie 2013

Interviuri Rock de Radu Lupaşcu

Mai întâi ascultăm Rezident Ex, să vedem ce-i cu soundul de trupă mare, mare de tot, de supergrup. * Ceva la Soldatul Căzut sau prin Buletinul de Ştiri. * Nu e ca la Metallica, la, să zicem, The Day that Never Comes, nu, nu e. * Nici ca la Disturbed. * Sau RHCP. * Şi atunci de unde Rezident un supergrup? * Pentru asta citim, şi bine facem, volumul lui Radu Lupaşcu intitulat Interviuri Rock, o apariţie interesantă, insolită, inteligentă în pisajul nealterat al celor care încă mai ascultă Hendrix, printre cei care mai ştiu cine este Sorin Tudoran sau Dan Andrei Aldea. * Volumul lui Radu Lupaşcu, pentru că despre el va fi vorba în materialul de astăzi, este o apariţie elegantă, pentru cunoscători, care se vrea a pune punctul pe i într-un domeniu, cel al rockului, care în România n-a prea prins. * Nici o trupă românească n-a ajuns să cânte în deschidere la AC/DC, Stones sau altele mari de-aiurea. * Aflăm în volumul lui Radu o samă de personalităţi, iar noi ne vom permite să începem cu Florin Ochescu, considerat de noi ca unul din cei mai mari chitarişti necunoscuţi din lume. * Florin Ochescu n-a avut curajul să lase spaţiul mioritic pentru a deveni mai bun ca Clapton, pentru că pe acolo e. * A preferat să umble în toate formaţiile româneşti (?????) cu folos sau fără, ba chiar a compus inutil pentru Dida Drăgan şi Silvia Dumitrescu. * Plimbarea lui Ochescu prin Iris, Holograf, Sfinx, Roşu şi Negru, DOLE, NOLE, FOLE, MOLE sau Cumva ŢOLE denotă un caracter dificil, o fire neliniştită, caracter şi fire care l-au făcut să piardă competiţia cu marii chitarişti ai lumii şi să dispară în anonimatul showbizzului autohton. * Păcat. * Mai la vale dăm de Dan Andrei Aldea. * Figură emblematică a rockului indigen, om fără de care începuturile genului în România n-ar fi avut niciun ecou. * Nicio urmare. * Câte ceva despre Sfinx, grupul în care a activat: Sfinx a fost una din primele formaţii din Bucureşti. Despre Sfinxul cu Aldea, în general, se ştie cam tot ce merită a fi ştiut. După plecarea mea din Sfinx şi din România grupul a continuat un timp, cooptând oameni de elită ca Sorin Chifiriuc. Din acea perioadă, nu numai Blues Absurd a fost o compoziţie colectivă. Mai aveam o piesă criptologică, numită Rondo, în care am pus toată dificultăţile pe care le-am putut imagina pentru chitară. * Iar la final: Lumea se învârte tot mai repede. Cred că ar trebui să ne facem gânduri nu despre dispariţia rockului sau a altor mode, ci despre dispariţia artelor ca atare. Avem suficiente semnale că artele vor dispărea curând, poate chiar în timpul vieţilor noastre. * Sorin Tudoran, fondatorul Chromaticului. * Zice: Turneele de la sfârşitul anilor 60 erau frumoase, pot să afirm cu siguranţă că, Clujul sau cel puţin Chromatic avea cam cea mai performantă instalaţie de sunet din perioada respectivă, alături de Timişoara, unde erau colegii şi prietenii noştri de la Phoenix de atunci şi acum. * Radu Lupaşcu, prin metoda interviului, a căutat să redea cu inteligenţă, dedicaţie şi profesionalism perioada de începuturi ale rockului authton, un rock care se mişca fragil pe meterezele construite de „omul nou”, pentru „epoca de aur”, epocă în care se cânta numai Vapoarerele Doinei Badea sau inepţiile prolecultiste ale lui Dan Spătaru. * Radu are meritul de a aduna în volum toată crema rockului autohton, şi de a-i afla părerea despre fenomenul actual sau cel trecut, despre viitorul mişcării la noi în ţară. * Un volum serios, cinstit, scris simplu şi inteligent de un om care, după ştiinţa noastră, veghează de ceva vreme la propăşirea rockului de calitate pe meleagurile noastre. * Păi, cumpăraţi volumul, ce mai staţi?

Denis Dinulescu
20 august 2013

Cu Charles Lloyd de la Bucureşti, 1967, la Gărâna, 2013.

Charles Lloyd s-a născut pe 15 martie 1938. * Drept care în data de 15 iulie, 2013, i s-a cântat La mulţi Ani, cineva anunţând că pe 15 iulie e ziua lui de naştere. * Toată omenirea aflată în Poiana Lupului a cântat, ce să zicem, şi am trecut peste acest ciudat fapt zicându-ne că e bine în definitiv să ai 10 zile de naştere pe an. * Aşa. * La vârsta de 9 ani, Lloyd a primit un saxofon cadou. * A înfiinţat apoi Adderley Cannonball în 1965, şi luând-o spre Moscova, a trecut şi prin Bucureşti, având un quartet de care lumea avea să-şi amintească: Keith Jarrett, pian, Jack DeJohnette, tobe şi Cecil McBee la bas. * Noi eram un copil deştept, cu mare dragoste de muzică şi ne-am dus la concertul din 1967 de la Sala Palatului. * Nu era entuziasmul de acum, bărbile, cucii din pălării, pletele, fustele, gagicile pictate, dar a fost onorabil, decent, elegant pentru o ţară care se voia precursoarea Epocii de Aur pe pământ. * Charles Lloyd a plecat din România şi şi-a văzut de treabă. * Mai bine sau mai rău, pentru că marele muzician intră într-un fel de con de umbră prin anii 70, revenind cu ocazia unor concerte de la Film Auditorium din San Francisco, alături de Janis Joplin, Jimi Hendrix, Grateful Dead şi Jefferson Airplaine. * Da, aşa a făcut. * Face turnee cu Beach Boys, trage un vinyl cu The Doors, 1972 şi un altul în URSS, numit Charles Lloyd în Uniunea Sovietică, vinyl pe care nu cântă, ci e filmat cumpărând aspiratoatre Buran şi Chaika, icre negre şi ciorapi de damă pentru poporul american. * Aşa că atunci când ne-a sunat Marius Giura, excelentul organizator al festivalului din acest an, şi ne-a spus că vine Charles Lloyd la Gărâna, ne-am pus o cămaşă roşie, ne-am suit în maşină şi ne-am prezentat în Poiana Lupului de pe malul Cernei. * Lloyd s-a prezentat într-un trio supermişto alături de Zakir Hussain şi Erik Harland. * P-ormă nici n-am tras bine la măsea un vin roşu cu Marius Burcuş şi Radu Birişteică, că pe scenă a urcat Bill Frisell. * Bill îşi datorează succesul carierei unei întâmplări, aşa se apune: Pat Metheny trebuia să vină la o înregistrare de studio, şi n-a făcut-o, fiind ocupat cu nu ştim ce, vom afla din istoria muzicii, şi atunci în locul lui a cântat şi înregistrat Bill Frisell. * S-o mai spunem şi p-aia precum că a înregistrat vinyluri cu Jan Garbarek, ba chiar şi cu Arild Andresen şi se făcea să-i asculţi concertul. *

Ediţia a 17 a festivalului de la Gărâna a continuat cu trioul Arild Andersen, basistul norvegian, văzut şi la Dracula Bass, ediţia a II a, 2012. * Trebuie să mai spunem că Arild a cântat cu solişti celebri în epocă: Jan Garabrek, Chick Corea, Sheila Jordan, Sonny Rollins şi că cu Garbarek a scos două vinyluri care nouă ne plac: Esoteric Circle şi Afric Pepperbird şi e destul ca să înţelegem personalitatea marelui basist norvegian. * Am aşteptat în fiecare seară să cânte şi Fundaţia Culturală Jazz Banat, cu solistul Florian Lungu, zis Moşul, dar am aflat că Fundaţia doar se ocupă de organizare sub formă de Marius Giura, liderul ei, aşa că am plecat mulţumiţi. * Pe drum, spre Reşiţa, ne-am adus aminte de oţelarii de aici. * Dacă ei mai erau la putere, festivalul n-ar mai fi avut loc. * Aşa că am scos nişte urări de bine din toată inima şi le-am urat foştilor oţelari să-şi mănânce liniştiţi oţelul cu usturoi şi să lase festivalul să meargă înainte. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
8 august 2013

4. SAN REMO

Eram obosiţi rău de tot şi ne gândeam dacă în starea asta era bine să mergem la San Remo. * Zice o gagică: poate o vedem pe Rita Pavone, poate pe Gianni Morandi. * Dar până la urmă nu ne-am mişcat nicăieri, am economist şi bani cu ocazia asta întrucât ei, banii, sunt folositori în ţară la plata teveului care ne toarnă-n cap numai prosteli, la plata gropilor, la plata inutilului turism la bulgari şi aşa mai departe. * Dar la San Remo, zice tot gagica aia, poate dăm de Angela Gheorghiu cu Ouatu Cezar, că se iubesc de mama focului, cum reiese de pe teve-urile româneşti sau de Leonard Miron, că s-a dat voie în Europa la relaţii gay şi iar şi aşa mai departe. * Ne-am apucat să tăiem cartofi. Morcovi. Trebuia să facem o salată de boeuf şi am pus netul la radio skay rock fm şi ne-a cântat Disturbed de ne-a clătinat minţile în aşa hal de am crezut c-au găsit-o pe Elodia. * Pe dealul pe care stăm e răcoare babană şi trebuie să mergem la solarii, cale de un kilometru, ca să culegem salată verde. * Mergem. * Se aude puternic un bas. Apoi, recunoaştem Tool. De unde dracu’ din munţii ăia? * Lucrurile s-au lămurit când pe şoseaua de sub noi a trecut un ciclist care avea pe ghidon un casetofon dat la maximum. * După ce am strâns salata, faptele s-au repetat. De pe şoseea se auzea acum RHCP şi curând a apărut un bărbat în spatele unui tomberon de gunoi, care mărşăluia pe şosea în direcţia Castillon. * Cu tot boeful, cu toată salata verde, tot n-am umplut ziua, aşa că am luat-o spre San Remo. * Intri în micul orăşel şi te întâmpină mii de solarii. * Sunt cu flori. * Pentru că San Remo e ştiut ca cel mai mare exportator de flori din Italia. * Pe locul doi după Olanda. * Singurul bulevard mai arătos din San Remo duce în port. * Aici sunt toate ambarcaţiunile lumii. * Se aude muzică de peste tot: sunt solişti italieni, care cântă autostrăzile din România, care cântă situaţia lui Gigi Becali căruia pârnaia nu-i ia confiscat averea, adică justiţia, cum nu i-a luat-o nici lui Adrian Năstase, care mai cântă şi despre o dragoste gay dintre doi tineri români veniţi la San Remo să ucidă toate mamele cu doi copii şi aşa mai departe. * Mergem la Casino şi la Biserica Rusă. * Da, aşa facem şi apoi intrăm într-o tutungerie să-şi ia cineva tutun de ţigări. * Vânzătoarea m-a întrebat, după ce s-a uitat cu atenţie la mine: sunteţi Amalia Rodriguez. * I-am răspuns că da şi tipa a fost fericită că a ghicit din prima. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
30 mai 2013

Fals tratat de călătorie

3. Pe la Nisa cu fraţii MalmOuatu

Laşi Menton-ul deoparte şi goneşti spre Nisa. * La radio cântă Ouatu. * N-am să înţeleg niciodată de ce şi pe orăşelul suedez şi pe solistul român îi chiamă la fel. * Oricum, fraţii se califică şi-o să ascultăm sâmbătă în finală o cântare MalmOuatu. Nu ştim cum se pronunţă, dar câştigăm. * În Nisa tragem în piaţa Garibaldi şi căutăm musai o cârciumă, la care avem vauchere de halit. O găsim, se chiamă Aux Petit Gari. * Halim zacuscă de icre de Manciuria, raţă foarte tare cu cartofi fierţi noi, doradă fără nicun gust, un desert urât pe care nu l-am halit şi ceva fructe de mare cu zahăr. Şi vin. * Da, şi vin. * Apoi, luăm tramvaiul 1 şi mergem în centru la shopping. * Sunt cu trei femei după mine şi asta înseamnă fuste, fulare, încă un cuvânt cu f, sandale, pălării de câteva sute de euro. * Centrul Nisei e răscolit rău de tot. * Dacă întrebi odată ţi se spune că se face metrou. * Dacă întrebi a doua oară ţi se spune că se lungeşte linia de tramvai. * Dacă nu întrebi, mai toţi îţi zic că tunelul de 5 km de sub oraş a rămas neîncăpător şi-l lungesc cu încă vreo 5 km, în aşa fel încât, dacă vrei, să treci pe sub Nisa ca şi cum n-ar fi. * Acuma, ce să zic, aranjaţi, haliţi şi bronzaţi am luat-o spre sala Victorine, acolo unde toată Nisa dansează Salsa. * Aşa şi era. * Contra unui bilet de 6 euro cu bere sau 7 euro cu alcool, intri în două săli care miros a transpiraţie mai rău ca al doilea război mondial. * Tineri urâţi dansează Salsa. * Nu rău, şi-ţi dai seama că paşii ăştia de salsa nu-i cunoşti şi nici nu-i poţi învăţa la faţa locului, că sunt destul de dificil de executat. * E trei dimineaţă şi noi încă nu ne-am cazat. * Nu stăm în Nisa, ci în Col de Bras, un sătuc de lângă Nisa, la vreo 20 km pe nişte serpentine uluitoare. * Serpentine care dacă ar fi pe Valea Prahovei, Valea Prahovei s-ar închide din cauză de morţi cu duiumul. * Desfacem uiscanul cumpărat din Manton, orăşelul francez de la graniţă şi tragem sănătos din el pe motiv că cine sapă groapa altuia pune mult uiski-n ea. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
17 mai 2013

Fals tratat de călătorie

2.Spre Luano şi Ventimiglia

Trenul are ferestre şi pe o parte şi pe alta, aşa că noi ne uităm în întuneric când trecem prin vreun tunel lung de cinci km, sau la marea care se-ntinde cât vezi cu ochii sau urechile, că ne-ar plăcea să schimbăm înţeleapta vorbă românească. * Muzică în surdină. Cântă ori Andra lui Măruţă cu Celentano, ori Inna cu Bono, nu se aude clar, pentru că vagoanele italiene n-au difuzoare, iar ceea ce ni se pare muzică este doar în mintea noastră de români, care de câteva zile bune facem ca solistul român Ouatu prin Europa. * În tren sunt cele mai urâte femei din lume: franţuzoaice înalte, strâmbe, fără cur şi ţâţe, italience bondoace cu pantaloni strâmţi pe cururi uriaşe, femei mustăcioase, negre la păr, blonde fără fire de păr în cap, toate coborând şi urcând în staţii în care sigur le păştea primejdia că păreau cu lacrimi în ochi. * Noi ajungem la Luano, celebră staţiune de pe Mediterană, şi fetele cu care sunt, în număr de trei îmi zic că n-au ţigări. * Cobor să iau, pentru că trenul de Ventimiglia e personal şi stă în gări câte patru zile. * Să ştiţi că Luano este o staţiune cam ca Eforie, fără blocuri, plajă, magazine sau asfalt, adică este asfalt, sunt magazine, dar închid toate la ora şapte seara, aşa că dacă vrei o bere treaba ta, dacă vrei ţigări treaba ta, iar dacă vrei asfalt iar e treaba ta, că se-nchide şi ăla. * Noi discutăm în tren de Berlusconi, cum face toată lumea. * Că are prea mulţi bani. * Că urmau să-l condamne, dar va scăpa. * Semăna cu o discuţie despre orice politician român: şi la noi cutare are mulţi bani, e cercetat de DNA, scapă şi-şi face castel în Caraibe, dar tot e urmărit, pentru că în tinereţe a trăit cu Bahmuţeanca şi asta se pedepseşte. * Se iveşte Ventimiglia. * Ultimul oraş italian înainte de Franţa. * Frumos, curat, plin de cârciumi, de Billa, de Lidl, ca la San Remo. * Trenul te lasă, te apucă o maşină şi faci turul oraşului. * Ca peste tot, pe litoralul italian totul este închis. * Nu tu o bere după opt, nu tu o ciocolată pentru ăla mic, singura ocupaţie a serii fiind înecatul nevestii în apa adâncă şi plină de bolovani a mării. * Noi ne avântăm cu un Clio spre un bloc plin de pisici, bloc în care vom locui până trecem în Menton, oraşul vecin din Franţa. * În camera în care ne instalăm, muzică în surdină: cântă Mazăre cu Berlusconi sau cam aşa ceva, Inna cu Cătălin Crişan o melodie despre cât de bine e să nu cânţi nimic, iar la o emisiune despre babe înţelepte Marina Almăşan vorbeşte cu un ţăran italian despre procreere. * Vreau să mai spun că am băut vin italian prost, că ne-am luat de la Lidl cartofi congelaţi pe care i-am prăjit şi că ne-am culcat zdrăngănind cuvinte de neînţeles la adresa Italiei, Franţei, Madagascarului şi a Iugoslaviei, până ce pe televizor a apărut Sixto Rodriguez cu al său Sugar Man şi ne-a potolit. * Cumva cerul era senin, marea bătea până la etajul la care stăteam şi că mai bine pentru voi era să fiţi acolo decât să vă închipuiţi că un concert cu Satriani ar fi tot aia.

Denis Dinulescu
14 mai 2013

Fals tratat de călătorie

1.MILANO

Trebuie să cobori mai întâi din avion la Milano ca să-ţi dai seama ce se întâmplă cu oraşul ăsta. * Ieşi rapid din aeroport, Malpesta, şi te urci în autobuzul de centru. * Înconjurat de o infrastructură colosală, strecurându-te prin înălţimea autostrăzilor, care parcă brăzdează cerul, îţi dai seama de minciuna turismului din România. * Îţi vin în minte, amuzant, plimbările dnei Udrea cu gentuţa Vuitton prin nu ştim ce şosea cu găuri din Mamaia, panseurile dnei Grappini, care află acum în sec.21 că agenţiile de turism din România şi cele care servesc România afară sunt nişte căcaturi care nu servesc pe nimeni, vezi declaraţia domniei sale din Cotidianul de sâmbătă, 11 mai, a.c., deci vezi şi gândeşti toate astea într-un autobuz civilizat de Milano şi te gândeşti la marea minciună numită turism sau Mazăre în ţara noastră. * Curând apare oraşul. * De Milano vorbim. * Curat, cu şosele de patru benzi plus câte două pe sens pentru autobuze. * Un oraş neinteresant, industrial, cu oameni preocupaţi de muncă, de criză, de şomaj, cu oameni pe motorete alergând parcă niciunde, dar îmbrăcaţi frumos, elegant, pentru că se duc de fapt la Carrefour numai ca să-şi ia ţigări, apoi îşi continuă călătoria. * Clădirile oraşului sunt sistematizate corect, au numai câte trei, patru etaje, magazinele de la parter au tot ce înseamnă comerţ, deci totul banal, insipid şi curând ajungi la gara din Milano, de unde noi trebuie să luăm trenul de Ventimiglia, un orăşel din sudul Italiei, care face graniţă cu Franţa. * Primul cerşetor român ne cere un euro pentru ceva. * Îl dezamăgim, cerându-i noi un euro pentru ceva. Pe motiv că ne-am uitat banii acasă, la Bucureşti. * Nu ne-a dat niciun ban, în schimb a încercat să ne vândă o umbrelă. * Ne-am aşezat la o bere, 9 euro 200 ml, în aşteptarea unui tren vechi cu care CFR-ul nostru nu s-ar mândri nicio clipă. * Industria din Milano este foarte solidă. * Este industria nordului italian, cel care ţine economic, împreună cu Torino, Roma, Bergamo şi altele câteva toată Italia. * Aici mai este şi fotbalul foarte puternic, înşirat pe câteva divizii secunde foarte harnice. * Pe un teve, Berlusconi. * A fost condamnat sau cam aşa ceva, şi pentru că nu ne interesează ne ducem la wc. * Românii care gestionează uriaşul wc din gara Milano se uită urât la tine când bagi fisa de un euro în aparatul care-ţi deschide uşa. * Ei socot că ar trebui să li-l dai lor. Te privesc cu ură. * Sunt în stare să te bată. * Noroc că vine trenul şi-o luăm din loc. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
12 mai 2013

DECÂT DOMESTIC ŞI CĂTĂLIN CRIŞAN

În timp ce omul a ajuns pe Lună, niscaiva aparate americane pe Marte, iar laptele românesc este aruncat pe câmp, în timp ce maşinile viitorului, cele electrice, ocupă din ce în ce mai mult minţile oamenilor, iar în Cipru sunt devalizate economiile cetăţenilor, da, deci în timpul ăsta important pentru Europa şi lume, în România se desfăşoară premiile RRA. Adică Radio România Actualităţi sau cam aşa ceva. * În timp ce unii dintre cei premiaţi şi nominalizaţi şi-au făcut treaba pe 2012 şi şi-o fac în continuare: Loredana, Ştefan Bănică, Holograf, iată că ne pomenim cu o nominalizare care ne aruncă cu 50 de ani înapoi. * Este vorba de nominalizatul Cătălin Crişan, care nu ştim ce Dumnezeu cântă, nu ştim cine Dumnezeu îl susţine, nu ştim cine Dumnezeu îl promovează, dar este ruşinos să vezi în mijlocul atâtor talente, ca cele de la Premiile RRA, un băiat care nu face cinste muzicii şi aşa mai departe. * Apoi s-a dat premiul de cel mai bun folkist. A fost nominalizată şi a şi câştigat Zoia Alecu, de acum cu gâtul plin de zbârcituri, cu voce sub ton, de-am zis că aşa e melodia, emoţionându-ne cu o cântare pe care o ştiam de vreo 60 de ani, nu neapărat cântată de dânsa pe vremea aia. * Dânsa a cântat Printre Lupi. Titlul bun, melodia, cum am mai spus, proastă. * Apoi, alt moment anacronic, Poesis. * Aşa ceva nu se mai cântă din anii '40, de la horele triste în care româncele rămase acasă îşi jeleau fraţii şi soţii plecaţi la jocuri de cărţi prin Crimeea, Las Vegas, Paris sau Tel Aviv. * Un vers: „Aaaaaaaaaaa, o creangă de aur aveaaaaaaa”. * P-ormă ne-am dus la Domestic, noul lungmetraj al lui Adrian Sitaru. * Lângă noi s-a aşezat o gagică cu părul albastru, cracii cât casa şi nişte ţâţe cât pepenii verzi de mari. * La dreapta ei era una scundă, slabă, frumoasă, care mânca pizza şi ne-a oferit şi nouă. * O altă gagică, din faţa noastră, a umflat un balon. * Ne-am jucat cu el până a început filmul. * Aşa că am plecat imediat şi ne-am dus la celebrul de-acum Poziţia Copilului. * Nene, aici avem de-a face cu o poveste slabă rău, subţire am putea spune, adică avem de-a face cu un film cu multe burţi, de-ţi vine să pleci din sală, dar n-o faci, pentru că Luminiţa Gheorghiu te ţine cu răsuflarea oprită de rolul pe care-l face. * Că, de fapt, asta e Poziţia Copilului, Luminiţa Gheorghiu. * În rest o lăbăreală tristă, că te întrebi cum vor fi fost celelalte filme din festivalul de la Berlin, cât de slabe, dacă Poziţia a luat Ursul de Aur. * Nemţii s-au mai păcălit cu noi şi-n al doilea război mondial, de ce-o fac şi acum? * Mister, mare mister şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
21 martie 2013

DECÂT FĂRĂ CHILOŢI

Cum nimeni nu se pricepe în România la nicio muzică, ne referim la juriul şi spectatorii selecţiei finale Eurovision 2013, era să ne trezim cu Robert Turcescu câştigător. Şi asta n-ar fi fost nimic, dar melodia dânsului era mai proastă decât mediocritatea cu care-şi face emisiunile de pe micul ecran. Şi ca să pluseze, acelaşi Turcescu a zis ceva de Schengen. Cum că el ne bagă acolo, că fără melodia lui susurată la ureche madamei Merkel n-avem nicio şansă. Odios. De prost gust. * A câştigat Cezar însă. Vă fredonăm puţin lălăiala dânsului, pentru că s-a reţinut uşor: iiiiiiiiiiiiiii aiiiiiiiiii uiiiiiiii, pe tonuri înalte, fără nici o melodie, pentru că aşa se poartă pe la noi de vreo 60 de ani. * Au mai cântat degeaba Luminiţa Anghel, Emilia şi Criminal Mind, Prăjescu, ba chiar şi Ianău. * Singurele melodii moderne au fost cele ale lui Rene Santana, compozitor Mihai Alexandru, şi a lui Tudor Turcu, care, mi se pare, şi-a compus-o singur. * Dacă juriul şi publicul i-ar fi votat pe toţi cei de mai sus, dacă toţi cei de mai sus ar fi cântat fără chiloţi la Malmo câştigam de bună seamă ditamai Eurovisionul. * Ar fi fost pentru prima dată în istoria evenimentului când un pluton de solişti din România ar fi fost pe primul loc. Cam aşa ceva. * E-adevărat că Elodia n-a murit. Ea cântă acum sub numele de Rihanna. Sau Justin Bieber. Sau Angela Similea. Nu ne amestecăm în cercetări, dar credem că e bine să dăm o mână de ajutor. * În tinereţe, Victor Ponta a dormit prin gările Parisului. Avea cu el un acordeon, cu care cânta în subteran muzica lui Marian Nistor, Florin Chilian, Victor Socaciu. Sau nu avea niciun acordeon şi nu cânta nimic, pentru că aşa ni se pare prim ministrul nostru, că nu cântă şi nu ascultă muzică. * Moda de a cânta fără chiloţi a început nu de la Botezatu sau Mihai Albu, nici măcar de la Nicolae Văcăroiu sau Octav Cozmâncă, ci de la Bijou. Normal, s-a luat după ea şi Pamfile şi în curând toată România va cânta fără chiloţi. * Va fi compusă şi o melodie: Du-mă-acasă, măi, tramvai, fără chiloţi, şi cu o droaie de cai şi aşa mai departe. * Finala Eurovisionului, secţia Anglia a fost câştigată de Bonnie Tyler, 61 de ani. Auzind de acestă performanţă, azilele de bătrâni din ţara noastră pregătesc pentru Eurovisionul 2014, care se va desfăşura pe gazonul Arena Naţional din Bucureşti, mii de bătrânei simpatici dispuşi să-şi câştige banii de medicamente prin cântec. * După care noi ne-am dus la Rocker, un nou film românesc, în regia lui Marian Crişan. * Nu mergeţi şi dvs, e destul c-am fost noi şi am cerut banii pe bilet înapoi.

Denis Dinulescu
12 martie 2013

DECÂT NIŞTE BÂRFE DE LA EUROVIZION 2013

Se pare că celebrul Carlos Devadip Santana i-a spus nepoatei sale, Rene Santana, înainte să vină la Bucureşti pentru Eurovizion 2013: Fata mea, n-am nimic împotrivă să te duci la calificări pentru Eurovizionul românesc, dar nu te duce ca proasta, adică cu o melodie acolo, oricare, în care să fie vorba doar de răsăritul soarelui şi de te iubesc, ci cu una angajată care să aibă mesaj. De exemplu, să cânţi groapa de gunoi de la Glina, ca să atragă atenţia omenirii, înţelegi ce vreau să spun. Sau să cânţi în trenul Bucureşti - Constanţa cinci ore şi de pe geam să vezi hoţii de cale ferată şi să dai telefon la poliţie, înţelegi? Altfel ce să cauţi acolo? Şi mai e ceva! Nu te băga solo. Te mănâncă Elena Cârstea. Bagă-te cu Robert Turcescu, că el câştigă. Şi când ajungeţi la Eurovizion, îl încui în cameră şi ieşi pe scenă şi cânţi melodia ta, e simplu. La conferinţa de presă, minţi, zici că România nefiind în Schengen n-ai ştiut că n-ai voie să încui un ditamai Casa Presei în camera de hotel, da, aşa spui. Înţelegi, fata unchiului? Înţeleg. * Gerard Depardieu crezând că selecţia la Eurovizionul românesc e totuna cu lansarea filmului său turnat în România, remix după Moartea lui Ipu, nu mai e de acord cu lansarea peliculei pe piaţa românească, pentru că solistul Prăjescu, cel din ultima semifinală, n-a amintit şi de el în melodia cântată în faţa juriului. Marele actor susţine că dacă celebrul solist ar fi avut măcar bunul simţ să bage nişte versuri despre viaţa lui, despre femeile din viaţa lui, despre avioanele în care n-ai unde să te pişi, ar fi venit la lansare, şi-ar fi dat acceptul, dar aşa nu. * Se aude că, Elena Cârstea, care a cântat mediocru o temă Tamla Motown de prin anii 60, se va mărita după calificare cu Albu, ăla cu pantofii, pentru că doreşte, ea, solista, să fie mai înaltă la întoarcerea în State, înălţime de la care să fie văzută şi auzită de cele aproape un milion de soliste americănoaice care cântă mai bine ca ea prin barurile continentului. * Marea senzaţie a acestei ediţii Eurovizion se pare că va fi iminenta căsătorie dintre Paula Selling cu Andreea Bănică. Ele au declarat pentru France Presse: Numai împreună putem reuşi. Adică numai împreună putem compune o melodie ale cărei versuri să atragă atenţia asupra lui Nicolăescu şi ce face el prin spitalele româneşti, numai împreună putem apăra animalele lui Nuţu Cămătaru, că ele n-au nicio vină, şi numai împreună putem cânta despre carnea de cal. Dar unde veţi locui, a întrebat o reporteriţă curioasă nevoie mare. Păi, în studio, au declarat la unison cele două. Se aude că la nunta lor, care va avea loc peste nu ştim care ocean, vor fi invitaţi Conect R, Anthony Perkins, ăsta se pare că a murit, dar pentru cele două vajnice soliste nu contează, Agatha Christie, Ion Voicu şi nelipsitul Cătălin Botezatu. * De fapt aici am vrut să ajungem, la Cătălin Botezatu. Ştiind din timp că Eurovizionul românesc va fi câştigat de Robert Turcescu, dânsul a cumpărat bilete de avion pentru toate participantele cu destinaţia Copşa Mică. Aici va lua fiinţă o „şcoală de piariste”, şcoală la care bărbaţii în trecere pot adăsta câte o noapte. Contra cost. * Dup această reuşită ediţie a Eurovizionului românesc, Dan Manoliu, mediocrul şef al acestui eveniment pe care s-au tocat nişte bani, altfel la nimic necesari, deci Dan Manoliu va cere un post la companiile de asfalt ale lui Umbrărescu, pentru că acolo se câştigă mai bine, şi nu e nevoie să selectezi nimic, iar melodia e una singură: Pe Vale, pe Valea Prahovei/Asfaltul s-a crăăăăpaaaaaaattt!! * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
28 februarie 2013

Ron Carter şi Păstrăvul de Aur

Ron Carter, 75 de ani, dimpreună cu contrabasul său celebru, Donald Vega, pian, Russel Malone, chitară, şi Rolando Morales „Matos”, percuţie, au trecut prin Sibiu pe 12 mai, 2012, la ceea ce s-a numit Festivalul de Jazz. * Dacă ar fi fost să ne luăm numai după premiile Grammy câştigate, 1993 şi 1998, pentru The Miles Davis Tribut Band, Call’Sheet Blues’ şi muzica filmului Round Midnight, numai după apariţiile sale în peste 2.500 de discuri, dacă ar fi să amintim excelenta sa colaborare la Miles Davis Group, anii 60, unde a apărut alături de Herbie Hancock şi Tony Wiliams, dacă ar fi să amintim cel mai bun disc al său, Piccolo, sau faptul că a jucat în filmul Kansas City al lui Robert Altman sau în serialul HBO, unde s-a interpretat pe sine în serialul What is New Orleans, după faptul că şi-a scris o biografie excelentă, Ron Carter: Finding the Right Notes, apărută în 2008, şi în sfârşit, că a colaborat cu Billy Cobham, Herbie Hancock, Coleman Hawkins, Wes Montogomery, Alice Coltrane, Tommy Flanagan sau B.B. King, deci numai pentru aceste lucruri şi tot ar fi meritat să mergem la Sibiu să-l vedem. * Am ajuns la Sibiu şi ne-am dus la primul hotel, care pentru 100 de lei pe noapte n-avea apă caldă. * Aşa că ne-am dus direct la Filarmonica locală, ca să-l aşteptăm pe Ron Carter. * Şi a meritat. * Cu un program solo de contrabas bazat pe compoziţii noi şi moderne, Ron Carter a făcut linişte în sală. Riff-urile sale, dialogul cu pianul, cu percuţia sau chitara solo, dialog fin, pătrunzător, tandru, isteric câteodată, emoţionant, ludic şi melodios au încântat auditoriul. * Cu nimic mai prejos, Donald Vega, pian, a improvizat pe câteva teme clasice şi nu prea, pentru că efortul său pentru compoziţia modernă, actuală se simţea în fiecare notă. * Remarcabile au fost vreo două bucăţi, păcat că n-am avut numele lor, în care Carter şi Vega au făcut ca publicul să uite unde se află. * Într-adevăr, la plecarea finală, publicul, după un bis excelent, a rămas să privească contrabasul sprijinit de scenă al marelui Ron Carter zicându-şi că momentul n-a fost adevărat. * O excelentă organizare ne-a făcut să devenim cititori PlayBoy, să ne simţim bine şi să plecăm spre Păstrăvăria Albota, un loc cam la 50 de km de Sibiu. * Aici era Păstrăvul de Aur, care asculta RRA. * Ne-a zis: Ron Carter va veni în România la anu’ şi va face pereche cu aia a lui Mândruţă pentru Eurovisionul 2013. * Nu l-am crezut, ba chiar ne-am supărat şi l-am luat la bătaie. * N-avea decât 200 de lei la el, i-am luat şi p-ăia şi ne-am cărat. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
14 mai 2012

Trandafir de la Moldova

Guvernul nenumit a discutat cu FMI. A obţinut 8% majorare de salarii. Ce putem face cu banii ăştia? Răspuns: ne putem uita la noile emisiuni de pe Realitatea TV ale Mihaelei Rădulescu şi Andreea Marin. * Cum acest procent nu ne dă linişte, cum de mai bine de o lună suntem în Corfu pentru niscaiva filmări, am întrebat un localnic ce ar face el cu banii ăştia, adică cu ditai majorarea de 8%. Cât, ne-a mai întrebat el odată. 8%, răspundem. Zice, atunci: voi, românii, dacă n-aţi fi avut ieşire la mare, n-ar fi auzit nimeni de voi, aţi fi fost ca o ţară africană deşertică, iar din avionul care ar fi survolat-o, s-ar fi văzut un localnic de prin părţile Ialomiţei furând o vacă, fugărind-o prin nisip sub atenta supraveghere a ministerului de comunicaţii condus întâmplător de unul Dan Nica. Asta-i cu 8%, a conchis omul, şi m-a invitat la un Mythos, bere locală, care când costă 4 euro, când 3,5, când 2, că te întrebi de ce trece criza prin unele locuri. * Doi neni cu programe electorale nule, dar care candidează amândoi la generala bucureşteană, doi neni care vor fi aleşi amândoi la primărie, i-am numit pe Columbeanu şi Prigoană, deci doi neni care n-au nicio explicaţie pentru banii pe care-i învârt apar pe televizor şi cântă, probabil e tot ce ştiu să facă, cântă cu foc Trandafir de la Moldova. * Unul e mic la stat, iute la nu ştim ce, deci iată legătura lui cu Moldova, iar celălalt este mai înalt şi, după exemplul personal, i-a dat puştiului său sinecura cu gunoiul moldovean de la Chişinău. * Aşa cum ştim, melodia e frumoasă, tinerească şi n-are nicio legătură cu Bucureştiul. * S-au întors statuile la Universitate. Au plecat patru, au revenit două zeci, printre care: Elena Udrea, Mihai Tatulici călare pe un televizor, Adrian Minune, Românii au talent dansând la bară, o ecvestră reprezentând 8%, un moş cu o carte în mână, care nu-i al nostru, e al urmaşilor urmaşilor noştri, deci e o greşeală, o absolventă la Stanford, secţia Cioace şi Potlogării, şi nu în ultimul rând, cea a lui Mitică Dragomir cu o lopată în mână. * După atâta vânzoleală politică, media, sportivă şi melomană noi ne-am îmbrăcat frumos şi ne-am dus să vedem Undeva la Palilula. * Vă rugăm din suflet: nu faceţi ca noi. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
6 mai 2012

Poker Face cu Andra? Aiureli

Lady Gaga vine în capitală cu bucătarul ei. Toată media a zis în prostie chestia asta, de parcă Gaga găteşte, nu cântă, şi încă bine, de parcă Gaga scoate CD-uri vândute în 5 exemplare, cum vând artiştii indigeni de pe malurile Dâmboviţei pe care nu-i pomenim, ca să nu creadă că vor fi chemaţi să cânte în deschidere la Red Hot şi aşa mai departe. * Da. * Vrem nu vrem, Gaga este una din marile artiste ale secolului, una din solistele care a pus şi pune umărul la ceea ce noi vom numi aici "muzica populară universală a planetei", alături de The Beatles, The Rolling Stones, The Who, Bob Dylan, Led Zeppelin, The Police, The Pink Floyd, Jimi Hendrix, The Beach Boys sau chiar Johnny Cash şi Cher. * Poker Face, Mister Tambourine Man, Angie, Foxy Lady, Reggatta de Blanc şi multe alte melodii ale celor pomeniţi mai sus ne-au încântat tinereţile, o fac şi acum, ne-au ajutat să trecem peste momente dificile de dinainte de '89, ne-au făcut să ne pară rău că abia la vârsta asta am văzut la Bucureşti Weather Report, Pat Metheny sau Tom Jones. * În timp ce această muzică populară universală îşi găseşte miliarde de fani şi de cumpărători pe glob, România mai stă încă la mâna Andrei, a lui Măruţă, la zumzăielile lui Cătălin Crişan, (??), la behăielile Vioricăi din Clejani, la vocea fetelor ălora care apar de te smintesc pe ecranele televizoarelor, la căcaturile lui Cristi Brancu, ale lui Mitică Dragomir, al blondelor lui Negru şi aşa mai departe. * Muzica populară universală, care creşte odată cu noi, se ciocneşte în continuare, în România, de un comunism păgubos, de o mentalitate de miliţieni (unii care cântă şi acum chiar sunt), de indolenţa şi incultura “managerilor” din domeniu, astfel că pentru “soliştii” români, a te califica la Eurovizion este un adevărat act de eroism, chiar dacă după concurs nu mai aude nimeni de ei. * În programul electoral pentru capitală al lui Prigoană se află, la intenţii serioase, "reconstrucţia bisericilor demolate de Ceauşescu". * Asta în timp ce în lume bisericile se închid, de religie nemaifiind nicio nevoie. * Un film de văzut: Toţi cei din familia noastră. Românesc. În rolul principal Şerban Pavlu, excepţional. Regia Radu Jude. Fără mişţo, vedeţi-l. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
19 aprilie 2012

Engelbert Humperdink, Mandinga şi Cumva Petrescu 

Americanii nici nu trebuie să se deplaseze în Iran pentru a-l cuceri. Pur şi simplu, trebuie să-şi instaleze noul lor tun electromagnetic într-un deşert, să zicem din Texas, să tragă o bombă spre Teheran şi gata. Gata în sensul că bomba nu ajunge singură în Iran. Ea se loveşte mai întâi de scutul de la Deveselu, care e construit special cu un unghi de atac la Iran, şi de acolo cade în mijlocul iranienilor neatenţi. Neatenţi, întrucât ei nu stau să caute bombele pe cer, ci sărbătoresc victoria la Oscar, Separation, cântând o melodie de Cătălin Josan. * Aici am vrut să ajungem, la Eurovizionul românesc. * Şi a căzut beleaua să pomenim de Josan, pentru că deschis lista finalei. * Deci, omul s-a instalat la pian şi a cântat o melodie care se compune în fiecare an nu ştim de cine, dar era cotată ca favorită. Ca să vezi!. * Apoi, au fost nişte gagici, Miss Mary, Tascha, Mandinga, altele, care au cântat şi ele, nu melodia lui Josan, dar tot piese de prin anii ’50 sau ’60, de când Engelbert Humperdink nici nu bănuia că la 75 de ani va reprezenta Anglia la Baku 2012. * Deci, gagici. * Bun, cu cântec sau fără, tot gagici se chiamă şi vrei să le vezi moaca, fundul, ţâţele, ca să înţelegi mai bine patosul liric, mesajul textului. * Dar nu poţi să-ţi dai seama de nimic, întrucât taman când să vezi ridurile Mandingăi sau formele Taschei, operatorul TV îţi arată un basist gras sau un toboşar chel, prin procedeul numit personalitatea operatorului. * Păi, dacă operatorul Madonnei n-o arată decât pe ea, nu credem că omul îşi mai găseşte de lucru în Europa. * Imbecilitatea transmisiei Eurovizionului 2012, cu o Gianina Corondan îmbrăcată ca la Circul Globus, fără umor şi fără imaginaţie, a făcut să pălească transmisia de anul trecut a revelionului de la acelaşi draguţ TVR 1. * Nouă personal, la acest concurs, ne-a plăcut Electric Fence şi aşa mai departe. * Ministrul turismului românesc, Cumva Petrescu, crede că imaginea proastă a României aduce şi beneficii: turiştii pleacă plăcut surprinşi. De exemplu: ţi se fură paltonul la Inter, tu pleci râzând în hohote cu primul avion. Sau: vezi la televizor Maria Cârneci şi Cristi Brancu pe toate canalele. Iar pleci cu primul avion hăulind de râs. * Şi aşa mai departe. 

Denis Dinulescu
11 martie 2012

TOŢI ARE DREPTATE 4

Punctul G este în mijlocul Bucureştiului, nu unde cred toţi bărbaţii

Cercetătorii americani de la Yale – New Haven Hospital, Connecticut, au ajuns la concluzia că celebrul punct G al femeilor nu există, este un mit. Le-au trebuit pentru asta 60 de ani de analize cu ultrasunete şi pe probe de ţesut ca să demonstreze că această zonă erogenă nu poate fi identificată. Cercetarea a fost făcută pentru a răspunde la întrebarea care a suscitat de.-a lungul a şase decenii interesul bărbaţilor şi femeilor: unde se află punctul G şi la ce foloseşte.

Auzind acest lucru, Mihăiţă Neşu, s-a apucat, acolo în Olanda, de scris. Evident, editoriale. Pentru că tastatura calculatorului său nu are majuscule decât pentru litera G, dânsul trimite materialele domnului Golontan de la Gazeta Gsporturilor din Gucureşti. Până aici, putem spune că lucrurile se desfăşoară într-un ritm normal, întrucât marele fotbalist nu e obligat să ştie multă carte, văzându-se asta şi pe teren. De aici încolo, însă, este nenorocire, faptele care urmează înscriindu-se în ceea ce numim de obicei senzaţional, fantastic, nemaiauzit.

Într-o dimineaţă, taman în Londra, tânăra Hazel Jones l-a auzit pe gagicul ei spunându-i: Hazel, dragă, de ce ai două vagine? Şi-a mai zis: mă-ncurci, pentru că nu ştiu în care e punctul G. Da’ să vedeţi, stimaţi cititori, ce-a răspuns Hazel. Zice: uite-aşa, de-a dracului şi, dacă vrei să ştii, mi s-a oferit un milion de dolari ca să joc în filme porno. Şi-a mai zis: nu aşa scăpăm de sărăcie? Şi la final: dar dacă vrei, mă duc să întreb unde am punctul G, dacă fără el nu poţi să trăieşti. Şi pentru că Hazel, drăguţa de ea, citea numai Gazeta Gsporturilor, a luat calea României, închipuindu-şi că într-o ţară în care toate alea încep cu G va găsi repede răspuns la întrebările iubitului ei.

Întâi a bătut la uşa PSD. Un nene i-a spus: punctul G? A fost dat afară. A dat telefon la PDL. O tanti, care s-a recomandat a fi ministră a turismului, a luat-o în zeflemea: nu-l mai căuta pe G, face foamea pe la evenimentele culturale ale lui Oprescu. De la UNPR, un militar s-a răstit la ea de la un geam vişiniu: du-te-n mă-ta cu G-ul tău cu tot. La UDMR era închis, iar la USL un domn mai gras, costumat în hocheist, i-a zâmbit: cred că este la congresul lui Dan Diaconescu.

Aşa că, cinstita Hazel a luat drumul PP-ului. După ce s-a înscris în partid, DD i-a mărturisit: pe domnul Geoană, pentru că dânsul esta punctual G al României, îl găsiţi în piaţa Universităţii. A mai zis: are o pancartă pe care scrie “Voi fi cel mai tare om politic din 2012”, semnat G.

Acum, adică când citiţi aceste rânduri, (cacofonia este intenţionată, are rol de a strecura emoţie în materialul nostru) britanica Hazel Jones este în piaţa Universităţii în căutarea punctului G. Nu se ştie însă cu care dintre vagine. 

Denis Dinulescu

23 ianuarie 2012

TOŢI ARE DREPTATE 24

12 oct. Mai întâi e că am avut o şedinţă nasoală. Lungă, fără catering, taman la Buftea. * Ceva cu un lungmetraj, ceva cu scenarii, ceva cu modificat de secvenţe. * Când să plecăm spre Bucureşti, zice unul: hai, bă, să vedem Melancholia. * Filmul lui Lars von Trier. * Formidabil, copii, formidabil. * Aproape de capodoperă. * Vorbele n-au niciun sens, trebuie să-l vedeţi neapărat, mergeţi pe mâna noastră. * Noaptea pe calea Victoriei dăm nas în nas cu Harvey Keitel. Se plimba prin Bucureşti. * Zicem: salut, băi, Keitel, cu ce treburi pe aici? Zice: filmez până pe 25 octombrie la Ipu, Convicted to live, lungmetraj în regia lui Bodgan Dreyer. Zice: tu? * Nu i-am răspuns, pentru că convorbirea n-a avut loc, aşa că putem s-o băgăm şi p-aia în care ne-am întâlnit cu Gerard Depardieu, care filmează cu Keitel. * Laureaţii Nobel pentru economie, Christopher Sims şi Thomas Sargent, zic că criza datoriei zonei euro este foarte uşor de rezolvat. * Se refereau probabil la declaraţia lui Gabriel Oprea, UNPR, care a spus răspicat: io nu plec nici din parlament şi nici din funcţia de ministru al armatei. * Bucurie mare, mare de tot: cauciucurile de iarnă se pun în anumite condiţii, nu suntem obligaţi să le punem oricum. Am citit legea. * Se redeschide Balşoi Teatr, a cărui renovare începută prin 2005 s-a sfârşit. * La spectacolul de gală sunt invitaţi Angela Merkel şi Placido Domingo alături de Dmitri Medvedev. * Cântă Angela Gheorghiu, asta am vrut să spunem şi e mişto. Spectacolul va avea loc pe 28 octombrie şi va fi transmis şi la Bucureşti. * Că tot pomenirăm de UNPR, el se bagă serios în seamă, din plictiseală sau prostie, şi propune un amendament la Constituţie pentru acordarea dreptului de vot la 16 ani. * Mai sunt şi alte propuneri uneperiste, cum ar fi: trecerea Dunării tiptil, viitoare probă olimpică, o telegondolă care să suplinească autostrada Bucureşti Berlin şi cultivarea usturoiului în laboratoare tensiometrice, ştiind că mica legumă combate puternic tensiunea arterială. * Ultima propunere nu-i rea, aşa că meteorologii britanici ne atenţionează că iarna care vine va fi o mică glaciaţiune cum nu s-a mai întâmplat în Europa de vreo 300 de ani. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
13 octombrie 2011

TOŢI ARE DREPTATE 23

Revista Rolling Stones a făcut un sondaj din care trebuia să rezulte cea mai proastă melodie a anilor 80. * Pe primul loc, We Build this City, cântată de grupul Starships, fondat de Paul Kantner, fost, culmea, Jefferson Airplane. * Ne bucură că pe locul 7 este Bobby Mc Ferrin cu stupida lui Don t Worry Be Happy din 1988. * Că de Chris de Burgh cu a lui Lady in Red ce să mai spunem? * Dar uite că ascultătorii din lumea întreagă ne-au dat dreptate. * Atâţia ani am susţinut acelaşi lucru despre primele 10 locuri ale surprinzătorului sondaj. * Buuuun. * Răscolind pe sub pernă am găsit două bilete la concertul Amy Winehouse de la Bucureşti. Le vindem. Cei interesaţi, să ne caute la redacţie. * O capsulă a timpului a fost descoperită la temelia clădirii Colegiului Medical Bellevue din Manhatan, NY. În ea erau documente ale vremii, 1897, materiale de la studenţi şi din ziarul New York Sun, 1897, şi o eprubetă cu spori bacterieni de la un pacient din 1896. * După exemplul celor din 1897, PDL-ul va îngropa, la începutul anului 2012, o casetă a timpului lângă Casa Scânteii. * În ea vor fi puse secvenţe cu stadionul National Arena din timpul meciului de fotbal Franţa România, câteva melodii cu Florin Salam, o strategie a USL privind rolul mărarului în bucătărie, şi planuri referitoare la autostrăzile româneşti. * Organizaţia Mondială a Turismului estimează că, pe plan mondial, până la sfârşitul anului 2011 numărul turiştilor, cât şi nivelul încasărilor vor creşte cu 4 sau 5 la sută comparativ cu anul 2010. * Această creştere, se spune negru pe alb, se datorează autobuzelor supraetajate care fac circuit turistic în Bucureşti. * Orice corp omenesc aşezat pe WC face soneria să sune. Aşa că noi ne ducem să deschidem şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
12 octombrie 2011

IERUSALIM 2 sau BOB DYLANII STRĂZII

E dimineaţă şi trebuie să schimbi nişte bani. * Un shekel de-al lor e mai slab ca leul, vin cam cinci shekeli la un euro. * Pentru asta trebuie să ieşi în oraş. * E deja 10 şi e agitaţie mare. Toată lumea spre Zidul Plângerii. * Din pământ, cu o staţie mică în faţă, cu difuzor încastrat, apare un nene de 70 de ani cu o bască arabă în cap. * Are şi un microfon la care zice ceva, ni se traduce, despre viaţa în deşert, printre capre. * Caprele sunt rele, oamenii buni, da’ nu-ş cum se face că tot de la capră beau lapte, halesc carne. * În basca pe care o are în faţă apar primii firfirici. * Mai la vale, un american de 20 de ani şi-a adus toate tobele de acasă. * Bate de se aude în tot Ierusalimul. * Treci de el şi dai de un francez, care cântă la chitară ceva Polnareff. * Vechi, da’ mişto. * Basca din faţa lui e goală. * O babă într-un căruţ de paralitic are o harfă în faţă. Cântă la ea. E învelită toată în catifea verde, iar pe cap are o tichie roşie cu funde verzi. Din când în când opreşte corzile harfei, scoate o trompeţică mică şi zice ceva şi din ea. Apoi, voce. Versurile zic că n-a prea avut noroc în viaţă. Acolo, la ea în Arkansas. Dar de când a venit în Ţara Sfântă e bine. S-a însănătoşit. * Trecem mai departe. * Apare un rus cu o chitară enormă. * Paranteză: există chitară enormă? * Mă rog. * Zice ceva ritmat la ea, şi face roată în jurul lui. Sunt zeci de ruşi care apar de nu se ştie unde. Cam cum apăreau turcii la noi la istorie. * Între ruşii ăştia sunt şi rusoaice. De 17, de 21 de ani. * Asta e altă poveste. * Ruşii bat ritmul. Pac, pac, pac, pac. * Basca omului se umple de shekeli. * Versurile lui zic ceva de Mediterană, de altă mare pe care a zburat ca să ajungă aici. * În basca lui s-au făcut cam 250 de shekeli. * Îi luăm şi lăsăm în loc 50 de euro. * Veselia continuă. * Brusc, câteva tinere localnice cu mitralierele în spate. * Sunt evreice frumoase foc. Cam 19 ani. Negre la păr, la sprâncene, cu nas acvilin. * Când se fac mari le creşte curul. Cam cât un fotoliu de două persoane. Ba nu, cât unul de trei. * Începe să plouă, da, da, începe să plouă. * Mărunt, da, da, mărunt. * Un alt nene, negru abanos, cântă la o balalaică. Este un etiopian. * Zice în engleză şi ivrit ceva, altfel n-ar înţelege nimeni nimic. Zice: Am venit cu airplein şi rimember ză si şi dă-i cu corzile. * Nu se bea pe stradă, da’ noi ne luăm un Tuborg şi ne aşezăm lângă singurul evreu mai tânăr care cântă ceva Bob Dylan. * Sună a Balada lui Judas Priest sau cam aşa ceva. * Bob Dylan vine în iunie în Ierusalim şi omul s-a pregătit. * Este convins c-o să-l întâlnească şi vrea să-i cânte ceva. * Judas Priest i se pare cea mai uşoară. * Bem berea acolo, cu el. * Ne amintim de ce am ieşit în oraş şi o luăm spre parcare. * Lângă Hyundaiul nostru un tip cu un acordeon. * O dă pe başi ca să pară mai grav. * Zice şi cu gura: mama avea perciuni mov, tata nu ieşea din cârciumă, ăla mic cumva, aia mică ceva (ceva urât) şi când să scoată basca am plecat. * Ne aştepta Lasha. * Lasha este pisoiul blocului în care stăm. * I-am luat de mâncare din oraş: orez, pasăre, urs, mălai, cartofi, pepeni, salam, pâine, ceai, mentă, usturoi, falafel, humus, ceva negru da’ bun, vodcă, un vin de căcat dulce ca dracu’, zahăr, era să uit zahărul, şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
12 mai 2011

IERUSALIM 1 sau IRI

Mai intai ca harabaia ne-a invartit de vreo cinci ori pe desupra Tel Aviv-ului pana sa aterizeze, din cauza unei furtuni si asa mai departe. * Cu masina pana la Iersualim si desfacem o sticla de uiski chiar daca e cinci dimineata. * Televizorul merge pe ProTv International si sunt stirile de la 19 de ieri. * Apare Irinel Columbeanu si zice ca nu e normal ca avocatii ceva, cutare. Irinel, daca nu stiati, e un tip mic, inutil, pe care stau tot timpul televiziunile. * Pretenii ma intreaba cu ce se ocupa Irinel. Nu raspundem, pentru ca nu stim. Si ca noi, nimeni in Romania.* Dimineata bem o cafea israelita buna. * Pe stirile ProTv International tot Iri zice ceva cu Maruta. * Ca adica ceva cu dreptul la imaginea proprie. Nu spune a cui. * Noi o luam spre cetate. Spre Mormantul Sfant. Spre Zidul Plangerii. * Preferam sa intram pe Jaffa Gate. In fata noastra coloane de preoti in sutane. Mii. Moldoveni, rituri elvetiene in uniforme cenusii cu cruci rosii, rusi imbracati in alb cu niste fetze de Rubliov condusi de preoti inalti de trei, patru metri, oameni purtand cruci in spate pe Via Dolorosa, cruci pe care nu stim cat se plateste chirie, dar sunt grele si inalte cam cat mine, babe cantand la laute in numele Domnului, habotnici cu perciuni pana la umeri si cu palarii inalte, eleve de liceu din Germania, religioase din Noua Zeelanda, australience strambe de caldura, americance cu palarii din cel de-al doilea razboi mondial, romani cu parizerul in sacosa, etiopieni cu tifoane pe ei, sudanezi cu niste chestii verzi in cap si multe alte mii de oameni si politisti care au o singura directie: Sfantul Mormant. * Ajungem si noi. * Urcam Golgota asa cum a urcat-o si Iisus. El n-a mai coborat-o viu, noi da. * Miliardele de oameni si uniforme religioase plang, isi smulg parul, isi rup toalele pe locul in care Iisus a fost rastignit. * Sirul incredebil de oameni se indreapta apoi spre biserica interioara, din piatra, unde este inmormantat Iisus. Nu se poate intra. Rusii fac un zid si se protejeaza. Intai ei, care sunt jde mii, apoi ceilalti. Se formeaza o coada cum nici la ulei in timpul comunismului n-a existat. Toti incearca sa aprinda o lumanare, apoi, cu lumina dupa ei sa se duca nu stiu unde. Poate s-o bea, poate sa-si dea foc, naiba stie. * Apoi, pe locul in care a fost coborat Iisus de pe cruce, e o lespede de marmura, cine vrea isi sfinteste obiectele. * Noi am preferat sa ne sfintim pe noi insine. * De acum suntem Sfantul Denis si cu asta basta. * Nu-i asta totul cu Sfantul Mormant, dar iesim pentru ca o caldura inabusitoare te face sa cauti o sticla cu apa. * O gasim si e deja seara. Mergem maine la Zidul Plangerii. * Seara iesim, ca baietii, in Iersualim. * E o carciuma unde se canta, numita Dan Birman. Dan Birman asta e patronul, un tip de 80 de ani, de 2,20 metri, fost actor, regizor si alte alea si care a are reputatia ca s-a culcat cu toate gagicile din Israel. Bun, foarte bun. * Ne asezam, bem Goldstar. * O tipa canta la pian, alta la voce. * Ni se traduce. * E vorba de sentimentele care-Ii leaga pe evrei de Marea Moarta. * E moarta, da' traieste cumva in ei, in love, ca tipa zice de mai multe ori love, love sau cam asa ceva, si nu numai ca traieste, dar da un sentiment de siguranta cuiva, ca e bine sa faci namol la Marea Moarta si asa mai departe iar toate cantecele au aceeasi melodie si nu prea stii cand incepe una si se termina alta. * Aplauze. * Tipele care canta sunt foarte urate, asa ca ne miscam in alta carciuma unde canta Shakira. * Din nou acasa obositi. E deja trei dimineata. * Stiri pe ProTv International. * Apare un tip, Irinel, mic, pe un scaun, si zice ca e normal ca la Buftea ceva, dar nu numai la Buftea cutare, ci si la Izvorani, unde nu merge ceva care merge, da' aia mica plange sau nu plange si asa mai departe. * Stirile se intrerup brusc si apare Sergiu Nicolaescu. E reclama la Un comisar acuza, filmul de seara. * Da' pentru noi e dimineataa, asa ca il stingem si asa mai departe. * A suivre.

Denis Dinulescu

MARELE HIT 5,95% ŞI AŞA MAI DEPARTE

Situaţia în care Lady Gaga a devenit naşa copilului lui Elton John a fost următoarea: Lady Gaga a bătut la uşa lui Elton John. Cioc, cioc. Cine e, a întrebat Elton. Io, a răspuns Gaga. Ce vrei, a zis Elton. Să-ţi fiu naşă, a răspuns Gaga. Okei, vorbisem cu Mircea Băsescu, da’ dacă zici tu!!! Şi aşa mai departe. * Furioasă că Greta Garbo va apărea pe noile bancnote suedeze şi el nu, Cătălin Botezatu s-a dus la OSIM şi a zis că vrea şi el pe noua bancnotă românească de 2 lei. Imaginea să-l reprezinte vânzând chiloţi în Obor, cea de pe faţă, iar cea de pe verso să fie cu el la Polul Nord căutând gagici preistorice. * Sătui de atâtea întâmplări vesele şi interesante, am dat drumul la televizor. * Pe ecran, Holograf îşi prezintă noul CD: Fericirea e casa ta!! * E cu clip şi clipul e aşa: Ei ies bucuroşi dintr-o casă şi cântă hitul 5,95% vânzolindu-se cu braţele-n vânt şi cineva intră tot într-o casă cu zâmbetul pe buze şi aşa mai departe. * CD-ul este scos de Millenium, o casă de discuri de pe Dorobanţi sau cam aşa ceva. Alte melodii de pe noul CD: Comision de administrare 0%, Viaţa ne inspiră şi Credit Ipotecar. * Revista People face un clasament al celor mai frumoase femei din 2011 şi ne trezirăm pe primul loc cu Jennifer Lopez. * Asta în condiţiile în care n-au concurat Dumitru Dragomir, Mihai Gâdea şi Zina Dumitrescu. Pe locul doi al revistei People este Zac Efron, dar ce folos dacă Adi Minune e la DNA, Emil Boc a salvat România şi aşa mai departe. * Solistul Van Halen, Sammy Hagar, declară că a fost răpit de extratereştri. Tipii, altfel drăguţi, l-au dus într-un loc numit Colentina. I-au luat banii, chitara, cardurile, inelele de argint şi i-au făcut un repertoriu local. Cine trece cu 21 spre Carrefour şi vede un solist cântând la vioară prin parcările din mall să ştie că este Sammy şi să-i dea patru lei. * Transportul public bucureştean se va îmbogăţi cu vasele de pe Dâmboviţa. Adică te urci pe barcă la Grozăveşti şi te dai jos la Unirii. Aşa zice Oprescu, încă primar al Bucureştilor. Pe vas va fi montat un difuzor la care se va auzi incontinent melodia, Pe Valea Prahovei. * După ce-l va năşi pe băiatul lui Elton John, Lady Gaga doreşte să devină jurnalistă. Vom vedea dacă la Sunete este loc şi vă vom anunţa. * Acu’, dacă tot v-am făcut un tur de lume, şi dacă tot vine Paştele, vă anunţăm că noi plecăm la Ierusalim şi că vă vom scrie de acolo. * Cu ocazia asta vă urăm Paşte Fericit şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
14 aprilie 2011

WIKILEAKS BAGĂ ZÂZANIE LA “ARTA SUNETELOR”

O telegramă WikiLeaks ne dezvăluie faptul că România se află în plin scandal. Scandal care va reuşi s-o scoată din criză. * Primul se referă la faptul că Aura Urziceanu s-a şucărit tare rău pe actorul Cristian Văraru care a făcut-o ţigancă. * Solista a declarat, cu sabia în mână, că va tăia capete, că va asasina toată muzică de jazz din ţară şi se va stabili definitiv în alt colţ al lumii şi asta pentru simplu motiv că ea nu este ţigancă. * Deşi marea majoritatea celor care o cunosc zic că da. * Faptul că Aura nu va mai cânta în ţară va face să se prăbuşească BVB-ul (Bursa adică), leul să ajungă la 9 unităţi pentru un euro iar benzina, aşa scumpă cum e, să fie folosită ca bere, întrucât la 5 lei e mai ieftină ca la Blues Cafe. * O altă telegramă WikiLeaks ne întristează şi mai tare: Niko s-a hotărât să nu mai cânte nici ea, pentru că, la cei 41 de ani ai săi îşi doreşte un copil şi până nu-l face nu mai scoate un sunet. * O să ne pară rău de tot. * Un al doilea scandal de proporţii ne este devoalat în Wikileaks-ul de sâmbătă: Pepe a început să cânte din nou. * Ce, n-are importanţă, pentru oameni de-alde noi el n-a cântat niciodată nimic, dar omul renaşte sub ochii noştri datorită scandalului bine regizat dintre el şi Oana. * Ai n-ai treabă, vine Bregovici prin Bucureşti. * L-a luat Florin Salam în maşină şi l-a dus pe nu ştim unde. * Am aflat, tot din Wikileaks-ul ăsta, că Florin Salam se va plimba şi cu Pat Metheny pe litoral, unde-l va duce la Muzeul 3rei Sud Est de care marele chitarist american este îndrăgostit. * Sahtior Doneţk face 75 de ani. * Ocazie cu care pe stadionul lor va cânta Lady Gaga. * La 75 de ani şi-o lună va cânta Copilul de Aur, la 75 de ani şi două luni vor cânta Dan Bursuc şi Daniela Nane, şi tot aşa până la vârsta de 99 de ani, patru luni şi două zile sau cam aşa ceva. * Filarmonica Regală din Londra a cântat timp de trei ore în faţa unui strat de flori pentru a le favoriza creşterea. Orchestra a interpretat Simfonia 40 în sol minor de Mozart. * După succesul londonez, spune Wikileaks, Filarmonica engleză va fi angajată în maternitatea Giuleşti, unde sunt abandonaţi mulţi nou născuţi, pentru a le favoriza creşterea. * După care, noi ne-am suit în maşină şi ne-am dus la Sibiu, unde am fost invitaţi la premiera cu D’ale Carnavalului, de I.L. Caragiale, în regia lui Silviu Purcărete. * Spectacol excelent. * Se dovedeşte, pentru a câta oară, că acest cel mai mare dramaturg necunoscut din lume, a surprins foarte bine esenţa poporului român: traducerea. * Traducere în sensul de înşelat. * Nevasta spiţerului e tradusă cu Bibicul, soţul traduce cu tutungioaica, inginerul cu secretara, doctorul cu asistenta, şefa cu subalternul, vecina cu vecinul şi uite-aşa o ţară întreagă nu se gândeşte decât cum să-şi traducă partenerul, pentru că întotdeauna omul lângă care trăieşti e chel, gras, are picioarele scurte, ţâţele mici, bani puţini, face mulţi copii, nu se uită decât la manele şi aşa mai departe. * Câteva rezolvări inteligente, de exemplu Didina este făcută din trei personaje reale, fac din spectacolul de două ore unul agreabil, care te ţine în scaun deşi ştii toate replicile lui Crăcănel sau ale Miţei Baston. * Mergeţi şi vedeţi. * Emisiunea Românii au talent demonstrează că ţara noastră e toată un cântec. * Aşa că noi, cei care ne mai ducem la câte un Aldi Meola, suntem în plus. * Shakira nu mai are ce căuta pe stadionul Bernabeu, pentru că are o relaţie cu Pique. * Dintr-o telegramă WikiLeaks adresată domnului Radu Lupaşcu aflăm că dânsul, managerul Artei Sunetelor, a invitat-o pe solisă la Bluz Cafe, că aici are ce căuta. * WikiLeaks de luni, 4 aprilie, scrie că Shakira va interpreta în Pasajul Victoria melodia Trandafir de la Moldova şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
04 aprilie 2011

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

Gagica ne roagă să punem cd-ul cu polonezii de la Riverside, ca să ne dezbrăcăm pe muzică şi să ne aruncăm în mrejele unui erotism vesel şi calculat. * N-a fost posibil, pentru că exact în acea clipă preşedintele Băsescu a spus că România pleacă la război contra Libiei. * Noi nu suntem combatanţi, dar ca jurnalişti ne putem duce. * Aşa că ne-am luat legitimaţiile de la ARTA SUNETELOR, ne-am luat raţia de marmeladă de la dl Radu Lupaşcu şi ne-am prezentat pe fregata Regele Ferdinand. * Pe punte observăm un singur tun. * Facem şi noi un mic Q&A ca să ne dumirim de ce singurul tun este bătut în cuie, el nerotindu-se, ci stând tot timpul îndreptat către România. * Aflăm: Din afară nu ne ameninţă nimeni, n-avem duşmani, nu mai trăim, după cum observaţi, pe timpul lui Ştefan cel Mare, tunul este îndreptat către ţară pentru că de acolo vine cea mai mare ameninţare. * Pentru că din ţară vin ştirile cu matrapazlâcurile celor de la putere şi opoziţie, în ţară se află dosarele celor şantajabili care trebuie să voteze într-un anumit fel, în ţară se ştie exact cum se cheleşte România de păduri de ne-ntrebăm de ce suntem inundaţi şi ni se schimbă clima, din ţară vin minciunile cu tirajele ameninţătoare ale unor jurnale tipărite, din ţară vin veştile cu spălări de bani, cu vameşi necinstiţi, manipulări cu Pepe şi Oana, cântece strâmbe de muzică uşoară românească, care te trimit direct la spital, şi aşa mai departe. * Şi-atunci, continuă căpitanul fregatei Regele Ferdinand, unul Nemo, nu-i dăm numele real ca să nu-l afle Gaddafi, noi tragem în toţi cei care vor să afle o fărâmă de adevăr. * Mi se repartizează o cabină pe culoarul care duce la sala de mese. * Toată suflarea fregatei era la televizor. * Un analist militar nu ne explică de ce fregata nu are elicopter, ci ne arată că aceasta pluteşte. * Alt analist militar zice că fregata noastră nu este în stare de nicio bătălie, nu ne explică însă de ce a fost cumpărată în cazul ăsta. * Un analist al puterii zice că dacă soldaţii sunt cuminţi în timpul misiunii o să vină Oana Zăvoranu să le cânte. * Un altul face sâc opoziţiei, urându-i ca atunci când nu va veni la putere să facă bani şi mai mulţi stând pe margine. * Ne dăm seama astfel că suntem în pragul celui mai fascinant reportaj de război din presa română. * Vin zorile. * Fregata e tot în portul Constanţa, nici nu ştim dacă ea va ajunge vreodată la Tripoli, dar asta e altă poveste. * Pentru că nu putem dormi, ne punem filmul românesc „Bună, ce faci?”. * Scenariul labil, regia pe dinafară, umorul lipsă fac din această „comedie romantică” o prostie de film. * Aşa că am ieşit imediat pe puntea superioară şi am cerut căpitanului, unul Nemo, să ne lase să armăm tunul şi să tragem în cei care au luat comisioanele pentru fregatele astea inutile. * Nu ne-a lăsat, dar reportajul nostru va continua chiar cu riscul vieţii noastre.

Denis Dinulescu
25 martie 2011

SATCH

Lumea e supărată rău pe Mariah Carey şi pe Nelly Furtado că au luat de la urâtania aia de Gaddafi câte un milom de dolari ca să-i cânte. * De parcă banii lu’ paranoicu’ ar fi de lepădat. * De parcă, dacă nu ar fi izbucnit trebile alea pe acolo, nu s-ar fi dus şi Lady Gaga, Hot Chili Peppers sau Florin Salam. * Laurenţiu Duţă revine în muzică. * Să te ţii, pentru că celebrul constănţean a scos câteva hituri de care s-au interesat Djam Karet, The Dreggs şi Rammstein. * Deci, dragii mei, a fost o săptămână neinteresantă, aşa că vă voi povesti ceva mişto. * Plec într-o dimineaţă din Hayworth, colonia română din San Francisco, spre Berkeley. * Se întâmpla fix în iarna lui 2003. * Eram invitat de o prietenă să fac audiţie la ora de muzică a lui Joe Satriani din cadrul Universităţii Berkeley. Ajungem. * Poarta universităţii ne este barată de doi indivizi care stau la o distanţă de 10 m unul de celălalt. * Dacă dai să intri, un cuţit aruncat între ei îţi trece pe la ureche. * Băieţii nu te lasă până nu le pui în bască un dolar. * Mă conformez. * Parcul uriaş al universităţii este de poveste. * Multă iarbă, clădiri de secol 19, cochete, care adăpostesc facultăţile de chimie, limbi, matematică, fizică. Studenţii stau pe iarbă, fumează haşiş, cântă la chitară în aşteptarea profilor. * Ajungem în dreptul sălii de muzică, unde pe Satriani îl aşteptau vreo 200 de tineri din toate naţiile pământului. Toţi cu chitări sofisticate la ei, alţii cu chitări reci de prin nu’ş ce ţară. * Stăteau pe iarbă şi povesteau de ultimile concerte Grateful Dead, de ultimul disc al lui Satriani, Live in San Francisco. * Unii bibileau la chitară solouri Zeppelin, Hendrix, Vai sau Stern. * Deodată, toată adunarea s-a sculat în picioare. Unul din studenţii negri a strigat: Vine Satch. * Pentru prietenii cei mai apropiaţi şi pentru studenţi, Joe Satriani este Satch. * Am intrat şi eu în sala de curs odată cu ei. * Nu m-a întrebat nimeni nimic. * La interpelarea cuiva mai nou, Satch povesteşte de grupul G3, fondat de el împreună cu Vai şi Petrucci. * Un grup la fel de puternic ca cel al babanilor lumii, G20. * Apoi, ca să destindă atmosfera, Satch povesteşte cu umor o întâmplare din viaţa unuia din elevii săi, Kirk Hammet, Metallica. * Îşi acordează chitara şi ora poate începe. * Cântă ceva de pe noul Yardbirds, Birdland, unde a fost solo. * Tehnica sa excelentă pare simplă când îl priveşti: face un legato rapid, apoi, cu amândouă mâinile execută un filet arpegiu. Urmează procedeele picking supleant şi cules de mătură. * Toată suflarea e pe jos de admiraţie. * Fără păr în cap, înalt, Satch vine în mijlocul clasei. * Arată la întâmplare un student. * Tânărul cântă ceva din primul turneu mondial al lui Satch, cel cu Mick Jagger din 1988. * Explică ce face. * Următorul student. Acesta merge pe Jeff Beck. Altul pe Santana. * Dialogul e deschis, electric, pentru că fiecare bancă are priză iar firele sunt conectate la nişte Marshalluri cât casa aflate la catedră, aşa că se aude în toată universitatea. * La final, Satch zice că vrea să-şi facă un supergrup, şi că unii dintre studenţii lui ar putea avea loc în el. * Deocamdată, în Chickenfoot, numele grupului, vor evolua câţiva Van Halen, Sammy Hagar şi Michael Anthony, precum şi baterisul de la R.H. Chili Peppers, Chad Smith. * Ora s-a terminat şi eu ardeam să pun în întrebare. * Am pus-o. * Satch mi-a spus cum s-a apucat de chitară: Eram, domnule Denis, la antrenament. Aveam 14 ani şi credeam că fotbalul e viitorul meu. Pe stadion s-a anunţat brusc că a murit Jimi Hendrix. M-am ridicat de pe bancă, şi spre surpriza tuturor de acolo am declarat: Eu va trebui să continui. * M-am dus direct la primul magazin de muzică din oraş şi mi-am cumpărat o chitară. * Restul se ştie.

Denis Dinulescu
5 martie 2011

PORTRETUL ASCULTĂTORULUI ROMÂN

Scotocim monitorizarea Mediaforest făcută pe Bucureşti până la 1 martie, 2011. Adică vrem să vedem ce muzică ascultă „boborul”, cel căruia i se dedică fel de fel de „sunete” mai ridicole, mai babane, serioase sau nu, Eurovizioane, Mămăi şi Cerbi. * Ia să vedem. * Locul 1, Shakira, cu Loco, 2, Rihanna, cu Only Girl, 3, Puya-fet/Conect-R, cu American Drim, 4, Akcent, cu My Passion, 5, Caro Emerald, cu A night like this, 6, Andra, cu Something New, Tine Tempah Feat Eric Turner, cu Written in the stars, 8, Roa, cu Ne place, 9, Duck Sauce cu nu ştim ce, şi 10, DJ Sava, Raluca, cu Love you. * Mai sunt Dan Bălan, 17, Inna, 24, Liviu Hodor, 27, Alexandru Stan, 36, Alex Vedea, 39 şi Xonia, 44. * Ce rezultă de aici? Nu rezultă nimic, dar după această monitorizare noi putem face portretul ascultătorului român de muzică uşoară. * Ascultătorul român este un băiatfată îmbrăcat decent, cu blugii rupţi, pantofii scâlciaţi, telefoane de ultimă generaţie, cu multe cuvinte engleze în uz, cum ar fi „mă fuck pă clubul tău”, „căcam-aş în solistica ta de chitară” sau „Inna e guristă bună, nu ca fuck you” şi aşa mai departe. * Ascultătorul român nu ascultă muzică uşoară acasă, ci numai în cluburi sau în lume, ca să vadă colegii că ştie cine e Cotabiţă, Celentano sau Rita Pavone. * El ascultă serios acasă numai Irina Loghin, Pepe, Bere Gratis, Holograf şi băieţii ăia de la Măruţă pe care nu ştim cum îi chiamă, altfel îi dă mama cu papucii în cap. * Şi-atunci? Păi, atunci rezultă clasamentul de mai sus, care ne indică faptul că, pe viitor, aceşti ascultători tot pe Ion Iliescu îl vor vota. * Giulia a lansat la radio un nou single: Underrated Love. Crainicul ne spune că, pentru clipul pe care-l vom asculta ne vom bucura s-o vedem pe Giulia goală în pat. * Cum o fi să vezi la radio o gagică goală nu ştim, da’ crainicul ăla tre’ dat afară neapărat. * În sfârşit. * O să râdeţi, dar ne-am dus la Teatrul Tănase, ca să vedem muzicalul „O premieră furtunoasă”. * Nu intrăm în amănuntele unui spectacol foarte prost. Vrem să menţionăm doar coloana sonoră a lui Marius Ţeicu. * Coloană cu care, pe noi, ne-a surprins. De la stupidele melodii cu Angela Similea sau Stela Enache ale anilor 80 din secolul trecut, Ţeicu a trecut la melodii şlăgăroase, hituri mişto, care te făcea să nu regreţi banii de bilet, dovadă că omul a luat premiul Uniunii Muzicologilor şi Compozitorilor pe 2010. Bravo!!! * Californienii de la Maroon 5 îşi încep turneul european din 2011 la Berlin. * Ştim din sursă sigură că au fost invitaţi şi de Sorin Oprescu să cânte la inaugurarea pasajului Basarab, între 10 martie 2011 şi 10 martie 2012. * Vă daţi seama ce va însemna să cânţi un an pe un pod din România. * Asta, dacă va fi dat în folosinţă în 2012, altfel!!!! * La Londra o expoziţie fabuloasă: 40 de ani de Queen. Din câte ştim, redactorul şef al acestei reviste, Radu Lupaşcu, are bilete reduse, 10 lei, pentru cei care vor să meargă la acest mişto eveniment. * În banii ăştia sunt incluse deplasarea, masa şi casa. * Lady Gaga în fundul gol prin New York la lansarea single-ului ei, Born this Way. * Aşa îşi va lansa şi Elena Udrea, în Bucureşti, single-ul Scula prea mică a lui Claudiu Bleonţ atrage turiştii. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
28 februarie 2011

EDITORIAL DE WEEKEND

BASM S.F. CU TURIŞTI AMERICANI

După cum am aflat, fraţii Barak s-au despărţit. Mu este în spital undeva în Germania, iar Obama are probleme cu turiştii săi. Nu puţini. Câteva milioane. * Ei bine, aceşti turişti erau obişnuiţi să turisteze în Egipt. Acu’ pe Egipt l-a luat dracu’. * Aşa că simţind oportunitatea, autorităţile române au agitat frunza mioritică şi s-au trezit cu turiştii americani la Bucureşti. * Lucru nu rău, dacă ne gândim că autobuzele cu etaj fuseseră promise de Oprescu, deci existau pe undeva. * Până să apară însă, americanii au fost instalaţi pe capotele unor RATB-uri şi plimbaţi aşa prin capitală. * Li s-a arătat întâi traseul genţii cu bani din vamă la liderul sindical. Stupoare însă, liderul sindical lua geanta, îşi trăgea dreptul şi o ducea mai departe la şeful de partid. * Apoi, au fost duşi în celula în care dormea de opt ani Marius Ungureanu. Americanii şi-au scos aparatele foto, reportofoanele şi l-au înregistrat pe bătrânul vameş de la Giurgiu spunând: Am dormit aşa de mult că am uitat să vă spun că mi-au promis ăştia că mă scapă de câţiva ani dacă zic că geanta cu bani e la Vasile Marica. * Uşor se face ora unu şi trebuie luată o pauză. Americanii sunt băgaţi în câteva cinematografe de pe bd. Elisabeta. * Sălile sunt primitoare, pline de seminţe şi resturi de halva. * Apare un activist de partid, care le spune că e ruşinos ca bursa germană să fuzioneze cu bursa americană. Americanii din sală trebuie să fie conştienţi că numai bursa română este de nivelul celei niuorkeze prin faptul că numai la Bucureşti se pot tranzacţiona acţiuni Academia Caţavencu, Daniela Crudu, Cătălin Botezatu şi Elodia. * Americanii plâng şi-şi dau seama că se află într-un colţ de lume greşit interpretat a fi ţigănia Europei. * Activistul continuă: Nici cu infrastructura nu-i aşa. Au venit chinezii, deci în două zile vom avea cele mai tari autostrăzi din Europa, iar una din ele va lega neaparat Bucureştiul de Seattle, ca românii să poată ajunge mai uşor să se îmbarce pe Boeing. * În final, activistul de partid împarte fiecărui turist un chestionar. Cu câteva întrebări: E bun un premier tehnocrat pentru România? Da’ unu’ manelist? Da’ Florin Piersic că tot are stea nu se ştie unde, pe umeri sau în piaţă? Da’ Monica Macovei? Da’ Călin Georgescu? Da’ nimeni? * Răspunsurile turiştilor americani, simţind manipularea, au fost cele aşteptate de „autorităţile” române îmbrăcate în ghizi: 20% l-au indicat pe Eminem. 11% pe Shakira. 40% pe Beckham şi nevastă-sa. 13% pe Colin Firth. 60% pe JLo. * E frig acum când turiştii americani sunt la Bucureşti. * Se pregătiseră pentru Egipt şi n-au la ei decât câteva cămăşi cu mânecă scurtă, pantaloni scurţi şi pliante care dezinformează totul despre Bucureşti: Precum că e un oraş curat, că poţi lăsa punga cu bani la răscruce şi o găseşti tot acolo şi peste două săptămâni şi aşa mai departe. * Ca să-şi încheie apoteotic escapada de la Bucureşti, turiştii americani sunt duşi la Carul cu Bere. * Un car cum nici egiptenii n-au. * Aici, urlă atât de tare orchestra, că săracii turişti fac apoplexie şi sunt căraţi de urgenţă la avion. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
16 februarie 2011

 TRIBUTE TO ROLLING STONES ŞI CÂTEVA NEVESTE

Suntem aproape siguri că vă întrebaţi ce facem noi atunci când nu scriem la rubrica din Arta Sunetelor. * Şi aşa mai departe. * Păi, noi facem aşa: Întâi ne-am dus la Hard Rock Cafe la aniversarea de trei ani a stabilimentului. * Invitaţi speciali, băieţii din trupa italiană Satisfaction, care urmau să cânte în seara cu pricina numai repertoriul Rolling Stones. * Au făcut-o foarte prost, aşa că decât să recunoşti Angie, Satisfaction, Rainbow sau Dandelion mai bine te lăsai păgubaş. * Am avut curiozitatea profi să vorbesc cu trupa după concert. Mă interesa cum plătesc ei drepturi de autor, dacă-l cunosc pe Mick Jagger sau dacă au vinilul cu Sticky Fingers. * Păi, nu plătesc, mi-a spus vocalistul Luca. Trupa Satisfaction pe care o vedeam noi la Bucureşti s-a adunat numai pentru proiectul de la Hard Rock Cafe, şi cum în România lucrurile sunt mai uşoare nu s-a pus problema de drepturi de autor. Iar de cunoscut, ei nu cunosc nici un Stones decât de la televizor. * Aşa că noi ne-am dus la teatrul Metropolis să vedem muzicalul Nevestele vesele din Windsor, de W. Shakespeare, regie A. Tocilescu. * Nu ne interesa piesa, subiectul e desuet, plictisitor, ci felul în care se înţelege ideea de muzical în România teatrală. * Păi, nu se înţelege. * Cântecele lui Nicu Alifantis sunt puse unele după altele fără nicio unitate, fără nici cea mai mică pricepere de fapt. * Parcă eram la Eurovision, actorii intrau, cântau, cine bătea din palme bătea, cine nu, nu, dar asta nu te făcea să înţelegi ceva din piesă, nici dacă Falsatff nu ştiu ce, nici dacă doamnele Page şi Ford făceau farsele ca să ia salariul de la teatru sau naiba ştie de ce. * Şi aşa mai departe. * Am răsfoit după aceea ratingurile de media pe luna ianuarie 2011. Vroiam să vedem ce teveuri, adică cum a venit Kanal D pe III după Pro şi Antena 1, ce radiouri, ce presă sunt pe primele locuri. * Aşa am aflat că Pietricia FM din Vaslui a fost vândută şi că tot judeţul este în doliu, pentru că celebrul post de radio a încăput pe mâna maneliştilor cutare, nu pe cele ale maneliştilor cutare, care erau mai mişto. * Şi aşa mai departe. * Din nou la Bucureşti Gotan Project. * Tipii vin atât de des încât pe viitor vor interpreta numai cântece româneşti din sudul Carpaţilor. * De ce din sudul Carpaţilor? Nu ştim, dar aşa ne-a venit. * P-ormă, cum să te lase rece revoluţia din Egipt? Ne este dată atât de des la ştiri că te întrebi cu ce rost, cu ce folos? Vrea cineva să ne spună ceva cu acest lucru? Şi dacă da, cui? * În orice caz, e o revoluţie urâtă, fără balcon, fără Paţurcă, fără Jos Iliescu şi ţine şi mult. * Şi aşa mai departe. * NASA a descoperit un nou sistem planetar. * Vag, prin telescop se vede Alice Cooper vânzându-şi CD-ul Trash. * Sau Constrictor. * Într-o piaţă, în care vin nişte unii cu păr lung. * Dacă ştergi mai bine lentila telescopului îţi dai seama că nu este Alice Cooper, pe care nici măcar nu-l chiamă Alice Cooper, ci sunt fraţii Dolănescu împărţindu-şi noul sistem planetar pe care tatăl lor li l-a lăsat moştenire. * Sau nu li l-a lăsat, asta nu se înţelege prin telescop oricât ai şterge lentila. * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
4 februarie 2011

PĂI, ORI ACD ORI AC/DC, NUMA’ SĂ ŞTIM ŞI NOI

Noua alianţă de centru dreapta, ACD, nu este împlinită până nu mai conţine o direcţie: Stânga. * ACDS sună mai bine, deşi stânga nu reprezintă o idee de bunăstare a românilor. * Stânga este doar o direcţie în Buşteni atunci când întrebi poliţistul unde este Dihamul. * Ar fi mai bine ca în coada lui ACD să fie pus Î, ACDÎ. Î-ul însemnând înapoi. Pentru că România este singura ţară din lume care merge baban înainte pe un drum care duce înapoi. * Dar şi mai bine ar fi ca alianţa să poarte numele de Alianţă de centru dreapta dreapta, ACDD. A doua dreaptă în cazul acesta ar imagina un drum al ţării mult mai la dreapta decât dreapta ştiută până mai ieri, o a doua dreaptă care ne-ar duce la Marea Neagră, acolo unde putem vedea liniştiţi cum litoralul se surpă. * Dar tot aşa de bine, alianţa s-ar putea numi Alianţa de centru dreapta centru, ACDC. Despărţim din motive deontologice AC de DC cu un slash, AC/DC, şi avem un grup puternic de rock care să candideze la prezidenţialele din 2014. * Dan Voiculescu, drums, Victor Ponta, guitar, Crin Antonescu, bass, şi Dan Voiculescu, vocal, ar reface Contractul pentru România, cel pierdut de preşedintele Emil Constantinescu, adică l-ar îmbunătăţi vreo 200 de ani până când românii vor ajunge Europa din urmă. * Când o vor ajunge, o vor găsi plină de chinezi. * Şi-atunci de ce s-o mai ajungă? Să-i dicteze chinezii Elenei Udrea? Să facă ei infrastructură? Să asculte ei telefoanele? Haida-de!!! * Mai bine nu mai ajungem pe nimeni din urmă şi vorbim cu Brian Johnson, Angus Young, Malcom Young, Cliff Williams şi Phil Rudd să facă o formaţie în România cu care să se prezinte în fiecare an la Eurovision. * Formaţia ar purta diverse nume: Bere Gratis, Holograf, Cream, Fetele alea nu ştiu cum le zice, da’ cântă mereu la întâlniri diplomatice, Viorica din Clejani, Delia Matache şi Florin Salam. * Da, Florin Salam, pentru că este singurul solist român, care s-a auzit pe BBC. * Sau al doilea. * Şi-atunci, noua alianţă politică menită să scoată România din rahat s-ar putea numi Alianţa de Centru Dreapta Centru cu Florin Salam la BBC, AC/DC cu FSBBC. * Şi-abia atunci Florin Salam ar putea compune şi lansa Iron Mann 3. * Cu melodii ritmate în care să fie vorba de gaura neagră numită România, gaură în care dispar toţi banii europeni, neeuropeni, ai noştri, ai voştri, de dreapta, de stângă, într-un cuvânt orice fel de bani. * Cel mai mare tablou din lume va fi pictat de pictorul român Raoul Neret, din Hunedoara, în munţii Bucegi. * Pânza îl va reprezenta pe Ion Iliescu cântând la lăută în chinezeşte. * A suivre.

Denis Dinulescu
20.01.2011

Mult TOP şi puţin Vai

Ne uităm pe Top-ul filmelor româneşti din anul 2010. De curiozitate? Da. * Top care este alcătuit după numărul de spectatori plătitori de la 1 ian până la 1 dec 2010. * Ia să vedem: Locul 1, Eu când vreau să fluier, fluier, 52.644 spectatori. Locul 2, Poker, 24.234 spectatori. Locul 3, Nuntă în Basarabia, 11.457 spectatori. Locul 4, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu 10.054 spectatori. Locul 5, Morgen, 9.778 spectatori. Locul 6, Marţi după Crăciun, 8.633 spectatori. Locul 7, Kapitalism, reţeta noastră secretă, 8.121 spectatori. Locul 8, Websitestory, 7.315 spectatori. Locul 9, Medalia de onoare, 4.190 spectatori. Locul 10, Felicia, înainte de toate, 4.010 spectatori. * Cifrele sunt exacte iar mai jos n-are rost să ne uităm că devine jenant. * Exemplu fiind Caravana Cinematografică cu vreo 2.000 de spectatori într-un an, iar pe ultimul loc Despre alte mame cu 500. * Aşa că, firesc, se pune întrebarea: Cui foloseşte sau la ce foloseşte filmul românesc. * Să zicem mai întâi că foloseşte să ne cunoaştem pe noi însuţi. Pardon, înşişi. Nu, corect e: însele. * Dar nu este aşa. * Filmul românesc nu foloseşte la nimic. * Cu banii obţinuţi de la CNC se fac doar nişte vile şi cam atât. * Se iau şi nişte premii, ca să fim corecţi. * O dezbatere dacă am putea găzdui pe site-ul acesta ar fi mişto. * Aşa că ne-am dus la Steve Vai. * Care a început cu o surpriză: George Baicea la deschidere. * Ritmul alert, modern, riff-ul de mare chitarist, solourile imprevizibile şi neliniştitoare au făcut ca cele două sau trei piese ale lui, de fapt ale lor, pentru că era acompaniat de un basist cu nimic mai prejos, să fie prea puţin pentru cât ne-am dorit, chiar dacă urma Steve Vai. * Şi a apărut maestrul, desigur. * Cu orchestră de coarde, nene, cum mulţi n-au văzut pe viu. * Sala s-a umplut brusc. * Toată omenirea aştepta Talisman. * N-a fost să fie Talisman, dar au fost altele mai mişto sau la fel. * Cele patru baterii percuţii s-au impus de la început. Au dat linie, forţă, ritm colosal. * Vioriştii, suflătorii au punctat şi ei cu eleganţă, discreţie, profesionist solourile lui Steve Vai. * Despre Vai ce putem să spunem? * A fost unul din cele mai bune concerte Vai pe care le-am văzut. * Asta a simţit şi sala. * Omul n-a putut să plece de pe scenă decât după trei bisuri. * Apoi, ne-am dus la teatru. * Nimic interesant.

Denis Dinulescu
10 decembrie 2010

DE LA LAURIE ANDERSON LA ION ILIESCU VIA VICTOR REBENCIUC

Un tip şi o tipă stau de vorbă într-un bar din Berlin. Ea este chelneriţă, el, un tânăr actor care tocmai a căpătat un rolişor într-un film al lui Fassbinder. * Se şi iubesc, nu numai că el vine să halească clătite în barul cu pricina. * Printre două serveli pe la mese şi trei clătite, tinerii îndrăgostiţi pun de-o discuţie. Întreabă el: Ce este istoria? Ea zice: E ceva pe care o cărăm după noi, o mizerie care vine din trecut şi nu ne dă pace. Ar fi mai mişto ca această mizerie să vină din viitor şi atunci poţi alege. * Lămurind chestia cu istoria., cei doi se sărută, că de fapt asta contează. * Sau: Fratele meu este chelner într-un fast food niuiorkez. Într-o zi, la o masă s-a aşezat nu ştim care Împărat. Să zicem Împăratul Cenuşiu. Împăratul a spus: Hai cu mine pe acoperişul lumii să-mi vezi Împărăţia. Şi fratele meu s-a ridicat şi s-a dus cu Împăratul. Au văzut stelele. Chestia cu stelele, zice Împăratul, este că sunt atât de departe că omul nu le poate face niciun rău. * Lourie Andreson, 64 de ani, îşi spune poveştile cu voce egală, caldă, emoţionantă. * Dacă nu eşti familiarizat cu basmele gagicii, dacă nu apreciezi fantasmul poveştilor solistei americane n-ai ce căuta la concertul ei de la Bucureşti. * Acompaniindu-se cu un sintetizator şi o vioară, Laurie Anderson a ţinut lumea din sală într-o calmă, caldă şi tandră reverie. * Apoi, ca tot românul cârcotaş, ne-am dus la Medalia de Onoare, ultimul film al lui Călin Peter Netzer. * Adică, vezi Doamne, să ne bucurăm că a mai dat-o unul în bară cu filmul românesc. * Dar n-a fost aşa. * Ne-a fost dat să vedem cel mai bun film autohton al ultimilor 5, 6 ani, de la California Dreamin’, şi spunem asta ştiind că peste noi au trecut şi 4,3,2 şi Fluier, fluier. * Povestea-i aşa: Un pensionar simpatic, Ion Ion, alias Victor Rebenciuc, primeşte o medalie de onoare ordinară comemorativă a WW2. Această tinichea îi schimbă omului nostru viaţa. Viaţă încărcată de banal, de turnarea propriului fiu la securitate înainte de ’89, de neplata chiriei, de vodca ascunsa în bazinul wc-ului, de o nevastă, excelentă Camelia Zorlescu, care nu vorbeşte cu el şi aşa mai departe. * Medalia îi este înmânată eroului nostru de însăşi Ion Iliescu, căruia Ion Ion îi dă un plic în care este o reclamaţie a administraţiei blocului în care stă. Privirea mândră, tâmpă, vicleană, cretină a proaspătului medaliat, cănd îl urmăreşte pe Ion Iliescu trecând printre soldaţi la Palatul Cotroceni, face din această secvenţă una antologică. De altfel, Victor Rebenciug poate concura liniştit cu Ion Ion la premiul pentru rol masculin de la Oscar sau Cannes. * Pur şi simplu, actorul face antologie dintr-un rol imaginând un bătrân al zilelor noastre, 1995: un om lipsit de speranţă, şmecher cum e tot românul, restanţier, scandalagiu şi aşa mai departe. * Medalia îi este într-un final luată lui Ion Ion. A primit-o ca urmare a unei confuzii. Lumea lui Ion Ion se prăbuşeşte în acest moment. La aproape 80 de ani ajunsese cineva din cauza tinichelei, acum a reintrat în mediocritatea cotidiană. * O colosală dramă, pe care Victor Rebenciuc o duce magistral la capăt. Cu căldură, cu duioşie, cu nerv. Bravo lui. * Mai multe nu putem spune, mergeţi şi vedeţi filmul. * La premieră, o grămadă de lume l-a aşteptat pe Ion Iliescu, care n-a venit. * N-a pierdut nimeni nimic, pentru că nu despre el era vorba. * „Iniţiativa Turcan” este o primejdie pentru noi. * Ea se referă la media şi zice că 40% din grila teve sau radio naţional să conţină muzică românească, inclusiv uşoară. * Nasol. * Ţinând cont că nivelul componistic indigen a rămas la nivelul anilor 50, la cântecele lui Aurelian Andreescu, vă daţi seama ce ne aşteaptă. * Semnatar şi susţinător al aceste iniţiative, este şi Victor Socaciu. * Întrebare: Cine este Victor Socaciu şi de ce ne stă între ochi? * Dacă ne numeam Keith Richards şi aflam de iniţiativa Turcan, zdrobeam capul iniţiatoarei cu o chitară, aşa cum a făcut bătrânul Stones unui ziarist suedez, la lansarea cărţii sale din Paris, de care şi-a amintit că în 2007 a scris despre concertul Rolling Stones de la Goteborg că a fost un căcat. * Se aude că „My Life” a lui Keith Richards va apărea şi în România. * Curând.

Denis Dinulescu
15 noiembrie 2010

MALAWI ŞI AŞA MAI DEPARTE

Malawi este o ţară africană cu 12 milioane de locuitori. Nici cât România de mare, dar nici cât Ungaria şi Bulgaria la un loc. * În Malawi, toţi cei 12 milioane de locuitori au SIDA. De unde? Din sex neprotejat, din gunoaie, mizerie, lipsă de educaţie, servicii medicale primitive. * Toţi cei 12 milioane de oameni muncesc la despicat midii. Stau tot anul în cur pe litoralul Atlanticului, iau câte un bolovan şi despică midiile scoţând carnea şi punând-o în coşuri. Cu coşurile merg la nişte „băieţi” care colectează. Câteva zeci de coşuri fac 1 dolar. Cu dolarul, bieţii oameni merg acasă, unde mama aşteaptă banul ca să cumpere zahăr, mălai şi făină pentru o săptămână. După ce dau banul mamei, copiii merg la joacă. * Joaca e o mlaştină de pe lângă casă în care plutesc şerpi, guzgani şi aşa mai departe. * Ce-i de făcut? Cum poţi schimba această stare de lucruri? * Se pare că nu se poate. Este imposibil. * Nu poţi trimite copiii la şcoală, pentru că şcoala nu le dă acel dolar zilnic fără de care ar muri de foame. * Păi, zice o autoritate a statului, să strângem mai multe taxe şi atunci am avea bani şi de educaţie sanitară sau sexuală şi de şcoli. * Dar cum să strângi taxe de la o populaţie care câştigă împreună un dolar pe zi? * Pentru că fără nicio taxă sau ajutor nu poţi împiedica populaţia Malawi-ului să dispară în 10, 30 de ani. * Documentarul Malawi este făcut de Madonna. * Gagica a scos banul, a inventat o echipă de filmare şi trage astfel un semnal de alarmă asupra unui popor pe cale de dispariţie. * În secolul XXI. * Jos pălăria, Madonna, şi aşa mai departe. * Să presupunem că şi Marcel Pavel vrea să facă un documentar despre Zimnicea, care seamănă din multe puncte de vedere cu Malawi. * De ce Marcel Pavel? * Pentru că se laudă că câştigă 250.000 de euro pe an. * Bun. * Nu face documentarul cu banii lui. * Cere de la sponsor. * Sponsorul îi dă juma de milion de euro. * Marcel ia banul, închiriază o goeletă până în Caraibe, că până în Zimnicea nu merge nicio goeletă, ajunge şi toacă banul acolo. * Şi cam atât. * Ce-am vrut noi să zicem cu asta? * Nimic. * Paula Selling va reprezenta Elveţia la Eurovizion 2011. * Din sursele noastre am aflat şi că Loredana Groza va reprezenta Irlanda la acelaşi concurs, Elena va reprezenta Croaţia, Florin Salam Pandurii Tg Jiu, Adi Minune Ungaria, Emil Boc Austria, Roger Waters România, Iron Maiden Grecia şi aşa mai departe. * Rapperul Jay Z se gândeşte serios să candideze la preşedinţia USA peste 8 ani. * Şi la noi se va întâmpla o chestie asemănătoare, în sensul că Viorica din Clejani are aceleaşi intenţii în România şi nu peste 8 ani, ci peste 4. * Lady Gaga a devenit curs de facultate numit Sociologia Celebrităţii. * Aşa, cred că n-am uitat nimic, a suivre.

Denis Dinulescu
4 noiembrie 2010

DOUĂ ŢEPE: UJICĂ ŞI HANCOCK

Mai întâi şi mai întâi ne-am dus la Autobiografia lui Ceuşescu, datorat scenaristului şi regizorului Ujică. * Un documentar lung, plictisitor şi fără nicio idee regizorală. Sunt luate din arhivele statului câteva pelicule scurte alb negru, adesea mute, fără niciun comentariu şi sunt înşirate într-o oarecare ordine cronologică. * Este un documentar de ficţiune, de ficţiunea în care a trăit Ceauşescu nu noi. Noi am trăit o realitate dură, deloc împopoţonată cu plimbări prin Coreea de Nord, China sau Statele Unite, perioada Nixon. * După o oră ne plictiseam. * Anul 1968 începe cu cuvântarea „tovarăşului” din balcon. Zicem: Okei, să vază şi puştii din sală cum a fost. Apoi, preţ de o juma de oră ni se dă conferinţa de presă dintre Dubcek şi Ceauşescu, care se desfăşoară cam aşa: Ceauşescu nu-i atent, Dubcek nu-nţelege nimic, Mănescu râde, un ziarist ceh întreabă ca să se afle în treabă că cum devine cu comunismul şi aşa mai departe. * Trebuie neapărat să specificăm condiţiile în care s-a vizionat filmul la premieră. Fiindu-le teamă că nu umplu sala, organizatorii au lăsat să intre pe baza carnetelor de elev vreo 2.000 de puştani de până în 15 ani. Care imediat ce a început documentarul au vrut caca, pipi, tata, mama, nenea, suc, bere, ciocolată, toate astea într-o alergătură de nedescris prin sală. * Documentarul continuă cu imagini pe care le ştim. Nimic serios, sensibil, tensionat, pe scurt, nicio o idee nu străbate proiecţia, nici că Ceauşescu era bun şi regizorul prost nici invers. * La vreo oră de la începutul proiecţiei, în fruntea a 100 de oameni ne-am retras şi noi de la Sala Palatului că vroiam şi noi caca, pipi, suc, bere, spriţuri şi femei, da, mai ales femei. * A doua zi ne-am pus ghetele roşii pe care le ştiţi şi am luat din nou drumul Sălii Palatului. * Era Hancock. * Şi dacă moşul tot umblă prin lume cu Imagine Project Tour, ultimul lui proiect, atunci a început seara cu Imagine al lui John Lennon. * Brusc a apărut o fătucă, 20 ani, babană, care lălăia în ritm de muzică uşoară Imagine all the people la, la, la aaaaaa!!! * Ne scărpinam la ochi şi urechi, nu ne venea să credem. * De la keyboardul al doilea se ridică un tip şi zice: Io am mai fost la Bucureşti cu Michael Jackson. Şi cântă pe gură dimpreună cu solista Don’t give up de-ţi vine să leşini că seamănă cu o melodie bună de-a lui Aurelian Andreescu. * Ne zicem în sân: Poate-ncepe moşul acum cu alea grele pentru care îl iubim. * Şi brusc ne anunţă că va încerca o nouă interpretare cu The time they are a changin’ a lui Bob Dylan. * Concertul de muzică uşoară a continuat şi cu această melodie, de săracul Bob Dylan poate merge în instanţă dacă nu era vorba de ditamai Herbie Hancock. * Pe final, Herbie ne mai trage una. Ia din spatele clapei sale, o clapă cum are Dan Bursuc pe la nunţi. * Şi-o agaţă de gât şi începe, nene, un rock manea de-ţi stă mintea-n loc. * Bun, ne-am zis, omul şi-a făcut playlistul după ce a întrebat: Bă, unde-i România asta şi ce vrea de la noi. Altfel nu se explică prestaţia de-un comerţ facil aruncată în faţa unor bucureşteni în cunoştinţă de cauză. * Că tipa ne-a mai zis ceva la vioară nici n-a mai contat, că o chema Christina Trey sau cam aşa ceva nici atât, a contat doar că bătrânul Hancock a venit nepregătit în faţa unor oameni care-l aşteptau cu sufletul la gură, care aşteptau un regal. * A suivre.

P.S. Se pare că datorită stresului provocat de Hancock, domnul Radu Birişteică, prezent în sală, a slăbit 63 de kg. Păcat.

Denis Dinulescu
30 octombrie 2010

FILMUL DE LA RELU: ROBIN HOOD CEL BĂTRÂN

Filmul de vineri de la Relu a fost producţia românească Robin Hood cel Bătrân. * Să vezi poveste: Tânărul Robin Hood trăia în pădurea Snagov şi avea patalonii scurţi. Era un băiat înalt cu mustăţile şi urechile roşii, cauză din care i se spunea şi Robin Hood cel Roşu. * Robin Hood cel Roşu avea o tactică foarte simplă: Lua de la săraci şi dădea la bogaţi. * Într-o zi, în pădure apăru ţiganca Iulia. O femeie de o frumuseţe colosală. Iulia culegea ghindă şi cânta: „Robin Hood unde eşti, mie cumva să-mi beleşti”, deci un cântec porcos care îi aprinseră simţurile lui Robin Hood cel Roşu. * El coborî din copac, unde îi aştepta pe săraci să le ia banii şi să-i ducă la PSD, PDL sau PNL, şi-i spuse Iuliei: „Iulia, te iubesc!!! Şi vreau să fii asociata mea până la adâncă bătrâneţi”. * Când auzi acest sentiment exprimat, Iulia îşi ridică fustele şi cei doi se tăvăliră prin iarbă până atraseră atenţia lui Robin Hood cel Bătrân, care trecea pe acolo în căutarea săracilor cărora să le ia banii ca să-i ducă la PSD, PNL, PDL şi aşa mai departe. * Aşa că Robin Hood cel Bătrân zise: „Bă, dă-te de pe femeie, că vreau şi io să mă tăvălesc puţin. * De-atunci de Robin Hood cel Roşu nu s-a mai auzit nimic, iar Robin Hood cel Bătrân şi Iulia avură 89 de copii, care moşteniseră aceeaşi meserie de la părinţi: Luau de la săraci şi dădeau la bogaţii din PSD, PDL, PNL, ba chia şi lui Gigi Becali. * Ca în toate filmele româneşti, din dialoguri nu se înţelege nimic, dar actorii sunt foarte buni. Nu dăm nume, ca să vă facem să vă duceţi las film. * La ziua chitarelor vine chitarista lui Michael Jackson, Jennifer Batten. Nouă ne place de ea. * Narcisa Suciu s-a stabilit în Finlanda. Claudiu Mirică în Franţa, Marius Mihalache la Paris. Păi, da’, dar tot mai sunt de care trebuie scăpat: Silvia Dumitrescu, Daniela Gyorfi, Loredana, şi aşa mai departe. * Ungaria participă la Oscar cu un film, Biblioteca Pascal, jucat numai de actori români. * România participă la Oscar cu un film, Fluier, fluier, jucat numai de actori români. * Oare, nu era mai bine ca pe aceste vremuri de criză cele două ţări să facă un singur film pentru Oscar? Care să se numească: Io, dacă vreau, fluier, fluier în biblioteca lui Pascal? * În curând Botezatu pe toate posturile teve cu noi emisiuni: Bote Desculţ, Bote Deparazitează, Bote scriind Capitalul lui Marx, Bote Oxidează şi aşa mai departe. * Îl va urma îndeaproape Monica Tatoiu cu emisiuni gen: Monica Bibileşte, Monica Ciuguleşte, Monica Găvăreşte, Monica se epilează şi aşa mai departe. * A suivre.

Denis Dinulescu
11 septembrie 2010

Fergie pleacă din Black Eyed Peas. Vrea să vină la Bucureşti, să-şi cumpere o frunză verde şi să cânte la chermezele publice ale lui Sorin Oprescu şi aşa mai departe. Ştirea e veche, dar să te trezeşti de la 1 sept pe Lipscani cu Fergie chiar că ar fi o bombă. * Fraţii Van Halen, Alex şi Eddie, tratează cu fraţii Cătălin Crişan şi Helciug să gătească împreună la Cireaşa de pe tort. Nu ştim dacă o să vrea şi David Lee Roth, dar audienţa acelui căcat de emisiune va creşte. * Lady Gaga a cântat aproape goală la Chicago, festivalul Lollapalloza. Auzind acest colosal eveniment, Mădălin Voicu va proceda la fel, şi va cânta dezbrăcată la Stuffstock. * Dana Săvuică şi-a lansat o nouă carte: Cum să-l păstrez doar pentru mine. Redactorul şef al acestei publicaţii, Radu Lupaşcu, ne-a rugat să ne interesăm cine e fericitul bărbat. Am făcut-o şi am aflat că este vorba despre Radu Birişteică şi Ovidiu Nazarie. * Se relansează gupul Partizan. Vă aducem aminte un hit: Păpuşa mea. Noi credem că e degeaba. * Aşa că am ajuns la Sibiu, la ArtMania. * La o cafea, Serj Tankian (Armean, născut în Beirut, stabilit în Los Angeles) ne-a spus că-i scoate un CD lui taică-său, Khatchadour, în limba armeană şi că treaba asta frumoasă vine de la faptul că bătrânul Khatchadour a muncit de l-au găsit dracii ca să-şi ducă familia în Statele Unite unde acum prosperă. * Alături de Tom Morello de la Rage Against the Machine, Serj strânge bani pentru diverse organizaţii nonprofit, că aşa a auzit că face şi Holograf în România. Banii merg şi la lansări de noi grupuri rock, cum ar fi Kitten for Christian, Slow Motion Reign, Death by Stereo. * Apoi, ne-a dezvăluit proiectul Prometheus Bound, un muzical după prima piesă care s-a jucat în Grecia antică şi care va avea premiera în 2011, la The American Repertory Theatre din Harvard şi a mai zis ceva de System of a Down, un proiect neabandonat, dar care acum are o mică pauză. * În cele din urmă, pentru că nu eram la emisiunea lui Cătălin Măruţă, Serj Tankian s-a urcat pe scena ArtManiei, sâmbătă seara. Am crezut c-o să ne ia faţa cu bucăţi de pe Mesmerize, Hypnotize sau Toxicity. N-a fost aşa. Volubilul, ironicul Serj, a făcut întâi un proces al democraţiei care funcţionează în gol, referindu-se evident la cea americană, apoi poetul si nonconformisul din el a dat drumul la nişte melodii excelente, compozitii noi, susţinut de băieţii lui, dar şi de o orchestră de coarde din Sibiu. * Bun poet, voce remarcabilă, specială, cu un sound de acum „tankian”, Serj a luat faţa mulţimii din Piaţa mare a Sibiului cu caldura, ritmurile, chitara, ineditul compoziţiilor şi cu, în primul rând, mesajul mobilizator de a ne mişca continuu, de a încerca mereu lucruri noi. Mesaj care, completat cu idei despre democraţie, stat de drept, liberă exprimare şi drepturi cetăţeneşti îi va asigura armeanului o lungă şi frumoasă carieră. Pe scurt, un regal. * Ne-am ridicat pălăria în faţa lui Serj, precum şi în faţa lui Claudiu, organizatorul superbului eveniment numit ArtMania din Sibiu. * Că am băut o bere după aia n-ar fi nimic. Dar noi ne-am dus să-i vedem şi pe băieţii de la Sister of Mercy, de care stiam de prin anii 80. Grupul din Leeds a fost la înălţime. Ne referim doar la solistul vocal Andrew Eldritch, care ne-a adus aminte de rockul gothic al sfârşitului de mileniu, pentru că în ceaţa care înconjura „surorile” nu se vedea bateria, nu se vedea nimic. * Şi pentru ca tabloul ArtManiei să fie complet, aflaţi că pe scenă au mai urcat grupul american Kamelot, metal greu, şi suedezii de la Dark Trankility, metal mai uşor. O notă în plus pentru suedezi, care au băgat la înaintare câteva compoziţii noi de stătea mâţa-n coadă. * Apoi, ne-am dus la magazinul Dumbrava să ne cumpărăm o rochie. Am parcat maşina pe loc păzit, cu plată. Am găsit-o zgâriată nasol de tot, iar băiatul de la parcare ne-a spus că nu-i treaba lui, că el nu păzeşte nimic, doar încasează banii. Excelent. * Pe Valea Oltului, am parafrazat o vorbă de-a lui Serj: Futu-i democraţia mă-sii!! * A suivre.

Denis Dinulescu
21 august 2010

O VACĂ IUBEA UN MINER

Pamela Andreson a fost la Bucureşti câteva zile. Două sau trei. S-a dus direct la Elena Udrea, a luat frunza şi şi-a pus-o între picioare. Nu i se potrivea, era prea mică şi prea verde. Dar a văzut că pe frunză scrie Carpathian garden. Aşa că s-a dus în Carpaţi şi şi i-a pus între picioare. Erau prea mari şi prea plini de Pet-uri, plăpumi şi paltoane aruncate. Aşa că a plecat cum a venit, fără nimic între picioare. S-a întors la rulota ei, unde niciun râu nu-i trece printre picioare, ci printre roţile hărăbaiei în care locuieşte. * Deschizi televizorul şi dai de Botezatu la emisiuni pentru femei. Deschizi televizorul şi-l vezi pe Botezatu la Cannes. Deschizi televizorul şi-l vezi pe Botezatu la schi, la burlaci, la munte, la machiaj, la dans, la echitaţie, la patinaj, la parlament. Botezatu TV e pe toate canalele, nu Dan Diaconescu. * Ultimul film pe care l-am văzut la Relu a fost un film indian, numit O vacă iubea un miner. O tragedie excepţională. Şi e cam aşa: O vacă păştea la Universitate. Un miner o vede în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 şi-i zice lui Ion Iliescu: O iubesc pe vaca aia. Nici una nici două minerul ajunge în faţa vacii şi-i dă cu bâta în cap. Vaca, bucuroasă, i-a spus: Bă, şi io te iubesc de cum te-am văzut. Ion Iliescu le-a dat casă şi de atunci vaca a născut 6 mineraşi, a dat 20.000 de ouă, 5.000 tone de petrol, până a murit. Filmul stoarce lacrimi de n-ai treabă, insistând pe îndărătnicia cu care minerul, ba chiar şi vaca, puneau bazele democraţiei româneşti. * Sunt băieţi care se iubeşte cu Lady Gaga şi-i fură creativitatea. Unul sigur este Botezatu. Ceilalţi patru sunt: Mădălin Voicu, Marian Nistor, Cătălin Crişan şi Vadim Tudor. * Dacă sub Marea Neagră e un ditamai râul, suntem siguri că sub Casa Poporului este o a treia Atlantidă, sub stadionul Ghencea o Hymalaie de nu te vezi, iar sub piaţa Romanâ ceva şi mai şi. * Clipul Alejandro al lui Lady Gaga va fi refăcut. Regizoarea Elena Udrea va dota echipa de dansatoare cu frunze verzi. * Propunem un festival internaţional de cântece frumoase, triste, nemelodioase, cu lălăieli obsesive despre singurătate numit Mădălina Manole, la care singurul concurent să fie Cătălin Botezatu. Dar se pot face înscrieri şi la domnul Radu Lupaşcu, patronul acestei reviste. * A suivre.

Denis Dinulescu
4 august 2010

GĂRÂNA 2010 sau prietena mea din Titan, Bodgana Mirea

Greu e să ajungi până la Gărâna. Drumuri în reparaţii, ţigări, oboseală, o Reşiţă de căcat şi abia spre Văliug un lac şi o cârciumă bună unde se haleşte un păstrăv la grătar excepţional. După care, iote Gărâna. * Multe corturi, poliţie şi o grămadă de puştime care nu avea nicio treabă cu festivalul. * În sfârşit, prima seara. * Într-o rochie grena, care amintea de culoarea coniacului albanez pe care-l beam prin anii 70, a deschis seara o solistă albaneză acompaniată de un quartet elveţian. Aşa că toată lumea s-a repezit la tarabe să-şi ia bere, cărnaţi şi tricouri. * Seara a fost salvată de trioul Terje Rypdal, Miroslav Vitous şi Gerald Cleaver din Norvegia, şi încă nu era bine dacă pe final nu veneau timişorenii de la Funky Growl despre care o sa mai pomenim. * Seara a doua, Bela Fleck. Omul a negociat un contract dur: nimeni să nu cânte înaintea lui şi nici după el, aşa că pe la 10 seara când a terminat ne-a lăsat cu buzele umflate, pentru că am mai fi vrut să ascultăm ceva, şi mai ales pe Funky Growl, care în prima seara au fost împinşi să cânte spre ora 2 şi lumea se cam căra. Funky Growl, are o secţie bună de suflători, ritimică la fel, iar compoziţiile originale sunt excelente. * Dar sa revenim la Bela. Omul a dezamăgit. N-a lăsat să cânte pe nimeni după el, ca să nu i se vadă subţirimea talentului. Vedetele trioului au fost Zakir Hussain şi Edgar Meyer. Bela a făcut câteva game pe banjo ca la şcoală, pentru că, probabil ne credea reduşi mintali şi a lăsat percuţia şi contrabasul să-şi facă treaba pentru care veniseră. Recunoaştem, excelent. Nu ştim ce este în capul lui Bela Fleck, dar sa încerci să impui un instrument minor fără să cânţi nimic, ni se pare lipsă de bun simţ, prostie sau, mai grav, impostură. * Pentru a termina capitolul Bela Fleck, trebuie să menţionăm că noi avem o prietenă de 14 ani, numită Bodgana Mirea, care cântă la banjo, mandolină şi alte alea de 10 ori mai tare ca Bela, şi dacă Bela citeşte aceste rânduri să facă cumva ca s-o promoveze pe puştioaică, că merită. Sau Bela sa treacă în formaţia liceului bucureştean din Titan ca să mai înveţe. * Apoi, a început o ploaie de ne-am căcat pe noi. * Ne-am temut că festivalul se duce pe apa sâmbetei. * N-a fost aşa. Ne-am dus în poiană înarmaţi cu 20 de litri de vin şi un uiski de 60 de ani şi bine-am făcut, pentru că fraţii austrieci Muthspiel ne-au încântat. * Asta era deja sâmbătă şi artiştii erau cam pe picior de plecare, toţi vroiau să prindă nu ştim care avion de la ora 9 dimineaţa spre nu ştim unde. * Duminică seara a fost un regal, pe măsura coniacului pe care-l aveam. Norvegienii Trygve şi Frode Haltli, sax şi acordeon ne-au surprins cu gingăşia, sensibilitatea, şi frumuseţea compoziţiilor, iar Patricia Barber ne-a dat peste cap. Cel puţin Norvegian Wood a cantat-o la maneiră de mare solistă. Apoi, ceva Doors, câteva originale şi tipa a electrizat poiana, la ora aceea foarte plină. * Seara s-a terminat electrizant, energic, în forţă. Suedezii de la Dan Berglund’s Tonbruket au ridicat „sala” în picioare. * Ar fi multe de spus despre această a 14 a ediţie a festivalului. * Mai ales în plan muzical. * Dar se terminase vinul, ploaia ne-a tocat ca la Verdun, şi gândul că trebuie să vezi Reşiţa şi la întoarcere îţi strica tot cheful de alte consideraţii majore, pertinente sau bahice. * Ba o vorbă de duh tot s-a spus. Cineva a întrebat ce e jazzul. Io: Jazzul este o notă de subsol la Miles Davies, Charles Lloyd sau Jack Dejonette. * A suivre.

Denis Dinulescu
28 iulie 2010

CAVALERUL CU GĂINA PURPURIE ÎN DINŢI

Imperturbabilul, inegalabilul şi inutilul Cătălin Botezatu a fost la Cannes. Apoi a zis pe toate televiziunile că a vorbit şi dansat cu Penelope Cruz. Minte. Noi ştim cum a fost şi reproducem discuţia, pentru că ne-a obişnuit cititorii cu adevărul faptelor relatate. Deci, locul numit Martinez, unde era cazată actriţa, este o cetate inexpugnabilă de care nu te poţi apropia la mai puţin de 100 de metri. E multă poliţie, jurnalişti acreditaţi, chestii d’astea. Botezatu n-avea cum să stea la mai puţin de 150 de metri de Martinez. Apare Penelope în uşa hotelului. Botezatu zice: Ce faci, Penelope? Penelope nu-i răspunde pentru că nu-l aude. Penelope se suie într-o maşină neagră cu număr de Cannes. Botezatu zice: Io fac ţoale în România, da’ nu le cumpără nimeni, aşa ca ţi le fac cadou, draga mea. Penelope iar n-aude că maşina ei e departe, la vreo doi km unde este o petrecere dată de Paris Hilton. Ajuns în faţa petrecerii la care n-are invitaţie, Botezatu o vede pe actriţă bând cu Bardem. Botezatu zice: Io o să scriu un film cu Mărgelatu la 90 de ani în care vreau să joci şi tu. Moment în care Penelope iese din aria de acoperire a celebrului nostru clovn, Cătălin Botezatu. * Britney Spears a auzit de Criogenie de la trupa Taxi şi va face un concert împreună cu aceştia la Polul Nord. Deja mii de pinguini şi urşi polari şi-au luat bilete. * Am văzut un film australian. Tot la Relu. Cu un titlu puţin neobişnuit: Cavalerul cu găina purpurie în dinţi. Şi e aşa: Cavalerul Ion Lipsesc din armata română ajunge în Australia. Ca să lupte împotriva cangurilor. Aici cunoaşte o găină purpurie. O iubeşte numaidecât. În loc să vină cu ea în România ca să-l dea la televizor la Măruţă, el o fierbe şi când devine purpurie o haleşte. Aşa l-au prins colegii lui de batalion, cu găina în dinţi. Filmul este emoţionant, un film drespre o iubire ratată din cauza foamei cavalerilor şi a condiţiilor grele din România. Actorii români sunt excelenţi. Joacă, de exemplu, Gigi Marga, Marina Voica, şi Florin Piersic, pentru că pelicula este un muzical de excepţie, partitura fiind scrisă de celebrul Ion Vidu. * Despre clasamentele revistei Rolling Stone noi ce să zicem? În loc de Like a Rolling Stone a lui Dylan ne-ar fi plăcut să fie Desolation Road pe primul loc, da’ până la urmă tot e bine, suntem de acord cu tot sondajul. * Anda Adam e socotită Madonna din Carpaţi. Asta acum în 2010. În 2012, când îi va ma creşte curul, va fi socotită Aretha Franklin. Apoi, prin 2050 când va începe să semene cu Daniela Giorfy, i se va spune Norica Niculai din Balcani. * A suivre.

Denis Dinulescu
29 mai 2010

LA LUPTĂ ÎN BIKINI ŞI PANTOFI CUI

HQ merge mai departe. Păi şi CRBL şi Loredana şi Anda Adam merg mai departe şi tot degeaba, că muzică românească nu ne face cinste. * Britney Spears îşi face linie proprie de modă. Noutatea constă în chiloţii masculini ai lui Botezatu cu care solista vrea să umple vedetele de la Hollywood. Ne-o şi imaginăm pe Lady Gaga cântând în chiloţi tetra. Pentru că tot am amintit de Lady Gaga, trebuie să menţionăm că Gabriel Oprea, ministrul armatei române, se va căsători cu celebra solistă şi va contracta pentru armata română sutiene, pantofi cu toc, măşti şi bikini, cu care soldaţii români vor merge la luptă. * Un nou film american: Ion Iliescu student la ape!! E aşa: Miciurin stătea el la birou şi încrucişa ardeiul cu cireaşa. Când să-i pună apă, ia apa de unde nu-i. S-a dus la fântână şi în găleată era Ion Iliescu care o băuse pe toată. Mendeleev stătea la birou şi dădea să bage în tabloul lui elementul mămăliga. Când să-i pună apă, ia-o de unde nu-i. În găleata din fântână era Ion Iliescu care o băuse pe toată. Atunci, cei doi mari inventatori s-au dus la mama lui Ion Iliescu. I-au zis: Măi, femeie, ţine-l cumva, că lasă omenirea fără apă. Şi-atunci, mama lui Ion Iliescu l-a trimis pe Ion Iliescu la Moscova ca să facă facultatea de ape că numai acolo se făcea aşa ceva pentru că era multă apă. Peste ani, Ion Iliescu a devenit preşedintele unei ţări, nu se spune în film, şi nu mai bea apă. Ce s-a întâmplat, adică revoluţia, gradele de pe umeri şi altele în seria a doua a filmului, care va purta numele: Cu găleata de apă la revoluţie!! * Vanghelie îşi face trupă rock. Ea se va numi Alexandria şi va concerta în depoul cu acelaşi nume din sectorul 5. * Dani şi Răzvan, Antena 1, pleacă în vacanţă. Locul lor va fi luat de Dinu Patriciu, care ne va spune cum e cu miliardele. Ale lui, că ale noastre puncte puncte. Vrem să spunem că puncte puncte înseamnă că miliardele lui sunt făcute din ale noastre. * Isărescu a vorbit în secret cu senatori de vază. Despre economie, nu despre muzică. Deci, e groasă băieţi. Deci, e groasă fetelor. * Şi aşa mai departe. * A suivre.

Denis Dinulescu
11 mai 2010

FILMUL DE LA RELU: ”Baba Manole juca baschet cu chiloţii rupţi”

Shakira va cânta în deschiderea CM de fotbal. Versurile cântecului ei sunt influenţate de ultimile decizii ale lui Ion Iliescu şi glăsuiesc astfel: ”Io mă retrag din PSD, da’ nu de tot, nu de tot / Io ma înscriu în PDL, da’ nu de tot, nu de tot”. Cu aceasta melodie, Shakira va face un turneu la Olteniţa în vara acestui an. * Boc vrea automobile electrice româneşti. Ele există, sunt în toate rafturile de jucarii din Bucureşti, merg cu baterii de 1,5 volţi şi au drept claxon o melodie pe versurile: Boc, Boc, Boc mie-mi vine să mă Boc, şi ăia mici râd de se boc pe ei. * Filmul românesc pe care l-am văzut la Relu săptămâna asta este o comedie teribilă şi se chiamă: ”Baba Manole juca baschet cu chiloţii rupţi”. Şi e aşa: Baba Deranj Manole, 99 ani, n-a fost întotdeauna bătrână, de exemplu la revoluţie ave 23 de ani, dar acum e, ce să facem? Baba are 4 metri înălţime, drept care joacă baschet la Bolintin Spurs. Singură, că n-are adversar pe măsură. Ce-o face să iasă în evidenţă şi să aibă spectatori este că are chiloţii rupţi. Rupţi de la violurile pe care le-a avut la tinereţe şi ai dracu’ băieţi n-a avut răbdare să-i dea jos. Da’ ea joaca aşa, îşi pune capace singură, trage la coş singură şi primeşte aplauze de la ăştia care şi-au făcut partid acu’, ăştia de la UNPR, care-şi fac campanie în sala de sport unde baba Manole joacă baschet cu chiloţii rupţi. Un tânăr de la UNPR o iubeşte însă în taină pe baba Deranj Manole. Îi aduce cadou un salam de vară şi cântă împreună o melodie de Gabriel Oprea, şeful partidului. Filmul se termină cum povestea de dragoste dintre baba Manole şi tânărul UNPR-ist trece la PSD. Cum spuneam, filmul e o comedie savuroasă datorată lui Sergiu Nicolaescu, al cărui umor fin, elegant chiar l-au făcut să uite ce a făcut în decembrie 1989. * Courtney Love vinde drepturile asupra muzicii lui Cobain. Le vor cumpăra cei de la UNPR. * Sandra Bullock vrea să adopte un copil. Îl va înscrie direct în PDL. * Văzând succesul de care se bucură Holograf cu reclama lor la nu ştiu cât la sută, Mick Jagger a hotărât împreună cu băieţii de la Stones să fac reclamă la Prima Casă, Daţi un leu pentru Atheneu şi la programul Udrea de salvarea a Deltei. * În cazul în care nu v-a plăcut filmul de marţi de la Relu, vă rog să treceţi pe la dl Radu Lupaşcu să vă dea banii înapoi. * A suivre.

Denis Dinulescu
4 mai 2010

Un nou film românesc: Democraţia se scărpină-n cur!

Stefani Germanota, adică Lady Gaga băi, fraţilor, a compus şi pentru Fergie şi Britney Spears. Invitată şi în România ea va compune pentru Emil Boc, Călin Popescu Tăriceanu şi chiar pentru Ion Iliescu. În acest ultim caz, melodia se va numi “Revoluţie, te-am halit” şi va fi pe un ritm bosanova, twist, minciuna şi ceva cu Moscova. * Cirque de Solei va pune în scenă viaţa lui Michael Jackson. Urmează viaţa lui Florin Piersic. * Un nou film românesc: “Democraţia se scarpină-n cur” un muzical cu Cătălin Crişan, Paula Selling, Mihaela Rădulescu, Andreea Marin despre care Ozy Osbourne a declarat: Păcat că nu m-am născut în România!! * În film este vorba despre doi tineri care se iubesc mult, mult, mult. Tatăl lui e mezelar, al ei tâmplar. Aşa începe lupta. Părinţii ei cu rindeaua, ai lui cu un parizer de trei kile. Ei luptă cântănd. Tânărul pleacă în căutarea Democraţiei. O găseşte scărpinându-se în cur. Democraţia îl intreabă: Ce-ai făcut ca să mă meriţi. Tânărul răspunde: Am cântat la Eurovizion. Drept care Democraţia îi dă o palmă. Tânărul moare în chinuri şi nu se mai întoarce acasă, drept care iubita lui face opt copii cu un cântăreţ local din Ploieşti, pentru că, am uitat să vă spunem, tânăra era din Ploieşti. * Schimbarea Constituţiei: ne doare-n cur de ea, atâta timp cât ne rupem maşinile pe şosele, atât timp cât problema Mamei lui Ştefan cel Mare n-a fost rezolvată şi atâta timp căt ne mai cânta fel de fel de Bere Gratis sau nu ştim ce cu şobolani. * Serj Tankian, System of a Down, la Sibiu. Nouă ne place, mergem, 13 august. * După exemplul Statelor Unite, care au editat o nouă bancnotă de 100 de dolari, şi România va edita o noua bancnotă de 100 de lei. Pe faţă ea va reprezenta, în 3D, viaţa lui Florin Salam, iar pe spate, în 5D, tot pe Florin Salam în Parlamentul Europei cu vioara şi şapca plină de bani. * Chinezii clonează oi ca să aibă mai mult caşmir. Şi românii vor clona mai mulţi Copilul de Aur, Vijelie sau Prinţesa din Pădure (???) ca să aibă mai mulţi candidaţi pentru Parlamentul viitor. * A suivre.

Denis Dinulescu
24 aprilie 2010

ROMÂNIA, MISSISSIPPI-ul EUROPEI

Când mergi înspre Giurgiu şi faci la stânga, când te abaţi de la Aţel spre Mediaş, când iei bacul de la Feteşti şi ajungi la Braşov, mă rog, vrem să spunem că ori încotro ai lua-o la un moment dat apare Sighişoara. Oraşul mort Sighişoara. * Cică e medieval, dar medievalul ăsta se surpă continuu peste oraşul nou, peste turişti, peste România. * Noi am văzut oraşe medievale în Europa şi dăm câteva exemple: Metz, Sultanahmet, Ens, Nessebar, Veliko Târnovo. Aşa că nu mai zicem nimic. * Se pune însă întrebarea: Ce căutam noi în Sighişoara. Răspuns: Păi, ne-am dus la Festivalul de Bluz dimpreună cu Radu Lupaşcu, Ovidiu Nazarie şi ceva gagici. * Seara doamnelor a fost deschisă de solista americană Eden Brent. Pătimaşă, temperamentală, voce corectă, Eden ne-a încântat cu compoziţii proprii şi câteva teme clasice de bluz. Guraliva solistă a cântat cu sala, a pianisit destul de bine, ne-a spus că-i place la noi şi că România este Mississippi-ul Europei. Plastică, reuşită comparaţie. Celebrul fluviu american adună traversând continentul toată mizeria şi frumuseţa Statelor Unite. Aşa şi România prin Europa. * Sue Foley, solista canadiană care a urmat lui Eden ne-a demonstrat că poate să existe şi un Clapton feminin. Tipa avea o tehnică remarcabilă, bluzul său fiind mai mult rock. Voce oarecare, secţie ritmică formată din bas şi tobe şi trioul lui Sue Foley ne-a arătat ce înseamnă profesionalism, talent, şi respect pentru spectatori. * Nu degeaba am zis de respect, pentru că seara a doua a început cu un nene, l-am numit pe Doug Macleod, care crezând că se află la Hanul Ancuţei, ne-a spus mai multe poveşti decât a cântat. Ceea ce era cel puţin nepoliticos, dat fiiind că nu toată lumea din sală era obligată să ştie engleză. Pur şi simplu nenea Macleod cânta cinci minute şi băsmea douăzeci. Nu ştim dacă aşa face şi în Statele Unite, dar acolo am văzut că se aruncă cu ouă. * Închipuiţi-vi-l pe Mick Jagger între două melodii scoţând Anton Pan şi citind sutelor de mii de spectatori o juma de oră din plictisitorul autor. Sau pe Madonna oprind concertul ca să citească o oră din Sadoveanu. * Ultima seară a fost salvată de Eric Sardinas. Excelent showman, excelent trio. Sardinas ne-a amintit de rock-ul de calitate. De bluzul bine ales. De ritmul lui Cream sau J.H. Experience. * Pe scurt, Festivalul de bluz de la Sighişoara a fost o manifestare utilă, reuşită, împănată, aşa cum aţi înţeles, cu muzică bună, bere, palincă de la Radu Lupaşcu, şi cu un Berti Barbera foarte bun pe post de prezentator. * Apoi, ne-a pus dracu’ să ne uităm la finaliştii români de Eurovizion. Copii, credeţi-ne, românii n-au nicio legatură cu muzica. Ce mai ştim noi, aşa, pe ici pe colo sunt excepţii care confirmă regula. * Şi de la muzică se leagă multe lucruri: N-avem autostrăzi, avem guvernul Boc, mizerie, inundaţii, incendii, în curând cutremur şi aşa mai departe. * A suivre.

Denis Dinulescu
7 martie 2010

SĂ CÂNTĂM ÎN CHILOŢI

Fata lui Kurt Cobain, Francis, îşi face debutul muzical. Probabil în chiloţi, că aşa a văzut la Beyonce şi Lady Gaga. Ba chiar şi pe plaiurile mioritice a zărit câteva Daniele Gyorfi, că probabil aşa le cheamă pe toate fătucele care au debutat de vreo trei ani încoa, şi s-a luat după ele. În general în afară de voce şi talent, nu trebuie să ai decât nişte chiloţi de la Victoria’s Secret. Adică o pereche. Sau cinci când eşti Girls Aloud. * Debutul anului la televizor a însemnat Silvia Dumitrescu pe toate canalele. Lasă că apariţiile nu-i făceau niciun serviciu, da’ era când la o emisiune de despărţiri, B1, când la una cu mâncare, Prima TV, când la ceva cu vorbe multe, Antena 1, că noi am crezut că solista este noua Oprah a teveurilor autohtone. Brusc a dispărut, şi au revenit Gâdea, Ţociu, Palade şi stupidul Cătălin Crişan. * Dacă eşti la Ierusalim, să zicem, şi vii seara acasă, îţi aduci aminte că poţi vedea la televizor posturi româneşti. Brusc apare TVR Internaţional. O fătucă stă faţă în faţă cu Maria Dragomiroiu. O întreabă: Doamnă Dragomiroiu, de unde aţi luat această canapea de piele? Păi, zice solista, din Statele Unite. Da’ fătuca continuă: Şi atunci nu ne cântaţi ceva? Şi solista zice opt sau zece ore cântece de nu ştii unde să te ascunzi. După ce termină începe celebrul film Iarna Bobocilor, şi gata, dorul de ţară a fost rezolvat. * Să zicem însă că vii obosit seara acasă după o plimbare lungă pe Mediterana din dreptul Tel Avivului. Vrei să vezi ce s-a mai întâmplat acasă. Brusc apare ProTV Internaţional. O fătucă stă faţă în faţă cu Sofia Vicoveanca. O întreabă: Doamnă, de unde aveţi acest minunat aragaz din lemn de tei? Solista răspunde: Din Algeria. Da’ fătuca continuă: Şi nu ne cântaţi ceva? Şi solista, cât e ea de bătrână, zice opt, nouă ore de muzichie de-ţi vine să te bagi în frigider. După ce termină începe celebrul film Vulpe Vânător al lui Setre Gulea şi gata, veştile de-acasă s-au epizat. * Seara, după ce-ţi termini treburile la biroul de pe Champes Elysee, unde te cerţi cu nişte producători de film iranieni, vii acasă la hotel Ibisa, să zicem. Dai drumul la un post românesc. Apare Realitatea TV. Tatulici explică ceva cu muzica populară. Apar nişte solişti. Cântă cu toţii vreo unşpe ore. La finalul serii începe Întunericul Alb al lui Andrei Blaier, peliculă cu Carmen Galin şi Florin Călinescu. Carmen Galin îl întreabă pe Florin Călinescu: Nu vrei să cântăm ceva? Şi încep să cânte amândoi într-o seră de varză. Şi gata, ţi-ai satisfăcut dorul de ţară. * Aerosmith nu-l mai vor pe Tyler şi au vorbit ba cu Paul Rogers, ba cu Billy Idol. N-a mers. Vor veni în România să vorbească cu Cătălin Crişan, Copilul Minune, Vadim Tudor sau Mircea Rednic. * Şi Octav Cozmâncă vrea să se lanseze în muzica uşoară. Are chiar o melodie pentru Eurovizionul de anul ăsta. Însă n-are chiloţi. Dacă cineva dintre cei care citiţi aceste rânduri aveţi o pereche în plus, trimiteţi-i domnului Radu Lupaşcu, de unde, fiţi siguri, vor ajunge la falnicul solist. * A suivre.

Denis Dinulescu
8 februarie 2010

CABINETE DENTARE PE AUTOSTRADA LONDRA URZICENI

În plină selecţie autohtonă pentru Eurovizion, primarul capitalei, Sorin Oprescu, şi-a pus dinţi noi. Foarte frumoşi. Se pare că asta era condiţia pentru a participa şi dânsul la calificările pentru ediţia din 2010 de la Kiev. Dânsul va interpreta cu dinţii ăştia hitul anului 2010 „Autostrada suspendată hăi, hăi, hăi!!”. Spectatorii kieveni nu ştiu despre ce este vorba, dar noi da. Este vorba despre autostrada promisă de primarul cu cei mai frumoşi dinţi din lume, Sorin Oprescu, care va lega primăria Bucureştiului de Cişmigiu. * Pentru a rămâne în zona infrastructurii, trebuie să pomenim că la meciul Unirea Urziceni F.C. Liverpool din Liga europeană, care se va desfăşura în februarie la Urziceni, va participa şi regina Angliei. Cu această ocazie, domnii Traian Băsescu, Videanu şi Oprescu, adică primarul cu dinţii cei mai noi din România, vor inaugura autostrada Londra Urziceni. Această capodoperă a constructorilor români va lega Londra de Tecuci, Focşani şi Arieşul Turda. În fiecare uikend, Lady Gaga, Beyonce, Metallica şi Shakira vor folosi noua autostradă pentru a vizita discotecile de pe traseul ei, aflate în oraşele Zimnicea, Olteniţa şi Roşiorii de Vede. Lady Gaga se pare că se va şi îndrăgosti la Roşiorii de Vede de un băiat, nu-i dăm numele, care are un taraf rock. * Am uitat să spunem că pe toată lungimea autostrăzii Londra Urziceni vor funcţiona cabinete dentare, care vor pune turiştilor dinţi marca Sorin Oprescu. * Tinto Brass, 76 ani, celebru producător de filme porno, va produce în viitorul apropiat filme pentru adulţi în 3D. Va fi mişto, că vei sta în sală şi te vei trezi cu ditai penisul lângă tine sau gagica ta. Şi-atunci să vezi zbenguială erotică. * Şi Hustler produce un film porno după scenariul lui Avatar. În rolurile principale vor fi Zina Dumitrescu şi Octav Cozmâncă. * Pentru prima dată în istoria Billboard, pe primele cinci locuri sunt numai femei: Susan Boyle, Lady Gaga, Alicia Keys, Mary J. Blige şi Taylor Swift. * Charlie Watts, interviu într-o revistă austriacă, ianuarie 2010: Dacă urăsc pe cineva, acela e Elvis Presley. Şi mai la vale: Dacă mâine se destramă Rolling Stones nu-mi pasă. * Zice Adrian Enache: Dacă n-ar fi existat femeile le-aş fi inventat eu. Adaugăm noi: Şi să fi fost toate ca Iuliana Marciuc? Doamne Fereşte!! * Şi aşa mai departe.

Denis Dinulescu
30 ianuarie 2010

PROIECTUL ROMÂNIA

Dat find că nu sunt drumari şi nici nu călătoresc românii nu ştiu la ce folosesc drumurile. Ei nu profită de loc de puţinele care le trec prin faţa casei. Nici măcar nu ştiu că ele îi pot duce la Roma, Moscova, Paris sau New York. Ei le folosesc ca să-şi vândă ardeii, ceapa şi pepenii pe care le cultivă de 2.000 de ani degeaba. Dacă nu le vând pe taraba din faţa porţii nu-i nimic, se retrag în curţi şi îşi bat vecinii şi nevestele, pe ultimele obligându-le să dea ouă, lapte, miere, să facă copii, să bată covoarele, să bea, să dea blană, carne şi să se uite la televizor. * Românii nu participă cu nimic la istoria universală. Nici cu drumurile, pentru că tot am pomenit de ele, nici cu podurile, nici cu literatura, nici cu istoria, nici cu muzica. Cineva o să-mi spună de George Enescu. Avem dubii că este aşa. * În istoria noastră, românii care au reuşit în lume au fost cei care au avut proiecte individuale, nesusţinute de stat. Pomenim doar de Badea Cârţan, Brâncuşi, Herta Muller, Eliade, Cioran, Ionesco. * Statul român, cum spuneam, nu susţine pe nimeni cu nimic. Nu e cazul aici să pomenim de “acoperiţii” din biserici, din ambasade, în general din diaspora aflată aiurea pe planetă. * Proiectele care se fac la nivel de stat sunt nerealiste. Amintim aici doar de proiectul Cărtărescu, scriitor care a stat la Viena pe banii nu ştim cui ca să atragă atenţia asupra literaturii române doritoare de un Nobel, aţi ghicit, pentru literatură. După cum ştim, n-a fost să fie, pentru că Nobelul l-a luat Herta Muller. Cei care au făcut proiectul, noi îi bănuim tare mult pe Liiceanu şi pe ceilalţi pe care-i cheamă la fel, nici măcar n-au avut bunul simţ să se uite peste candidaturile din alţi ani. Ar fi văzut atunci că Germania depunea candidatura Hertei Muller de vreo trei, patru ani şi că la un moment dat trebuia să aibă câştig de cauză. * Nimeni în ţara noastră n-are un proiect numit ROMÂNIA. Bălmăjelile de la ministerele turismului, de externe, sportului, mediului sau educaţiei sunt baliverne care ne scot din Europa, nicidecum menite să dea lumii imaginea unui popor cu aspiraţii, cu aşteptări universale. *  Şi asta dintr-un singur motiv: Proiectele le fac oamenii, iar cei din fruntea României sunt greşiţi. Au alte preocupări. Care sunt alea? Zicem câteva: Ştergerea urmelor, acumularea de capital, albirea banilor, acapararea media. * Lipsa unui proiect numit ROMÂNIA ne face să ne simţim inconfortabil ori de câte ori călătorim aiurea prin lume. Şi azi, la 20 de ani de la moartea lui Ceauşescu, la Paris, la New York sau Berlin tot despre Ceauşescu se vorbeşte în legătură cu ţara noastră. * Vin din nou Metallica. Am aflat că nu pentru un alt concert. Ci ca să facă un nou guvern. Metallica n-are pretenţii să fie prim ministru sau şeful senatului. Nu. În aceste demnităţi ei îi propun pe băieţii care cântă în deschidere: Bere Gratis, Cream, Iris, Directia 5 sau Holograf. Vom vedea. Odată ales primul ministru, să zicem Loredana Groza, a doua tranşă de la FMI va intra în ţară pe la Giurgiu, că e o vamă mai puţin aglomerată decât cea de la Arad. * Întrucât se apropie sfârşitul de an şi suntem obligaţi să călătorim pe ruta Focşani, Paris, Colentina, Bran, Berlin, Milano şi Dumnezeu mai ştie pe unde, noi, semnatarul acestor rânduri, pe numele adevărat Denis Dinulescu, vă urăm La Mulţi Ani şi un an nou, 2010, mai bun ca ăsta!!!

Vasile Rechinroll
12 decembrie 2009

O ZI DIN VIAŢA UNUI MOGUL

Mii de cititori ai site-ului nostru ne-au întrebat care este de fapt definiţia corectă a mogulului şi cu ce se ocupă el. Am considerar necesar să descriem în puţine cuvinte termenul şi starea de mogul, precum şi ce face el toată ziua. * Mogulul este un bărbat înalt sau scund, blond sau brunet, cu ochii aşa şi aşa, adică nici prea frumoşi, nici prea urâţi, cu mustăţi sau nu, cu amante tinere sau bătrâne, posesor de ziare, maşini, soliste, case, televiziuni. El se scoală de dimineaţă şi deschide geamul ca să intre aer curat. Pe fereastra apartamentului său din capitală, Sinaia, Paris sau Caraibe el vede poporul român halind fasole cu cârnaţi şi se bucură că bucătarii lui ştiu reţete atât de sofisticate în măsură să sature un popor. Şi uite aşa se face de 10. De ora 10. La această oră, mogulul citeşte presa lui. Pentru că din banii pe care-i are pe numele nevestei, el finanţează câteva ziare în care dezvăluie numai lucruri interesante despre adversari. Apoi dă drumul te televizor. Vrea să vadă dacă pe canalul lui toate sunt în regulă. Şi, constată, că sunt: Ştirile sunt exact cum le-a dictat el, solistele cântă atât cât vrea el de dezbrăcate, iar tocşourile dezbat nimicuri provocate chiar de el la şedinţa telefonică de aseară pe care a avut-o cu alţi moguli, că doar se cunosc între ei şi nu-şi clatină unul altuia fire de păr aiurea. Bun. Uite că s-a făcut de 12. E ora la care apare DNA. Mogulul este prieten cu DNA şi trebuie stabilit ce să se dea în media, pentru ca românii să creadă că DNA nu stă degeaba, că mogulul este în vizor şi nu-şi face de cap pe banii românului. Începe negocierea: Ce să scrie în ziarul pe care tot el îl deţine. Se inventează o luare de mită care nu poate fii dovedită. Mogulul pune mâna pe telefon, redactorul şef ia ştirea şi o dă pe ziar. Ca la comandă, televiziunea mogului toacă ore în şir subiectul astfel că românul se culcă liniştit ştiind că mogulul nu-i va fura banii. Odată la patru ani vin alegerile şi mogulul trebuie să se hotărască pe cine scoate preşedinte. Începe agitaţia. Nervii, reproşurile. Declaraţii, casete video. Afişe. Moderatori „răi” pe televiziunile lor. Dezvăluiri în presa proprie. Altă fasole, alţi cârnaţi. Pixuri. Şi uite-aşa iese preşedinte un „nene” de care România n-are nevoie. S-a văzut în ultimii 20 de ani că niciun preşedinte n-are treabă cu ţara, n-are treabă cu nimic, ci doar cu albitul banilor pe care mogulii îi cheltuie cu nonşalanţă şi veselie. Şi totuşi de unde au bani mogulii? Răspunsul este simplu: De la noi. Justiţia mogulului are grijă ca „noi” să nu putem pune nicio întrebare prin care mogulul să-şi justifice provenienţa miliardelor de euro cu care se caţără în top 300. În sfârşit vine seara şi mogulul obosit se duce la restaurantul pe care-l conduce omul lui, un ofiţer de informaţii spre pensie. Aici pune la cale ziua de mâine: Că ce scriem pe presă, că ce zice DNA şi că ce să declare „nenea” care vrea la Cotroceni. * Odată ordinea de zi de mâine fiind adoptată, mogulul se duce acasă cu câţiva prieteni. Pune un dvd cu Jeff Beck în timpul căruia, ca să pară interesant, povesteşte cum s-a întâlnit el la Londra cu Richard Bona si Mark Stern şi cum i-au promis ăştia că o să cânte de ziua lui la moşia pe care o are la Crevedia. Prietenii nu-l cred şi atunci mogulul îi porunceşte Annei Lesko să cânte un bluz. Bluzul nu-i reuşit, cum nimic din muzica românească nu este şi brusc mogulul dă afară pe toată lumea. Înainte de culcare îşi pune un dvd cu Sorin Copilul de Aur, de fapt singura muzică pe care o înţelege.

Vasile Rechinroll
3 Decembrie 2009

NOI ÎL VOTĂM PE GEOANĂBĂSESCU

În turul doi noi îl votăm pe Mircea Geoană. Pentru că principalul său punct din programul economic va fi readucerea lui Dan Matei Agaton la Ministerul Turismului. Acesta va schimba inutilul Land of Choise cu Land of Dracula. În felul acesta este ca şi rezolvată ieşirea din criză, pentru ca Land of Dracula va oferi românilor trei milioane de locuri de muncă, iar producţia de dinţi şi de stomatologi autohtonă va trece pe locul întâi în lume. * Bine, bine veţi întreba: Şi ce va face Elena Udrea? Păi, tot în programul economic al domnului Geoană scrie ca dânsa va fi înscrisă în corpul de dansatoare al lui Lady Gaga, dar nu pentru a dansa, ci pentru a-i asculta telefoanele. * Da, dar noi îl vom vota în turul doi şi pe Traian Băsescu. Pentru că lucrurile bune trebuie neapărat repetate din când în când şi dacă în trecutul său mandat am intrat în UE, în NATO sau am trăit bine, acum e cazul s-o mai facem odată, mai ales că nici UE, nici NATO habar n-au cu ce se manâncă România şi e cazul să afle. Cât despre faptul că am trăit bine socotim că e momentul s-o mai facem cinci ani, ca să ne dumirim cum e. * Miliardarii lumii şi-au reorientat investiţiile. Au început să cumpere tablouri la orice preţ. Se vând în draci Picasso, Van Gogh, Warhol. Toate licitaţiile de artă din lume funcţionează la parametri maximi. Şi pe plaiurile mioritice se va întâmpla la fel după turul doi. Numai că miliardarii autohtoni vor putea cumpăra un singur tablou: Acela reprezentându-l pe noul preşedinte al României, Geoanăbăsescu, scoţând ţara din criză. Toţi pictorii români vor ilustra în diverse dimensiuni acest mirific şi excepţional demers al noului preşedinte. În felul acesta vor creşte producţiile de culori sintetice, de apă şi de pământ. Dacă pământul nu va fi lucrat. Şi se aude că nu. Pentru că nu-i timp. Pariul cu agricultura a fost câştigat se pare pe vremea lui Burebista şi nu-i nevoie de altul. * Începe târgul de carte, Gaudeamus. Cărţi cu Geoanăbăsescu încă n-au apărut, dar, staţi liniştiţi, sunt deja la tipar şi vom avea cinci ani la îndemână să le învăţăm pe dinafară. Noi vrem să spunem că la ediţia actuală a târgului a fost invitat şi celebrul angloindian Salman Rushide. Şi ce dacă? Dânsul are doar un volum la standuri, pe când Andreea Marin, Dan Puric, Oana Pellea, Iuliana Marciuc şi Mihaela Rădulescu au cu miile. * Încă un succes al muzicii uşoare româneşti: Ultimul loc la ediţia 2009 a Eurovizionului pentru juniori. Concurenta României, Ioana Bianca Anuţa, a cântat cea mai urâtă melodie din lume şi, normal, a obţinut ultimul loc. Când să mergem la redacţie pentru micul dejun cumpus din buletine de vot pentru turul doi cioc, cioc, cioc la uşă. Vecinul, ca de obicei, care zice: Ştii, bătrâne, că din 2010, compozitorii români nu vor avea voie să compună decât o melodie? Şi că aceasta va trebui să se cheme Geoanăbăsescu? * N-am ştiut ce să răspundem, dar aşteptăm melodia cu interes.

Vasile Rechinroll
Noiembrie25

THIS COUNTRY IS FULL OF GYPSIES

Hugh Hofner, 83 de ani, îşi vinde revista care l-a făcut celebru, PlayBoy. Trebuie strânşi degraba cei trei sute de milioane de euro pe care-i vrea simpaticul moş, întrucât revista poate fi folosită cel mai bine în campania electorală de la noi, poate chiar până la primul tur. Vor putea fi astfel prezentate pictoriale cu Băsescu, Antonescu, Geoană, Vadim şi Oprescu. Că cu Remus Cernea ce-are? Că ar fi ceva verde, pe o pătura verde, circulând cu un troleu verde, cu un program economic verde. Că să nu zicem altceva. *  De altfel, Remus Cernea a fost uitat afară când a dat să intre la întâlnirea de la Cluj dintre Crin şi Traian. Or fi crezut oamenii ăia care păzeau sala că e o frunză? * Băieţii de la Top Gear au făcut un material în ţara noastră. L-au dat pe BBC. Clarkson, şeful găştii de la celebra emisiune şi-a început materialul despre România aşa: This country is full of gypsies. Se referea la faptul că unde întorcea capul nu dădea decât de ţigani. Cerşind, furând, cântând, vânzând, schimbând valuta. Probabil era partea pitorească din programul de turism al Elenei Udrea şi englezii n-au ştiut. * A apărut computerul pentru bătrâni. Performanţele sale sunt remarcabile. Are o singură tastă. Nu cu literă, cu nimic. Apeşi pe ea şi automat îţi apare un candidat la preşedinţie care-ţi zice că ţi-a mărit pensia. Dacă apeşi de două ori, acelaşi candidat îţi promite un kil de zahăr dacă-l votezi pe el. Dacă apeşi de trei ori computerul se strică, pentru că nu dă mai mult decât zahăr. Şi nici nu e nevoie, pentru că bătrânii sunt uşor de cumpărat. Aşa zice şi un proverb românesc: Dacă la alegeri n-ai bătrâni, dă-le un kil de zahăr. * Lipsa de credibilitate a României se vede peste tot. La aniversarea de la Berlin, 20 de ani de la căderea zidului, în rezoluţia adoptată de toţi şefii de state prezenţi la eveniment România n-a fost pomenită ca eliberată de comunism. N-a fost pomenită de loc. Nasol. Neîncrederea în societatea românească, neseriozitatea ei ne-au lipsit de certificatul inventării penicilinei şi a stiloului, dacă ţineţi minte. Cu inventarea celor două produse sunt creditaţi alţi oameni, în nici-un caz români. * Vladimir Putin a acordat premiile hip-hop din Rusia. Zhigan, rapperul premiat a declarat că viitorul său tovarăş de trupă va fi chiar Putin. Recomandăm viitoarei trupe formată din Putin şi Zhigan să se uite şi pe piaţa românească de gen şi să încerce să cânte cu Vadim, Becali, Radu Morar, Borcea, Norica Neculai şi Mugur Ciuvică. * Şcolile de televiziune autohtone sunt în pană de elevi. Una dintre ele, cea condusă de Andreea Marin, suferă din plin de pe urma acestui fapt. Ne întrebăm: Despre ce televiziune îi învaţă Andreea pe “micuţii” elevi şi la ce fel de televiziune se pricepe “diva”. * Când să ieşim pe uşa cioc, cioc, cioc vecinul, ca de obicei. Zice: A zis Matei Vişniec într-un interviu că societatea românească, acum la început de mileniu, suferă de o chestie mult mai gravă decât comunismul. Ce-o fi vrut să zică? Ştii? * Ştim, da’ n-am vrut să-i spunem, cum n-o facem nici pentru dvs. Sunteţi copii mari, judecaţi şi singuri.

Vasile Rechinroll
noiembrie 16

LUNA ARDE ŞI BABA SE PIAPTĂNĂ

Prima rachetă româneasca îşi amână lansarea. Păcat, dacă o mai face odată lunarii, populaţia Lunii, care aşteaptă să fie descoperiţi de români, deci lunarii n-ar ştii sloganurile candidaţilor noştri la prezidenţiale şi ar fi mai săraci. * Am aflat că, deşi fără cosmonauţi, racheta va duce pe Lună cântece romăneşti interpretate de Mădălin Voicu, Dan Diaconescu, Daniela Gyorfi, Nico şi alţii şi că pe Lună se va isca un dans. De aici şi proverbul: ”Luna arde şi baba se piaptănă”. * Manifestările care comemorează sfârşitul comunismului au loc la Berlin şi New York. Am auzit că erau cât pe ce să se desfăşoare la Bucureşti, dar când organizatorii au auzit îndemnul lui Băsescu: ”Hai la referendum”, s-au temut că vor fi puşi să voteze ceva ce nu interesează pe nimeni. Mai ales pe U2, Inna, Beyonce, Green Day sau Foo Fighters.* Steven Tyler, solistul Aerosmith, este acuzat că se ocupă prea mult de proiectele personale în detrimentul celor ale grupului care l-a consacrat. Băieţii din trupă vor să-l schimbe. Am aflat pentru dvs. că se gândesc serios la Cătălin Crişan, Marcel Pavel şi Andreea Bălan. *  După care ne-am dus la farmacie. Am cerut un piramidon deşi n-aveam bani. Am spus sloganul lui Geoană: Împreună învingem!! Farmacista ne-a dat pe mâna poliţiei. * Ne-am dus să plătim factura telefonului mobil. Aici am zis-o p-aia a lui Crin: Păi, România bunului simţ!! Poliţia ne-a ridicat instantaneu. * P-aia a lui Oprescu am zis-o când am plătit lumina: Hai România!! Badigarzii ne-au făcut câteva cucuie şi ne-au aruncat pe scări. * Morala e că n-avem ce face cu niciun slogan. Şi că iar suntem siliţi să votăm împotriva cuiva. Dacă votăm. * Femeile viitorului vor fi mai scunde, mai fertile şi mai dolofane. Nu ştim dacă rezultatele cercetărilor Institutului din Massachutetts se referă şi la femeile din România, aşa că vă prezentăm noi viitoarea femeie din Carpaţi, după cercetări proprii: Mai înaltă, mai sensibilă, va face turism cât cuprinde, nu va bea alcool, va face în medie 15-16 copii de familie, va merge la fotbal, va pescui, va injura, va trăi cu vecina, va merge la piaţă şi la slujbă de trei ori pe zi, că banii pentru toate astea trebuie să vină de undeva. Bine, bine veţi spune, şi ce vor face bărbaţii? Păi, ei se vor gândi la viitoarea campanie electorală, astfel ca noile sloganuri să fie mai mobilizatoare, mai vesele, mai la obiect, mai în ton cu realitatea. * Când să scoatem mămăliga de pe foc, cioc, cioc, cioc la uşă. Era ca de obicei vecinul nostru. Zice: Ai auzit că gagicu’ lu’ Delia Matache, ăla, Florin Moldoveanu, a luat împrumut şase milioane de euro de la bănci ca să facă afaceri? Şi că acum e falit? Că de fapt a cheltuit banii pe cadouri pentru Delia? Zic: Hai şi noi să luăm împrumut. El cum a luat? Ce, e mai deştept ca noi? Nu, a zis omul meu. Şi în timp ce mă îmbrăcam, mă întreabă: Şi cu ce garantăm? Păi, cu aia a lu’ Băsescu: De ce le e frică nu scapă!!

Vasile Rechinroll
Noiembrie 2009

DANEZ PENTRU TINE

Graficianul American Robert Crumb a scos o Biblie sexoasă rău. Cu imagini. Fecioara Maria se dă la Sfântul Cutare 1, Sfântul Cutare 2 se dă la o preacuvioasă, iar tipii din Cina cea de Taină fac sex în toată regula pe sub masă, pe masă, prin blidele de haleală, tăvile cu struguri, pocalele de vin. Şi ţin-te despuială, de bieţii credincioşi americani nu ştiu ce să mai creadă, da’ cumparaă toţi cărţulia, că până la urmă nu-i putem zice Biblie. * Robert Crumb trebuie invitat şi în România să scoată o asemenea capodoperă. Să vezi într-o “Biblie” românească scene de sex între Becali şi Irina Nistor, Nichita şi Dinu Patriciu, Columbeanu şi Paula Iacob ar fi mişto, iar cartea ar fi trecută la cea mai vândută a ultimei sute de ani. * Fuseră ZZTOP, nene. Gimme All Your Lovin n-a mai scos lumea din papuci ca atunci când n-aveam acces la ea. A rămas de antologie doar clipul cu gagica şi maşina roşie. În rest, băieţii au fost corecţi, pentru unii dintre noi “târziu de corecţi”, ca sa mă exprim de la înălţimea unei vârste pe care n-o pot divulga. * La regalul Bucharest Master of Jazz aţi fost cu toţii. Cu câteva zile înainte a avut loc la Viena un super concert, la care am fost în sală, al unui trio format din Stanley Clark, Victor Wooton şi Marcus Miller. Ori, voiam să zicem că acest trio a lipsit de la masterul bucureştean. În rest, Jos Pălăria. * Direcţia 5 a împlinit 19 ani de carieră. Este interesant cum, necântând nimic, faci o asemenea vărstă. Numai în România se poate, unde vânzarea de discuri nu contează. * Bătrânul Al Fayed, tatăl lui Doddy, gagicul răposat al răposatei prinţesei Diana, vrea neapărat să candideze la preşedintia Scoţiei, având în program răsturnarea regalităţii britanice şi, evident, bunăstarea scoţienilor. La banii lui, se poate!!! Interesant ar fi să candideze în România ca independent. Şi să fie nevoit s-o ia pe Nico să-i cante în campanie la Focşani, Bârlad, Tecuci şi Codlea, să se arate la televizor prin piaţa Obor cumpărând castraveţi sau cântând împreună cu Bere Gratis imnul campaniei sale din România:” Deşteaptă-te, scoţiene!!” sau cam aşa ceva. * Am dat pe ştiri după atâta vânzoleală intelectuală. Şi-am plâns când am aflat că Quelle şi Lada au dat faliment. Erau două repere comuniste îndrăgite prin anii ’70 ai secolului trecut. Aveai blugi Quelle şi maşina Lada şi te puteai duce la Costineşti la gagici. Gagici, nene, nu alta, ca apăreai cu ele la Forum şi nu scria Buzău pe ele, nu scria nimic. Apoi, le urcai în camera şi trebuia să le împrumuţi spray-ul tău. * Să sting lumina, mi-am zis. Dar cioc, cioc, cioc la uşa. Era prietenul meu, B.N., care mi-a zis cu o voce gravă: Haidi, bai, la emisiunea aia de la ProTv DANEZ PENTRU TINE, că poate găsim o nordică şi emigrăm. Aşa am făcut, stimaţi cititori, şi ne-am luat şi-un manual de daneză cu noi, ca să nu zică fetele nu-s ce!! * Aşa că staţi pe aproape, vă ţinem la curent.

Vasile Rechinroll
octombrie 2009

CANNES 1

INGLOURIOUS BASTERDS SI BALKAN GIRLS

In primul rand ca in camera avem postul teve Virgin. * Nici urma de VH1 sau MTV. Si e concert Red Hot si asa mai departe. * Oricum misto, ce sa zic, ca ploua, ca ninge nu conteaza, suntem la Cannes la festival, si am venit sa mancam o maslina cu Alin Ludu Dumbrava. * Daca iesi dimineata pe croazeta, cam pe la standul american, poti sa te intalnesti cu Quentin Tarantino. E intr-o pereche de blugi, un tricou ponosit si bea acelasi Heineken ca si tine. La aceeasi masa chiar. * Profit si il invit la standul romanesc. La o petrecere. Zice ca nu, mai bine sa vin io la Inglourious Basterds, ma invita chiar daca n-am smoching. * Dar petrecerea romaneasca s-a mutat pe vasul Kodak. * Domnul Paleologu, Tudor Giurgiu, Ada Solomon, multi altii. Cate o maslina. * La standul romanesc la fel. Dupa „Politist, adjectiv” s-a baut cam in vreo 20 de oameni un vin. * Ba alb, ba rosu.* Cat despre stirea ca Cannes-ul si-a rupt camasa ca sa vaza filmul lui Porumboiu aparuta pe Ev Zilei sau Cotidianul, va rog sa ne credeti pe noi: In sala n-au fost decat 30 de spectatori. * Brusc apar niste masini din care ninge. Trotuarele se umplu de zapada. Gagici elegante cu bulgari. Ha, ha, ha!! * Asa isi lanseaza Jim Carrey ultimul film: A Christmas with Carol. * Politia calare. * O trupa rock pe strada. * Lume eleganta. * Femei de 4 metri inaltime, cu craci de 8. * Terase pline la doua dimineata. * Sa mergem sa vedem Lars von Trier? Da, da’ n-avem tinuta de seara. * La standul romanesc nu se da nicio tinuta. E recesiune. * In marketul festivalului toate tarile au cate un stand de zici ca fac numai filme cu Deniro, Devito, Desharonstone, Dejimmy Hendrix si Dedoors. * Numai Romania n-are nimic la market. Nici nu existam. * La standul Bollywood suntem intrebati ce filme a facut Romania in general, sa nu le pomenim doar de 4,3,2, ca odata poate oricine. Io, mai guraliv, zic de filmele cu Ilarion Ciobanu. Indienii chiar cred ca e un actor mare. Zambesc. Isi cer scuze ca n-au aflat inca de Florin Piersic sau Ion Besoiu. * Pe undeva, intr-un hotel secret, a venit Mick Jagger. Toata lumea freamata. * Gagici in tinuta de seara se duc intr-acolo. Le asteapta un Satisfaction garantat. * Era sa uit. Ploua de cand am venit. * Asta nu le impiedica pe „fatalele” filmului romanesc, le-am numit pe Cristina Corciovescu si Irina Nistor, sa umble de colo colo la petreceri, sa guste cate o zacusca. * Exact, ne-am adus aminte: asta ne-a intrebat pe noi domnul ministru Teodor Paleologu la petrecerea pomenita mai sus: daca zacusca e buna. Am raspuns si in numele cititorilor nostri: Da, e buna!!! * Apoi, cam pe la cinci dimineata din nou in camera. * Pe Virgin e un concert in direct cu The Ting Tings. * Ne-am bagat in pat si am ascultat o melodie. Atata s-a putut, cand a venit cutremuratoarea veste ca Elena n-a luat decat locul 19 la Eurovision. Exact in anul cand se astepta ca Romania sa castige concursul si sa umple mapamondul de Balkan Girls. * Nasol. Se pare ca planeta se va umple de balkan girls si fara melodie. Si ar fi mai direct, mai simplu, mai de la om la om, ca nu toata lumea are ureche. Ar face-o oral.

DENIS RECKINROLL

CANNES 2

AGORA, ANTIHRIST, PENELOPE CRUZ SI ERIC CANTONA

Seara, pe croazeta Cannes-ului apar papusarii. * Sunt marionetisti, doi cate doi, care manuiesc sforile unor papusi enorme. Unul canta la chitara electrica, celalalt „danseaza” marioneta. * Se canta chestii clasice: Beatles, Bob Dylan. * Trebuie sa vedem Lars von Trier, adica Antihrist. Toata lumea tremura, pentru ca s-a zvonit ca va veni chiar regizorul in persoana la premiera. * Greu de crezut, zicem noi, Lars von Trier nu merge la niciun festival avand rau de mare, de avion, de sosea, de mancare, nu stim si daca de femei. * Dupa Antihrist trebuie vazut neaparat Agora lui Amenabar. * Usor de zis, greu de facut, intrucat salile sunt pline cu patru ore inainte de proiectii si daca vii cu o juma’ de ora inainte, cum am venit noi, poti sa zici ca ai avut ghinion. * Si-apoi, noi nu ne omoram dupa Amenabar. Il gasim superplictisitor. Nici dupa Almodovar nu ne omoram, despre care toata lumea aici vorbeste ca despre un nou Spielberg al Spaniei. * Personal credem ca singura calitate a lui Almodovar este ca o cara dupa el pe Penelope Cruz. * Da, gagica e pe aici si e cea mai vanata din festival. * Mai sunt cateva filme care prezinta interes: Taking Woodstock, care e un fel de backstage al evenimentului, in sensul ca fabulosul festival din anii 60 este povestit de proprietarul terenului pe care s-a desfasurat si care azi are 200 de ani, apoi alt film despre viata lui Eric Cantona, care se aude ca bate si el hotelurile prin Cannes. * Apoi, ne suim in masina si ne repezim pana la Monaco. * Faimosul principat apare dupa ce iesi dintr-un tunel lung cam de doi kilmetri. * Intrebam un politist unde e Monte Carlo, celebrul cartier al principatului. Cum unde? Atata lucru nu stim, se mira omul. Si ne arata niste indicatoare pe care scrie ca de duminica, 24 mai, la cursa de formula 1 vin imparati, sefi de stat, vedete. Cateva sageti, doua trei curbe chiar pe traseul cursei si ajungi in fata Casinoului din Monte Carlo, cu celebra Opera in spate, care are intrarea pe plaja. * Nu stim daca se intelege ceva din ce povestim, dar e bine sa mergeti si dvs pana acolo, ca merita. * In fata Casinoului canta muzica. Este un band de jazz, bas, tobe, chitara electrica si un solist vocal. Taxa de intrare 10 euro. * Cativa angajati ai stabilimentului joaca pentru turisti. Poti sa-ti cumperi jetoane de cativa euro, sa joci, si sa si castigi cam 10, 15 euro, nu mai mult. * Pe traseul cursei de formula 1 sunt toate masinile decapotabile din lume. Chiar si cateva Lotus, despre care noi credeam ca nu se mai fabrica. * Seara din nou in Cannes, unde Jim Carrey are conferinta de presa in fata hotelului. * Aici il cunoastem pe tizul nostru, Denis, care este seful festivalului de film din Antalia, festival cu premii de cate o suta de mii de euro mai la toate sectiunile. * Interesant. * Cum suntem singurii Denisi de pe croazeta bem repede cinci beri si ne dam intalnire la Istanbul. * In fata hotelului Martinez cativa ziaristi se plang ca filmele din festival nu sunt si pe dvd de vanzare. * Saracii de ei, daca ar stii cat de repede „ajung” ele in Romania ne-ar invidia. Noi deja avem programate Antihrist si Inglourious Basterds, ca cu Penelope Cruz e mai greu sa vorbim. D-apoi s-o aducem la Bucuresti.

DENIS RECKINROLL

CANNES 3

LINISTE, ROMANIA DOARME!!!

Nicio alta breasla din lume nu se da in stamba cu atata stralucire ca cea a filmului. * N-ai sa vezi nici macelari, nici marinari sau croitori, nici scriitori sau pictori, nici brutari sau actori de teatru organizand un asemenea eveniment mondial ca cel de la Cannes. * Poate doar bresala constructorilor de masini sa fie aidoma, dar saloanele auto n-au glamurul, eleganta si atractia celor dedicate filmului. * Dar cum se vede Romania de la Cannes? * Pai, asa si asa. Nici nu se vede, nici nu lipseste. * Standul Romaniei straluceste prin lipsa de evenimente dedicate cui? Pai, Romaniei, stimati preteni. * Daca celelalte tari se straduiesc sa “se afle in treaba” organizand receptii cu valuri de vodca si bere Romania are doar un birou la care din cand in cand sta Tudor Giurgiu, normal e organizatorul standului, deci sta Tudor Giurgiu si-si face corespondenta. * Nimic din ce inseamna reprezentare de tara, o promovare, un pliant. * La petrecerea organizata de tarile nordice, de exemplu, s-a ingramadit tot ce inseamna presa la Cannes. * Ocazie cu care noi l-am cunoscut pe alt celebru Denis, un turc care este seful festivalului de film din Antalya. Festival de lungmetraje, care da premii de cate o suta de mii de euro si-ti difuzeaza si filmul prin Turcia, tara care a crescut formidabil in materie de industrie de film. * Din cand in cand prin Cannes este si cate un film romanesc. Atunci standul se anima si apar zece douazeci de romani, de la Porumboiu la Mungiu, care discuta o ora nebagati in seama de nimeni. * Apoi stingerea. Romania se culca. * Ne-am intrebat de ce nu sunt alti “mari regizori” ai neamului, Dan Pita, Sergiu Nicolaescu, Mircea Daneliuc, Geo Saizescu, Stere Gulea, Horatiu Malaele sau Serban Marinescu asa cum stim autori de “celebre” filme rulate o data sau de doua ori prin sali bucurestene. Noi avem raspuns, nu vi-l oferim. * De ce? * Uite-asa!! “ La Marketul festivalului, in sectia in care se vand, se cumpara si se fac schimburi de proiecte de televiziune sau filme de toate felurile Romania nici macar nu are stand. Pentru ca nu are nimic de oferit. * Sa vinzi emisiuni cu Dan Diaconescu? Filme de Ioan Carmazan? Doamne Fereste!! * Aici troneaza standuri precum Bollywood, Spania, Rusia, Turcia, Stalele Unite, Canada, Germania, Franta si Anglia evident. * Astazi sta sa ploua, pe mare o instalatie laser face reclama la cateva filme, cei patru cersetori din Cannes sunt romani, noi ne-am rezervat o masa la un bar unde canta un jazzman francez, un bar cam ca al lui Kelu de la noi, gagici misto pe strada si filmul lui Mungiu, “Amintiri din epoca de aur”. * Asteptat cu interes. * Pe aeropoartele din Zurich, Frankfurt sau Nisa sunt panouri cu Balcic, Antalya, Riga sau Tassos. Nici un panou nu aminteste ca Romania are un castel Bran, un ministru numit Udrea sau macar o bere care sa te indemne s-o iei spre Carpati. * Dar asta este o alta poveste, pe care noi o s-o punem pe note si-o sa ne prezentam cu ea la selectia din 2010 a Eurovisionului romanesc. O sa dam un ban lu’ cui stim noi, si-o sa reprezentam Romania la urmatorul concurs. Asa, ca sa ne aflam in treaba si ca sa chletuim banul public cu mult umor, nepasare si eleganta.

DENIS RECKINROLL

SUMMIT CU ÎNGHE    ŢATĂ

Viitorul Summit NATO va avea loc vara aceasta pe platoul fabricii de îngheţată din Constanţa. Preşedinţii Nicolas Sarkozy şi Traian Băsescu vor mânca îngheţată cu alune, iar doamna Carla Bruni, că la dânsa am vrut să ajungem, vă cânta o melodie cu versuri inspirate din procesul de fabricare a îngheţatei autohtone. Dansa se va acompania la chitară şi va fi susţinută sonor de valurile mării şi de guiţatul pescăruşilor. Domnii Bush şi Putin vor privi acest summit de la Moscova printr-un binoclu ucrainean. * Vara lui 2008, va fi a rockului. A muzicii de bună calitate. Vor trece pe aici Metallica, Bon Jovi, Judas Priest. Pe stadionul Cotroceni. Aflând acest lucru, LPF a decis ca în timpul concertelor, pe gazon să se desfăşoare acele meciuri de fotbal din campionatul intern care duc lipsă de spectatori, ceva de genul Mioveni - Galaţi, Bistriţa - Neamţ. Hotărârea i-a fost comunicată şi lui Larssen, liderul Metallica, care a fost de acord, dânsul declarând că este suporter înrăit al echipei de liga a III a Biscuitul Otopeni. * Lui Bob Dylan i-a fost acordat prestigiosul Pulitzer. Ne bucurăm enorm pentru dânsul şi ne mai bucurăm că n-a fost nevoit să-şi desfăşoare cariera în România, unde n-ar fi trecut niciodată de selecţiile Eurovision, Cerb sau Mamaia. Nici măcar la vreo casă de cultură n-ar fi cântat. * Odată cu candidatura la primăria sectorului 1 a domnului Dan Bittman, sectorul din nordul Bucureştiului va fi numit “Oază de Cântec, Joc şi Voie Bună”. * Rămas pe dinafara primăriei generale, Mariean Vanghelie se va retrage la o mânăstire din sectorul 5, pentru a-şi continua memorialistica numită:”Că mă iubeşte almanahele şi e moarte dupe mine”. * Şi a fost ziua rromilor. Au cântat, au dansat prin Bucureşti, au grătărit cârnaţi, cărnuri grele, mici şi peşte. Ei aşteaptă ridicarea vizelor pentru România, dorind să se stabilească în Central Park din New York, pentru a întemeia acolo o şatră care să lupte şi să cânte cerşind, furând, cotrobăind casele şi buzunarele americanilor în numele libertăţii de expresie, a cântului liber şi al democraţiei. * A SUIVRE, cum spune un vers dintr-o manea binecunoscută, al cărui nume n-avem voie să-l pomenim, întrucât ţinuta acestui site este severă.

Denis Dinulescu

PINK FLOYD LA BLIDARI, jud VRANCEA

BUG Mafia a concertat în satul Blidari, jud Vrancea. Deranjaţi de versurile “molcome”, “emoţionante” şi “tandre” ale trupei băieţii din sală au sărit la bătaie. După care au demolat sala. Astfel că, după concert,  BUG Mafia a declarat că nu va mai concerta decât în deschidere la Pink Floyd. Aflând acest lucru, Pink Floyd şi-a anulat toate concertele din următorii 40 de ani. * Industria muzicală din România scade anual cu 30%, iar cea mondială cu 15%. Asta din cauza furăciunilor de pe Internet. Din această cauză multe trupe celebre şi-au intensificat concertele, acolo banul e sigur. * Valoarea muzicii autohtone este, statistica 2007, de 20 milioane de euro. Cam puţin şi nu merită. Sharon Stone cere la un film suma asta, aşa că n-ar trebui să mai cânte  nimeni prin Carpaţi? E ridicol. * Daniela Gyorfi zice că Marian Nistor o acuză de furăciunea unei melodii. Aşa o fi. Se naşte însă o întrebare: când şi ce compune domnul Nistor, că nu arată de loc aşa. Nici el, nici soţia lui blondă. * Comornik va cânta la nunta lui Cristi Chivu. Din acel moment cariera celebrului fotbalist o va lua la vale. * Un nene de la Vank, probabil solistul vocal, a zis că între CD-uri, trupa face muzică de film. N-a ştiut să zică ce film, ba era tentat să dea exemple de “afară”: Crash, No country for old man. Dar n-a îndrăznit. Amintim că ultimul CD Vank a apărut acum 4 ani şi întrebarea moderatorului a fost: din ce trăiţi între CD-uri. Nenea, n-a avut curajul să spună cu nu trăiesc.* Într-un număr al cotidianului Washington Post din aprilie, 2008, Bob Dylan este criticat pentru versurile lipsite de imaginaţie ale ultimelor sale albume. Păi, ce versuri să mai producă bătrânul nostru prieten Dylan când la cotitură stau, aşa cum vedeţi mai sus, alde Comornik, Gyorfi, BUG Mafia, Vank şi Marian Nistor?  * Următorul film al lui Demi Moore se va numi BURAK, şi se va turna la Buftea. Rolul masculin va fi al lui Woody Harrelson, iar regia lui Guy Mosche. Demi Moore va fi o ţigancă mişto. * A SUIVRE, adică noi vom vedea filmul şi vă vom spune ce şi cum despre coloana sonoră, că asta ne interesează în rubrica asta: Muzica. Cea de bună calitate, cum sunt ale lui Nistor, Comornik şi alţii ca ei.

Denis Dinulescu
17 aprilie 2008

COMUNICAT SSRCD: “BĂ, REGINO!!!

Mick Jagger a acceptat să fie “gazda” olimpiadei din 2012, care se va desfăşura la Londra. * El şi Keith Richards vor compune câteva melodii pentru Elton John şi David Bowie, doi dintre prietenii grupului The Rolling Stones, care vor cânta, ţine morţiş Jagger, la deschiderea olimpiadei londoneze. * Sub aceste auspicii, spectacolul deschiderii olimpiadei se anunţă a fi mai tare decât cel al deschiderii olimpiadei de la Beijing. * Cel puţin pentru unii dintre noi, pentru care Paint it Black, I Cand’t get no Satisfaction, Lady Jane sau Sister Morphyne sunt printre melodiile antologice ale secolului trecut şi nu numai. * Mai e de zis ceva? * Da!!* Că Mick Jagger ţine să îi aibă prezenţi pe durata olimpiadei de la Londra şi pe mulţi alţii dintre prietenii săi: pe Van Morrison, Sting, Phil Collins, David Gilmoure şi Jimmy Page. * Cu o aşa participare, cine se va mai uita la anostele probe de atletism cu aruncatul nu ştim cui, la polo sau hochey pe iarbă? * Jagger a mai declarat:”Este o onoare pentru mine să fiu gazda olimpiadei”. Şi, adaugăm, o bucurie mare pentru noi, care vom strânge bani de pe acum ca să fim prezenţi pe stadionul Wembley la deschidere. * Până aici toate bune. * Adică până ce aceasta informaţie a ajuns pe meleagurile dâmboviţene. * Brusc s-a încins tărâţa în shoubizul autohton. * Astfel, celebra Nico a declarat:”Adică să iei ultimul loc la Eurovizion, cum am luat eu, şi Jagger ăsta să nu te invite să cânţi pe Wembley? Este o ruţine. Mă voi plânge Iulianei Marciuc”. * “Şi în general, continuă vestita solista, e o ruşine că n-au fost invitaţi toţi interpreţii români la evenimentul londonez. Să-i fie ruşine lui Jagger. În timp ce la noi în ţară se cânta Lalele, el ce făcea? Cânta, Hey, Carol? Păi, aia e melodie? Are vreun mesaj? Păi, lalelele te umpleau de parfum, de emoţie, de culoare, pe când Carol nu. Şi ce nume e ăsta, Carol?” * Daniela Gyorfi a declarat:”De ce Sting şi nu eu?” * Iată o întrebare care poate fi pusă Direcţiei 5, care, auzim, trage sforile să-i înlocuiască pe Rolling Stones în 2012. * Una peste alta, ca să n-o mai lungim, a luat atitudine până şi Sindicatul Soliştilor Români care Cântă Degeaba, SSRCD, la care sunt afiliaţi fără excepţie toţi interpreţii de orice fel de muzică din Carpaţi, care a redactat un material scurt adresat reginei Angliei:”Bă, regino, păi noi cântăm de ne crapă bojocii în fiecare zi, iar tu caşti urechile la Jimmy Page? La Phil Collins? De ce? Nu suntem şi noi în Europa? Mâine poimâine o să te uiţi şi la Ten Years After sau Grateful Dead!! Şi e frumos? Noi zicem că nu, şi te rugăm să-ţi bagi minţile-n cap, că dacă ne punem minte nici noi nu-i mai primim la Mangalia sau Mamaia, unde cântă Cotabiţă, pe aşa zicii voştri solişti, chiar dacă se numesc Rolling Stones sau Pink Floyd. Aşa să ştii!!! Semnat: Noi, Soliştii din Carpaţi!!!”

HUMBLEPIE IONESCU

O ZI DIN VIAŢA ORICĂRUIA DINTRE NOI

Seara venim liniştiţi acasă cu o juma’ de pară, două sute parizer, un sfert de pâine, un cartof, două copane de pui, o felie de pepene şi o sticlă goală de bere. Criza ne-a înjumătăţit nivelul de trai, deci cumpărăm pe măsură. Când să deschidem liftul apare Dida Drăgan. Zicem: Asta ne mai lipsea, să ne cânte ceva vesel. Dar nu, Dida ne roagă s-o alegem pe ea şi numai pe ea în parlament, altfel nu ne mai umplem sacoşa niciodată. * E seară deci şi nu avem chef de somn. Ieşim în parc cu soţia. E o femeie onestă, cu mustăţi galbene, roşie de frumuseţe, înaltă de cinci metri şi nu prea grasă, adică are cam o sută de kile, ceea ce e foarte mişto. În parc apare Luminiţa Anghel. Zicem: Asta ne mai lipsea, să ne cânte ceva vesel. Dar nu, Luminiţa ne roagă s-o alegem pe ea la parlament sau undeva, că numai aşa muzica din România va pune stăpânire pe Billboard-ul american. * Ne întoarcem acasă şi în loc să ne batem soţia, aşa cum obişnuim de douăj de ani, dăm drumul la ştiri. Apare Mihai Constantinescu. E în spital. Zicem: Asta ne mai lipsea, să ne cânte ceva vesel. Şi nici una nici două, omul, altfel grav bolnav, zice ceva cu o Pisicuţă, adică o melodie antrenantă, care a trimis la reanimare juma’ de spital. * După ştirea cu Mihai Constantinescu apare Tudor Chirilă cu un porc. Zicem: Asta ne mai lipsea, să ne cânte ceva vesel. Dar nu, omul, zice ceva cu porcul şi parlamentul. Adică dacă tot nu cântă nimic, Chirilă atrage atenţia cu godacii. * Închidem televizorul şi răsfoim The Sun. Ce să vezi? Monica Irimia pe prima pagină. Zicem: Asta ne mai lipsea, să ne cânte ceva vesel. Dar nu, Monica nu cântă. E goală şi-şi face reclamă la ceva ce are între picioare şi noi aici nu putem spune, că nu ne lasă dl Lupaşcu. Tânăra Monica, jumătatea de la Cheeky Girls mai zice ceva în engleză de ciudă că n-are şi ea un parlamentar ca soră-sa. * Lăsăm tabloidul englez şi ascultăm Circus-ul lui Britney Spears. Zicem: Asta ne mai lipsea, să ne cânte ceva vesel. Culmea e că Britney e în formă, are vlagă, compoziţie, ritm. Ne luăm nevasta la dans, dar hoaşca e supărată. De ce, întrebăm. Păi, vrea şi ea un tatuaj pe fund ca al Angelinei Jolie din filmul Wanted, dar nu chiar ca al ei, ci cu Stolojan. Îi spunem că n-avem decât cu Vanghelie şi de ciudă ne băgăm în pat. Stingem lumina. * Înainte de a sforăi straşnic, ne dăm seama că putem trece şi noi la islamism, aşa cum a făcut Michael Jackson. Zicem: Numai aşa putem cânta ceva vesel şi numai aşa ne putem numi
Ăladeiplacemuzicauşoarăromâneascădesecacăpeel.

Denis Dinulescu

TOT ÎNAINTE SPRE MARTE

Criză necriză, americanii tot la Marte se gândesc. Nu la trupa aia 30 de secunde până la Marte, ci la planeta cu pricina. Planetă pe care ei vor să trimită şase cosmonauţi. Cam în 30 de ani de acum încolo. * Aşa că s-au apucat să caute oameni. N-au găsit pe continentul lor. Nu. Au ajuns însă în România şi treaba s-a rezolvat. * Prima pe care au găsit-o a fost Cristina Spătar. Fata însă le-a pus o condiţie: Să n-o pună nimeni să cânte printre gheţurile alea veşnice, că şi aşa nu cântă nimic, ci să-şi prezinte colecţia de bijuterii în valoare de un milion şi ceva de euro, din care numai inelul de logodnă e ceva cam de 43 de mii. Inel la care şi cântă. A mai cerut nişte telemea, ca să-şi dreagă vocea, ceva halva, că fără dulce vedetele nu se simt bine şi în final un costum de cosmonaut din care să i se vadă sânii. * A doua care va merge este Mihaela Rădulescu. Dânsa a fost văzută plecând de la Dani Oţil cu ţoalele după ea, şi e clar că vrea să le aibă curate pentru naveta spaţială. Dânsa a cerut să prezinte marţienilor Duminica în familie şi când a aflat că pe Marte nu există duminică s-a supărat şi a început să cânte singura melodie a lui Cerebel cu la la la, că nu ştia versurile sau nici n-are. * Pentru colosala aventură de pe Marte s-a arătat dispusă şi Alina Sorescu. Pregătită fiind de măritiş, cauză din care şi-a pus silicoane si botox la fund, solista a repetat o melodie în care e vorba de doi marţieni care şi-au deschis un studiou muzical pe planeta roşie şi în care cântă doar ea, Alina, că marţienii nu se ştie dacă au voce, americanii n-au aflat. În finalul cântecului, compus chiar de Alina, Alina se mărită cu un marţian şi se stabileşte la Focşani, oraş în care marţienii fac un cap de pod cu Pământul din cauză că le place muzica uşoară românească. Şi nu numai, le place şi Taxi, şi Direcţia 5, şi Bere Gratis. * Bătălia pentru Marte, aşa cum aţi dedus, stimaţi cititori, nu s-a terminat aici. Astfel, trupa Senzual i-a cerut Simonei Senzual să-şi schimbe numele ca să nu creadă marţienii că sunt tot una cu babana blondă şi să-i ia pe ei de neveste marţienii şi nu pe Simona. Ei au pregătit şi o melodie în care e vorba de cum mută marţienii Eurovisionul la ei pe planetă şi singurii invitaţi sunt românii, ca să nu mai existe vorbe şi ca Nico să poată concura la nesfârşit. * Auzind că toată România este conectată la efortul american privitor la Marte, Pamela Anderson se antrenează şi ea prin Malibu la câţi bărbaţi poate să „facă” pe noapte. Recordul: trei. Diva e disperată, pentru că marţienii sunt mici, verzi şi au scule mari şi roşii şi americanii n-au aflat încă la ce folosesc şi săraca Pamela crede că va fi pusă să cânte cu aşa ceva. Vom vedea.

Denis Dinulescu