Gibraltar, paradisul de lângă noi

Omul este fiinţa care nu vrea să piardă. Nici să nu uite nimic. Există multe locuri pe pământ în care urmele vechi coexistă cu cele noi, ruinele sunt asimilate de mersul istoriei, de civilizaţie. Model rămâne Roma, Cetatea Eternă, unde la tot pasul ruinele antice sunt încorporate în arhitectura secolelor viitoare, până la civilizaţia de azi, din beton şi sticlă.

Un acelaşi tratament se vede aplicat şi în cazul unui ţinut de excepţie ca Gibraltar, teritoriu britanic de peste mări, cucerit de englezi în 1704 de la spanioli, după ce aceştia s-au luptat cu arabii mauri timp de o sută de ani să-l cucerească, dar au recunoscut anexarea engleză în 1713, prin Tratatul de la Utrech. În prezent, Gibraltarul este revendicat de spanioli. E un teritoriu stravechi, cu urme feniciene şi cartagineze, dar mai ales romane, cea mai pregnantă fiind Legenda lui Hercule, căruia i se atribuie naşterea strâmtorii Gibraltar, când, cu forţa braţelor lui, a despărţit Muntele Calpe în două şi a separat astfel Europa de Africa.

Deşi are circa 7 km pătraţi, Gbraltarul este identificat cu Roca lui Hercule, o stâncă gigantică, de 426 m înălţime, ce pare ieşită din mare. Cu o faţă stă spre Marea Mediterană, iar cu cealaltă spre continent, spre oraşul Gibraltar, care se întinde la poalele ei şi multe case şi drumuri urcă pe stâncă. Această parte este împădurită, verde, căci Gibraltarul are o climă mediteraneană, iarna este ca primăvara la noi. E mereu cald, dovadă şi portocalii care te întâmpină cu fructele lor galbene la tot pasul.

Când vii de la Malaga, un oraş impresionant, cu un aeroport monumental, ca şi podurile şi tunelurile, ca şi autostrada construită în stil highway american, roca Gibraltarului se vede de la mare distanţă, iar noaptea este luminată până în vârf. Sigur, primul gând este că ai vrea să ajungi acolo.

Şi ajungi cu trei mijloace, pe jos (drum care se face în 4 ore!), cu taxiul, sunt microbuzuri mari de minim 5 locuri, cu care faci tot turul stâncii şi ai patru popasuri memorabile (Stâlpii lui Hercule, Peştera St. Michael, Aria maimuţelor, Castelul Maur) şi cu Cable Car (telecabina). Sigur, amintiri de neuitat ai în jocul cu maimuţele, mai ales dacă nu eşti atent şi rămâi fără vreo plasă sau alt obiect, pe care ele ţi-l iau şi fug, râzând de uimirea ta. Mie mi-a luat o maimuţică pixul cu care îmi notam impresii. Şi s-a urcat pe un colţ de stâncă şi îl studia, parcă voia să-l descompună. Nu-ţi dau obiectele înapoi (îţi iau şi mobilul şi îl pun la ureche, imită ce face cu el omul), dacă nu le dai mâncare la schimb. Unei doamne i-au luat ochelarii de soare, după ce trei maimuţe au atacat-o, au călărit-o de au zăpăcit-o. Sunt obişnuite să se joace frecvent cu turiştii. Sunt foarte umane, superdomesticite şi e o plăcere să le dai o portocală să vezi cum o decojesc tacticos şi o mănâncă. Sunt primate, din specia macacilor (“Barbary Macaque”), şi te fac să nu regreţi că omul se trage din maimuţă. Pe roca Gibraltarului sunt circa 300, dar multe trăiesc în Maroc şi Algeria. Există aici legenda că atât timp cât vor fi pe Marea Rocă maimuţele, englezii vor fi stăpânii acestui loc. La un moment dat, în timpul celui de-al doilea război mondial, numărul lor a scăzut dramatic şi atunci Churchill a cerut să fie aduse altele din Africa.

Cu Cable Car ajungi chiar în vârf (“Top Station”) şi acolo există un restaurant din sticlă, “Mons Calpe Suite”, de unde poţi vedea ca în palmă minunea din jur, pe de o pare versantul prăpăstios al Rocii ce dă în mare, spaţiu străbătut de sute de mii de pescăruşi, de o frumuseţe rară (nu seamănă cu cei poluaţi din Coney Island), pe de altă parte toată zona verde, împânzită de 500 de specii diferite de copaci şi plante, cu imensa densitate de clădiri multicolore ale oraşului, care se prelungeşte în strâmtoarea ce desparte Europa de Africa. Africa se vede tot ca o stâncă, ruptă de braţele lui Hercule. După cum vezi şi ţărmul Spaniei, ce se leagă de Portugalia, aşa cum Marea Mediterană se leagă prin strâmtoarea Gibraltar de Oceanul Atlantic, pe care, de asemenea, îl vezi de pe Stâncă. Când, acum câţiva ani, am fost în Portugalia, am ajuns la Faro, extremitatea sudică a ţării, am urcat pe o colină de unde se putea vedea zona Gibraltarului. Este o imagine unică în Europa şi în lume.

Copleşitor este faptul că aici nu mariajul dintre urmele vechi şi noi sunt noutatea, ci armonia dintre beneficiile civilizaţiei şi măreţia naturii, faptul că omul a reuşit să pună în valoare ceea ce este atât de unic în habitatul natural.

Iar tot ce este istorie în Gibraltar poartă amprenta britanică. Şi chiar de cum treci de Casemates Gate şi ajungi în Casemates Square, de unde intri pe Main Street. Peste tot vezi un simbol ca un laitmotiv, tunul britanic, şi statuile generalilor victorioşi. Cum este amiralul Nelson sau căpitanul Thomas Norman, imortalizaţi la Trafalgar Cemetery, unde afli totul despre Bătălia de la Trafalgar. La fel de impresionante sunt şi columnele generalilor Eliott şi Wellington. Textele fixează în marmură faptele lor. Cu litere de-o şchioapă stă scris şi South Bastion 1540, în tandem cu clădirea lui Inces Hall Theatre. Nimic, nici o urmă, nu aminteşte că acest teritoriu a aparţinut cândva spaniolilor. Aici, ca un ecou al bătăliei de la Trafalgar, se află corpul marinei regale engleze, ce aparţine reginei Angliei. Poate de aceea în Gibraltar nu se vorbeşte decât engleza, nu există decât o monedă, lira de Gibraltar / pound sterling, iar toate indicatoarele sunt scrise în limba engleză. N-ai să auzi la nici un magazin vorbindu-se altă limbă şi chiar spaniolii angajaţi, precum şoferul de taxi, nu vorbesc decât engleza. Sunt născuţi aici din părinţi spanioli, dar engleza este obligatorie. Domină Pub-urile englezeşti şi mâncarea pescărească, iar miile de magazine mici au o amprentă londoneză. De asemenea, bisericile, cum este King’s Chapel, de la 1560, unde se află şi un altar bizantin, sau Catedrala Santa Maria, aflate pe Main Street, cea mai populată stradă, un fel de Corso al Gibraltarului, aparţin de scaunul episcopal Anglican.

Gibraltarul este un model de felul cum o mare putere, Anglia, ştie să-şi apere copilul. Ar fi un exemplu şi pentru noi, românii. Cred că dacă eram puţin englezi, altfel stăteau lucrurile cu Moldova, cu ţinuturile bucovinene sau cu cele revendicate abuziv, cu obrăznicie, de unguri. Aici Anglia îşi arată splendida măreţie. Este cu totul diferit când ieşi din Gibraltar şi trebuie să ajungi la Malaga, să pleci de acolo mai departe.

Dar şi Malaga îşi arată semnul puterii, tot teritoriul dintre Malaga şi Gibraltar (115 km) este străbătut de drumuri fantastice, desigur, ca un semn al concurenţei dintre două mari puteri. Căci şi Malaga înseamnă altă putere a lumii, Spania. Iar toate asezările amintesc de lumea lui Cervantes, de fantasticele sate spaniole, cu case ca în poveşti risipite pe dealuri.

Desigur, Gibraltar este o staţiune turistică, dar, dincolo de acest aspect pitoresc, multicolor, localitatea este unul din cele mai puternice centre financiare ale lumii, unde s-au adunat o parte dintre milionarii şi miliardarii ei. Este marele ei secret, care face Gibraltarul un punct de atracţie misterios.

O călătorie cu vaporul este edificatoare, fiindca zona de ambarcaţiuni de pe malul mării, numită Ocean Village, este unicat, plină de nave de agrement de o eleganţă şi diversitate extraordinară. Aşa ceva nu am mai văzut decât la Monte Carlo şi poate la Marseille. În acest sat oceanic vei vedea şi un vapor uriaş, numit “Casino”, care este un hotel de 5 stele pe apă. Iar dacă iei vaporaşul “Dolphin Adventure”, ai parte chiar de o aventură cu delfini, fiindcă atunci când ajungi în mijlocul strâmtorii, apar spinările a sute de defini, care înoată în jurul vasului sau trec pe sub el cu o viteză de torpilă. Este un spectacol uluitor, de o mare frumuseţe. Evident, strâmtoarea este populată numai cu delfini, nu există rechini, animale care nu se au bine cu delfinii. Plajele Gibraltarului, care face frontieră terestră şi maritimă cu Spania, sunt sigure.

Desigur, culoarea regală a naturii în Gibraltar, unde nu există iarnă, unde în februarie nu coboară temperatura sub 13 grade C, este verdele. Apa mării este verde, iar tot uscatul este verde, o natură luxuriantă, dominată de palmieri şi plante exotice. În acest spirit, aici am mai luat cunoştinţă de un mare adevăr, pe care adesea îl uitam: “Nonviolent Communication can change the world”. Da, acesta este limbajul care poate schimba lumea, adică ne poate schimba viaţa.

E un mesaj al Cetăţii Inocenţei, pe care îl asociez cu alt miracol întâlnit aici: Britanic Gardens, grădina botanică, numită şi Alameda Botanic, creaţia lui Giuseppe Codali, un horticultor italian, care, la poalele Rocii, pe o suprafaţă de 6 hectare, a creat o grădină neasemuită, unică în lume, de o mare frumuseţe şi splendoare exotică, ce pune în valoare toată frumuseţea mediteraneană a naturii. Într-o parte a acestei grădini, întâlnim o zonă creată de copii, plantată cu păpuşi uriaşe şi plante inventate, ca într-un joc SF. Nu întâmplător în apropiere o întâlnim şi pe Molly Bloom, personajul lui Joyce din “Ulysses”. E o pură creaţie inocenţială. Plantele au frunze uriaşe, cu chipuri neobişnuite, totul grăieşte, parcă sunt fiinţe de basm. În acest loc este paradisul. Edenul nu poate arăta altfel, iar omul se poate mândri că a creat pe pământ imaginea paradisiacă visată în Biblie şi imaginaţie.

Grid Modorcea,
Corespondenţă din Gibraltar

12 februarie 2018