George Baicea (Baicea Blues Band)

Unul din cei talentaţi chitarişti români din ultimii 10 ani. A învăţat mult, a progresat şi a convins! Sunt mândru că mă aflu prin preajma sa şi fac tot posibilul să ajung la toate concertele sale. În 2005 a participat la un festival de Blues la clubul Big Mamou, unde în seara a doua aflându-se în deschiderea capului de afiş Stranzinger & Acoustic Brothers - invitaţii clubului din Austria - a lăsat o puternică impresie participanţilor şi publicului. A fost cel mai bisat grup din festival, iar recitalul de peste 2 ore şi jumătate spune totul. În proiectul meu, “Romanian TRIBUTE to Jimi HENDRIX” este prezent cu 2 piese: Red House şi The Wind Cries Mary (împreună cu Mini la voce). Personalitatea şi înaltul său profesionalism au ridicat o stachetă care va fi greu de depăşit. Din păcate, aprecierile laudative, din partea multor gazetari sau colegi de breaslă, nu au impresionat factorii de decizie angajaţi de marile case de discuri din România, în revirimentul cultural declarat în mass-media. GEORGE BAICEA, născut pe 15 mai 1961 în Bucureşti, familiarizat cu chitara de la 14 ani a fost fascinat de muzica lui Jimi Hendrix, motiv pentru care se dedică blues-ului.

A început să compună din anul 1995. La primul său disc, Prins în trafic (Soft Records 1999), George îi are alături pe Dinu Enescu – bass, Bogdan Enescu - tobe, percuţie, Daniel Silvian Petre - vocal şi muzicuţă şi Alexandru Andrieş – clape. Albumul s-a lansat pe 24 februarie 2000, dar din păcate se găseşte doar în format de casetă audio. Un album excelent de debut, cu piese proprii de blues şi un cover după tradiţionalul „Cine iubeşte şi lasă”.

La cel de-al doilea însă, Trafic Greu (Green Records, lansare 15 mai 2001), George şi chitara sa ne „prinde” cu mult mai bine şi ne destăinuie iubirile sale, Stevie Ray Vaughan şi Jimi Hendrix... „Îmi spune mama” e o piesă care m-a convins şi va atrage multa lume dacă (!!!) va fi promovată pe la vreun post de radio mai acătari ... Invitaţi pe album: Cristian Soleanu – saxofon, Mihai Popovici – bass, Bogdan Enescu – tobe şi Alexandru Andrieş – pian. Cu acest album a fost nominalizat la premiile industriei româneşti 2002 la categoria jazz-blues. Tot în acelaşi an a compus muzica filmului “Incidentul Ankara” al regizorului A.V. Berenyi.

Radu Lupascu

 Cinderella lui Baicea

După ce-a fost prins în trafic făcînd – ce altceva decît trafic greu? – George Baicea a părăsit serviciul de vameş pentru a controla sunetele în clubul Green Hours. Treaba se vede că i-a priit, fiindcă aşa a găsit-o pe Cinderella, Prinţesa muzicală. De fapt, el o găsise mai demult, însă - ca-n orice basm – avea nevoie de un harap-harap, nu alb, să-i ajute. Omul s-a nimerit să fie Steve Clarke, un basist american rătăcit pe plaiurile mioritice cu o trupă de jazz. Ascultînd cu atenţie discul editat sub sigla Green Records, nu veţi putea spune care pe cine a ajutat mai mult. Eu, ca să fiu patriot, aş zice că Baicea a dat mai mult decît a primit, asta fiind o specialitate a lui, chiar marca omului. (Artistul, dacă nu are nimic de dăruit, dispare mintenaş din peisaj.) De unde şi precizarea de pe copertă (copertă cam nereuşită după ochiul meu cel rău): GB featuring SC, nu invers... 

Impecabil realizat tehnic, discul păstrează un echilibru între artă şi meserie, între inspiraţia decantată îndelung şi execuţia cu ceasul din studio deasupra pupitrului de mixaj. Trei săptămîni ca să faci un disc impecabil e o performanţă. Iar cînd componenţii nu cîntă împreună foarte mult (să mai zic de trupele care au ani buni de trai şi trăiri comune?), să pretinzi altceva decît ce se aude pe acest disc este o aroganţă de afon. Alţii nu ştiu ce cred; eu însă, cu urechea turmentată de hărmălaia vieţii, am avut o oră de claritate şi purificare sonoră pentru care nu ştiu cum să-i mulţumesc prinţesei rătăcite în zona auxiliară a castelului de unde a cules-o Baicea...

Am zis ceva de echilibru. De-ar fi să judec la fel ca un critic muzical de meserie (ceea ce, iscălesc aici, nu mi-s!), aş zice că echilibrul discului poate fi şi un semn al indeciziei artiştilor cuceritori spre ce zone stric delimitate să-şi îndrepte demersul creativ (ca să vedeţi ce contaminare produce dedarea la criticisme!). Genul se numeşte fusion, avînd deja o istorie şi – s-ar spune – o “estetică” bine definită. Deşi “fuzionează” la greu, Baicea & band nu se înscriu chiar pe linia respectivă. Fapt care nu poate decît să bucure: dacă nu poţi fi categorisit “stilistic” într-o categorie anume, înseamnă că ai vigoare! Las’ să nu ştie distribuitorii pe ce raft să aşeze discul...

Ascultătorii de ocazie pot fi surprinşi de puritatea muzicală. Cunoscătorii n-au nevoie de alte cuvinte, decît un simplu enunţ: “Poor people, Baicea strikes (like lightnin’) again!” Ştiu că îndemnul meu marketingos n-o să crească decît rata pirateriei din cloaca valahică. Sper că George va reacţiona măcar ca prietenul Thy Veils: “Să mă pirateze, mama lor de amărîţi, dar să mă asculte!”

Dumitru Ungureanu (AKA MV Pop)