Un altfel de București

Am primit de la artistul plastic Ioan Cuciurcă, grafician de elită, curatorul Salonului de grafică anuală al României, un ciclu fotografic, în 13 episoade, numit - Street Photography in Bucharest / Fotografii stradale în București.

Vă mărturisesc că de la artistul fotograf Vasile Blendea nu am mai văzut așa ceva. Bucureștiul văzut de Ioan Cuciurcă este o imagine de paradis. Încadrările și linia compozițională dau o dinamică aparte imaginilor și ne revelează un oraș „ascuns”, plin de mister.

Sunt imagini de vis ale orașului București, care ne introduc în timp, în Bucureștiul de altădată, în lumea pionierilor, a arhitecților care au construit acest oraș, care au făcut din el Micul Paris. E o mare iubire a artistului pentru un oraș mereu sluțit de edilii lui, fiecare făcând mari promisiuni, ca unul Pasarelă, care spunea că a vorbit deja cu arhitecți japonezi și că Bucureștiul va arăta ca Tokio, cu șosele suspendate!

E bine că orașul a rămas ne-suspendat, ci doar primarul-medic a fost suspendat undeva pe la pe la Jilava. Numai primari cu vorba. O expoziție organizată la Academie de Răzvan Theodorescu a relevat capodoperele arhitectonice ale Bucureștului total abandonate de edili. Măcar dacă unii mai breji ar fi fost și ar fi în stare să întrețină acest oraș, să renoveze vechile clădiri din belle epoque și interbelic. Să facă o autentică întreținere a lui, nu ce face toboșarul Nicușor.

Păcat că Ioan Cuciurcă nu i-a făcut și lui Nicușor o poză, cu o tobă de gât, cu explicația „Nicușor are o tobă, bum, bum bum…”

Dar e foarte frumos că el nu a politizat orașul. Iar clădirile înalte le-a fotografiat în așa fel încât par un fel de zgârie-nori, o felie din New York, urmărind într-adins à la Jean-Michel Basquiat acest efect extra-planetar, pozând îndeosebi clădirile și zidurile pline de graffiti.

E uluitor că nu vedem nimic murdar în Capitala Romîniei, de parcă ar fi o capitală de viitor, pe care am dori-o așa, curată. Ciclul lui Cuciurcă ar fi demn de un album turistic, fiindcă în America, la rafturile bibliotecilor, România nici nu există, toate țările sunt prezente prin albume fotografice, numai România, nu!

Acest ciclu, Fotografii stradale, ar merita o atenție din partea UAP, a Ministerului Culturii, a Guvernului, să investească într-o astfel de carte de vizită fotografică.

Minunate sunt pozele din Cișmigiu. Unghiurile alese, felul cum cade lumina, cum se reflectă pădurea în apa lacului, peisajele cu instantanee umane, fac din Cișmigiu un parc magic.

Nu demult, am scris și publicat un articol în care arătam ce dezastru a făcut Nicușor din acest parc. L-a răscolit cu totul. Iar crima lui cea mai mare a fost că acolo unde era altădată iarbă și flori, a pus pietriș. A astupat pământul din jurul Pavilionului central numai cu pietriș. Pe vremea lui Ceaușescu, exista un sistem de irigații, care menținea parcul viu, iarba și florile. În loc ca Nicușor să refacă acest sistem, să ude parcul, el a găsit soluția să-l omoare. Lipsa de ploaie din acestă vară, a făcut din el un maidan. Și acum nu mai există nici un fel de iarbă în el, totul este uscat și bătătorit.

De curând, s-au instalat noi aparate de joacă ptentru copii, după modele occidentale. Îl invit pe Ioan Cuciurcă să realizeze un ciclu numit Copilăria. În racord cu citatele lui Brâncuși despre copilărie.

Nu există ceva mai frumos decât acest spectacol ludic, al copiilor care se joacă, al vieții dumnezeiești, în care citești viitorul țării.

Mi-a plăcut îndeosebi faptul că pe artistul-fotograf îl interesează viața, oamenii! Dar nu cancanul, nu senzaționalul, ci firescul. Imaginile sunt pline de tineri, de tot felul de oameni în ipostaze cotidiene, tot felul de instantanee, care configurează viața umană a orașului.

Ioan Cuciurcă este un artist al fotografiei. Calitatea aceasta deosebită a fotografiilor, care sunt foarte dinamice, foarte cinematografice, are drept cauză faptul că artistul este un grafician de elită, cum am spus, fapt dovedit și prin ceea ce a expus în Saloanele de grafică, dar mai ales în expoziția sa de la „Simeza”, de acum câțiva ani, unde, pe lângă lucrări de grafică, a expus și fotografii artistice, precum seria unui bărbat legat cu funii, înlănțuit, la concurență cu Mihai Stănescu! Iar grafica sa digitală, peisajele liniare, ca niște săbii Ninja, superbe spectacole viu colorate, concurează abstracționiștii americani, cum sunt cei care expun curent la Pace Gallery. Fotografiile sunt marcate de această experiență. Artistul plastic din el își spune cuvântul atunci când privește prin obiectivul aparatului de fotografiat, care nu este o năzdrăvănie modernă, cu calități și lentile de ultimă oră, este un modest „Canon”.

Mijloacele contează în artă, desigur, dar nu ele sunt cheia valorii, ci felul cum le folosești, cum le valorifici.

Fotografiile stradale merită o expoziție amplă, cu proiecții, să le vadă toată lumea!

Mi-aduc aminte cum i-am organizat lui Vasile Blendea o expoziție la Cinemateca Română, în care el a expus o Istorie a literaturii române în imagini, de la Arghezi la Nichita Stănescu, cu explicații cum i-a fotografiat pe Bogza, Marin Preda, D.R. Popescu și pe toți corifeii literaturii cărora le-a bătut la ușă. Iar eu, în sala de proiecții a Cinematecii, prezentam filmul Brâncuși-Cioplitorul de suflete!

Eveniment rar, cum nu a mai existat în România. Trebuie să reînviem această tradiție, a marilor fotografi-cineaști ai României.

Ioan Cuciurcă trebuie să expună ce a creat, fiindcă fotografiile sale sunt adevărate opere plastice. Și acestă expoziție trebuie să aibă loc la cea mai vie galerie din București, Kulterra, și să devină itinerantă, să meargă în toată țara. Ministerul și UAP trebuie să o finanțeze.

De la Vasile Blendea nu am mai văzut în România vreo expoziție de fotografie valoroasă.

În America galeriilor expozițiile de fotografii sunt mai numeroase decât cele de artă plastic propriu-zisă. Fiindcă americanii pun la baza filmului fotografia. De aceea se și numește țara filmului. Pe aripile vântului, de pildă, este modelul unui mare fotograf-cineast, Victor Fleming, care a fost un renumit fotograf, iar imaginile din filmul său sunt memorabile, fiindcă sunt fotografice, fiecare secvență semănând cu o serie de tablouri filmate. Este filmul care deține recorduri de vizionări și încasări.

Atenția fotografului este mai mare decât cea a operatorului, care se bazează mai mult pe calitățile tehnice ale aparatului de filmat. De aceea, în multe filme imaginea este stângace, neglijentă. În cazul unui artist-fotograf, acest lucru nu este posibil. Și dacă vreți o judecată de valoare asupra filmului românesc, vă spun că majoritatea filmelor bune sunt creația operatorilor lor. Imaginea este cea care triumfă în ele. Operatori ca Nicolae Barbelian, Ovidiu Gologan, Grigore Ionescu, Alexandru Întorsureanu, Călin Ghibu, Iosif Demian, Florin Mihăilescu, Nicolae Mărgineanu sau Dinu Tănase și-au pus amprenta pe filmele pe care le-au creat, nu-i de mirare că unii dintre ei au devenit și regizori, au făcut filme.

La nivelul școlii românești de imagine nu s-a situat nici un alt compartiment. Și cred că Noul Val al filmului românesc datorează performanțele tot operatorilor tineri (generația Marius Panduru, Oleg Mutu), care continuă tradiția marilor artiști-fotografi-operatori ai acestei arte.

Fotografiile stradale sunt tablouri în mișcare, fiindcă episoadele lui Ioan Cuciurcă sunt legate, au o unitate de privire, de viziune, datorită și fondului sonor, muzicii chopiniene care le ilustrează și ne dă iluzia mișcării.

E suficient să vedeți fotografiile alb-negru ale lui Ioan Cuciurcă, sunt excepționale! Imaginile alb-negru și cele color se armonizează perfect. De aceea, eu îl îndemn pe artist să meargă la Kulterra, unde va găsi un pasionat al noului, Ștefan Vezure, și să organizeze împreună o expoziție, să le vadă pe viu cât mai multă lume.

Grid Modorcea

08 noiembrie 2023

Foto: Ioan Cuciurcă

Când omul concurează natura

Una dintre galeriile sigure privind evenimentul artistic este Pace, o galerie care, de 10 ani de când o urmăresc, expune numai lucruri demne de luat aminte. Când primesc o chemare de la Pace Gallery, sunt sigur că nu voi avea decepţii, că voi vedea ceva demn să fie comentat.

Aşa este şi ultima expoziţie, care se vrea un mare eveniment al artei fotografice, fiindcă invitat să expună la etajele doi şi nouă ale galeriei de pe 57 St. a fost artistul englez Richard Learoyd (n. 1966, Nelson, Lancashire, England). Vernisajul a fost o mare sărbătoare, a venit lume multă să vadă un fenomen, fiindcă Learoyd s-a prezentat cu noutăţi absolute.

În primul rând cu fotografii surprinse cu “large-scale gelatin silver prints”, cum nu s-a mai văzut. El a depăşit toate limitele atinse până acum. Fotografiile sale, fie peisaje, fie portrete sau naturi moarte, au atins dimensiuni de 88 x 66 inches (223 x 167 cm). Am văzut un nud de mare frumuseţe, naturi statice cu buchete de flori ofilite, dar şi seria de maşini arse, o fenomenală imagerie a acestor dinozauri moderni, maşini de curse arse, surprinse în starea lor finală. Cadavre de maşini.

Această tehnică fotografică la scară foarte largă a făcut posibilă redarea fantastică a detaliilor dintr-un peisaj montan sau oceanic. Ceva incredibil, să poţi vedea ca în palmă peisaje luate din cosmos, să vezi pe o stâncă, de pildă, şi pomişorii, şi iarba, tot ce există acolo, în natură. Este impresionant când simţi că Natura este adevăratul artist, care a avut nevoie de om să o pună în evidenţă într-o asemenea rafinată măsură.

Richard Learoyd şi-a numit expoziţia “Curious”, care corespunde cu operele expuse. De altfel, a fi artist înseamnă a fi curios, mai ales când eşti şi artist-fotograf. Curiozitatea ţine de natura creaţiei, de observare. Sunt elemente dinamice. Observi fiindcă eşti curios să vezi, să afli.

Dar Learoyd a ambiţionat mai mult. Cel puţin pentru mine a fost o adevărată revelaţie să văd o replică dată peste timp, peste mai bine de 150 de ani, celebrului studiu locomotor al lui Edward Muybridge, considerat părintele fotografiei în mişcare, al anticipării cinematografului, cel care a fotografiat pentru prima oară cai în alergare, creând iluzia mişcării. Aparatul inventat de el, în 1877, se numeste zoopraxiscope şi este un disc pe care se află imprimaţi caii care, prin mişcarea discului, aleargă. Am văzut invenţia la Muzeul filmului din Astoria, New York.

Dar Learoyd a realizat nu o alergare, ci o mişcare de dresaj: 7 fotografii ale unui cal alb care se ridică treptat cu picioarele din faţă până la o poziţie verticală. Această scară de mişcări ne dă senzaţia că frumosul animal execută această figură de dresaj, descriind astfel frumuseţea unui cal majestic din perioada Victoriană a Angliei.

Nu întâmplător, lucrările lui Learoyd se află la Victoria & Albert Museum din Londra, dar şi la Paul Getty Museum din Los Angeles, la Metropolitan Museum din New York, la MoMA, la Tate Modern, la muzeele din San Francisco, Kansas City, Barcelona şi zeci de alte muzee importante ale lumii.

Evident, pentru seria calului majestic, Pace Gallery i-a pus la dispoziţie artistului tot spaţiul de la etajul doi, lungimea întregii galerii, pentru că dimensiunile fotografiilor se apropie de mărimea naturală, ceea ce ne duce din nou la gândul că ambiţia dintotdeuna a omului a fost să concureze natura.

Şi expoziţia lui Richard Learoyd ne arată acest adevăr uimitor, că Natura este cel mai mare artist al lumii, aşa cum o considera şi Brâncuşi, atunci când a avut şansa să concureze muzeul milenar în aer liber, respectiv sculpturile naturale, de la Costeşti.

Grid Modorcea, Dr. în arte
11 aprilie 2019

Corespondenţă de la New York

100 de fotografii

În paralel cu marele târg de artă fotografică organizat de AIPAD, pe care l-am prezentat anterior, a avut loc la Casa de licitaţii Bonhams, de pe Madison Avenue, evenimentul “100 Photographs”, adică s-au licitat 100 dintre cele mai valoroase fotografii din lume, evident selectate de curatorii casei. Au fost aleşi 57 de fotografi, cu poze antologice, foarte populare, precum cele semnate de faimosul fotograf francez Henri Cartier-Bresson (1908 – 2004) sau de la fel de faimoşii fotografi americani Ansel Adams (1902 – 1984), Robert Frank (n. 1924), Irving Penn (1917 – 2008) sau Brett Wetson (1911 – 1993). Lucrări de-ale celor 57 de fotografi au fost şi la Târgul de artă fotografică de la Pier 94.

Aceasta este mişcarea artei, de la atelier la galerii, de la galerii la târguri, iar de aici la casele de licitaţii, unde se cerne totul, unde ajung artiştii competitivi. Deja la casele de licitaţii se petrece o triere, artiştii sunt consacraţi, intră pe făgaşul înalt al colecţiilor, operele lor sunt disputate de colecţionari, unele au deja o carieră în zona de licitaţii, au trecut prin multe locuri renumite, ca, în fine, să ajungă în muzee, care este locul cel mai important al unei opere de artă, locul cel mai înalt al consacrării. Să nu uitam că marile muzee sunt o arhivă de colecţii donate. Muzeul conferă operei garanţia posterităţii şi calitatea de bun public.

Am văzut multe expoziţii de fotografii ale fotografilor din selecţia de la Bonhamas, cum ar fi de pildă cazul lui Irving Penn, căruia, la puţin timp după moartea sa, Metropolitan Museum of Art i-a organizat o retrospectivă în saloanele sale, eveniment memorabil, când am descoperit ce valoare de document neasemuit poate să aibă opera unui artist fotograf. Acolo i-am văzut pentru prima oară faimosul ciclu peruan sau al actorilor hollywoodieni, ca şi al celor mai vestiţi scriitori şi artişti ai lumii, greu de imaginat că acest fotograf a străbătut toate continentele să-i fotografieze. Marii fotografi sunt nişte pasionaţi călători, ei ambiţionează să cuprindă lumea, tot universul. Aşa au fost şi Cartier-Besson, şi Robert Capa şi mulţi alţii. Pozele lui Duchamp şi Matisse făcute de Besson sunt antologice. Sau fotografia lui Frida Kahlo, realizată de Manuel Alvarez Bravo (1902 – 2002)! Ce să mai spun de fotograful Alfred Eisenstaedt (1898 – 1995), renumit pentru albumele cu Marilyn Monroe. Se putea să lipsească dintre cele 100 de fotografii o poză cu Marilyn (lot 43)? Sau cunoscuta fotografie a lui Penn, Girl Behind Bottle / Fata în spatele sticlei (1949), care s-a vândut cu 180 de mii de dolari!

Astfel de fotografii s-au vândut cu preţuri de peste 100 de mii de dolari, cea mai ridicată sumă, 300 de mii de dolari, s-a dat pe fotografia lui Penn Cuzco Children, Peru (1948), care se află şi pe coperta catalogului licitaţiei. Vedem doi copii ai străzii, cu pălării pe cap (odrasle de ţărani), care stau rezemaţi de o măsuţă de epocă. Un grup de copii-vagabonzi vedem şi în poza lui Morris Engel (1918 – 2005), surprinşi în East Side, New York, în 1940. Disputate au fost şi fotografiile lui Nan Goldin (n. 1953), ca Misty and Jimmy-Paulette in a taxi (1991), achiziţionată cu 50 de mii de dolari.

Mulţi dintre artiştii selectaţi de Bonhams s-au aflat cu lucrări şi în boxele de la AIPAD. Ba chiar unele lucrări au fost şi acolo, precum fotografia abstractă a brazilianului Vik Muniz (n. 1961), Rorschach II (2000), din seria picturilor în cerneală, reprezentând un fel de înger-caracatiţă. Sau ce să mai spun de peisajele lui Ansel Adams, pline de cosmicitate şi mister. Nu a lipsit nici Vito Acconci (1940 – 2017), cu un colaj de imagini cromogenice, reprezentând 6 desene cu texte explicative. Mi-au mai plăcut imaginile create de Brasaï (1899 - 1984), cum ar fi fotografia lui Picasso în Studio (1939), şi de Nick Brandt (n. 1966), cunoscute în toată lumea, imagini landmark: Lion Bifore Storm / Leu înainte de furtună (2006) şi Elephants Walking Through Grass / Elefanţi plimbându-se prin iarbă (2008).

Toate cele 100 de fotografii sunt citabile şi oferă adevărata valoare a acestei arte, pentru faptul că ele depăşesc condiţia artistică imediată şi devin documente peste timp.

Grid Modorcea, Dr. în arte
19 aprilie 2018

Corespondenţă de la New York

Condiţia paradoxală a artistului

În acelaşi timp cu Târgul de artă fotografică (AIPAD), a avut loc la celebra Pace Gallery, la sediul central, de pe 57 St., vernisajul expoziţiei “How to Do Nothing with Nobody / Cum să faci Nimic cu Nimeni”, al artistei Yto Barrada din Maroc, cu dublă reşedinţă în Tanger şi New York.

Problema ei, din titlu, a lansat-o Lars von Trier prin filmul său Dogma, una dintre dogme fiind aceea de a face nimic fără să faci nimic. Din nimic, nimic iese. Dar Yto ne spune că se poate să faci ceva, dacă faci totul singur, prin tine însuţi (“All Alone by Yourself”).

Este prima oară când văd toate cele trei nivele ale galeriei, etajele 2, 7 şi 9, ocupate de opera aceluiaşi artist. De regulă, expoziţiile se ţin la câte un etaj, dar de data aceasta s-a depăşit baremul. De ce? Fiindcă, aşa cum mi-a spus una dintre însoţitoare, pe care o cunoşteam, fiindcă la Pace Gallery mă simt ca acasă, este vorba de o artistă descurcăreaţă, adică cu bani, care şi-a permis să cumpere tot spaţiul şi să-şi expună toate fanteziile. Care erau ridicole.

O gigantică expoziţie kitsch, fotografie, sculptură, artă decorativă, instalaţii, film. Toată această amestecătură, ce friza modernismul, ce se voia atotcuprinzătoare, nu transmitea nici o emoţie estetică, fiindcă nimic nu avea valoare, artista fugea după mai mulţi iepuri deodată. Să-i dăm totuşi o explicaţie: expoziţia se axa pe ideea de ludic, fiindcă la etajul 2 era o proiecţie în care ni se arată cum se trece o sfoară prin nişte găuri de la o scândură, în alt loc un maldăr de cuburi era pregătit pentru făcut castele, la etajul 7 vedeai fotografii ale unor păpuşi sugerând personaje musulmane, iar la etajul 9 o selecţie de fotografii ale unor beţe permutate. În fiecare loc al expoziţiei era crochiul unui experiment. De pildă, colaje dintr-un ziar multiplicat. Nimic nu era terminat. Improvizaţii. Cum ar fi nişte instalaţii de la baie defecte, expuse pe un soclu, ceea ce făcuse în urmă cu 80 de ani Marcel Duchamp, însă mai organizat, ivit dintr-un manifest avangardist. Totul era déjà vu, dovadă că nu se poate face nimic cu nimeni. Nimeni nu există, iar nimicul este foarte greu de găsit, din el s-a creat universal, dar universal lui Yto nu există, e un crochiu, o încercare de a face ceva.

Iată un exemplu de realitate americană, în care poţi să expui la cea mai importantă galerie, poţi să fii în buricul târgului, cum se spune, fără să dovedeşti că ai valoare. Dacă ai bani, ajungi la etajele pe care vrei ale comerţului. Dar arta plânge. Fiindcă există şi cazuri diametral opuse, în care valoarea stă pe la uşi, fiindcă nu are bani.

Sunt cele două mari condiţii ale artei americane, valoarea şi banul, aflate într-un raport paradoxal. Succesul este echivalat cu câştigul, iar valoarea estetică este o ancilla a banului, o cenuşăreasă. Ca la baschet, câte coşuri ai înscris, câte meciuri joci pe săptămână, cu cât eşti plătit pe meci etc. Dar banul are valoare numai dacă susţine o valoare. În rest, el este anemic, nu poate face nimic din nimic. Este o iluzie. Consider că valoarea este importantă, fiindcă, aşa cum îmi spunea Marin Preda la un Revelion pe care l–am făcut împreună, acasă la unul dintre medicii săi, “artistul trebuie să aibă talent, alţii au bani pentru el”.

La modul ideal, aşa este. În realitate, lucrurile stau de multe ori strâmb sau pe de-andoaselea. E bine să ai şi talent, şi bani. Vorba unui amic evreu: “Fericit poţi fi şi cu bani, şi fără bani; dar e mai bine să ai bani”. Eu rămân însă acelaşi, cum am fost mereu, un idealist, şi nutresc speranţa că artistul talentat va găsi până la urmă bani ca să-şi impună valoarea.

Grid Modorcea, Dr. în arte
11 aprilie 2018

Corespondenţă de la New York

Majestica Iluminaţie de la Târgul de artă fotografică

O fantastică replică la Armory Show a dat-o Association of International Photography Art Dealers (AIPAD), nu atât prin faptul că evenimentul s-a desfăşurat în aceeaşi impresionantă locaţie, Pier 94, ci prin faptul că a fost un fenomen planetar, a cuprins toată lumea, cu excepţia României, evident, iar operele expuse au întrecut toate aşteptările. Adică te aşteptai să vezi numai lucrări ale artiştilor fotografi, şi am descoperit o prezenţă masivă a artiştilor plastici ca fotografi, a unor mari artişti plastici.

Desigur, România a fost reprezentată ca de obicei de acelaşi stâlp infinit şi nelipsit, Constantin Brâncuşi, cu o fotografie la Bruce Silverstein Gallery. Această galerie deţine o colecţie de fotografii originale realizate de Brâncuşi, fapt prezentat mai an într-o amplă retrospectivă, pe care am comentat-o la timpul potrivit, text inclus şi în volumul FINE ARTS IN AMERICA. Fotografia poartă titlul francez Brâncuşi sur la plage de Nice (au fond le Casino de la jetée-promendade) şi este un self-portret: Brâncuşi e în plină maturitate, stă în picioare, fumează, are pălăria pe cap, barbă mare, încă nu toată albă, e îmbrăcat cu pantaloni ţărăneşti şi un palton elegant, din acelaşi material de lână. În fundal se vede cazinoul din Nisa. Poza e datată feb. 1928. În jurul ei, pe pereţi, se află fotografii de-ale prietenilor lui Brâncuşi, vreo 20 de artişti fotografi sau pictori-fotografi.

La această ediţie a evenimentului The Photography Show, organizat de AIPAD, au participat cu fotografii aproape 2000 de artişti fotografi, iar printre aceştia i-aş semnala pe artiştii John Baldessari, Dora Maar, una dintre iubitele şi muzele lui Picasso, care a fost artistă fotograf, pictoriţă şi poetă, pe Man Ray, Ansel Adams, Diane Arbus, Alfred Stieglitz, René Magritte, Robert Rauschenberg, Henri Cartier-Bresson, Irving Penn, Ed Ruscha, Gerhard Richter, Robert Capa, Brett şi Edward Weston, Francesca Woodman, celebrul cuplu Robert Mapplethorpe - Andy Warhol, desigur, la Steven Kasher Gallery, o altă galerie specializată în expoziţii de artă fotografică, aşa cum am arătat nu o dată. Cred că jumătate dintre expozanţi practică şi pictura, aşa cum se poate spune şi despre pictorii de la Armory Show, fiindcă este ceva curent ca un pictor sau sculptor să fie şi fotograf, căci el prin fotografie îşi fixează anumite jaloane, urmăreşte evoluţia unei lucrări, cum proceda Brâncuşi.

Au fost două direcţii importante, fotografia-document, în care au excelat artişti precum Robert Capa, şi fotografia artistică, la concurenţă cu arta plastică, precum tablourile Anarcha (2017) de Ayana V. Jackson, la galeria Baudoin Lebon din Paris, sau Guldnankke # 10 (2012) de Trine Søndergaard la Bruce Silverstein, lucrări rafinate care amintesc de portretistică flamandă.

Evident, nu a lipsit fotografia experimentală. Şi la acest capitol aş pune în faţă lucrarea Weeping Woman After Picasso (2017), realizată de artistul brazilian Vik Muniz (n. 1961), care s-a folosit de o tehnică numită “chromogenic print”, pentru a obţine un efect pictural seducător. Tabloul, de mari dimensiuni (88 x 70 inches), are un colorit viu, este pigmentat, fapt care îi dă o amprentă senzorială, de parcă ar fi o fotografie din pânză. De altfel, la galeria la care este expus, Edwynn Houk din New York, această tehnică a pigmentării, a imprimării arhivistice, este utilizată şi de Valérie Belin, artistă fotograf din Paris, care a realizat câteva portrete antologice, precum Lady Round Brush / Doamnă ca o pensulă rotundă (2017).

Artiştii fotografi lucrează cu lumina şi umbrele precum pictorii cu pensula, adăugând însă tehnici şi material noi. Cel mai folosit este “arhival pigment print”. Desigur, tehnica digitală este frecvent aplicată, chiar şi în cazul recuperării unor fotografii de epocă sau fotografii-document, aşa cum excelează galerii ca Vintage Works din Chalfont, Philadelphia, Joel Soroka din Aspen, Lee Gallery din Winchester, sau ClampArt din New York, unde descoperim şi numele unui român, Ion Zubcu, din Chişinău.

Dar experimentul mai are loc şi în cazul unor compoziţii-colaj, foarte sofisticate, precum vedem la Holden Luntz Gallery din Palm Beach, Florida, la japonezii de galeria LA MEM, Tokyo, la Utopica din São Paulo, Brazilia, sau la Jenkins Johnson din San Francisco. Un cuvânt special trebuie spus despre invazia pariziană, francezii excelând în rafinament, fantezie şi superficialitate (fotografia-kitsch). Contrar galeriilor din Berlin, din Germania în general, cu amprenta lor ermetică, organizată, foarte geometrizată (fotografia abstractă). Demn de semnalat este şi experimentul exotic şi calofil, ca la Ibasho Gallery din Antwerp, Belgia, sau cel animalier de la Paul Nicklen din New York, cu fotografii gigant, sugerând un univers SF, din familia King Kong. În peisaje, campioană a fost In the Gallery din Copenhaga, Danemarca, dar şi Parker Stephenson din New York, Robert Koch din San Francisco, sau Lumina din Oslo, Norvegia. Nu a lipsit nici fotografia industrială, în stil londonez, realizată de ungurul André Kertész.

Fotografia-document a venit dinspre ţările asiatice şi africane, remarcabilă fiind prezenţa galeriei Tasveer din India, ca şi a galeriilor din China, precum Three Shadows sau See +, ambele din Beijing. La fel de apăsat documentar au fost şi fotografiile expuse de galeriile din Buenos Aires, Argentina, ca Rolf Art şi Vasari. Nu a lipsit nici fotografia umoristică sau de divertisment, în care au excelat artiştii americani, precum cei de la Senor & Shopmaker şi Winter Works on Paper, ambele din New York, Wach din Ohio ori Weinstein din Minneapolis. Fenomenală a fost mai ales fotografia simbolică Teapot Dome / Ceainicul-cupola (1924), adusă de William L. Schaeffer din Chester, Connecticut, în care vedem Capitoliul de la Washington ca un ceainic care fierbe. Dar americanii s-au prezentat şi cu fotografia istorică sau politică, aşa cum am văzut la Steven Kasher Gallery, specialistă în documentul istoric, precum momentul Martin Luther King Jr.

Fotografia se dovedeşte nemuritoare, una din marile cuceriri ale omenirii, mereu vie, mereu insolită, seismograful cel mai direct al vieţii, care impulsionează, prin concurenţă, arta picturii şi a filmului (ea se află la baza invenţiei cinematografului).

*

Dar ceea ce m-a uimit din cale afară şi vreau să-i acord aici un spaţiu aparte, este un album. Târgul de artă fotografică a avut şi o secţiune dedicate cărţilor, albumelor, industriei fotografice. Erau albume deosebite, cum n-am văzut nici la Barnes & Noble. Iar ceea ce mi s-a părut ieşit din comun a fost un album scos de celebra editură Taschen, care nu are concurenţă. Albumul se numeşte Thomas Laird. Mutals of Tibet. Thomas C. Laird este un faimos artist fotograf şi scriitor american, un explorator al istoriei, artei şi culturii himalayeze. El a trăit în Nepal peste trei decenii, fiind un reporter neobosit pentru publicaţii ca “Time”, “Geo”, “Newsweek”, “Le Figaro”, “National Geographic” şi altele. Notabile sunt cărţile despre zona tibetană, precum acest album de la Taschen, tradus în 14 limbi, primele 100 de exemplare (un exemplar costă 12 mii de dolari) având pe ele un autograf autentic de la Dalai Lama. Laird a avut ideea să fotografieze picturile murale din Tibet. Pentru prima oară sunt scoase la lumină capodopere plastice aflate în peşterile tibetane, opere murale excepţionale, care au fost pictate acum o mie de ani.

Am avut şansa ca albumul gigant, de aproape un metru înalţime, să-mi fie prezentat filă cu filă de un curator (Forest) al galeriei Foto-Eye din Santa Fe, New Mexico, unde se află albumul. Parcă vedem un film magic, secvenţă cu secvenţă mi se revela nu numai o lume nouă, o mitologie nouă, ca o altă Biblie, fiindcă esenţa picturilor o reprezenta geneza universului, dar vedeam în acele imagini toată pictura lumii, adică artiştii tibetani au anticipat marile creaţii ale lui Bosh, ale picturii bizantine chiar, dar şi ale artei moderne, de pildă, în unele imagini îl recunoşteai pe Picasso. Noutăţile artei moderne sunt vechi, create de artişti anonimi din Tibet. Incredibil cât de puţine lucruri cunoaştem despre trecut. Albumul revelează o civilizaţie care pare superioară civilizaţiei creştine, oricum, e la concurenţă cu ea. Pictura murală tibetană seamănă cu arta miniaturală, folosind tehnica cu care erau în evul mediu ilustrate cărţile sacre. Uluitoare este abolirea spaţiului, aţa cum spunem despre cubism sau abstracţionism, care au abolit spaţial descoperit de artiştii renascentişti. O lume cosmică, un univers abisal este adus în prim-plan, la modul concret, adică strict redat pe suprafeţe plane. Fotografiile cuprind secţiuni murale de circa 10 metri lungime.

Albumul lui Laird pare o ilustraţie a unei mitologii budiste, fiindcă apar preponderent Budhha şi zeii budişti, înconjuraţi de o lume animalieră, cu forme infernale, foarte aproape de felul cum pictorii creştini ilustrează Apocalipsa.

Sigur, Tibetul mural din aceste fotografii poartă urme ale unui Tibet indian, în unele locuri parcă am fi în O mie şi una de nopţi. Să nu uităm că Tibetul, supranumit “Acoperişul lumii”, cu un teritoriu de 10 ori mai mare decât al României, e cel mai mare podiş montan, aflat la o înălţime de circa 4, 6 km şi străjuit de graniţe naturale, trei lanţuri de munţi gigant - la graniţa cu Nepalul se află Everestul. Istoria Tibetului antic, cu urme de acum 21 de mii de ani, este puţin cunoscută şi se bazează, în general, pe tradiții orale și de multe ori se confundă cu elemente mitologice. Astfel, conform tradiției Avalokitesvara, despre care am vorbit când am prezentat Fenomenul “Asia Week”, Bodhisattva al Compasiunii, încarnat într-o maimuță, a fertilizat un demon, iar din unirea lor s-au născut șase membri fondatori ai triburilor tibetane importante. Acest mit se află pictat cu abundenţă în albumul de la Taschen, evidenţiind un puternic budism în această foarte originală şi mult timp izolată parte a lumii.

Albumul are 498 de pagini la dimensiunea 70 x 50 cm, incluzând 6 mari pliante cu deschideri modulare, ca nişte hărţi pliate. Autorii lui, căci alături de Thomas Laird apar şi colaboratorii Robert Thurman, Heather Stoddard şi Jakob Winkler, specialişti în tibetologie, numesc această operă Majestic Illumination.

Grid Modorcea, Dr. în arte
9 aprilie 2018

Corespondenţă de la New York

89% RURAL ©2017

Chitarist al formației Talisman, absolvent al liceului de Arte Plastice și al Conservatorului a rămas în zona artistică.

Creativ și cu o viziune complexă asupra artei, este implicat în nenumărate proiecte muzicale, fotografie/video și grafică. Pe plan muzical deține un portofoliu bogat, atât pe partea de interpretare cât și pe cea de compoziție (soundtrack cinematografie, clipuri publicitare).

Fotografia reprezintă un segment de suflet, care îl determină să rămână conectat în permanență la tot ce înseamnă imagine, pe parte de creație vizuala dar și de redare directă a realității surprinse.

Expoziția de debut foto a fost "Ballerina Project", care a avut loc în cadrul festivalului "Bucharest Photofest".

"89% RURAL" este un proiect în care veți găsi imagini dintr-un peisaj predominant al spațiului românesc, un portret al mediului rural. Folosind aptitudinea aparte a aparatului foto de a înregistra "rănile timpului", imaginea alb-negru ascunde culorile triste ale unei existențe mizere.

Acest mijloc de expresie ne ajută să privim realitatea în față, redată într-o formă mai abstractă. Prin monocromatică se pune mai mult accent pe subiecte, iar privitorul va avea posibilitatea de a contribui prin propria sa interpretare la realitatea și atmosfera surprinsă în aceste fotografii.

Nu e intenția mea să-i critic sau să-i descriu pe acești oameni. Toți subiecții sunt reprezentativi, în mod egal, ai unei realități ce scoate în evidență discrepanțele sociale. Aparatul foto transformă pe oricine într-un vizitator în existenta celorlalți, un "voyeur" rătăcitor care descoperă realitatea neoficială din spatele orașelor mari. Prin ochiul aparatului foto, bâlciurile, birturile, comunele și satele arată la fel de frumos ca peisajele pastorale.

Expoziția va fi expusă la Cărturești Carusel în cadrul festivalului "Bucharest Photofest" în perioada 25 septembrie - 8 octombrie 2017.

13 septembrie 2017

Arta fotografiei, istoria şi moda

Pe cei care îşi fac planuri de vacanţă, îi îndemn să şi le îndrepte spre New York, spre Metropolitan Museum of Art (MET), unde în această perioadă pot vedea ceva senzaţional. Nu e vorba de a vizita tot muzeul, căci e nevoie de câteva săptămâni, dar expoziţiile curente pot fi parcurse şi într-o zi. Am să vi le prezint pe cele de acum.

Şi am să încep cu Irving Penn: Centennial, adică cu Centenarul unuia dintre cei mai mari fotografi ai Americii şi ai lumii, Irving Penn (1917 - 2009). Care a avut un frate mai mic, cunoscutul regizor şi producător de film Arthur Penn, autorul unor celebre filme, ca Bonnie and Clyde (1967) şi Little Big Man (1970). De altfel, industria filmului a avut ca temelie fotografia. Rolul imaginii este esenţial în istoria filmului american. Dovadă că, în paralel cu filmul, s-a dezvoltat mereu arta fotografică, iar americanii au avut întotdeauna mari fotografi. Irving a studiat pictura, desenul, sculptura, grafica la Universitatea de arte din Philadelphia, oraşul unde s-a născut. Pe Irving Penn l-am pomenit de multe ori în cronicile mele, dar acum am avut ocazia să văd o retrospectivă fantastică a acestui mare artist, cum numai MET ştie să facă. Categoric, un mare artist, fiindca Penn se foloseşte de aparatul de fotografiat pentru a face artă.

Şi e suficient să vă dau un amănunt. În sala unde se prezintă fotografiile sale din Maroc şi Noua Guinee, se proiectează şi un film, realizat de Lisa, soţia sa, suedeză, care a jucat în viaţa lui rolul pe care l-a jucat Dora Maar pentru Picasso: i-a fost model, ea fiind de vocaţie chiar model. Lisa filmează cum Penn realizează o fotografie, cum îşi aranjează personajele exotice în cadru, cum este atent la detalii, la machiaj, la costume, ca un adevărat regizor, apoi se instalează în spatele aparatului de fotografiat, care e fix, aşezat pe un trepied, şi fotografiază. În acest moment, camera de filmat a Lisei se opreşte, fiindcă vedem ceea ce a fotografiat Irving. Şi ceea ce era înregistrarea unui act de muncă, având valoarea unui martor, devine deodată artă. Filmarea, care este color, ne apare ca o înregistrare oarecare: vedem un fotograf care realizează o fotografie. Dar când vedem fotografia, care este alb/negru, deodată ne plasăm în lumea artei. Adică mişcarea cauzată de filmare este banală, pe când stop-cadrul devine expresiv, memorabil.

Expoziţia are 150 de fotografii, provenite de la Fundaţia Irving Penn şi, cu excepţia seriei “still life”, color, toate fotogafiile sunt alb-negru. Şi nici una nu este un instantaneu, nu are rol de reportaj, toate sunt lucrate, gândite, calculate, realizate după o idee. Pentru mine, pecetea inconfundabilă a lui Irving Penn o constituiau portretele unor mari personalităţi, staruri ale anilor ’40- ’50, precum portretele lui Picasso, Igor Sravinski, Salvador Dali, Jean Cocteau, Georgia O’Keeffe, Truman Capote, Marcel Duchamp, Marilene Dietrich, Richard Barton şi zeci de alte vedete, toate surprinse la înghesuială, în colţul format de unghiul foarte mic a doi pereţi. Personajele stau într-o poziţie incomodă, ca prinse într-un cleşte. Însă aici, acum, la MET, am putut vedea alte minuni, ca seria în care i-a fost model fascinanta Lisa Fonssagrives-Penn, soţia sa. Apoi seria fashion, realizată pentru revista “Vogue”, seria de nuduri, care le depăşeşte în expresivitate pe cele, axate mai mult pe sex, ale lui Robert Mapplethorpe, la concurenţă cu seria “Cigarettes”, realizată la comanda unei societăţi care luptă împotriva fumatului; senzaţională, teatrală, este seria Issey Miyake, celebrul designer japonez; apoi seriile geografice, precum seria din Peru, comandată de revista “Vogue”, ca şi seriiile din Maroc şi Noua Guinee.

Expoziţia prezintă şi un element din decorul general unde Irving îşi plasa invitaţii. Portretele sunt adevărate compoziţii teatrale. Tot universal lui Irving Penn este mai mult decât înseamnă, de regulă, fotografia, adică un document, o mărturie asupra lumii în care trăieşti, este o demonstraţie de ceea ce poate fi arta fotografică în mâna unui geniu: ea concurează pictura. Îţi transmite aceleaşi stări pe care le ai în faţa marilor tablouri ale lumii.

*

O a doua expoziţie excepţională, aflată la etaj, este dedicată vechii arte chineze. Ea se numeşte: Age of Empires: Chinese Art of the Qin and Han Dynasties (221 B. C. – A. D. 220). Dinastiile Qin şi Han au fost contemporane cu civilizaţia greco-romană. Putem vedea ce au făurit artistic aceste dinastii, care au consolidat imperiul chinez şi l-au dus la o înflorire fără seamăn. În timpul dinastiilor Qin şi Han s-a ridicat şi zidul chinezesc, începând cu 300 de mii de lucrători şi durând câteva sute de ani, prin munca a milioane de chinezi (se spune că 2 milioane ar fi murit aici), ajungând în final la o lungime de peste 21 de mii de kilometri! Un imperiu de neînchipuit se derulează în faţa ochilor noştri, precum casele în care locuiau anticii chinezi, animalele din viaţa lor, bijuteriile, bucătăria, macarurile, carele de luptă, armurile, imaginea luptătorilor, model fiind Arcaşul, fel de fel de elemente landmark, care fac identitatea chineză inconfundabilă. Piesele expuse sunt în număr de 160, fiind prezentate ca noi descoperiri arheologice. Personajele obişnuite sau figurile de luptători sunt construite din teracota. Apoi domină piesele din ceramică, obiectele din metal, sculpturile textile, caligrafia unor scrieri. Nu e prima oară când sunt uluit de arta cu care vechii meştesugari chinezi au lucrat obiectele din aramă, bronz sau fier. Urmele artistice descoperite sunt o copleşitoare mărturie graţie cărora istoria unui mare imperiu ne pare vie.

*

A treia expoziţie organizată la MET se numeşte Rei Kawakubo / Comme des Garçons: Art of the In-Between. Rei Kawakubo este un mare creator de modă japonez, care ne fascinează cu invenţiile sale aflate la graniţe dintre idei şi spaţii. El ne prezintă o ideală artă limitrofă. Expoziţia poartă un nume francez (“Ca de băieţi”), fiindcă prima ei manifestare a avut loc la Paris, în 1981. Acum, aici, la New York, Kawakubo îşi prezintă cele mai recente colecţii sub un alt titlu, mult mai adecvat cu formele sale sofisticate, şi pe care l-aş traduce “Arta întru Între”. Ideea stă chiar în titlurile date diferitelor grupuri de costume, plasate într-un raport antitetic. Iată câteva perechi, care nu au nevoie de traducere: Absence-Presence, Model-Multiple, Elite Culture – Popular Culture, Self - Other, Object - Subject, High - Low, Then - Now, Abstraction - Representation, Beautiful - Grotesque, War - Peace, Life - Loss, Fact - Fiction, Order - Chaos şi altele. Toate costumele sunt create prin ghicitură, cum ar spune Apostolul Pavel, fiindcă nu ştii care este faţa şi care este dosul, care este poziţia şi care opoziţia, adesea ele se confundă.

Obiectele de modă sunt neobişnuite. E imposibil, spui, să vezi pe cineva îmbrăcat cu ele. Şi totuşi, la una dintre vitrine, Absence - Presence, se proiectează scene de balet, în care diferiţi dansatori, solo, perechi sau în grup, dansează în astfel de costume imposibile, cu adevărat suprarealiste. Ai spune că sunt rupte din imaginaţia lui Salvador Dali. Dar ele poartă, indiscutabil, o amprentă japoneză, fiindcă Kawakubo le-a proiectat inspirându-se din costumele tradiţionale japoneze, cum ar fi cele de samurai. Orginalitatea combinaţiilor este fascinantă şi cred că de la expoziţia lui Alexander McQueen, care a avut loc în acelaşi spaţiu, n-am mai văzut aşa ceva.

E uluitor! Mii de oameni, rânduri nesfârşite, doresc să vadă aceste minuni create de alţi oameni. Viaţa ca un muzeu. Trăim într-un muzeu. Aceasta este existenţa în Manhattan. Şi cred că şi cei care au vizitat Grecia, Italia, Spania, Franţa sau Anglia, au observat că oamenii trăiesc acolo ca într-un muzeu. Multe oraşe ale lumii sunt muzee în aer liber. În fond, tot ce lăsăm în urma noastră, se transformă în muzeu. Istoria se derulează şi tot ce este urma lăsată de om (unii aruncă, alţii adună) se transformă în obiect de muzeu. Două realităţi definesc universal nostru pământean: Natura şi Muzeul. Nu am despre Central Park, de pildă, care în clipa aceasta este vizitat de milioane de oameni de pe întreg pământul, o altfel de viziune. Dacă n-ar fi muzeul, nici n-am şti că am existat.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York

4 iunie 2017

Bucur eşti cum nu eşti!

Zilele trecute, am primit de la scriitorul fotograf Dumitru Hristenco un album fotografic intitulat Bucur eşti fotogenic, editat în 2016 de Asociaţia „Bucureştiul meu drag”, coordonator Andrei Bîrsan, un album în care expun 59 de fotografi, fiecare cu câte o fotografie alb-negru sau color cât mai edulcorată despre Bucureşti, cu câte o explicaţie personală, precum face şi Dumitru Hristenco la fotografia sa, numită „Centrul Universului”: „Cerul albastru este rafinat spiritual de biserica maramureşană aflată dedesubt înconjurată de o vegetaţie exuberantă ce predispune la echilibru şi armonie”. E o explicaţie tautologică. De ce Bucureştiul este „centrul universului”, fiindcă are lacuri, păsări pe apă, biserici şi tot ceea ce face să fie altfel decât este? Orice lucru, cât de derizoriu, poate fi fotogenic, aşa cum demonstrează spectaculos Umberto Eco în Estetica urâtului. Arta face ca şi urâtul să fie armonios. Artiştii fotografi, majoritatea tineri, au vânat imagini supraexpuse şi strident etalonate, care au făcut un altfel de Bucureşti, cum nu este în realitate. E un Bucureşti al lor, aşa cum ar fi frumos să fie. Fotografiile tind spre peisaje ireale, fotografii vânează imagini insolite, precum un soare care răsare din nişte blocuri ceauşiste, iar explicaţia este bucuria fotografului că „am fost în locul potrivit la momentul potrivit”! Adică în Drumul Taberei. Bine că n-a fost pe East River, să prindă acolo primele raze! Deci iată un element de estetică fotografică a acestui album, să fii la locul şi ceasul potrivit, să surprinzi un instantaneu, cum face şi Ştefan Tuchilă în “Omul şi norul potrivit...” (bine că nu e Omul şi Pomul potrivit, cum se spunea în „epoca de aur” despre umbrele noastre securiste!), căci de fotografii complexe sau cu regie în cadru nu poate fi vorba.

Dar vânătoarea după imagini edulcorate nu e artă. A înfrumuseţa realitatea ţine de turism sau propagandă. De altfel, albumul este dedicat ideii „Bucureşti Capitală Europeană a Culturii în 2021”. Sunt poze ceauşiste, fiindcă tinerii nu ştiu că tocmai acest fel de fotogenie o cerea Ceauşescu, poze cât mai turistice, să arate magistralele comunismului, să cânte România festivă, exact ca în poza „Arena Naţională”, semnată de Adriana Manolache. O fi această patimă, a megalomanicului, în instinctul românilor?! Albumul copleşeşte prin astfel de poze ceauşiste, precum „Piaţa Universităţii”, „Oglinda IOR”, „Statuia finală”, „Cişmigiu”, „Reflexii pe Cheiul Dâmboviţei”, „Parcul Carol”, „Apus pe Lacul Morii”, „Mihai Viteazu”, „Culori de toamnă”, „Belvedere în Parcul Herăstrău”, „Palatul Casei de depuneri...”, „Întâlnire”, „Mausoleum”, „Concert în Piaţa Constituţiei”, „Blocuri pe Unirii”, „Promenada de seară” sau „Dâmboviţa – martor etern al evoluţiei urbanistice a oraşului”, care chiar foloseşte limba de lemn.

Frumoasa arhitectură interbelică, aflată în paragină în acest „Bucur eşti fotogenic”, se află doar într-o singură imagine, „Vremuri uitate”, şi poate în „Farmecul discret al bucureştencelor”, un titlu ce se vrea un racord cu filmul lui Bunuel, Farmecul discret al burgheziei. În contrapunct ar fi „Spitalul Colţea” şi „Casa cu Omul de Aramă”.

Mai apropiate de artă, de autentic, creatoare de atmosferă, mi se par fotografiile „Casă de pe strada Sfântul Constantin”, „Micul Paris”, „La ceas de seară”, “Bucharest by night”, „Zi de Crăciun”, poate şi „Gucci”, „Fereastra” sau „La şahişti”, dar şi unele instantanee, ca „A kiss”, „Fotograf clandestin”, „Locuri vechi...”, dar mai ales „Olimpiada de iarnă”, poate cea mai potrivită imagine, fiindcă este şi alb-negru, pentru a imortaliza felul inedit cum „călătoresc” bucureştenii iarna, când dă o mică ninsoare, străzile devin impracticabile şi ei trebuie să inventeze un sport nou, să plutească peste mizerii.

Păcat că pozele din parcuri, cum este Cişmigiul, nu redau cele mai „fotogenice” imagini, precum urmele lăsate de câini, adică de stăpânii lor, care nu au grijă să cureţe după ei, să facă ca peisajul să fie igienic şi respirabil. Poate că un astfel de Bucureşti va fi surprins într-un alt album, mai realist, când şi doamna primar Firea îşi va pierde firea. Deocamdată, tinerii fotografi se distanţează de realitate şi ne oferă un Bucureşti utopic, ca să ne încarce cu energie pozitivă, necesară în acest veşnic climat politic negativ, ba poate şi de dragoste pentru artă, aşa cum încearcă prin câteva poze document, precum cele inspirate de momente culturale, cum ar fi „Fetele la soare”, „Ateneul Român”, „Academia Română”, „Concert la Ateneu”, „Clipe de octombrie”, sau metaforice, precum „Sunetul ploii” şi „Apus de poveste”.

O singură poză mi se pare a avea o conotaţie politică, „Victoria Capitalismului” de Robert Reghina, care nu este altceva decât un accent invers pus pe “Victoria socialismului”, fiindcă grosul imaginilor, cele mai răsărite sunt tributare unui landmark ceauşist, surprind construcţii socialiste.

Este, indiscutabil, un album izvorât din bună credinţă, din dorinţa ca tot mai mulţi bucureşteni, poate toţi, să spună cu mândrie „Bucureştiul meu drag”, aşa cum bănuim că spun cei de la Asociaţia ce poartă acest nume.

Grid Modorcea
29 ianuarie 2017

Eveniment fotografic

De curând, a avut loc un eveniment care merită consemnat. AFIAP din România, care este o ramură a FIAP (Fédération Internationale de l’Art Photographique), cu sediul în Elveţia, a organizat International Salon of Photographic Art, unde cei mai buni fotografi români şi străini, participanţi la competiţie în anul 2016, au fost premiaţi. Premiile au purtat marca FIAP şi AAFR. Evenimentul a avut loc în sălile elegante ale Observatorului Astronomic din Bucureşti, recent renovat. M-a atras ideea de a vedea la lucru, cum se spune, Elita fotografilor din România, în primul rând, deşi surpriza a fost să văd mai mult fotografii aparţinând unor străini decât români. Din 36 de lucrări expuse, toate la aceeaşi dimensiune şi pe trepiede de lemn, doar 13 aparţineau românilor. Dar medalia pentru cel mai bun artist a fost acordată lui Sebastian Vasiu (România). Prezentările, strigările şi înmânarea premiilor au aparţinut sufletului acestui Salon, d-lui Eugen Negrea, preşedintele AFIAP. Au mai luat medalii de aur Djordje Vukicevic (Serbia) şi Efstratios Tsoulellis (Grecia), la secţiunea Color. La secţiunea Monochrome, aur a mai luat, pe lângă Vasiu, nord-irlandezul Judy Boyle. Au mai fost şi medalii de argint şi bronz. Iar toţi expozanţii au primit câte o menţiune onorifică, dar în lipsă în cazul artiştilor străini, care erau de pe tot pământul: India, Polonia, Hong Kong, Ungaria, Argentina, Bulgaria, Vietnam, Italia, Sri Lanka, Anglia, Finlanda, Korea, Arabia Saudită sau Israel. Iată avantajul de a aparţine unei Asociaţii Internaţionale!

Sebastian Vasiu a fost prezent cu o fotografie monocromă, numită By the river, un expresiv peisaj mioritic, cu râu, căpiţe şi cai, luat de pe un deal. De altfel, toate fotografiile expuse aveau o singură direcţie, să fie pline de expresivitate, de poezie, de elemente artistice. Însă, tehnic, erau naturaliste, fotografii pe bază de instantaneu sau prin descoperirea unui peisaj sau portret cât mai interesante, dar fără ca artistul să fi contribuit într-un fel la crearea acelui peisaj sau portret din cadru. Meritul lui este că l-a găsit în realitate. Foarte puţine fotografii ne-au dat impresia că autorii lor s-au folosit de regie în cadru, cum spun cineaştii, adică nu am văzut compoziţii, decoruri lucrate sau unghiulaţii insolite. O încercare în acest sens poate fi lucrarea Strigăt de Laura Stoica, însă aici avem un colaj, căci portretul unei femei care strigă, aflată într-o ramă, e suprapus peste un peisaj decorativ.

Aşadar, maniera de a fotografia este clasică, pe bază de spontaneitate şi fotografiere directă, fără creaţii de studio sau laborator. Tehnica plein air. Sursa de lumină principală era dată de natură, de soare sau de stele, fiindcă au existat şi fotografii nocturne. Tot ansamblul era însă interesant, crea o atmosferă estetică plăcută, însă pe linia clasică, totul cuminte şi disciplinat, nimic şocant, nici o deviere de la regula impusă probabil de concurs. Deci inovaţie în cadrul regulilor, în cadrul ramei impuse de competiţie. Am fi vrut, desigur, să vedem şi altă latură a artiştilor, capacitatea lor de a lucra pe suprafeţe mari, dar mai ales de a crea poze artistice din imaginaţie, cum ar fi fotografia abstractă. Nici o poză nu era o compoziţie complexă, adică nu avea regie în cadru.

Majoritatea artiştilor fotografi din America, unde arta fotografiei este regină în galeriile newyorkeze, loc pe care îl frecventez asiduu în ultimii ani, concep în studio o fotografie după un scenariu. O fotografie este ca un mic film, dar mai importantă decât filmul, fiindcă filmul are şansa de a mişca imaginea, de a o face mobilă, de a surprinde obiectul din mai multe ipostaze. Ceea ce poate fi şi un handicap, fiindcă o destramă. Pe când fotografia trebuie să esenţializeze totul, să surprindă într-o imagine caracteristică un întreg complex. Fotografia este o artă foarte specială, în ciuda popularităţii ei, care o face să pară simplă, la îndemâna oricui. Nu este aşa. Arta fotografiei constă în abilitatea de a capta detaliul semnificativ din realitate. Iar acest nucleu de bază a fost mult augmentat cu valenţe noi, în funcţie de evoluţia tehnicii, a materialelor şi mai ales de tendinţa spre sincretism a artei, care a impus genul art installation. Fotografia face parte prin definiţie din această evoluţie. Să ne gândim numai că ea a apărut ca o nevoie a omului de a se imortaliza pe sine, înlocuind portretul plastic, concurând arta de şevalet, dar şi anticipând mişcarea imaginii, adică filmul. Are deci calităţi cu totul excepţionale. Iar noua tendinţă în arta fotografică, aşa cum rezultă din expoziţiile americane, este realizarea fotografică a unei picturi cinematografice. Fotografia competiţională trebuie să aibă şi picturalitate, dar să sugereze şi mişcare sau o ambianţă cinematografică.

De altfel, filmul american datorează totul fotografiei, aşa cum am avut ocazia să arăt în cronicile şi cărţile mele, în special în FINE ARTS IN AMERICA. Aici aş indica celor ce caută performanţa, articolul „Uimitoarea artă a fotografiei”, uşor de găsit pe internet. Iar pentru cei ce doresc să afle ce înseamnă şcoala fotografică din America, le recomand textul despre International Center of Photography.

Aşadar, fotografia, ca artă, depăşeşte simpla înregistrare, pe care azi, datorită tehnicilor digitale, cum ar fi selfie, o poate realiza oricine, căci se referă la sinea unui individ, de unde şi self-portrait, adică autoportret. Dar self mai înseamnă şi automat. Ceea ce trădează faptul că aparatul este cel care acţionează singur, e făcut să te ajute fără să-ţi baţi capul. E suficient să mergeţi într-un loc ca Times Square, de pildă, sau pe o faleză precum Coney Island, şi veţi vedea că toată lumea face poze, cu mic cu mare fotografiază şi se fotografiază în draci. Prin urmare, artistul fotograf, care a fost eliminat de la nunţi şi botezuri, sursa de câştig a fotografului român, mai are azi un adversar, această concurenţă consumistă, în care toată lumea face poze.

Fotografia a ajuns să facă parte din poşeta personală a fiecăruia, aşa cum ar fi un ruj de buze, un pix sau un card. A devenit indispensabilă, congeneră vieţii cotidiene. Însă nimeni dintre aceste milioane de fotografi amatori nu ajunge într-o galerie dacă nu depăşeşte stadiul de înregistrare primară, al cărei succes se datorează construcţiei aparatului de fotografiat, nu omului, creativităţii sale. O fotografie într-o galerie înseamnă un eveniment nou în istoria artei fotografice, ea indică stadiul la care au ajuns artiştii fotografi ai lumii.

Am vizitat numeroase studiouri ale artiştilor fotografi. Ei concep o fotografie ca pe un scenariu de film, cum am spus, ca pe o poveste, cu un personaj adesea celebru, în relaţie cu obiectele. Am comentat nu o dată albume de artă în care subiectul este vedeta, precum Lady Gaga, realizat de fotograful personal al cântăreţei, Terry Richardson, sau ultimul album al lui Kate Moss, care este şi un excelent fotograf, cum am putut constata când i-am văzut expoziţia de la Danziger Projects Gallery. De regulă, artistul se concentrează pe o idee sau pe o temă, cum ar fi, de pildă, copiii şi natura, aşa cum face genialul Ruud van Empel, care alătură copii de rase diferite, armonizându-i în decoruri naturale exotice, realizând o lume magică. Sau tema poduri, podurile lumii, cum a făcut Deirdre Allinson. Ea călătoreşte în toată lumea şi fotografiază poduri. Sau la MEMORIAL, locul unde a avut loc tragedia turnurilor gemene, am văzut un album dedicat câinilor care au ajutat la salvarea de vieţi omeneşti. Ceva fantastic, de neimaginat! Fiindcă în America, trebuie să o spun clar, cea mai apreciată este fotografia-document. La alte forme de expresie fotografia are concurenţă serioasă, dar la fotografia-document estre imbatabilă. Nimic nu poate reda mai bine, mai dramatic, mai autentic şi deci mai convingător războiul civil din America, de pildă, din timpul luptei lui Martin Luther King, ca documentul fotografic, aşa cum am putut vedea într-o expoziţie de neuitat a lui Charles Moore, un faimos fotograf, la Steven Kasher Gallery. Nu-l pot alătura decât altei notorietăţi mondiale, Robert Capa, cel care a generat leagănul experimental al artei fotografice, International Center of Photography, unde îngemănarea dintre fotografie, pictură şi sculptură este la ea acasă.

Mereu am scris despre expoziţiile fotografice şi plastice din New York cu gândul la artiştii români, să le fiu de folos, fiindcă handicapul lor, în pofida talentului generos, este lipsa de informaţie, lipsa de cultură. Or azi, nu poţi concura în acest domeniu fără cultură. Ea face diferenţa.

Şi mă gândesc la tendinţa cea mai importantă în arta fotografică americană actuală, competiţia cu istoria picturii. Am văzut încercări fantastice de a transpune în fotografie, prin sofisticate tehnici digitale, la dimensiuni uriaşe, operele lui Dürer, Leonardo, Bruegel, Vermeer, Rembrandt sau Van Gogh. Este o nouă viaţă care i se dă artei plastice mondiale, fiindcă totul s-a făcut, dar se reface şi se face altfel. Este un mare câştig estetic. Efectele sunt formidabile, fiindcă bătălia este cu calitatea, de a nu cădea în kitsch. Graniţa dintre calitate şi kitsch este ca aceea dintre adevăr şi minciună, adică un lat de palmă, aşa cum spune un proverb românesc. A nu cădea în kitsch este o performanţă, iar acest lucru se datorează culturii artistului.

Durerea mea este că artiştii români, plasticieni şi fotografi, foarte talentaţi, nu sunt racordaţi la nivelul artei mondiale, de aceea le şi lipseşte viziunea, proiectele de amploare. Am căutat să-i ajut pe unii, să le favorizez expoziţii la New York, dar ei au eşuat datorită unei boli speciale la români, descurcăreala, ciubucul, aranjamentele de culise. La marea performanţă se ajunge fără obsesia celebrităţii şi a banului! Fotografia este un limbaj fără graniţe. E o şansă imensă să fii racordat la universal fără obstacolul limbii, pe care îl are un scriitor. Însă condiţia sine qua non este calitatea materialelor pe care fixezi imaginea. Toţi vor să fie originali, dar arta fotografică sau picturală e pe bază de materie. Fantezia se brodează numai pe suport material.

Artiştii cu care am discutat la Salonul Fotografic Internaţional de la Bucureşti erau complet dezinformaţi. Ei nu ştiu nimic din ce de întâmplă dincolo de gardul lor. Nici unul nu a auzit de un titan ca Alfred Stieglitz, de pildă, artistul fotograf care i-a organizat lui Brâncuşi prima personală la New York, în 1910. Dar de prietenul său, Man Ray? Dar de alt mare fotograf, tot prieten cu Brâncuşi, Edward Steichen, cel care i-a achiziţionat primele lucrări? Nu mai vorbesc de artişti contemporani, titani şi ei, ca Andy Warhol, Robert Mapplethorpe sau Cindy Sherman. Poate exagerez, dar eu nu am cunoscut artişti fotografi români care să depăşească ceea ce 90 la sută dintre noi pot face. Din cei 10 la sută neobişnuiţi, nu reuşesc să pătrundă în galeriile internaţionale decât 2 la sută şi poate nici atât.

Competiţia este nemiloasă. Concurenţa este fantastică. Din 1500 de galerii câte are New York-ul, peste 500 expun artă fotografică. Şi sunt artişti din toată lumea. Şi ca să intri în competiţie trebuie să vezi, înainte de toate, ce fac ei. Cu ceea ce am văzut la Salonul de acasă, artiştii nu au nici o şansă să fie invitaţi acolo să expună. Ei trebuie să-şi plătească expoziţiile, dar până la acest pas, ar trebui să convingă guvernul să-i ajute să aibă condiţii de lucru, studiouri în primul rând. Şi materiale de calitate. Altfel... Dar poate că viitorul mă va contrazice.

Grid Modorcea
18 ianuarie 2017

Ballerina Project

Expoziția Ballerina Project va fi expusă la Teatrul Național București în cadrul celui mai important festival internațional de fotografie din București. Bucharest Photofest (10 - 20 septembrie 2016) este un festival total al bucuriei vizuale ce va cuprinde mai multe evenimente - expoziții, proiecții de filme, dezbateri, workshopuri și prezentări de portofoliu. Acest proiect poate fi considerat un studiu de lumini și umbre, mișcări înghețate în timp, forme și volume ce tind spre un ideal interior. Cadrele fac parte dintr-o realitate transformată în ficțiune, rama fiind portalul ce separă cele două lumi creând o poveste intimă și personală.

În fotografia de studio ce poate părea regizată și premeditată sau ca fiind lipsită de conținut, ideea controlului total trebuie abandonată permițând accidentalului să se întâmple. Emoția exprimată prin mișcările trupului a fost imortalizată, existând o relație intimă cu timpul, înainte și după declanșare. Fotografiile lui Alberto Bolocan funcționează ca o fereastră prin care privitorul are acces la viziunea și lumea interioară a celui care reușește să surprindă emoția creată prin mișcare, imagini ce invită la contemplație. Fundalul uniform scoate mai mult în evidență subiectul având acel aer grafic ca rezultat al clar-obscurului ce dă volum și al liniilor de lumină care aduc aminte de crochiurile studiate în liceul de arte plastice.

"Ballerina Project s-a materializat de la sine odată cu apariția unei noi muze în viața mea. Nevoia Cătălinei Popescu pentru a-și promova noul concept 'Ballet Fitness'a fost un refresh și o nouă etapă pentru mine în explorarea fotografiei."  (AlbertoBolocan)

Alberto Bolocan Simonis are 38 de ani, s-a născut în Bucureşti şi este chitarist al formației Talisman. Absolvent al liceului de Arte Plastice și al Conservatorului a rămas de-a lungul timpului în zona artistică combinând și dezvoltând arta muzicală și cea vizuală. În continuare este implicat în mod constant în proiecte muzicale, fotografice și design grafic. Pasiunea pentru fotografie face ca lumea să fie o sursă inepuizabilă de inspirație pentru proiectele sale.

10 septembrie 2016