Florin Ochescu

Florin Ochescu s-a născut pe 9 februarie 1952 în Bucureşti. Pasiunea vieţii lui: chitara! A studiat-o din clasa a VIII-a participând activ la formaţia liceului I.L. Caragiale, formaţia Institutului Agronomic Bucureşti, precum şi alte formaţii studenţeşti. Urmează cursurile Institutului de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Utilaj Tehnologic până în anul 1977. În timpul facultăţii activează în celebrul grup „Curtea Veche nr. 43”, alături de Sorin Chifiriuc, Nicuşor Curta şi Traian Sasu. Este prezent pe înregistrările pieselor „Imn” (versuri Adrian Păunescu, apărută pe LP-ul “Formaţii de muzică pop vol. 2” la Electrecord, în 1976) şi instrumentala „D.K.T.” (Dansul Kronkobaurului Turbulent, versiune radio). Din 1977 cântă împreună cu Liviu Tudan în formaţia “Roşu şi Negru” (înfiinţată în 1963!), apoi în combinaţia supranumită primul supergrup românesc  “Progresiv TM” alături de Ladislau Herdina şi Harry Coradini şi lansează unul dintre cele mai bune albume de rock românesc, o adevărată operă rock, numită “PUTEREA MUZICII”. Acest album este foarte căutat de colecţionarii de LP-uri din afara ţării noastre, fiind o „monedă” foarte bună de schimb pentru album de rock sau prog de calibru (paritate 1:1). Componenţa era: Harry Coradini – voce; Liviu Tudan – bass, pian, voce; Ladislau Herdina – chitară, voce; Florin Ochescu – chitară; Ion Cristian – percuţie, voce. Versurile albumului sunt semnate de Daniela Crăsnaru, iar muzica aparţine lui Liviu Tudan şi Ladislau Herdina. Mai trebuie spus, că PROGRESIV TM a mai lansat un album de mare valoare numit “DREPTUL DE-A VISA” de astă dată în altă componenţă şi anume: Harry Coradini – voce; Ladislau Herdina – chitară, voce; Ilie Stepan – chitară bass; Hely Moszbrucker – tobe, percuţie; Mihai Farcaş – tobe, pian, percuţie şi Gheorghe Torz – flaut. Compoziţii de tipul “Poetul devenirii noastre”, “Omul e valul” sau “Clepsidra” sunt emblematice pentru creaţia prog-rock a muzicii româneşti. Odată cu acestea albumul şi trupa intră în atenţia colecţionarilor de muzică bună de pretutindeni fiind catalogat ca unul din primele 3 albume de muzică progresivă de la noi (primele doua fiind: Zamolxe şi Cantafabule). Revenind la Florin Ochescu, să mai amintim că în perioada 1977-1980 a susţinut numeroase turnee în ţară şi peste hotare alături de voci celebre ale rock-ului românesc, Dida Drăgan, Păuniţa Ionescu, ş.a (Rusia, Bulgaria, Cehia, Germania). Din anul 1981 înfiinţează propriul grup MONOLIT având-o ca solistă pe Dida Drăgan, la chitară bas pe Anton Haşiaş şi la baterie pe Gelu Ştefan. Dida Drăgan va realiza la Electrecord un single cu piesele “Ochii ploii” şi “Sunt tot eu”, la care muzica este semnată de Florin Ochescu. În 1983 îl găsim în cadrul cenaclului Flacăra alături de IRIS cu care va scoate albumul omonim, în componenţa Florin Ochescu, Ion “Nuţu” Olteanu - chitară; Mihai “Marti” Popescu - chitară bass; Ioan “Nelu” Dumitrescu - baterie; Cristi Minculescu – voce. Un excepţional album de hard-rock românesc, unul din cele bune pe care le avem în istoria noastră muzicală ce conţine piesele: “La popas”, “Cei ce vor fi” (pe versurile lui Mircea Dinescu) şi “Iris” semnate de Ochescu. Anul 1984 înseamnă reîntoarcerea la Roşu şi Negru, fiind coleg cu Liviu Tudan, Adi Ordean, Dan Creimerman şi Dorel Vintilă Zaharia cu care va face o serie de turnee în ţară şi străinătate, şi va câştiga premiul 1 al festivalului de la Dresda în 1985. Prezenţa sa în grupul Sfinx (1986-1989) împreună cu Mişu Cernea, Mihai Coman, Crina Mardare, Zoia Alecu, i-a adus o recunoaştere a stilului său personal, repurtând numeroare succes în Danemarca, Suedia, Norvegia şi Olanda. Alături de alt chitarist de mare clasă Nuţu Olteanu, a cântat între 1990-1993 cu grupul Holograf din care făceau parte Dan Bittman, Edi Petroşel, Tino Furtună şi Iulian “Mugurel” Vrabete, participând la înregistrări în Anglia şi turnee în ţară şi Olanda. După plecare lui Nuţu în Suedia, Florin Ochescu rămâne singurul chitarist al trupei şi participă la realizarea albumului „Banii Vorbesc” lansat pe LP în 1991, iar pe CD lansat în 1993, dar în limba engleză de astă dată (numit “World Full Of Lies”) produs de o casă de producţie muzicală din Italia, Captain Records. Din 1993 până-n 2005 a activat în Orchestra Radiodifuziunii Române. În 2002 a participat alături de colegii din Big Bandul Radio (dirijor Ionel Tudor) şi invitaţii Sorin Chifiriuc, Eugen Caminschi, Hanno Hofer, Berti Barbera, Alex Tomaselli, Gelu Ionescu la realizarea albumului “Let The Good Times Roll”, unul din puţinele proiecte de blues cu care ne mândrim ca realizare românească. În 1996 a înfiinţat trupa Blues Convention, foarte apreciată în media muzicală de atunci, avându-l vocalist pe Berti Barbera, dar din păcate, proiectul supravieţuieşte posterităţii, pe înregistrări modeste, făcute de amatori. Alte grupuri create de Florin Ochescu după 2000 au fost Big Mamou, Blues Caffe şi trio-urile T.O.N.E (Tomaselli Ochescu Neagu Experiment), D.O.N.E şi actualul power-trio D.O.L.E. (Deacă-Ochescu-Lapi-Experiment) cu care a susţinut numeroase concerte de club sau a participat la diverse festivaluri sau evenimente din ţară. Reprezentant de marcă al muzicii rock de la noi, este şi un apreciat compozitor pentru solista de pop Silvia Dumitrescu, cu care a realizat albumul numit “Încredere”, împreună cu Virgil Popescu (compoziţie, aranjamente orchestrale), Mugurel Vrabete, Marian Georgescu, Berti Barbera şi la care a participat, ca producător executiv, prietenul meu Ioan Big (CD - G&S -1998). Nu închei această scurtă prezentare, înainte de a cita caracterizarea făcută de prietenul său, chitaristul Silviu Aioniţă “… având în vedere tehnica sa deosebită şi ştiinţa sound-ului, putem spune că după plecarea lui Ritchie Blackmore de la DEEP PURPLE, dacă la audiţii ar fi participat şi Florin Ochescu cu siguranţă ar fi fost un competitor redutabil pentru actualul chitarist, Steve Morse”.

Radu Lupaşcu

PROGRESIV TM - DREPTUL DE A VISA

Pe la 18 - 20 de ani, discul Progresiv TM, scos în 1974, mi-a slujit de sprijin secret în lupta ce-o duceam. Mi se părea că dreptul ăsta e o chestie dacă nu revoluţionară, măcar manifestarea frondei faţă de sistem. Sistemul însemna... directorul şcolii, un tip îngust la minte, care ne pedepsea tunzîndu-ne, cînd întîrziam la ore. La vîrsta aceea, cînd personalitatea fiecăruia se formează şi viaţa pare o luptă (nu şi o muncă!), am avut parte de modele bune şi proaste. Rockul a fost pentru mine, nu doar distracţie, ci şi educaţie.

Cei care nu trăiesc pentru soarele lor

Ei sînt ruşinea omului nemuritor...

Cine şi-ar imagina că aceste versuri, recitate pe ton patriotic ori artistic, ar avea un impact educaţional? Dar versurile sînt puse pe muzică. Şi nu orice fel de muzică. Ele însoţesc una dintre cele mai izbutite partituri rock înregistrate în studioul Electrecord.

Deschiderea cu un flaut fugărit de iele, două baterii la unison, chitara şi basul discrete, iar la momentul cel mai potrivit break-urile tobelor. Ritmul este trepidant, dar nu sufocă. Intervenţiile flautului punctează otrăvitor materia sonoră, chitara smulge sufletul cu forţa discretă a iubirii fatale. Ce are piesa mai bun sînt ruperile de ritm, fie skaturi vocale, fie riff-uri de chitară, fie turbioane de percuţie.

Am ascultat Ruşinea soarelui - compoziţie Ladislau Herdina, text Ştefan Kovacs - de mii de ori. Am învăţat-o repede, poate chiar după a doua audiţie, la un radio mono, cu difuzor cît moneda de trei lei. (Discul l-am cumpărat ceva mai tîrziu). Mă întreb, azi, dacă timişorenii care au înregistrat rockul ăsta erau conştienţi de impactul gestului lor artistic. Se vor fi distrat doar? Vor fi avut îndoieli asupra mesajului  implicit?

Mă uit la coperta discului Progresiv TM - Dreptul de a visa. Pe verso, poza celor şase componenţi. Cinci privesc lateral, spre nişte lumini şi gheţari. Unul către fotograf. Parcă n-aş vrea să fie chiar Ilie Stepan, basistul, care a rămas în ţară, ceilalţi plecînd spre Vest. Prea ar semăna cu o metaforă inventată de mine.

Dar coperta există. Iar eu nu cred în premoniţii.

Dumitru Ungureanu