FRIJID
PINK - De toate câte puţin, dar, cel mai mult, rock!
La mijlocul anilor '60 oraşul motoarelor era în fierbere, Michigan devenise unul dintre
teritoriile cele mai fertile din punct muzical din America. Pe lângă celebrul imperiu Motown se dezvoltase o
cultură fabuloasă rock‘n‘roll / garage punk / underground – artişti, de la cei ca Mitch Ryder and the
Detroit Wheels, The Wanted, Question Mark and the Mysterians, Terry Knight and the Pack, The
MC5 sau Bob Seger and the Last Heard, priviţi ca atracţii locale de mare forţă. Prin 1967, scena
muzicală a înregistrat o schimbare care a adus cu sine creşterea, şi a florilor, şi a puterii motoarelor
(flowers and powers). Unele dintre formaţii şi-au modificat stilul, dar şi numele: The Fugitives au
devenit SRC (Scott Richardson Case), The Bossmen s-au transformat în The Frost (cu
Dick Wagner, ulterior la Alice Cooper, Lou Reed, KISS), asta pentru a numi doar câteva
dintre ele. În acelaşi an s-a născut un fel de al doilea val, s-au făcut remarcate grupuri noi, între care The
Amboy Dukes (cu valorosul chitarist Ted Nugent, care după 1975 îşi urmează cariera proprie şi formează
supergrupul DAMN YANKEES), The Psychedelic Stooges (după numele de scenă al leader-ului său, Iggy
“Stooge” Pop, care a concertat la Bucureşti în 2009), şi Brownsville Station (cu chitaristul, DJ-ul şi
criticul rock, Cub Koda şi hitul său din 1973, "Smokin' In The Boys Room").
 Una dintre formaţiile mai puţin cunoscute la vremea aceea era Frijid Pink. Conform
istoricului rock Wayne Jancik, membrii formaţiei i-au explicat o dată că numele avea o "excelenţă
rece", referindu-se în mod clar şi la catifeaua roz a vestimentaţiei scenice. Grupul Frijid Pink a
fost înfiintat la începutul anului 1969 în oraşul Detroit de către basistul Tom Beaudry,
percuţionistul Rich Stevens, vocalistul Kelly Green şi chitaristul Gary Thompson,
reputaţia lor de început fiind bazată pe cea a circuitului de hard-rock din oraşul care i-a adus în
atenţia mărcii independente Parrot Records, care agrea grupurile de blues-rock. Şi-au
început cariera la Parrot cu single-urile Tell Me Why / Cryin' Shame şi Drivin' Blues / God Gave Me You
înainte de-a începe cariera internaţională cu versiunea rock a melodiei tradiţională The House of the Rising Sun, hitul grupului The Animals din ‘64. Acest hit a
ajuns numărul 4 în Marea Britanie şi 1 în Germania. Numele piesei este adesea înţeles ca un
eufemism pentru bordel, sursa reală de inspiraţie putând fi în New Orleans. Interpretarea lor la Drivin' Blues a urcat până pe poziţia a şaptea în topurile americane la începutul
anilor '70, în timp ce în Marea Britanie ea a stat patru luni în Top 75, urcând până pe locul 4. În Germania,
discul a ajuns pe locul 1 şi a stat 11 săptămâni în Top Ten, în cadrul unei cariere de cinci luni
în topuri. Urmarea acestui incredibil succes a venit în iulie 1970, Sing a Song of Freedom / End of the
Line, care a ocupat locul 55 în Statele Unite şi 33 în Germania, ultimul lor succes european. LP-ul
de debut (greu de procurat între colecţionari), cu acelaşi nume ca al grupului, ajunsese pe locul 11 în America,
dar spre sfârşitul anului steaua grupului începuse să apună, iar cel de-al doilea album,Defrosted,
nu a reuşit să urce mai sus de locul 149, în timp ce single-ul lansat simultan, Heartbreak Hotel / Bye
Bys Blues abia a reuşit să ajungă pe locul 72 în Top-ul 100 al revistei Billboard. De pe
primul album, vă invit să ascultaţi piesa Boozin' Blues, o fericită încheiere de album, iar de pe al doilea,
obsesiva Pain in my heart, pe care o apreciez în mod deosebit, pentru structura melodică de
tip psycho-blues-rock-Guess Who (American Woman). În contextul anilor '70, grupul a
încercat să adopte, un stil propriu succesului zilei, dezvoltând tematica libertăţii ca stare de spirit şi
expresie ("Joy to the world", "Give peace a chance"). În mare parte a reuşit, vitalitatea şi forţa
expresiei fiind apreciate, dar nu suficient de mult (Sing a Song for Freedom). Va urma o schimbare de orientare, ambiţiile membrilor
concretizându-se în cel de-al treilea album, cel mai progresiv dintre toate creaţiile lor.
 Până atunciînsă, vor lansa alte trei single-uri în 1971,
Music for the People / Sloony, We're Gonna Be There / Story Kline şi Lost Son / l Love Her,
înainte nu numai de a părăsi Parrot pentru Lion Records, dar şi de a-şi schimba considerabil formula.
Când au scos LP-ul Earth Omen, în 1972, din formula originară nu mai rămăsese decât Stevens,
iar restul formaţiei era completat de vocalistul Jon Wearing, organistul Larry Zelanka,
chitaristul Craig Webb şi basistul Tom Harris (albumul a fost scos în 1972 la Lion Recods şi pe
CD în 1995 la Repertoire Records). Noua formulă a înregistrat single-ul Lazy Day / Go Now,
dar ultimul disc, LP-ul All Pink Inside, din ‘75, desfăşura o altă componenţă, din care numai
bateristul Rich Stevens rămăsese din nou, pe baricade. Pentru iubitorii muzicii americane acelor ani,
pentru comparaţie şi "încadrare" în vreun tipar cunoscut, trebuie să vă indic câteva asemănări, Frijid
Pink demonstrează forţa şi fermitatea atitudinii rock a
celebrului grup, Grand Funk Railroad şi, de asemeni regăsim strălucite inserţii pianistice aromate, de
tip Emerson-Wakeman. Cu toată asprimea hard rock-ului, căldura interpretării şi a mesajului artistic,
le croieşte drum printre astre, aşezându-le (meritat!) creaţia, în panteonul bijuteriilor muzicii progresive.
Detroit-ul care a fost şi este un oraş rock, se mândreşte cu acest exemplu
remarcabil, iar casa germanăde discuri Repertoire îşi întăreşte
eticheta remasterizând albumele Friijid Pink.
Radu Lupaşcu
28 martie 2013
Discografie:
Frijid Pink 1970 ****
Defrosted 1970 ***
Earth Omen 1972 ****
All Pink Inside 1975 **
Hibernated 2002**
|
