EXPERIENCE VIENNA
Prezenţa mea timp de nouă ani la Festivalul de Jazz de la Saalfelden dublată de
relativ desele călătorii în scop profesional pe care a trebuit să le fac în sudul Austriei şi în Bavaria au făcut
ca, în anii ’90, să poposesc în Viena cu regularitate şi, ca atare, am ajuns să cunosc foarte bine oraşul, de la
obiectivele turistice consacrate (Schonbrunn, Belvedere, Hundertwasser) la cele experienţiale
entertaining (Opera, cluburi,
Prater). Apoi, pentru mai bine de zece ani, nu am mai simţit nevoia să o vizitez decât cu totul accidental.
Ca atare, excursia prilejuită de concertul lui Peter Gabriel în compania unui grup de prieteni foarte buni,
mi-a permis atât reverificarea impresiilor cimentate în mintea mea despre această metropolă cât şi, pe parcursul
unui weekend prelungit, o upgradare a acestora printr-o suită de experienţe noi, de cele mai diverse facturi. Viena este
o destinaţie foarte accesibilă pentru români, în primul rând datorită distanţei rezonabile pe care o poţi
parcurge fie cu maşina fie, aşa cum am ales noi, cu avionul (o oră şi jumătate de zbor). Am proiectat această
deplasare încă din vară, însă abia după ce am avut în mână biletele pentru spectacolele lui Gabriel şi ale
chitaristului Joe Bonamassa, programate în două seri consecutive la Wiener Stadthalle, am decis asupra
zborurilor. Am ales Austrian Airlines în defavoarea Tarom nu din lipsă de patriotism sau din cauza costurilor (similare la
ambele companii) ci din două motive practice, primul, cursa AA de retur ne oferea câteva ore în plus de
petrecut în Viena şi al doilea, că datorită tacticilor austriece de atragere a turiştilor straini, mai ales
în extra-sezon, cartea de îmbarcare pe AA îţi oferă o lista de discount-uri destul de consistente la o sumă de
obiective culturale şi turistice, mijloace de transport în comun şi chiar în unele Horeca vieneze. Dat fiind
faptul că, deşi destul de numeros şi animat de un obiectiv principal care ne lega (concertele), grupul nostru
a fost foarte eterogen în privinţa ţintelor pe care şi le fixase fiecare (pentru unii era prima vizită la
Viena, alţii erau interesaţi să îşi reîntâlnească prietenii de acolo, etc) precum şi a spaţiilor diferite de
cazare (contractate individual), astfel că rareori am avut un program comun şi ne-am asociat firesc în echipe
mai mici interesate în mod direct de una sau alta dintre experienţele posibile. În consecinţă, vă voi relata
totul exclusiv din punctul meu de vedere (complementar, îl aveţi pe
cel a lui Radu Lupaşcu, care înglobează şi alte
opinii, la rubrica “Recenzii concerte”, “Resortul
culturii Artei Sunetelor” 1 şi 2).
Joi, 3 octombrie, în jurul orei 09.00, am aterizat fără incidente
şi cu încă patru prieteni am închiriat un van care să ne ducă la hotel. Într-o paranteză legată de transport, vreau să spun că, în acele
zile, când eram singur, am folosit metroul (acoperire foarte bună), dar când am fost mai mulţi, am luat taxiul
(împărţite, costurile sunt absolut rezonabile, nu mai mari decât la ‘independenţii’ din Bucureşti). Am ales hotelul
de patru stele “Fleming’s Wien Westbahnhof” în primul rând datorită poziţiei excelente (pentru scopurile mele): la câţiva paşi de
Stadthalle şi  de staţia de metrou de lângă gara WW şi la două minute de mers de
Mariahilferstrase, cea mai cunoscută
arteră destinată shopping-ului din Viena. Nu că aş fi venit pentru asta (până la final, nu am cumpărat decât
câteva soundtrack-uri aflate
la reduceri la “Saturn”, un soi de Media Galaxy local) însă, din capătul acesteia (opus gării), începe
cartierul muzeelor şi, ca atare, puteam ajunge pe jos acolo în maximum jumătate de oră. Hotelul este unul de foarte bună
calitate, cu un design interior modern, ce aduce un plus de atractivitate pentru deplasările romantice prin
faptul că duşul are cabina transparentă plasată chiar în… camera propriu-zisă şi nu în baie. Dar aşa cum
spuneam, l-am ales pentru poziţie şi nu pentru a-mi admira prietena făcând duş, eu stând pe pat cu o ţigară în
mână. A-propos de fumat, Viena este un oraş prietenos din acest
punct de vedere probabil şi datorită afluxului mare de turişti est-europeni (majoritatea hotelurilor au
site-urile într-o sumedenie de limbi balcanice sau estice, inclusiv română – ex. http://www.flemings-hotels.com/hotels/flemings-hotelwien-westbahnhof/info.html
). Sigur că există localuri unde acesta este interzis dar, chiar
fumător fiind, detectezi imediat motivele (în cele mai multe din cazuri este vorba de imposibilitatea asigurării
unei ventilaţii corespunzătoare), dat fiind faptul că o serie întreagă de cafenele, baruri sau cluburi sunt
amenajate în clădiri foarte vechi a căror arhitectură nu permite amenajări suplimentare. Pentru a echilibra
laudele la adresa “Fleming” (precum micul-dejun, inclus în preţul camerei, realmente
excelent prin varietate, prospeţime şi consistenţă), singurele două reproşuri minore pe care le pot aduce ca
şi cârcotaş sunt acelea că mini-frigiderul din cameră nu răcea iar, datorită lipsei unui
concierge, la recepţie era
întotdeauna coadă (alimentată de cei care doreau informaţii turistice sau cei ce doreau să îşi depună/ridice
bagajele). După un scurt răgaz în cameră şi dat fiind faptul că ne trezisem în toiul nopţii să plecăm spre
aeroport, am luat-o, alături de ceilalţi trei prieteni cazaţi la “Fleming” şi, ca şi mine, rupţi de foame,
repede la pas pe Mariahilfestrase în căutarea unui loc în care să luăm un mic-dejun întârziat (spre deosebire
de Tarom, cu Austrian Airlines nu contaţi foarte mult pe mâncarea din avion). Ne împingea de la spate şi
vremea tomnatecă care ne-a întâmpinat cu un vânt
supărător de intens şi de rece. Dar o omletă cu verdeaţă
acompaniată de o vodcă, servite într-o cafenea (nimic tradiţional în amenajare, dar absolut decentă ca
servire) de lângă Mariahilfer Kirche, ne-a remontat şi am purces să continuăm plimbarea spre centru. Nu aveam o agendă clară
sau alt obiectiv decât să rememorez locuri pe care, altadată, le ştiam pe de rost.
În drum spre clădirile Parlamentului şi ale Primăriei Vienei, am
trecut tacticos prin Piaţa Maria Tereza, cea care este mărginită ‘în oglindă’ de Muzeul de Istorie a Naturii
(Naturhistorisches Museum) şi de cel de Istorie a Artei (Kunsthistorisches
Museum), ambele proiectate şi construite în a doua parte a secolului 19
pentru a găzdui vastele colecţii a Habsburgilor şi a le oferi spre vizionare publicului larg. Şi dacă primul, nici
în trecut şi nici în prezent, nu mă pasionează foarte mult, cel de-al doilea, la care acum nu am simţit nevoia să
intru în lipsa vreunei expoziţii-eveniment, trebuie obligatoriu vizitat măcar o dată pentru câteva lucrări inedite
precum portrete a ramurii de Habsburg din familia regală spaniolă realizate de Velazquez, formidabila colecţie de Brueghel plus opere
realizate de Caravaggio, Tintoretto şi, mai ales (în ce mă priveşte), Albrecht  Durer, van Eyck şi Vermeer (“Arta pictatului”). Am ajuns astfel,
firesc, în zona Palatului Hofburg, reşedinţa oficială a Preşedintelui
ţării, dar care oferă publicului suficiente spaţii de expoziţii, evenimente şi întâlniri corporatiste, şi
unde, dacă eşti pasionat de istorie sau de Sisi, poţi să te plimbi prin apartamentele imperiale sau să admiri
colecţia de umbrele a celei faţă de care toate, de la Grace la Diana, trebuie să îşi recunoască poziţia
inferioară în ierarhia icon-urilor feminine din cultura de masă. Nu e (şi nici nu a fost vreodată) genul meu de turism…
ca să ne înţelegem, prefer întotdeauna Fantasy-ul (‘imaginaţi-vă că’) în raport cu Fabulaţia /
speculaţia (de tip ‘istoria zice dar de fapt se spune că…’)
practicată încă de cele mai multe muzee din lume pentru a da viaţă unor pietre sau obiecte încărcate de
simbolistică cu valoare elementară istorică. Prefer să îmi imaginez cum se refugia Sisi care, pentru mine, are chipul lui Romy
Schneider, seara, pe terasa Palatului Achilleion din Corfu, măcinată de pierderea fiului său, într-o poveste
combinată cu… James Bond (să nu uităm că scena din cazinou din “For Your Eyes Only” s-a filmat acolo). Un
spaţiu, oricât de populat de obiecte, dacă nu îmi transmite forţa şi energia de a da frâu imaginaţiei - şi
este genial dacă reuşeşte să o facă printr-o formă (indiferent de natura ei) de experienţă - este unul… mort, valoros exclusiv
ca arhivă vizuală de informaţii ce trebuie consumate statistic şi cronologic. Deci, în drum spre Operă şi spre
agitaţia de pe Kartner Strase, am trecut pe lângă Hofburg şi pe lângă Casa
Fluturilor cu detaşare, mai ales că fusesem silit, datorită
interesului lui fiică-mea, în primăvară, să stau să număr insectele în pop-up-ul similar din curtea Muzeului de Istorie
Naturală de la Londra (vezi Declin d’Oeil – Experience
London) până când şi-a terminat sesiunea foto cu respectivele
zburătoare (scuze pentru tonul mult prea brutal faţă de acest subiect dar gândiţi-vă, în facultate, am studiat
un an întreg entomologia… vă puteţi închipui cum e să recunoşti gândăcei extrem de asemănători unul cu altul,
mai ales când au 1-2 milimetri, ca să poţi trece examenul? Nu vă doresc).
 Nu am zăbovit mult pe hiper-aglomerata Kartner (eram deja în zona
neinteresantă a shopping-ului
de lux şi a celui pur turistic – magneţei, biluţe de ciocolată “Amadeus” şi piraterii IT… în loc de ‘Apple’,
scris mic ‘Fpple’) şi am ajuns în faţa Domului St. Stefan
unde, în răstimpul în care ceilalţi l-au vizitat (unul dintre
apropiaţi, nu numai că era prima oară la Viena dar era la prima excursie în afara ţării şi, pe bună dreptate,
trebuia să intre în ‘programul’ turistic basic), am rămas cu unul dintre prieteni pe o terasă, la o cafea. Ospătarul, foarte serviabil şi
profi, ne-a făcut surpriza de final prin a ne mărturisi că e din Arad… şi găluşca am înghiţit-o când, la a
doua comandă, ne-a întrebat sec în română: “Zahăr sau zaharină?”. Până atunci, eu am contemplat
mesh-urile de pe Dom (încă parţial
în renovare), unul dintre acestea promovând expoziţia Klimt de la Muzeul Leopold şi având ca vizual celebra
“Viaţa şi Moartea”. Evident, dat fiind faptul că era amplasat pe o biserică, Moartea dispăruse din
reproducere… Am reuşit să terminăm de inventariat toţi caii şi caleştile de promenadă din piaţă până să apară
şi ceilalţi şi să ne decidem să mai facem câţiva paşi, spre Centrul
Vechi al Vienei. Am coborât câteva sute de metri spre Dunăre
pe Rotenturmstrase până
la cel mai cunoscut (şi cel mai central) magazin vienez de collectibles din filme, jocuri şi benzi
desenate, “Comics Hutterer”,
dar nu am găsit ce doream şi aveam o idee clară unde să mai caut (dar nu în aceeaşi zi) iar apoi am urcat pe
deluşor şi ne-am afundat pe străduţele, la acea oră aproape pustii, dar care noaptea se animă într-un
mod inimaginabil. Se făcuse după-amiaza şi stomacul îşi cerea drepturile aşa că
ne-am oprit pentru un prânz întârziat la “Zum
Kuchldragoner”, ce clamează a fi cel mai vechi local din
Bermudadreieck, “Triunghiul
Bermudelor” vienez plin de cârciumioare cu profiluri diverse (se pare că totuşi primul a fost
pub-ul “Krah Krah” deschis în 1980),
destul de controversat pe Trip Advisor, însă care ne-a oferit o experienţă deosebit de
plăcută, poate şi datorită faptului că în ziua
(lucrătoare) şi la ora la care am fost (între intervalele uzuale de prânz şi cină) mai erau foarte puţini
clienţi astfel încât ne-am putut bucura atât de interiorul intim şi extrem de confortabil (bistroul are şi o
terasă extrem de frumoasă spre biserica Sf.
Rupert şi spre Dunăre dar închisă din pricina vremii reci)
cât şi de o servire promptă şi de calitate. Prietenii mei au optat pentru şniţelul vienez clasic asezonat cu
bere locală nefiltrată şi o sumă variată de deserturi pe care eu nu le-am putut încerca din motive de glicemie
astfel încât m-am limitat să experimentez un dish tradiţional, un muşchi de
vită în sos de vin cu chiftele din pâine mixată cu cartofi şi dulceaţă de merişoare. Luate separat, muşchiul (foarte subţire în
secţiune) şi chiftelele erau insipide însă, împreună, combinate cu sosul şi dulceaţa creau un gust interesant.
Nu memorabil, deşi sunt familiarizat cu sosurile dulci asociate cu carnea în bucătăria saxonă, însă inedit.
Sosise timpul să ne îndreptăm spe casă şi să ne re-punem în formă pentru că urma evenimentul serii. Ca atare,
deşi iniţial hotărâsem că ne întoarcem tot pe jos (cam o oră şi jumătate de la Sf. Stefan la Gară), dar ţinând
cont de faptul că nu mai suntem chiar tineri şi mai aveam şi burţile pline, am luat un taxi care ne-a dus la
“Fleming”.
 Cea mai importantă experienţă a sejurului la Viena, concertul lui PETER
GABRIEL de la Wiener Stadthalle. Sold-Out. Estimativ, 17,000 de
spectatori. AŞTEPTĂRI personale. Foarte mari! Din 1987 (turneul “This Way Up”), Peter Gabriel nu se mai
întâlnise pe scenă cu muzicienii alături de care realizase “So”: Manu
Katche, Tony Levin, David Rhodes şi David Sancious. A făcut-o în Canada pentru
pregătirea părţii americane a turneului, menite să celebreze 25 de ani de la apariţia discului şi… intrarea
lui Gabriel în stardom ([Cu “So” – n.r.], am fost star-uri pentru, cel puţin, câteva zile… a fost momentul nostru de ‘fluture’.”),
după începutul de carieră cu Genesis în sfera nişată a Art-Rock-ului psihedelic (altfel, în ceea ce mă
priveşte, esenţial pentru istoria Rock-ului). NICIODATĂ “So” nu a fost cântat în integralitatea sa pe
vreo scenă de concert! Până acum… după ce am aşteptat să se termine anul sabatic a lui Gabriel în ceea ce
priveşte voiajele şi să îşi programeze şi partea europeană (extrem de diluată ca şi număr de concerte) a
turneului european. În condiţiile în care este PRIMUL turneu în care muzicianul priveşte peste umăr spre
trecut, primul exerciţiu de “arheologie”
personală în discografia şi cariera sa! Ca atare, mă aşteptam la
un spectacol-eveniment şi nu la un simplu concert cu un idol a maselor… ECHIPA. Formidabilă. Sigur că mi-ar fi
plăcut să fie pe scenă, pentru câteva minute, câţiva din invitaţii speciali de pe “So”, precum Stewart
Copeland, Nile Rodgers, Bill Laswell sau Laurie Anderson dar… în final, nu le-am simţit lipsa. Katche, Levin,
Rhodes şi Sancious (singurul ‘intrus’ de calibru ce nu apare în line-up-ul original a albumului şi care a susţinut
partea de interpretare a lui Simon Clark) s-au comportat impecabil. Nicio secundă nu au dat impresia că
utilizează improvizaţia ca să lungească pelteaua. Iar descoperirile lui Peter Gabriel, suedezele
Jennie Abrahamson şi
Linnea Olsson le-au făcut
uitate în noile aranjamente, prin vocile speciale plus prezenţa la clape şi violoncel, pe Laurie Anderson, pe
Kate Bush şi întreaga secţie de suflători (care nu a mai fost inclusă în proiectul actual). De Youssou N’Dour
nu ne legăm… oricum, a fost o cometă. Am spus ‘echipa’ şi nu ‘trupa’ căci nu vreau să mă refer exclusiv la
muzicieni. Atâta vreme căt evenimentul a fost conceput de însuşi Peter Gabriel ca unul care să integreze
muzica, tehnologia şi variile instrumente şi tehnici de comunicare, întreaga echipă de producţie merită
aplaudată la bis pentru un rezultat vizual formidabil prin aparenta simplitate a resurselor folosite versus
sofisticarea produsului consumat în ansamblu. SET LIST. Încep cu un regret meschin personal… nu mi-a cântat
Peter Gabriel “Kiss The Frog”. La dracu însă, nici nu am de ce să mă supăr, realizând că nu numai  că am avut de a face cu un eveniment în sensul propriu şi nu cu un concert
ordinar ci, mai mult, cu un spectacol-concept în care Gabriel şi-a renuanţat mesajele din “So” în acord cu contextul contemporan (să
nu uităm că “Big Time” era o satiră la adresa mult clamatului succes a economiei de piaţă din anii ’80 iar, în
mare parte, piesele de pe album accentuau până la grotesc glamour-ul şi excesele generate de… bunăstarea
excesivă). Nu cred că e întâmplător faptul că tricoul oficial al turneului este o radiografie, o imagine
negru-alb inversată a muzicianului faţă de luminozitatea simplă a coperţii discului, asociată (aproape
integral) cu scrisul lecturabil în oglindă. Revenind la set-list, am câteva remarci simple:
1.) Majoritatea pieselor cântate în concert au fost luate la un
moment dat în calcul pentru a apare pe “So” (ceea ce s-a şi întâmplat însă doar pe ediţia aniversară de 3
CD-uri lansată anul trecut) deci coerenţă a existat în concepţie; 2.) Fiind primul turneu ‘retrospectiv’,
Gabriel a ales (şi foarte bine a făcut) şi câteva piese dinainte şi de după “So” pe care le consideră
reprezentative (de la “No Self Control” şi “Family Snapshot” de pe “Peter Gabriel 3” la extrasele de pe “Us”
(“Come Talk To Me”, “Digging In The Dirt”) sau “Security” – trimitere la duetele sale cu Paul Simon – “Biko”
sau Lou Reed – “Solsbury Hill”); 3.) Nu numai că “So” este cântat integral în a doua parte a concertului dar
se aplică câteva corecţii pe care muzicianul şi le-ar fi dorit la vremea respectivă dar nu s-au întâmplat (ex.
“In Your Eyes” este cântată a noua, aşa cum ar fi trebuit să apară şi pe discul din ’86). Şi 4.) cea mai
IMPORTANTĂ: prin aranjamentele orchestrale, Peter Gabriel ne livrează un periplu personal prin (aproape) toate genurile muzicale majore din istoria
Pop-Rock-ului. Fabulos! TEHNIC. Ştiam cu toţii că Peter Gabriel este
un artist obsedat de inovaţie, experiment şi explorare. Atât în muzică cât şi în domeniile conexe. Lucru
valabil şi acum (caietul-program a concertului conţine informaţii diverse de la tehnologie (colaborarea cu
Real World Studios) la implicarea în Fundaţia WOMAD, de la atracţia pentru cromatofore la obsesia pentru
generarea unui nou limbaj vizual, Gabble) când, conştient de importanţa proiectului, a decis să îşi conceapă
propriul show… şi cu ce
designeri? Cu Rob Sinclair pe lumini şi cu Blue Leach pe video. Primul a lucrat (doar ce s-a putut vedea pe
scenă în ultimii doi ani) cu Adele, Queen, Pulp, Goldfrapp, Kaiser Chefs, Pet Shop Boys, Hurts, iar al doilea
(premiat în 2009 cu premiul TPI pentru ‘regizorul anului’) cu R.E.M., Linkin Park, Depeche Mode, Beck şi
Marilyn Manson. Dincolo de CV-urile impresionante, de ce i-am amintit pe cei doi? Pentru că, real, în sală, am
beneficiat vizual de două spectacole puse în scenă
concomitent: cel live şi cel de pe ecranele video (absolut
diferit de ce putea percepe spectatorul prezent acolo… fără însă a abuza de inserturi video prefabricate). Mai
mult, ambele, au fost compactate ca producţie într-un mod minimalist printr-o idee strălucitoare (dar nici nu
vreau să îmi imaginez câte luni de probe şi repetiţii au fost necesare): ‘tablourile’ de lumină construite pe
perioada de desfăşurare a concertului şi retransmisia video au avut aceeaşi sursă - cinci macarale acţionate…
MANUAL, de echipe de tehnicieni! Vă imaginaţ i într-o eră a computerelor cât de curajos trebuie să fii să îţi bazezi
conceptul de spectacol pe lucruri operate de oameni şi ne-programabile… Şi, în plus, acelea să aibă un dublu
rol, esenţial în egală măsură în economia şi construcţia spectacolului. Deşi pare o idee aparent simplă (aceea de a asocia luminile inteligente cu
sursele de retransmisie video pe macarale), concretizarea, pentru orice profesionist care se respectă, este o
sursă potenţială de coşmaruri cu majuscule. Ca să fiu mai sugestiv, imaginaţi-vă că monştrii metalici din “War
of the Worlds” a lui Speilberg sunt desemnaţi pentru a asigura entertainment-ul vizual a miilor de spectatori din
Stadthalle şi că reuşesc acest lucru (în mare parte) făcând abstracţie de tehnologiile de mixaj cu care suntem
obişnuiţi. De altfel, şi cu asta închei, Peter Gabriel îşi recunoaşte în caietul-program apetenţa pentru SF
când aminteşte de “Întâlnire de gradul III”, al aceluiaşi Spielberg, ca mod de realizare a unei conexiuni cu
extratereştrii prin… muzică. CONCLUZIE. Probabil, cel mai important eveniment muzical la care am avut şansa să
asist din ultimii 15-29 de ani. O dovadă că nu volumul şi cantitatea contează ci conceptul creativ şi
soluţiile inovative care îl susţin. O retrospectivă muzicală, o
istorie spusă muzical într-un mod extrem de personal şi de original, impecabil
orchestrată şi sprijinită de muzicieni de marcă. Roger Waters,
Rolling Stones (ştiu că e greu să scriu aceste cuvinte)… aveţi pe cineva de la care să luaţi lecţii! Cât
despre o eventuală punere în balanţă cu Phil Collins, nu avem nimic de comentat. Concertul lui Peter Gabriel
de la Viena… WOW!
Cumulul între impresia extrem de puternică generată de
show şi oboseala de după o zi
îndelungată au făcut ca seara să nu conţină vreun… follow-up bahic. Mai ales că, din nefericire, mă
potcovisem încă din primele zile a săptămânii, parcă special pentru a-mi strica o parte din evadare, cu nişte
predări pe care trebuia să le execut până a doua zi la prânz. Cu noaptea în cap (adică spre dimineaţă, după câteva
ore de somn), m-am apucat de lucru. Foarte cool
sistemul de acces la
net de la hotel: îţi dau patru tichete conţinând coduri
diferite pe care să le foloseşti pentru accesul la reţea pe fiecare din device-urile pe care, potenţial, le posezi
(computer, tabletă, smartphone, etc). În paralel însă, nu am rezistat să nu verific pe site-ul oficial
promisiunea făcută de Peter Gabriel, aceea că spectatorii unui anume concert din turneu vor avea ulterior acces la filmarea şi
înregistrarea audio… exact a concertului la care au asistat. Într-adevăr, după 15 noiembrie, voi putea avea
(cost aproximativ 25 de dolari) un dublu CD cu materialul audio brut, needitat, a concertului de la Viena, plus un
download de înaltă
rezoluţie al spectacolului. Încă o dată Peter Gabriel, jos
pălăria! Să revenim… a fost o dimineaţă petrecută în faţa laptop-ului în încercarea de a mă achita de
ultimile solicitări profesionale înaintea weekend-ului propriu-zis , pigmentată doar de o evadare în apropiere la magazinul de
comics aflat la câţiva metri de
intrarea pe Mariahilferstarse dinspre gară, cel mai interesant, în opinia mea, boutique de gen din Viena,
“Runch! (Comics and Toys)” (adresa exactă e Kaiserstrase 5). Am găsit ce căutam adică, pentru fiică mea, diverse collectibles cu Minionii din “Despicable Me”
şi din seria Anime “Death Note” realizată după Manga cu acelaşi titlu creată de japonezii Ohba şi Obata,
a cărei fan este de ceva vreme. Mie mi s-a oprit privirea pe un set de figurine din “The Walking Dead” dar am
decis să nu exagerez. Ca să completez până la capăt acest subiect, amintesc că mai există un al treilea
magazin accesibil în zonă, cam pe la jumătatea distanţei pe aceeaşi Mariahilferstrase între gară şi cartierul
muzeelor, “Comictreff” (Barnabitengasse 12), dar, cel puţin în acest sejur, nu am reuşit să îl prind deschis.
Am mâncat la prânz în restaurantul hotelului, “Fleming’s Brasserie
& Wine Bar”, un excelent steak în sânge care m-a făcut să mă întreb
dacă reţeaua europeană a hotelurilor nu are vreo legătură de business cu cea americană de
restaurante premium “Fleming’s Prime Steak House”, faimoasă pentru al său filet mignon (testat de mine cu succes atât la
San Diego cât şi la Atlanta). Pentru digestie, am decis apoi să dau o tură scurtă până la
MAK, Muzeul de Artă Contemporană, care celebrează 150 de
ani de la înfiinţarea de către Franz Joseph în 1863, mai ales că am şi acum întipărite în memorie imagini din
extraordinara expoziţie “A System of Moments”, văzută cu mulţi ani în urmă la MAK, în care, în spatele
imaginii de actor-cult, l-am
putut descoperi în amănunţime pe polivalentul artist… Dennis Hopper. Pentru a-mi face doar o idee, am baleiat
relativ repede expoziţiile temporare cu cele mai bune 100 de
postere din Germania, Austria şi Elveţia şi
“Orllegro” a artistei
americane Pae White, compusă
din opere bazate pe agregarea de obiecte cu diverse semnificaţii, forme şi texturi  descoperite de ea în depozitele muzeului, de la jucării fabricate la
începutul secolului trecut şi fâşii de material textil la fragmente de lanţuri metalice şi sute de scan-uri
de katagami japoneze. Am
zăbovit ceva mai mult la “Eastern Promises”, dedicată noilor tendinţe în arhitectura Asiei de
Est (China, Japonia, Taiwan şi Coreea de Sud), extrem de bogată
şi interesantă prin varietatea proiectelor prezentate şi prin coerenţa transmiterii informaţiilor legate de
emergenţa esteticii sociale a arhitecturii în sfera culturală. După câteva ore plăcute la
MAK (dar în care nu am avut
timpul de a vizita şi “Vienna 1900 – Design 1890-1938”), am luat metroul către hotel, să mă pregătesc de spectacol.
M-am regăsit seara cu toţi prietenii pentru concertul lui
JOE BONAMASSA din aceeaşi
Statdhalle, dar într-o sală ceva mai mică (un pic mai mare ca cea a Palatului de la Bucureşti). În final, aveam să
fiu dezamăgit dar asta, în primul rând, din vina mea. Unde m-am înşelat: Joe Bonamassa a fost încă de la debutul
său greşit marketat de către casa de discuri în trena copiilor-minune a
Blues-ului Jonny Lang şi Kenny Wayne Shepard, iar eu am fost unul dintre
cei care au căzut în capcana de a-l percepe ca un muzician eminamente de Blues. Am avut destule motive să persist
în a-mi menţine opinia (la 12 ani cânta în deschidere la B.B. King, “Blues Deluxe” conţine piese semnate de Robert
Johnson, Buddy Guy, John Lee Hooker, Elmore James, etc, etc), ba, mai mult, aceasta să se transforme în timp
într-o… prejudecată. Cu aceasta m-am dus la concertul de la Stadthalle. Pentru mine, Blues-ul interpretat în
concert înseamnă caldură, emoţie, comunicare afectivă cu publicul, înseamnă o confesiune, o împărtăşire a trăirilor
intime a muzicianului de pe scenă cu admiratorii artei sale. Duşul îngrozitor de neplăcut care l-am primit timp de
două ore de la Joe Bonamassa m-a pleoştit complet căci a fost exact opusul oricărei aşteptări personale generate de
părerea formată despre el. A fost un spectacol
rece, sec, în care hiper-talentatul chitarist nu a pus pic de suflet
ci a subordonat totul obsesiei sale de a fi recunoscut ca un superstar a chitarei (de la ceilalţi muzicieni,
reduşi la stadiul de simpli acompaniatori din umbră, la luminile de spectacol ce, prin jocul lor anarhic
multicolor, au dat un aspect vizual prăfuit, de anii ’80). Bonamassa visează (probabil) să fie recunoscut
rapid ca o vedetă de prim rang ce poate umple un stadion întreg şi, ca atare, îşi exhibă în mod ostentativ calităţile (incontestabile, de altfel) într-un mod pe care eu l-am considerat agasant şi
obositor, pe modelul “Don’t whistle... shout!”. Dacă show-ul ar fi durat doar o oră, probabil că opinia
mea ar fi fost alta însă, după un anumit punct, alternanţa dinamicii pieselor a devenit repetitivă şi previzibilă. Când Eric Clapton a
devenit superstar urcând pe scenă în costume roz şi cântand Pop sau Reggae, “Slowhand” a încetat să mai fie un
Bluesman asumându-şi explicit acest fapt. Din păcate, pentru moment (vom vedea în viitor), Joe Bonamassa nu
mai este nici el un Bluesman dar nici nu a ajuns incă un un idol confirmat pentru masele largi şi se menţine
într-un ‘no man’s land’ cenuşiu, fără o identitate clar definită muzical. În concluzie, o experienţă
interesantă care a avut, în ceea ce mă priveşte, marele merit de a-mi corecta percepţia despre acest uriaş
talent şi nu neapărat în rău. O ajustare necesară care să mă aducă mai aproape de realitate în ceea ce îl
priveşte. O (Bona)massă arătoasă şi bine pregătită dar
nesăţioasă. Am
ieşit din sală înainte de bisuri la fumat şi, aşteptându-i pe ceilalţi, am constatat că sunt departe de a fi
singurul care părăseşte mai devreme arena de concert. Merchandising-ul din foaier a reflectat aceeaşi
aroganţă şi lipsă de respect faţă de publicul plătitor de bilet: nimic personalizat care să aducă aminte de
turneu sau concert doar nişte CD-uri (multe, care să arate cât e de ‘şmecher’ Bonamassa) pe care le poţi
comanda oricând pe net şi câteva tricouri generice, doar cu numele său, pe modelul optzecist românesc a celor
cu Dolanescu şi Olivia Newton-John. Aşa cum spuneam însă… avem nevoie de toată gama de experienţe. După câteva
minute de polemici cordiale pe tema concertului (repet, complementar, extrem de utilă este şi lecturarea
materialelor scrise de Radu L., care înglobează şi alte opinii ale prietenilor noştri, la
rubrica “Recenzii concerte”, “Resortul culturii Artei Sunetelor” 1 şi
2), ne-am risipit din nou în diversele zări pentru că cei mai mulţi
îşi doreau să nu rateze ultimul metrou spre hotel. Noi, neavând această problemă, am luat-o agale pe
jos… Şpriţ de seară la
“Fleming”. Deja de-ai casei, ne-am instalat confortabil la bar (remarcabil ca design interior, aerisit, modern
şi luminos) pentru o sesiune de întăritoare care să ne scoată frigul din oase. Contrar ideii mai prietenoase
de a petrece următoarea seară împreună, de această dată cu întreaga gaşcă, la concertul
Mojo Blues Band, trupa austriacă a
lui Erik Trauner ce reprezintă cu majuscule Blues-ul în Austria, am decis, după deliberări şi câteva pahare,
să rămânem (noi, cei încartiruiţi la “Fleming”) pe opţiunea Dana
Gillespie la clubul Jazzland datorită unei simple raţiuni… pe
Mojo, fiind austrieci, avem mai multe şanse să îi vedem în viitorul apropiat decât pe Gillespie. Odată
clarificat acest punct, părerile au rămas împărţite dar exclusiv legate de… băutură: fetele au testat
competenţa barmanului în
materie de cocktailuri, băieţii varietatea berilor şi eu, personal, m-am îngrijit să termin stocul de
Stolichnaya a localului. Şi, cu trimitere la băutorii de vodcă, am aflat că nu mai e trendy să pronunţati numele complet a mărcii
când cereţi una, mică sau mare, ci trebuie să comandaţi “Stoli”… e mai stylish! Şi, uite aşa… m-am trezit
sâmbătă dimineaţă. Se anunţa o
zi încărcată şi aşa a şi fost deşi era destinată unui singur obiectiv turistic…
Unul dintre cele mai instructive (din toate punctele de vedere) şi
atractive spaţii culturale din Viena este relativ recent finalizatul Museums Quartier, deschis publicului în vara lui 2001 şi
pe care nu avusesem ocazia să îl vizitez niciodată. Amenajat în complexul construit în stil baroc a fostelor
grajduri imperiale, la doi paşi de piaţa Maria Tereza şi de ‘clasicele’ muzee de Istorie ale Artei şi ale Naturii,
multidisciplinarul MQ se
întinde pe o suprafaţă de 60,000 de metri pătraţi şi este un complex uluitor în care îşi găsesc locul Centrele
Naţionale ale Dansului şi cel de Arhitectură, Muzeul şi Teatrul Copiilor, Quartier 21 – un ansamblu de spaţii de dimensiuni
reduse  menit a încuraja iniţiativele culturale de mică şi medie amploare şi care
adăposteşte diverse ONG-uri şi organizaţii (de la Fundaţia Fulbright la Asociaţia Creatorilor austrieci de
benzi desenate) precum şi tineri artişti din toate colţurile lumii (cărora le oferă şi spaţii gratuite de
expunere a lucrărilor), o gamă largă (ca mărime şi dotari)
şi generoasă de locaţii dedicate expoziţiilor speciale şi a diverselor tipuri de evenimente (de la balet şi
mimă la concerte de Rock şi happening-uri avangardiste… am remarcat afişe cu o serie de concerte-tribute anilor ’70 dar şi cu
proiecte teatrale neconvenţionale precum cel a trupei Mummenschanz pe care eu am avut ocazia să îi
văd în ’98 la Paleo-Festivalul de la Nyon şi care au sărbătorit anul trecut patru decenii de la înfiinţare),
librării şi magazine specializate (design, artă, comics-uri, jocuri video) şi, evident, o mulţime de
cafenele şi mici bistrouri, fiecare amenajat nu extrem de sofisticat, dar inedit şi extrem de plăcut. Căci MQ
se auto-defineşte ca un loc unde “producţia şi experienţa artistică formează un întreg inseparabil de recreere
şi relaxare”. Absolut fabulos! Am lăsat la urmă cele două muzee care constituie vârful de interes pentru
vizitatorii MQ. Primul, Leopold Museum (ce expune în primul rând colecţia oftalmologului vienez Rudolf Leopold, peste 5,000
de piese de artă adunate din 1947 şi până la începutul anilor ’90) oferă posibilitatea familiarizării în
detaliu cu arta modernă austriacă, inclusiv cu rădăcinile acesteia în secolul 19, având în patrimoniul său un număr
impresionant de capodopere semnate de Gustav
Klimt, incontestabil, cea mai importantă personalitate a
Secesiunii, Egon Schiele (cea mai mare colecţie din lume, aproape 250 de lucrări semnate de artist),
Oskar Kokoschka (am avut
norocul să prind o formidabilă expoziţie temporară, “Kokoschka – The
Self in Focus”, în care cele mai importante creaţii îi erau
prezentate cronologic în cadrul contextului politic, cultural, social şi personal, amănunţit detaliate şi
ilustrate fiecare), probabil primul superstar, prima vedetă (în accepţiunea culturii Pop) din istoria artei
 ridicat la acest rang de către mass-media şi autorul antologicei afirmaţii:
“Arta moare. Eu sunt oxigenul ei.”! Dincolo de acestea, câştigul spiritual semnificativ a venit, neaşteptat,
din cu totul altă directie. Nu ştiam foarte multe despre istoria modernă a Austriei şi, sincer, nici nu eram
foarte interesat de detalii, însă… la Leopold Museum, sub tema “Vienna 1900”, am putut să o parcurg pe patru nivele, într-un mod extrem de coerent şi eficient asamblat
şi care m-a determinat prin conţinut să fiu realmente captivat. Mai exact, povestea ce pleacă de prin 1850 şi
se întinde până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, împleteşte (pe acelaşi principiu ca şi expoziţia
Kokoschka) toate aspectele ce au determinat evoluţia istorică a ‘inimii’ Austriei, informaţiile fiind
susţinute vizual şi, deseori, auditiv (cazul sample-urilor din muzica lui Schonberg) de obiecte
purtătoare de mesaj cultural (de la planuri de urbanism şi sketch-uri de arhitectură la mobilier şi
bijuterii). Cu alte cuvinte, nu afli doar ‘când’ şi ‘cum’ s-a instalat Republica, de la ‘cine’ a adoptat
Hitler gândirea anti-semită, ‘cine’ au fost artiştii Secesiunii, etc, etc, ci afli şi ‘de ce’ s-a întâmplat
respectivul fapt şi, mai ales, ‘ce’ consecinţe a avut întâmplarea în evoluţia diverselor direcţii culturale şi
artistice. Iar în final, rămâi cu un sentiment de amărăciune constatând că în viaţa noastră (politic,
cultural, civic, economic) se întâmplă acum lucruri consumate la austrieci cu peste 100 de ani în urmă! În
fine… să mergem mai departe. Am luat prânzul tot în incinta MQ la “Kantine”, un bistro tineresc departe de o
eventuală imagine a cantinelor studenţeşti de-ale noastre, animat de figuri luminoase, pline de vervă (asta nu
înseamnă că şi gălăgioase), de oameni pe care, realmente, îţi făcea plăcere să îi priveşti. Meniul, aşa cum
era de aşteptat, nu era foarte bogat însă acoperea toate gusturile. Eu am mâncat un
burger foarte bun, în fapt un
piept de pui la grătar condimentat discret, cu multe legume de sezon şi cartofi proaspăt făcuţi la cuptor.
Absolut suficient pentru a continua explorarea. Al doilea obiectiv esenţial de vizitat pe îndelete în MQ
este MUMOK (Muzeul de
Artă Modernă – Fundaţia Ludwig), construit din roci bazaltice, opus ca impact vizual lui Leopold Museum,
deschis la culoare şi inundat parcă permanent de lumină. Mumok este destinat promovării artei contemporane create de vizionari din întreaga lume
începând din secolul XX şi deţine o sumă de opere extrem de interesante aparţinând Pop-Art-ului (colecţia Ludwig) şi
Nouveau-Realisme-ului (fosta
colecţie Hahn), dar pot fi văzute şi lucrări ţinând de Arte Povera, Art Nouveau, Deconstructivism, Arta
Minimală sau Foto-Realism. Dincolo de acestea însă, două sunt plusurile: faptul că aici expun regulat tineri
talentaţi selecţionaţi de pe întreg mapamondul pentru a fi găzduiţi temporar (la propriu, într-un stagiu de
creaţie) de MQ şi cel că deţine cel mai relevant patrimoniu de lucrări aparţinând scurtului şi violentului
curent Acţionismul vienez (esenţial pentru dezvoltarea “Action
Art”-ului – Happening,
Fluxus, Performance) a lui Muhl, Nitsch & Co., probabil cea mai
importantă contribuţie austriacă în evoluţia avangardismului artistic. Indispensabil pentru cei pasionaţi de
arta modernă şi îşi doresc să fie… la zi. Sosise însă timpul să iau un time-out căci urma să schimb tipul de
experienţă…
Seara, în taxi spre concertul Dana Gillespie de la…
Jazzland (adresa: Franz Josefs Kai
29), club micuţ şi compartimentat într-un vechi subsol (vreo 100-120 locuri în total din care doar jumătate,
estimat, pe locurile cu vedere la scenă), dar cu o tradiţie de peste patru decenii în cântările live de Jazz şi Blues (în octombrie aveau programate cântări cu Chico Freeman şi Benny
Golson). Se fumează afară căci spaţiul este foarte mic, dar nu e deranjant pentru vicioşi (pot socializa
tacticos în grădina de la poalele celei mai vechi biserici din Viena); programul oricărei seri este construit
de o asemenea manieră încât poţi comanda chelnerului sau să ieşi la fumat în pauze fără a deranja/rata
spectacolul. La Jazzland nu îţi poţi cumpăra bilete în
avans tocmai pentru a te obliga (în modul cel mai politicos cu putinţă) să vii cu ceva vreme înainte (se
deschide la ora 19.00), să prinzi locuri, să ai timp să bei şi să mănânci ceva uşor, de seară (afli din meniu
că Jazzland nu e restaurant şi au doar câteva feluri… de bază) până începe concertul (de obicei, în jurul orei
21.00), cu alte cuvinte… să laşi cât mai mulţi bani în locaţie, minimizând riscul rezervărilor
on-line neonorate sau a
consumului minimal legat strict de prezenţa la spectacol (deşi, nimeni din personal, nu părea să aibă o
problemă atâta vreme cât majoritatea covârşitoare era consumatoare de… limonadă). Am prins, surprinzător,
locuri la mesele chiar din faţa scenei, ne-am instalat, am mâncat (ce anume, veţi citi mai încolo), am
comandat de băut, am cumpărat câteva CD-uri de la standul improvizat la garderobă, inclusiv “Big Boy”,
înregistrat de britanică cu Joachim Palden şi Magic Slim & The Teardrops (pentru autografe), şi, apoi am
rămas în aşteptarea începerii concertului. Uitându-mă pe diferitele materiale de promovare de la garderobă, am
descoperit cu plăcere în newsletter-ul “BLUESimon” că Vali Răcilă şi Raul
Kuşak urmau să cânte la Viena pe 22 octombrie. Bravo lor! Şi a
sosit momentul… Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu numele şi muzica sa, DANA GILLESPIE(ex. Dana Gillespie), născută ca Richenda Antoinette de Winterstein, în Surrey, în 1962, are o carieră de o
longevitate, productivitate şi versatilitate extraordinară. A lansat primul său album, de Teen-Pop, la 15 ani,
primul său single a fost produs de Jimmy Page, a făcut backing
vocals pentru David Bowie pe legendarul “Ziggy Stardust”, a fost
prima care a interpretat rolul Mariei Magdalena în cea dintâi punere în scenă la Londra a Musical-ului “Jesus
Christ Superstar” în ’73, este o ferventă admiratoare a spiritualităţii hinduse (inspirată de guru-ul indian
Sri Sathya Sai Baba) înregistrând mai mult de o duzină de albume în… sanscrită, îşi manageriază propriul
festival anual de Blues în Mustique, Caraibe, ce se apropie de două decenii de existenţă (!) şi unde
însuşi Mick Jagger a
urcat pe scena Basil’s Bar în 2005 pentru a cânta “Honky Tonk Women” şi “Dust My Broom”, a jucat în “Mahler” a
lui Ken Russell şi în “The People That Time Forgot” a lui Kevin Connor (regizorul lui “Motel Hell” –
vezi Video Vault-ul din 14 septembrie)… mai e nevoie să continui să argumentez de ce am ales să o văd şi să o ascult pe Dana în
defavoarea Mojo Blues Band? A urcat pe scenă, şi-a
pus cana de ceai pe masa mea, a constatat că îşi îmbrăcase bluza pe dos şi, spre deliciul asistenţei, s-a
schimbat live, după care a
intrat rapid în “Big Boy” (Gillespie/Palden), susţinută admirabil de un trio european format din
JOACHIM PALDEN (pian,
voce, ex. Mojo Blues
Band),
Thomas Muller (saxofon)
şi Sabine Pyrker (percuţie). Cântarea a durat aproape trei ore (excluzând cele două pauze) şi a
conţinut atât o selecţie de piese din discurile sale începând cu “Blues It Up” din 1990 (“My Man Stands Out”)
şi până la cel mai recent şi, totodată, unul dintre cele mai bune albume ale sale, “I Rest My Case”, cât si o
sumă de cover-uri din
repertoriul anilor ’40 – ‘50. Prins de efervescenţa generată de muzicieni, Muller cu ale sale solouri de saxofon urcat
pe scaun între spectatori, tânăra Sabine, una dintre cele mai
talentate percuţioniste pe care am ascultat-o în concert în
ultimii ani (cam câte fete mai sunt atât de interesate de această categorie de instrumente încât să decidă să
studieze la Conservator?), fata respectatului pianist de Blues şi Boogie-Woogie Martin Pyrker, cu al său ritm
de metronom dublat de o privire, fixă, concentrată,à laCharlie Watts, şi, nu în ultimul rând, contrapunctele susţinute la pian şi vocal de
vechiul prieten şi colaborator a Danei, Palden, unul din
fondatorii la sfârşitul anilor ’70 a Mojo Blues Band şi o legendă
vie a scenei vieneze de Blues şi Jazz…(Foto 16)nu am stat
să notez set-list-ul aşa că,
ceea ce urmează este rezultatul a ce ne-am amintit după câteva zile, eu şi Joachim, deci priviţi-l ca pe un
‘touch of’ care doar să vă
dea o idee aproximativă despre ce s-a cântat: “Experienced” (Gillespie), “Blue Room”
(Gillespie/Hogarth/Malin), “Heartbeat Boogie” (Gillespie/Palden), “King Size Papa” (Gomez/Vance), “Your Mind
Is On Vacation” (Mose Allison), “Hot Stuff” (Gillespie), “St. Louis Blues” (W.C. Handy), “Come On” (Earl
King), “Ugly Papa” (Gillespie), “Don’t You Make Me High” (Barker/Harris), “My Man Stands Out” (Yardley
Yates), “Too Many Drivers” (trad.), “Big Ten Inch” (Fred Weismantel), “No One” (Gillespie/Palden), “A Lotta
What You Got” (Gillespie). Să sintetizez… un concert de Blues extrem
de antrenant, cu trimitere la originile din New Orleans, spre
frontierele Boogie-Woogie cu Jazz-ul arhaic, interpretat cu o plăcere şi o dedicare mai rar întâlnite (mai
ales la noi, pe lângă Dâmboviţa) în care publicul a fost, la propriu, al cincilea performer. Am plecat din
club cu versurile lui Garcia Lorca cântate de Leonard Cohen în clasicul “Take This Waltz”, “Now in Vienna
there’s ten pretty women”…
probabil o cifră totală raportată la întreaga populaţie a metropolei şi care, cele zece, la fel de probabil,
au stat în acel weekend în casă, căci nu am văzut vreuna. În schimb, după concertul Danei s-au potrivit la
fix “There's a bar where the boys have stopped talking/They've been sentenced to death by the blues”… o seară
de neuitat: să mănânci mici româneşti în versiune sârbească (cevapcici), specialitatea casei, într-o locaţie
austriacă, la un concert în care o britanică purie îţi povesteşte cu har cum e cu Boogie-Woogie-ul american,
de la mama lui, din New Orleans, acompaniată de un vienez, o nemţoaică (de origine) şi un elveţian (prin
re-locare) şi apoi îţi povesteşte despre iubirea ei pentru India… absolut savuros! A treia experienţă memorabilă a sejurului,
după concertul Peter Gabriel şi vizitarea MQ!
Duminică, 6 octombrie,
ziua plecării (ora de decolare, 20.00). Check-out, lăsat bagajele la hotel până seara şi,
din nou, la pas, însă, ca să nu batem din nou Mariahilferstrasse (dezolantă când magazinele sunt închise şi
trotuarele sunt aproape pustii), am luat-o paralel cu aceasta, pe străduţele din sudul ei. Prin parcul
Esterhazy, am trecut pe lângă Haus des Meeres, “Casa Mărilor”, un acvariu ce adăposteşte peste 10,000 de vieţuitoare (doar acvariul
pentru rechini are o capacitate de 300,000 de litri), amenajat într-un fost “Flakturme”, un bunker din beton armat, înalt de
50 de metri, construit în al Doilea Război Mondial pentru a susţine o baterie de artilerie anti-aeriană. Nu
am intrat însă întrucât coada (fiind duminică), formată aproape în exclusivitate din familii cu copii mici, era uriaşă şi, după o haltă de cafea (vremea
continua să fie neplăcută, rece, dar măcar nu mai bătea atât de tare vântul), într-un soi de “Blues Café”, am
continuat drumul spre centru. Mai aveam un obiectiv: Albertina, muzeul de artă amplasat chiar lângă Operă (în
spatele Casei Fluturilor) şi în care nu intrasem niciodată, nefiind atras, pe parcursul anilor, de vreuna sau
alta dintre expoziţiile de acolo. Lucrurile s-au schimbat însă de la începutul noului mileniu prin faptul că
Albertina a primit spre găzduire permanentă două
colecţii, din care una, oferită de
familia Batliner, mă interesa
în mod deosebit. Este vorba de peste 300 de opere de artă remarcabile, cele mai multe realizate de
Impresionişti (de la Monet şi
Tolouse-Lautrec la Cezanne şi Theo van Rysselberghe) însă şi destule din spaţiul modern (Brâncuşi, Picasso, Giacometti, Henry
Bacon), toate inedite şi pe care am avut astfel ocazia să le văd pentru întâia oară. Mai mult decât atât,
Albertina găzduia încă în zilele în care am fost şi eu la Viena şi o expoziţie temporară extrem de
interesantă: ”Matisse şi Fovii”. Fovismul (prefer, în continuare… Fauvism-ul) nu este totalmente pe gustul meu prin
abordarea voit primitivistă şi bi-dimensională însă nu am cum să contest valoarea artistică a unui Derain, de
Vlaminck, Dufy, Braque sau van Dongen şi a impactului plasticii lor. Iar ceea ce am văzut la Albertina este
probabil cea mai completă trecere în revistă a operelor generate de acest curent cu o viaţă atât de scurtă, pe care mi-aş fi
putut-o dori, iar accesul, pentru câteva clipe, la lucrări altfel inaccesibile, fie că aparţin unor colecţii
private fie că sunt expuse în muzee situate în afara rutelor mele potenţiale (Muzeul Matisse din Nisa, Von der
Heydt-Museum din Wuppertal sau Milwaukee Art Museum) a făcut ca această experienţă să fie pentru mine
un must. Se făcuse
după-amiază şi, după realizarea joncţiunii cu ceilalţi prieteni, am decis să luăm masa înainte de recuperarea
bagajelor de la hotel şi plecarea spre aeroport. Fără mari speranţe, întrucât era duminică şi locul este unul
dintre cele mai căutate din Viena, mai ales pentru faptul că oferă în permanenţă mâncăruri bazate pe cel puţin
4-5 sortimente de peşte proaspăt (când am intrat noi aveau afişate şapte), am încercat totuşi la
Palmenhaus, braseria aflată în
centrul serei care adăposteşte fluturii în Burggarten, grădina Hofburg-ului. Fără succes, căci era plin, iar
interesaţii mai puţin norocoşi erau împărţiţi în două cozi, pentru cei care aşteptau să intre în local şi,
înăuntru, cea destinată celor care stau în aşteptarea eliberării unei mese. Ne-am îndreptat spre centru,
paralel cu Kartner, să încercam să descoperim un alt loc. Şi, nu departe, la două minute de Operă, ni s-a
arătat Medusa (http://www.medusarestaurant.at/en/), un restaurant-club fenomenal ca design interior (recunosc că ne-am apropiat cu
oarece teamă apropo de preţuri însă acestea, în final, nu s-au dovedit mai mari ca la un restaurant
premium din Centrul Vechi  a Bucureştiului), surprinzător de mare şi de aerisit, definit ca amenajare
de o combinaţie extrem de interesantă de modern (proiectare spaţiu, mobilier, veselă) şi simbolistică
tradiţională (tuşe discrete şi nu… artizanat). Ca reper local, cred că singurul care se apropie de Medusa este
“Lacrimi şi Sfinţi” a lui Mircea Dinescu. Iar mâncarea…
realmente, un regal. Eu am
mâncat ca aperitiv un tartar de neuitat prin fineţe, alături de care am testat brânza de capră gătită la
cuptor şi asezonată cu căpşuni, chutney şi ceva verdeaţă, iar apoi, ca fel principal, un Pfeffersteak
impecabil făcut, cu sos de ienupăr, sote de spanac şi un soi de plăcintă de cartofi, un piure mai… solid (ce
mai conţinea morcovi şi şuncă). Nu vreau să vă povestesc de meniul de vinuri sau despre cum arătau
deserturile, dar nu pot să nu menţionez românescul “Mulţumesc” spus impecabil de către ospătar după ce a
ridicat nota de plată. Voi reveni aici cu siguranţă. Cu burţile pline, nu am mai simţit cum a trecut timpul
până am ajuns la avion. Poate doar, cu excepţia amuzantă a episodului din restaurantul chinezesc din incinta
aeroportului unde depistasem cel mai apropiat spaţiu de poarta de îmbarcare destinat fumătorilor şi unde mă
plantasem cu chiu cu vai (era arhiplin căci cursa de Beijing decola cu întârziere şi toţi pasagerii primeau de
mîncare gratuit în local) între doi oameni de afaceri englezi, altfel foarte simpatici şi comunicativi. Din
vorbă în vorbă, aflu nu numai că fac ceva producţie în România şi ne-au vizitat ţara, dar că li se pare
straniu că Braşovul este… maghiar. Vă daţi seama că m-am uitat la ei uşor zburlit, dar m-am lămurit repede că se refereau la
regiune şi făceau eronat asocierea cu Braşovul atâta vreme cât baza lor de producţie este situată lângă… Sf.
Gheorghe. Asta nu i-a scutit de un mic discurs naţionalist şi patriotard din partea mea, înainte să facem
schimb amical de cărţi de vizită, iar eu să o iau la goană căci, totuşi… uitasem că avionul meu pleca la timp.
Şi cam asta a fost… Am ajuns la Bucureşti cu două regrete, că nu am văzut expoziţiile temporare
“Decadenţa – Aspecte ale Simbolismului austriac” de la Castelul Belvedere şi cea de fotografii a Lindei
McCartney de la Hundertwasser, dar nici nu îmi făcusem iluzii că voi acoperi tot ceea ce ar fi fost
interesant. So, un
motiv foarte bun de a-mi propune să revin periodic la
Viena.
IOAN BIG
20 Octombrie
2013
Foto Jazzland/Dana Gillespie: Radu Biristeică
|
