EXPERIENCE LONDON 2016

POP (&) Culture: Cronică de hipsteropitec

Iubesc Londra în orice off-season primăvăratic, despuiată de miile de turişti asiatici sau nord-americani, pentru că trăieşte ‘British’ şi nu cosmopolit, pentru că ponderea dominantă a masei urbane în care te afunzi pare să ştie relativ exact încotro se îndreaptă fără a simţi la nivel de individ nevoia să se holbeze dezorientat la fiecare câteva secunde într-o hartă sau în ochii consoartei. În pofida viermuielii inerente din centru şi a unui climat disconfortabil prin lipsa de consecvenţă, oaze de refugiu sunt identificabile cu lejeritate, transportul în comun (mă refer la cel de suprafaţă şi nu la indispensabilul metrou) funcţionează mai fluent – apropo, nu vă uitaţi acasă Oyster-ul –, iar lumea venită din exterior e mai preocupată de savurarea experienţelor decât de imortalizarea lor indiferent că acestea sunt de natură culinară (de la târgurile cu produse proaspete home-made din Chelsea la diversele ‘butice’ ale lui Jamie Oliver care au împânzit întreaga metropolă (inclusiv “Union Jacks”-ul din mijlocul pieţei din Covent Garden) sau, pentru rafinaţi, restaurantele Chef-ilor Gordon Ramsay, Giorgio Locatelli, Bill Granger sau Atul Kochnar), de shopping (pe Regent şi Oxford Street sau The Strand... aici fiecare cu propriile obiective) sau de ‘arheologie’ Pop în magazinele din Soho precum “Forbidden Planet” sau “Fopp” ce încă mai rezistă eroic în faţa E-commerce-ului. În ceea ce mă priveşte, pentru intrarea în atmosferă, rămân fan al cafelei băută în cripta bisericii Saint Martin in the Fields (anul acesta am ratat Anotimpurile lui Vivaldi interpretate în capelă la lumina lumânărilor), urmată de o expediţie de colecţionar pe aleea Cecil Court (foarte aproape de Trafalgar Square) unde, doar din vitrinele anticarilor, realizezi cine mai e şi cine nu pe val (vă pot spune sigur că J.K. Rowling, autoarea lui “Harry Potter”, e în picaj dramatic dacă iau ca indicator scăderea preţului cărţilor cu autografele ei, dar că P.G. Wodehouse, creatorul iconicului valet Jeeves, este şi acum inaccesibil muritorului de rând) şi de o inventariere a evenimentelor teatrale din Soho şi West End. În ceea ce priveşte ultimul aspect e important de reţinut/reamintit că martie-mai constituie o perioadă în care supervedetele pe care le ştim mai degrabă din cinematografe sau de la TV au de obicei ceva intervale disponibile de timp între diversele filmări şi ca atare, sunt dispuse să îşi asume riscul de a se expune live în faţa publicului, cu bune şi rele. În aceste zile, idolul tinerelor din serialul “Game of Thrones”, Kit Harrington, joacă rolul principal în... “Doctor Faustus” al lui Philip Marlowe la The Duke of York’s Theatre, Matthew Perry (simpaticul Chandler din serialul “Friends” care, pare-se, şi-a conservat o felie consistentă din fanbase) amuză audienţa în comedioara “The End of Lodging” la The Playhouse, iar Garrick renaşte sub comanda lui Kenneth Branagh printr-o suită formidabilă de trei puneri în scenă: “The Painkiller” (farsa lui Francis Veber cu Branagh şi Rob Brydon), “Romeo and Juliet” (montare avându-i în distribuţie pe Lily James – “Pride and Prejudice and Zombies”, “Cinderella”, pe Marisa Berenson din “Cabaret” şi “Barry Lyndon”, precum şi pe imensul talent interpretativ shakespearian Derek Jacobi, mai popular la nivel de masă datorită unor pelicule gen “King’s Speech” sau “Gladiator”) şi “The Entertainer” (în rolurile principale cu Branagh şi John Hurt-“The Elephant Man”, “Alien”). Marele meu regret rămâne acela că nu am reuşit să obţinem sub nicio formă bilete la montarea English National Opera pe muzica lui Andrew Lloyd Webber a lui “Sunset Boulevard” (Musical bazat pe filmul lui Billy Wilder) de la London Coliseum în care actriţa nominalizată de şase ori la Oscar, Glenn Close, reia, exclusiv pentru o perioadă limitată la cinci săptămâni (ultima reprezentaţie este programată pe 7 mai), rolul care i-a adus premiul Tony, cel a Normei Desmond. Finalmente, nu m-am întors deloc nefericit din incursiune (a fost vorba doar de trei zile, joi-sâmbătă) întrucât am avut de-a face cu patru experienţe absolut fabuloase care, puse cap la cap, au reprezentat o infuzie-şoc de Pop culture atât ca simplu consumator pasionat, dar şi ca profesionist interesat de a aspira influenţe cu potenţială utilitate creativă. Să trec pe scurt ‘cvartetul’ în revistă...

STONES EXHIBITED

Expoziţia The ROLLING STONES “Exhibitionism”, Saatchi Gallery, 5 Aprilie-4 Septembrie... deschisă doar de câteva zile publicului unde am avut o şansă nemaipomenită să prindem bilete (sâmbătă dimineaţă, în prima serie, cea de la 10.00, coada, formată din “non-hipsteri”, era de peste un kilometru lungime). Titlul evenimentului este relevant pentru istoria unei trupe care a înţeles că dimensiunea vizuală ce poate acompania muzica (look vestimentar, compoziţiile fotografice sau plastice, filmele sau apariţiile în concerte) reprezintă un vector fundamental în obţinerea succesului de masă. Mick Jagger (citat în introducerea catalogului expoziţiei, scrisă de Anthony DeCurtis): “Popular music wasn’t talked about on any kind of intellectual level. There was no such term as ‘popular culture’... But suddenly popular music became bigger than it had ever been before. It became an important, perhaps the most important, art form of the period, after not at all being regarded as an art form before.”. Am avut nevoie de peste trei ani de documentare să pot creiona o imagine a Pop culture din perspectiva Stones (cartea Blue, Black & White: Povestea Rolling Stones, editura RAO, 2006) şi acum, aproape patetic, doar de trei ore în expoziţie ca să îmi dau seama cât de mare e suma de lucruri şi de informaţii pe care le-am ignorat. Încerc să revin la tonul analitic cu toate că mi-e greu să vorbesc de un eveniment conceput la nivel de marketing pentru o parcurgere fluentă în mai puţin de 120’, dar căruia, eu personal, i-aş dedica fără ezitare câteva zile din viaţă. Copleşitor, mai ales prin conceptul care defineşte inclusiv pentru neofiţi o poveste inteligibilă şi atractivă bazată pe re-crearea de spaţii (de la cămăruţele mizerabile din Edith Grove asociate cu rădăcinile Bluesy la studioul de înregistrări de la începutul anilor ’70 şi la backstage-ul de concert), asezonate cu peste 500 de obiecte originale(!), majoritatea provenind din patrimoniul The Rolling Stones Archives (aici ne dăm seama de geniul în ceea ce priveşte marketingul al lui Jagger... câţi muzicieni au avut atâta credinţă în destinul lor artistic încât să conserve obiecte fundamentale din istoria grupului timp de zeci de ani?), din colecţiile personale ale muzicienilor sau împrumutate de către colecţionari care au preferat, în mare parte, să rămână anonimi. Dinamismul este creat prin valorificarea ingenioasă a suprafeţelor video în diverse combinaţii (cu durată controlată pentru a nu aglomera mai mult decât e necesar publicul într-un singur spaţiu... vezi display-ul intro format din nu mai puţin de 50 de ecrane sau săliţa unde ghid video este Martin Scorsese), iar varietatea prin segmentarea căutată şi organizată a fluxului public în care coerenţa se realizează, cu accesibilitate facilă inclusiv pentru juniori, prin împletirea inspirată a reperelor biografice cu evoluţia în showbiz construită în baza absorbţiei constante pe parcursul a jumătate de secol a simbolisticii şi trendurilor culturii Pop(ulare), indiferent că e vorba de stil, Cover-Art, cinematografie, fotografie şi video sau de design scenografic/tehnic de turneu. De la MTV, NME şi David Bowie, Alexander McQueen şi Prada, Cecil Beaton şi David Bailey, ‘Fabrica’ lui Warhol şi măgarul lui Watts pe “Get Yer Ya-Ya’s Out!”, Jean-Luc Godard şi John Pasche... toţi sunt acolo, într-un microunivers inedit şi surprinzător (chiar şi pentru cunoscători) în care minusculul jurnal al lui Keith, sketch-urile devenite litografii ale lui Andy Warhol sau cele ale lui Jagger şi Watts legate de logo-ul turneului din 1975, design-ul preliminar al scenei în formă de floare de lotus de la Madison Square Garden realizat de lightning designer-ul Patrick Woodroffe sau cel al conceptului “Bridges to Babylon” creat de Mark Fisher (ambele puse la dispoziţie de compania Stufish Entertainment Architects), te lasă cu gura căscată. Muzical vorbind, am cel puţin vreo 3-4 buni prieteni (chitaristul Silviu Aioniţă ar fi, cred, primul dintre aceştia mai ales după ce m-a ajutat entuziast cu detalii tehnice pentru biografia mea dedicată Stones-ilor) cărora le-ar fi fâlfâit pitpalacul şi li s-ar fi scurs privirile.. ca în desenele animate ale lui Tex Avery, pe vitrinele îndărătul cărora, în două săli, erau expuse instrumentele trupei. Gibson-ul Hummingbird pe care Jagger a compus “Can’t Always Get What You Want” şi “Sympathy For the Devil” plus colecţia sa de muzicuţe (lecţia primită în tinereţe de la Cyril Davies rămâne antologică: “You fucking blow, and you fucking suck it. That’s how you fucking learn. Now, fuck off.”), setul de tobe Camp (ca estetică) achiziţionat de Watts din acelaşi magazin de pe Shaftesbury Avenue ca şi Ringo Starr, Framus Star Bass-ul lui Bill Wyman din anii ’60 sau dulcimerele lui Brian Jones, WOW! Mai mult, în expoziţie ai posibilitatea să te joci (trăim cu noile tehnologii în cârcă) realizând propriile mixaje (vizitatorul are la dispoziţie o bibliotecă de piese Stones, fiecare dintre acestea ‘disecate’ pe canale independente, pe care le poate rearanja după gust) sau retrăi momente speciale (în reconstituitul studio de înregistrări poţi selecta din lista disponibilă o anumită secvenţă temporală, iar aceasta se animă pe video cu filmări din timpul session-urilor respective, mai ales din perioada cu Don Was). Călătoria se încheie fastuos când, pentru cel ajuns în backstage, se aprinde caseta luminoasă plasată deasupra unei uşi anodine din obscuritate şi cu ochelarii 3D pe nas, asistă la un mişcător (n-am alt cuvânt) fragment din concert cu I Can’t Get No Satisfaction. De această dată... I had mine! Închei cu vorbele lui Willie Williams: “Anyone in the business of producing live shows who says they haven’t been influenced by The Rolling Stones is a terrible liar”. Corect. Era să uit de ‘maşinăria Rock’n’Roll’... cea mercantilă: la ieşirea din expo există un spaţiu uriaş dedicat suvenirurilor Stones asociate exclusiv cu ID-ul evenimentului în care uzualii magneţi de frigider, pini, breloace sau tricouri sunt puşi în umbră de brichetele Dupont, stilourile de argint sau paharele de cristal gravate în serie limitată având costuri ce se pot apropia de... 1.00 de lire sterline. Dar o cravată sau o pijama cu broderie nu strică nimănui, niciodată. That’s Pop culture!

ARE YOU IN VOGUE?

... este întrebarea scrisă pe exemplarul meu de album al expoziţiei (sub autograf) de către curatorul Robin Muir, editor la “Vogue” UK şi autorul a câtorva influente cărţi de analiză a artei fotografice, care, la întoarcerea în ţară, mi-a adus numai tachinări. Imaginare. Din partea unui hipsterozaur virtual pe care îl voi numi Gogu. “Auzi frate, sper că te-ai dus şi tu la o ora de maximă audienţă şi că ţi-ai luat papuceii aceia Doc Martens care se asortează aşa de bine cu ginşii Emporio Armani şi cu cămăşuţa trendy în carouri lucrată manual. N-ai uitat, sper, de eşarfa aia finuţă corai de la Burberry, nu? Fatooo, da’ până la urmă ce ţi-a zis ăla, te bagă în Vogue sau tre’ să plăteşti ceva să apari întâi la noi în Ciao? Să ştii că începem să fim îngrijoraţi cum îţi consumi weekendurile fără să fii, ştii tu... de impact. Pe bune, pe terasele lor se fumează? Îşi vopsesc bărbile? Roşia Montană mai e la modă? Ce rame de ochelari sunt mai nou pe val?”. “Fashion changes, style endures” a fost reacţia lui Coco Chanel cu mult, mult, mult timp înaintea mea, iar expoziţia “VOGUE 100: A Century of Style”, National Portrait Gallery, 11 Februarie-22 Mai, răspunde cu... stil şi cu un succes incontestabil prejudecăţilor, inepţiilor şi aprecierilor deplasate generate de o ignoranţă imposibil de acceptat în rândul consumatorilor fervenţi de cultură Pop. Paranteză necesară: cu destulă vreme în urmă, am avut privilegiul să fiu contractat pentru a concepe evenimentul de celebrare a 50 de ani de existenţă a revistei “Playboy”. Iniţial reticent, fiind nevoit să studiez istoria brandului am realizat stupefiat că mă aflu în faţa unui fenomen ce depăşeşte simpla etichetare de publicaţie ‘cu ţâţe’ şi că în paginile acesteia au apărut, printre multe alte articole, ultimul interviu cu John Lennon (realizat la puţin timp înainte de asasinat), povestiri a unor legendari autori SF precum Arthur C. Clarke, Ray Bradbury (Fahrenheit 451, serializată în 1954!) sau Michael Crichton, benzile desenate ale câştigătorului premiului Pulitzer Jules Feiffer sau texte semnate de nume mari din literatura contemporană (Vladimir Nabokov, Ian Fleming, Kurt Vonnegut, Chuck Palahniuk etc.). Am menţionat acest fapt întrucât, din acel moment, percepţia mea asupra revistelor glossy s-a schimbat radical. Totuşi, nu mi-aş fi imaginat că “Vogue”, la rândul ei ‘nu doar’ o simplă publicaţie ‘de modă’ în ciuda etichetei de “Fashion Bible”, există... de un secol (a apărut datorită crizei de hârtie din US şi a dificultăţilor de export pe fondul declanşării WWI) şi că, prin intermediul realizatorilor săi, perspectiva asupra evoluţiei culturii de masă a subsemnatului poate ‘suferi’ o îmbunătăţire substanţială (mai hipsteresc, un upgrade) prin complementul informaţional. Expoziţia nu reprezintă o paradă primitivă de susţinere a brandului, acesta fiind prezent doar punctual, dar hiper-spectaculos prin cele 100 de coperţi selecţionate înlănţuite vertical în şiraguri volumetrice de ADN luminos şi prin exemplarele de arhivă relevante pentru ilustrarea unei istorii inedite, ci o fascinantă călătorie înapoi în timp concepută plecând de la principiul “Every picture tells a story” (iar fotografii, indiferent că se numesc Helmut Newton, Cecil Beaton, Mario Testino, Lee Miller sau David Bailey se relevă a fi... povestitori geniali) în care, de la icon-urile familiare vizitatorilor născuţi abia în secolul 21, indiferent de domeniu (ex. modă – Alexander McQueen, Vivienne Westwood, cinematografie – Keira Knightley, Cate Blanchett, muzică – One Direction, Arctic Monkeys, artă & design – Damien Hirst, Anna Sui, modeling – Kate Moss, Giselle Bündchen, sport – Luke Campbell, David Beckham), te afunzi în universul Pop(ular) a veacului trecut trecând prin Beatles, Lady Di, Salman Rushdie, David Bowie, Margaret Thatcher, Peter Sellers şi Mary Quant, pentru a ajunge la... Francis Bacon, Charlie Chaplin, Dylan Thomas, Henri Matisse, Gore Vidal, Marlene Dietrich şi Aldous Huxley. Nu vă aşteptaţi la o expunere seacă de fotografii de mărimi cvasi-identice însoţite de explicaţii sumare în faţa cărora, pentru a le descifra, repetaţi până la plictiseală mişcarea în lateral asociată cu îndoirea genunchilor din... vals, ci la o explozie cromatică Fusion în care vizualurile sunt prezentate în varii forme, contururi, suporturi şi dimensiuni (inclusiv în format cinematografic... unde Miley Cyrus şi Léa Seydoux îşi împart bucăţi din volumul construit din suprafeţe de proiecţie în filmări realizate de Mario Testino, Omer Pasha sau Gary Shaffer, difuzate simultan în bucle complementare), aşa că, dacă aveţi ocazia, nu ezitaţi să îi acordaţi câteva ore. În ceea ce mă priveşte, “Vogue 100” reprezintă cel mai important şi relevant eveniment la care am participat în ultimii ani având drept scop tratarea vizuală a evoluţiei istorice a raportului dintre Pop culture şi celebritate şi a completat într-un mod neaşteptat de inspirant “Exhibiţionismul” Stones-ilor. Mult mai bine decât aş putea-o face eu, Virginia Woolf a surprins anticipat spiritul acestei expoziţii în textul său “Indiscretions” publicat în numărul din noiembrie 1924 al revistei “Vogue”: “The critic may be able to abstract the essence and feast upon it undisturbed, but for the rest of us in every book there is something – sex, character, temperament – which, as in life, sways and prejudices; and again, as in life, is hardly to be analysed by the reason.”. Iar tu, Gogule, ca să ştii, se poartă în continuare tot rozul, dar... satinat, pigmentat cu inserturi vernil cu texturi diferite. Clar, n-am vocaţie de fashion-editor. Asta e.

BOTTICELLI... Girls, Girls, Girls

Expoziţia “Botticelli Reimagined”, Victoria and Albert Museum, 5 Martie-3 Iulie (în colaborare cu Gemäldegalerie – Staatliche Museen zu Berlin). Vă imaginaţi o clasă de puşti cărată - în mare parte împotriva voinţei lor - în weekend în scop educaţional de către dirigintă la o expoziţie de pictură Renascentistă (“cea mai mare expoziţie Botticelli organizată în UK din 1930 încoace”) şi care dau din prima, nas în nas, cu ‘anorexica’ Ursula Andress privind voluptuos pe plajă spre o scoică rară (în primul James Bond, Dr. No, din 1962, plus trimiterea - mai greu de sesizat - la “Venus on the Half-Shell” a scriitorului de SF Philip José Farmer... nu vreau să fiu miştocar, dar neincluderea lui Halle Berry aici, deşi ieşea şi ea din mare într-un film Bond, nu are legătură cu rasismul ci cu standardele estetice ale pictorului) şi de Uma Thurman la primul său rol important (apariţia picturală golaşă din cochilie în Aventurile Baronului Munchausen al lui Terry Gilliam din ‘88)? Evident, perspectiva li se schimbă brusc tinerilor, pupilele se dilată şi sentimentul de nerăbdare apropo de ce-ar mai putea urma se instalează. De la “Rebirth of Venus”, reinterpretarea foto contemporană în manieră Camp a lui David LaChappelle (formidabilă mai ales datorită completării cadrului cu masculul aducător de ofrandă ‘oceanică’ şi ţapul impasibil din dreapta) la imprimeurile Dolce & Gabbana (discutabile, căci mie mi-au amintit de bazarul de pe Aleea Castanilor din Berceni... cu excepţia rochiei purtate de Lady Gaga în 2013), de la suprarealistul René Magritte la geniul ‘nebun’ Salvador Dali, de la Elsa Schiaparelli (interesantă abordarea sa în fashion apropo de “Naşterea lui Venus”) la experimentele neurologice ale lui Tomohiro Ishizusu (nu am comentarii în această fază asupra tezei sale “brain-based theory of beauty”) ne întoarcem în timp, cu lejeritate, cu mai bine de cinci secole. Uşor-uşor. Fără a omite “Details of Renaissance Paintings” a lui Andy Warhol, să revenim la istoria artei şi la controversele legate de marele artist: Sandro Botticelli (care în întreaga sa viaţă nu a semnat fizic decât trei lucrări!), prin legătura între mitologie şi creştinătate şi propriile viziuni de sorginte clasică legate de transpunerea în artă a frumuseţii s-a plasat între Neo-Platonicismul protejat de familia De Medici (reinterpretarea conceptului de “dragoste divină”) care i-a încurajat pe Donatello, Ghiberti sau Brunelleschi, şi ascensiunea agresivă a dominicanului Savonarola (frumuseţea ca instrument al diversiunii... abordare în urma căreia pictorul s-a repliat într-o estetică medievalistă) reprezintă o pasăre rară pentru amatorul de plastică dâmboviţean (până în ’89 - cu excepţia protipendadei ascunsă actualmente prin conducerea diverselor partide parlamentare - i-am cunoscut picturile, ca orice om de rând trăitor în comunism, exclusiv prin intermediul albumului de 40 de lei din seria limitată din librăriile de stat, având cotor negru şi numele artistului scris pe alb, precum şi din eventualele referinţe din cărţile apărute la editura Meridiane în colecţia “Biblioteca de artă”). Pe scurt, la acea vreme, Botticelli a fost mai rău decât ignorat de cei mai mulţi dintre contemporani (Giorgio Vasari însuşi l-a etichetat drept “demodat”) ce l-au taxat fără să-l judece măcar formal pentru modul în care a ales să se plieze pe schimbările de context socio-politic şi... religios. Doar datorită Pre-Rafaeliţilor conduşi de Dante Gabriel Rossetti (cu sprijinul ulterior al lui Sir John Millais), Botticelli a fost redescoperit de public în ultimile două secole (mai specific, prin 1850). “The Botticelli Craze”... Aşa cum semnala criticul de artă John Berger, “Today we see the art of the past as nobody saw it before... all paintings are contemporary. Hence the immediacy of their testimony.”. Mai târziu, Claude Debussy avea să declare că fost influenţat de florentin, Isadora Duncan dansa în 1902 “La Primavera” într-o rochie având un print floral amintind de “Flora” lui Botticelli iar aluziile admirative ale lui Marcel Proust aveau să devină populare prin insertul textului integral cu “În căutarea timpului pierdut” sub o copertă ce înfăţişa “Naşterea lui Venus”. Deşi conservă conceptul educaţional de incursiune retrospectivă ‘back to the future’ întâlnit şi la “Vogue 100” de care am vorbit mai sus, de a trezi interesul prin summum-ul de simboluri şi tehnici de comunicare artistică contemporană prin returul spre rădăcini, aici obiectivul este cu totul altul: redescoperirea unui spirit inovator care, la vremea sa, a fost tratat cel mult cu indulgenţă (până în anul 1500!), prin prisma unui insight oferit de poetul T.S. Eliot care se referă la faptul că perceperea artei trecutului este condiţionată deseori de posibilitatea asamblării unui complex prezent de factori ce încurajează reinventarea unui sistem de oglinzi prin intermediul căruia o poţi percepe la justa valoare (fotografia artistului spaniol Pino Olivera îngenuncheat gol-puşcă în faţa “Naşterii lui Venus” din Galeria Uffizi spune tot). Pop culture duce la redescoperirea artei culte. Magnific! Complementar cu evenimentul de la V&A Museum, trebuie să mai amintesc aici unul ceva mai discret, “Botticelli and Treasures from the Hamilton Collection”, 18 Februarie-15 Mai, de la Courtauld Gallery din splendida Somerset House, pe care am ţinut să îl bifez din raţiuni de documentare (legat de studiul meu dedicat cineastului Ken Russell) întrucât a reprezentat o ocazie (probabil) unică să pot vedea mai mult de 30 de sketch-uri ale lui Botticelli inspirate de “Divina Comedie” a lui Dante Alighieri (manuscrisul în sine, ce conţine nu mai mult de zece dintre acestea, este considerat “one of the most important landmarks in Renaissance art to be found anywhere in the world” – Friedrich Lippman, Directorul Kupfertstichkabinett Berlin la finele secolului XIX), precum şi celebra Biblie Hamilton din secolul 14 ilustrată de maeştrii napolitani, toate foarte scumpe la vedere datorită poveştii mai puţin obişnuite din spatele acestora (fără implicarea directă a Reginei Victoria şi a unor artişti reputaţi precum pictorul John Ruskin sau a berlinezilor dedicaţi de la Muzeul Regal de Artă, colecţia ar fi dispărut pe bucăţi în licitaţii în diverse colţuri ale pământului din neglijenţa şi nepăsarea urmaşilor risipitori ai moştenirii Ducelui de Hamilton). O expoziţie dedicată pasionaţilor de artă care sunt dispuşi să îşi consume timpul tratând galeria ca pe un spaţiu de lectură şi de cultivare şi nu de asimilare exclusiv estetică. Şi ca să închei, mai fac doar o scurtă paranteză: de la “Botticelli Reimagined” am intrat la V&A Museum şi la expoziţia de celebrare a americanului Paul Strand, “Photography and Film for the 20^th Century” (deschisă până pe 3 iulie), intrigat de fotografiile făcute de acesta la finele anilor ’60 (deci, pe vremea comunismului), acum, în marea lor majoritate, aflate în colecţia Muzeului de Artă din Philadelphia, în... zona Rucărului. Mărturisesc sincer că nu am zăbovit foarte mult deoarece nici nu am aflat vreun răspuns care să îmi trezească un oarecare interes particular (dincolo de legăturile previzibile ale acestuia cu stânga occidentală post-WWII) şi nici nu sunt un expert în arta fotografică încât să confirm sau nu că Strand a fost într-adevăr un pionier de geniu în acest domeniu. Iar filmele sale (inclusiv sindicalistul anti-fascist pseudo-documentar “Native Land” din 1942), la o baleiere rapidă, au mai degrabă o valoare reală pentru antropologi decât pentru pasionaţii de Pop culture. Gata, hai să ne mai şi zbânţuim că n-am făcut deplasarea la Londra să adormim prin muzee...

ZIMMER... FREI

HANS ZIMMER Live On SSE Wembley Arena, 7 Aprilie (capacitate: 12,500 persoane). Sold-Out. În ciuda unor parti-pris-uri sau bovarisme personale inevitabile (gen Clapton sau Stones), niciodată, dar absolut niciodată(!) şi martori îmi sunt cei care, fie şi sporadic, mi-au urmărit pe parcursul timpului textele publicate în diverse fanzine, pe site-uri sau în cărţi, nu am asociat cuvantul ‘geniu’ cu un eveniment muzical desfăşurat pe o scenă. Trebuia, se pare, să existe un început: a fost un concert de geniu! Asociată cu această etichetă, orice apreciere sau superlativ plasat punctual va părea desuet astfel că mă voi limita la o cronică analitică (sper eu, sugestivă) din care fiecare îşi poate trage propriile concluzii. Doar o observaţie: titlul (în ceea ce mă priveşte, atât ca spectator pasionat de cultura Pop cât şi ca profesionist în domeniul designului de evenimente speciale) se referă la întregul puzzle creativ, la modul în care ansamblul spectacular a fost conceput, indiferent de pondere (aranjamente muzicale, lumină şi sunet, marketing, organizare, etc.) şi nu la una sau alta dintre valenţele specifice care l-au definit. Să nu anticipăm însă... “I spent my life being terrified of being on the stage. You can’t have fear all your life.” declara înainte de primul său turneu - ce se va încheia pe 5 iunie în Franţa la Théâtre Antique din Orange - Hans Zimmer (n. 1957), cel mai de succes compozitor de film de la Hollywood din istoria ultimelor decenii, cu aproape 200 de coloane sonore semnate în CV ca şi compozitor, cu peste 100 de premii în vitrină şi alte sute de nominalizări prestigioase (de la “Gladiator” la “12 Years a Slave”), cu o influenţă gigantică în Cetatea Viselor de vreme ce este mentor, tutore, protector şi promotor prin intermediul studioului său Media Ventures a unui grup de creatori (Steve ‘Transformers’ Jablonsky, Trevor ‘National Treasure’ Rabin, Harry ‘The Martian’ Gregson-Williams, John ‘Shrek’ Powell, Henry ‘Kick-Ass’ Jackman, Ramin ‘Iron Man’ Djawadi, Mark ‘Con Air’ Mancina, etc.) ce însumează multe zeci de miliarde de dolari(!) încasări pentru filmele a căror OS poartă numele lor pe generic (mai multe detalii pe http://www.artasunetelor.ro/HOLLYWOOD_MUSIC_GENERATIONS.html sau în antologia “Culorile sunetelor”, apărută în 2015 la editura RAO). În momentul în care a fost anunţată decizia că va ieşi la lumină (în acest caz, cea extrem de puternică, a sutelor de reflectoare) din partea acestui ‘şoarece de studio’ perfect confortabil cu operarea din penumbră şi exercitarea influenţei în forme discrete, nu ai cum să ai decât aşteptări foarte mari de la un spectacol live. Mai ales că nu prea există vreun star la Hollywood care, în ultimele cinci decenii, să nu fi alergat/duelat/pupat/dansat/lăcrimat/transpirat pe celuloid fără muzica sa în fundal, de la Sean Connery şi Tom Cruise, Tom Hanks şi Robert Downey Jr., Mel Gibson şi Brad Pitt, până la Simba, Kung Fu Panda, Muppets, King Julien, Rango şi... Tonto. Cu o determinare extraordinară, Hans Zimmer atacă conceptul “Every picture tells a story” şi îl transformă în “Every (musical) note tells a story”. Uitaţi-l pe Russell Crowe şi pe Johnny Depp, pe Christian Bale şi pe Denzel Washington, uitaţi universurile paralele din “Inception” sau întâlnirea piraţilor din Barbados, uitaţi goana profesorului Langdon pe ‘The Rose Line’ şi educarea lui Chappie... muzica bate filmul, muzica trăieşte dincolo de film, muzica face filmul! În două ore de concert, inclusiv prin lipsa de conexiune deliberată a muzicii sale pe video cu vreuna dintre scenele din blockbusterele care ar putea amplifica asocieri cu respectivele producţii, neamţul ne transportă prin intermediul unui eveniment eminamente muzical într-un spaţiu al fanteziei în care, până la final, faci completamente abstracţie ca spectator de contextul în care ai ascultat pentru întâia oara tema respectivă. Mai mult, rearanjarea şi mixarea fragmentelor tematice într-un concert bazat pe potpuriuri sonore (de acord, Zimmer a şi avut de unde să aleagă... vasta şi diversa sa creaţie) obligă partiturile la o relaţie de vasalitate faţă de un concept de spectacol mai greu asociabil muzicii de film, perceptibilă actualmente ca gen de către audiofili ca o ‘bagaboantă’ ce bântuie prin spaţiul neutru de la frontiera dintre muzica cultă şi cultura Pop: un periplu atent şi inspirat echilibrat şi extrem de antrenant în istoria muzicii contemporane indiferent că ne referim la Jazz-ul tradiţional sau cel bazat pe improvizaţie, la Heavy-Metal sau Prog-Rock, la Clasic sau Punk, Techno sau World Music (absenţa Lisei Gerrard pe “Gladiator” este compensată de apariţia lui Lebo M., vocea originală din “The Lion King” ce cântă “The Circle of Life” nu în engleză cum ar fi de aşteptat ci într-un dialect african... aşa cum spuneam, nimic din ce-aţi ascultat deja în vreun film sau pe CD nu seamănă cu ceea ce ni se oferă în spectacol). Imaginaţi-vă că această călătorie se desfăşoară într-un cadru vizual eliberat de orice farafastâc gratuit şi inutil, menit a pune în valoare exclusiv muzicienii de pe scenă... siderant, deseori ai senzaţia că unii dintre aceştia sunt holograme! (designerul de lumini şi video este Marc Brickman, cel care a creat scenografiile/vizualurile originale pentru spectacolele Pink Floyd şi, printre multe alte proiecte, a semnat ulterior concepţia scenotehnică & A/V a ceremoniilor de deschidere de la Olimpiadele de la Barcelona şi Nagano), în care performează peste 70 de artişti! Structural, prin componenţa trupei de bază (în cadrul căreia Richard Harvey, cunoscut rockerilor ca fondator al grupului de Rock Progressive Gryphon iar puriştilor ca şi dirijor al London Symphony Orchestra, Nick Glennie-Smith, clăpar al lui Roger Waters în show-ul “The Wall” de la Berlin din 1990 dar şi autor al OS-ului pentru “The Man in the Iron Mask” cu proaspătul oscarizat Leo în rolul lui Ludovic al 14-lea, sau Mike Einziger, chitaristul trupei de Rock americane Incubus, se duelează/completează cu două secţii formidabile, cea de percuţie condusă fără emfază dar spectaculos de exoticul indian Satnam Ramgotra şi cea de coarde unde vedeta incontestabilă rămâne violoncelista chinezoaică Tina Guo, preferata trupei Foo Fighters, susţinută de Ann Marie Calhoun, trecută în program ca Ann Marie Simpson, veterană a turneelor cu Ringo Starr, Steve Vai şi Jethro Tull, ce cântă în mod curent cu Mick Jagger, Dave Stewart şi Joss Stone în proiectul ‘Superheavy’) concertul este unul de Rock Simfonic însă nu trebuie omis că, în spatele acesteia, pentru părţile de acompaniament de factură clasică, şi-au făcut datoria cu brio Isobel Griffiths Ensemble (orchestra) şi Crouch End Festival Chorus (corul). Norocul nostru că Herr Zimmer are biluţe dense care, odată aruncate pe o pantă, stârnesc în mod sigur avalanşe. Pentru a transpune cu succes în practică, cu acest gen de talente, o viziune născută şi, în primă fază, rămasă doar în propria-i cutie craniană, ai nevoie, dincolo de harul de a face muzică, de o viziune şi de o capacitate managerială remarcabilă. Inclusiv în contrabalansarea setlist-ului (trecut în revistă în recenzia de concert – vezi link-ul http://www.artasunetelor.ro/Recenzii_concerte.html) cu extrem de scurte intervenţii la microfon, toate cu caracter emoţional şi care, dacă le inventariem cinic post-factum, par dintr-un plan extrem de bine conceput: referirile la valorile familiale, tributurile pentru cei răposaţi (Tony Scott şi Heath Ledger), reamintirea valorii prieteniei (Sir Ridley Scott, Christopher Nolan), respectarea competiţiei şi a predecesorilor (Ennio Morricone, James Newton Howard), implicarea reactivă în viaţa comunităţii (compoziţia “Aurora” a lui Hans Zimmer dedicată victimelor masacrului din cinematograful din Aurora, Colorado, din 20 iulie 2012, petrecut în timpul vizionării lui “The Dark Knight Rises”)... Nu vă mai spun de prezenţa excepţională ca oaspete special a lui Johnny Marr, acolitul lui Morrissey din The Smiths, pe întreaga durată a celei de-a doua părţi a concertului şi nici de organizarea impecabilă din partea locaţiei (ex. mail personal trimis cu o săptămână înainte fiecărui plătitor de bilet - ‘for dummies’ - care reinventaria regulile generale, nepunerea în vânzare a locurilor din spaţiile cu acces vizual problematic precum cele din spatele regiei tehnice de aproape 100 mp, apoi accesul facil în ciuda filtrelor de securitate instalate din raţiuni evidente şi deschiderea zonelor adiacente de fumat abia după începerea concertului pentru a nu periclita ora sa de începere) şi mă voi referi succint la intervenţia producătorilor care îl reprezintă pe Hans Zimmer. 1.) Instrumentele de luat vederi nu au fost interzise (cu excepţia celor profesionale, lentile detaşabile, anumite caracteristici, etc... indicate de la bun început) ci încurajate (singura afişare pe ecranele de scenă până la începere a constat în mesajul de a posta pe reţelele sociale, facebook/twitter/instagram/wtf, imagini şi impresii de la show). 2.) Joaca de-a marketingul. La fiecare dintre numeroasele puncte de merchandising (bine populate ca şi gamă/varietate de produse) era plantat anunţul că în tot mormanul de caiete-program există cinci bucăţi(!) cu autograful lui Zimmer (credeţi-mă, chiar şi în grupul restrâns în care am fost la spectacol, tot s-au achiziţionat mai multe caiete decât era realmente nevoie). Mai mult, aleatoriu (cel puţin în faza pe care am experimentat-o eu), se ofereau carduri personalizate purtătoare de cod ce permit posesorilor să downloadeze gratuit pe 20 aprilie o bucată din prima parte a concertului la care a asistat pe Wembley. Chapeau! OK, dacă nu v-am convins până acum nici n-are sens să continui cu argumentaţia. Să ne vedem la Sofia (cu Sofia Philarmonic Orchestra si Svetoslav Obretenov National Philarmonic Choir). Sau la Praga (cu Czech National Symphony Orchestra & Choir). Sau la Budapesta (cu Hungarian Virtuosi Orchestra & Choir)... Chiar dacă, din păcate, Johnny Marr nu va fi pe scenă (prezenţa lui e confirmată doar la Berlin, Manchester, Dublin şi Orange), esenţial este să nu îl rataţi pe Hans Zimmer. Cât despre Bucureşti... NU. Mai avem de aşteptat. Presupun că o să avem ocazia să îi ascultăm şi în anii viitori pe tinereii vivace Al Bano, Nana Mouskouri şi Richard Clayderman ce nu sunt acum o pierdere majoră pentru cultura noastră... generală (din seria “Tales from the Crypt”) şi că vom continua să fim asasinaţi de ‘masterpiss’-uri mercantile în care tot soiul de ansambluri încropite cu instrumentişti mercenari se vor preface că ne cântă muzică din filme celebre doar ca să ne ia banii pe bilet şi să ne inducă convingerea că am fi... culţi. Paranteză de final pentru prietenul meu Relu Călin, cel mai mare fan a lui Morricone care respiră încă fără aparate deşi nu e foarte tânăr (Relu, nu Morricone... cel care continuă să arate verde ca prazul): violonistul pe care Ennio i l-a recomandat lui Hans Zimmer cu ani în urmă spunându-i că este printre puţinii capabili să interpreteze muzica sa este Aleksey Igudesman ce a performat şi în România(!) pe scena Ateneului pe 21 decembrie 2010 cu proiectul Igudesman & Joo (tandemul ludic făcut cu pianistul de origine coreeană Hyung-ki Joo, fostul său coleg de la Yehudi Menuhin School). El este cel care susţine tema (scuze pentru spoiler) “Chevalier de Sangreal” şi îl puteţi vedea şi asculta în oricare din spectacolele din turneu. Fiind mult prea savuros şi dat fiind faptul că nu avem limită de text, nu mă pot abţine să nu îl citez din caietul-program: “I clearly remember meeting Hans for the first time at the Composer-Performer Slave Market in Bonn in 1999, where I was being sold off for a relatively cheap price by Ennio Morricone. After inspecting my teeth and checking my perfect pitch, Hans put in the highest bid without too much thought. He treated me well through the years, gave me bread and water at least 3 times a week and even let me out into fresh air around Christmas time, as long as I recorded 20 hours a day. Surprisingly, after I ran away to become a super star violonist and composer in my own right, he still invited me to play on this tour! And I have to admit, I love the man, but that may just be the Stockholm Syndrome talking.”.

Închei aici periplul londonez cu satisfacţia că am avut parte de o sumă de experienţe memorabile (un soi de ‘The Fab Four’!) în faţa cărora frustrările inerente (nu am acoperit tot ce mi-aş fi dorit, nici expoziţia Delacroix de la National Gallery şi nici CircusFest-ul cu noul spectacol de Parcour-Dance al grupului Barely Methodical Troupe) pălesc şi se vor estompa cu certitudine pe traseu. Esenţial pentru mine personal, ca vieţuitor cotidian într-o comunitate pentru care cuvinte precum ‘inevitabil’, ‘imposibil’, ‘inutil’ sau ‘inimaginabil’ cultivă deprimant o lipsă fatalistă şi radicală de speranţă, este că un simplu weekend petrecut într-un mediu efervescent te poate revigora. La propriu! Ca să ne minimizăm temerile nu avem nevoie să ne construim fiecare un zid personal alcătuit din ignoranţă... mai ales la mult timp după ce simbolul fizic generic a dispărut. Sau să continuăm din obişnuinţă a-l zugrăvi din când în când pentru a ni se părea mai luminos. Hipsterodactililor, WTF?

Ioan Big
12 Aprilie 2016

Foto (cu excepţia*): Ioan Big
*Sursa foto ilustrare text Hans Zimmer: ssearena.co.uk (9), hans-zimmer.com (10)