EDENUL
JAZZULUI
Aproape că nu-mi vine a crede că pe răbojul timpului se vor fi săvârşit deja zilele, lunile,
anii unui sfert de secol de când ardenta fervoare pentru jazz a unor timişoreni
deţinători ai unor case de vacanţă în sate de munte din masivul Semenic, a legitimat – iniţial – geneza unor
modeste, divertizante reuniuni muzicale între prieteni, expandate apoi prin vremi până la considerabila grandoare a
unui eveniment de rezonanţă internaţională... un veritabil regal al artei sunetelor devenit cel mai amplu, mai
reprezentativ, mai aparte JazzFest al României şi, concomitent, unul dintre cele mai
viabile ale continentului!
De ce amplu, reprezentativ, aparte?
Amplu – fiindcă surclasând oricare altă manifestare similară
de la noi, această fulminantă jubilaţie artistică estivală a cumulat sub generoasa umbrelă
GĂRÂNA INTERNATIONAL JAZZ FESTIVAL evoluţiile pe amplasamentul
scenic ale unui mare număr de muzicieni invitaţi anual din toate colţurile lumii timp de patru - cinci zile /
seri / nopţi consecutive în mijlocul anotimpului estival, evoluţii dispuse în trei locaţii distincte (ne
referim la perioada ante-pandemie); artiştii de pe podiumul principal aflaţi fiind în contact audio-video
nemijlocit, stimulativ, cu un public prozelit însumând mii de fani (pe care îi denumeam deunăzi „acei
împătimiţi melomani stătători pe copaci orizontali sub clar de lună”).
Reprezentativ – prin promovarea unor personalităţi
accentuate ale genului, atât din context autohton, cât şi mulţi exponenţi de indubitabil prestigiu ai firmamentului
mondial!!
Aparte – prin altitudinea (la
propriu, 1000 de metri; iar la figurat, din punct de vedere valoric) derulărilor faptului de
cultură în aer liber sub noianul de aştri nocturni, într-un tulburător ambient natural;
prin eforturile organizatorice impuse de obligativitatea asigurării, în lipsa unui
potenţial energetic local preexistent, a disponibilului scenic cu întreg necesarul lui instrumental şi tehnic
electric-electronico-acustic, ca şi, colateral, a utilităţilor HoReCa realmente
neobişnuite, diferite de cele ale unui perimetru urban.
Cu adevărat mirabil s-a revelat a fi avatarul în sine al contexturii
festivaliere – de la un şopron privat transformat temporar în sală de repetiţii, la curtea unui han găzduind
recitaluri susţinute într-un chioşc ca acelea de fanfară, evoluţii sonore strămutate însă în cele din urmă în
spaţioasa Poiană a Lupului, cu insolitele-i „fotolii de orchestră” – lungi trunchiuri de
lemn culcate la pământ... La această locaţie li s-au adăugat alte două: vechea curte a hanului (dar cu o scenă nouă
adevărată, special amplasată) şi biserica catolică din localitatea vecină Văliug, restaurată pe cheltuiala
Festivalului. Iar dacă oameni dăruiţi „body and
soul” muzicii precum notorii bănăţeni  Puba Hromadka, Paul Weiner, Eugen Gondi,
Kamocsa Béla, Johnny Bota, Liviu Butoi şi, în asociere cu
ei, patronul hanului „La răscruce” din Gărâna, regretatul bijutier timişorean
meloman Gigi Tăuş (1942 - 2019) şi-au înscris în 1997 cu entuziasm autografele pe actul de
obârşie al noului Festival de Jazz, – cel care apoi i-a
preluat irevocabil frâiele, augmentându-l până la dimensiunile spectaculare actuale, a fost nimeni altul
decât Marius Giura, şi el timişorean, demiurg care şi-a îngemănat efectiv propria raţiune de
a exista cu destinele şi promoţia evenimentului! El este cel care a garantat
continuitatea neştirbită, an de an, a succesiunii episoadelor festivaliere [25 de
ani ═ 25 ediţii], inclusiv în vitrega perioadă a pandemiei, – aceasta în timp ce, în depănarea anuală a altor
manifestări de gen, s-au semnalat regretabile hiatusuri...
Furat de fiorul ispititor al metaforei, adnotam într-unul dintre caietele-program ale faimosului
act spectacular estival: „există un tărâm în creierii muntelui, paradisiac prin definiţie, intens verde de o
reconfortantă tonalitate şi ozonat ca balsam olfactiv, aureolat cu magnifică inflorescenţă de stele clipind pe
înserat din înaltul boltei, tărâm binecuvîntat de Cel de Sus... Mai este oare nevoie să-l numesc? Acolo, de ani
buni se înfăptuieşte în plin anotimp solar un festin sonor fastuos ca anvergură, gustat de puzderie de
audio-jazzofili, relevabil graţie amprentei valorice a artiştilor oaspeţi. Departe de toxina politicii, de letala
poluare citadină, de înşelătoarea adrenalină a vrajbei umane, ne-a călăuzit în iulie torid spre arealul de mirifică
vrajă al zonei Wolfsberg, cea mai pură emanaţie a creativităţii umane definită în semnificaţia
celor patru magice litere: JAZZ!”
Căci am avut şansa,
privilegiul, bucuria de a mă afla în proximitatea derulărilor scenice, ca şi prin încăperile private ale
culiselor, în invidiata ipostază de prezentator / coordonator al evoluţiilor de pe podium şi „rege al
playlisturilor” (acele folii cu numele muzicienilor şi cu instrumentele la care ei se produc, cu listele
pieselor interpretate, cu titlurile, compozitorii şi duratele lor, adică acei parametri solicitaţi obligatoriu de
asociaţiile drepturilor de autor). Am dat cu subsemnatu’ preţ de douăzecişidouă din cele
douăzecişipatru de ediţii perindate până în prezent! Mărturisesc că în îndelungata mea carieră de anticipator al
evoluţiilor scenice de jazz din România, cel mai „acasă” m-am simţit în Bucureşti (oraşul natal) şi la Gărâna
(efectiv, o a doua „localitate natală” pentru mine). Aici am avut fericitul prilej să-i acreditez publicului pe cei
1168 de muzicieni (!!!) din peste treizeci de ţări, invitaţi în menţionatul sfert
de secol (am avut curiozitatea să-i număr... copleşitoare cifră!), tot pe scenă eu cooperând împreună cu
şeful Marius Giura la elucidările asupra numeroaselor evenimente conexe
– lansări de cărţi, de discuri, expoziţii foto şi de artă plastică, filme, trupe de teatru şi chiar de...circ.
Mi-am regăsit aici vechi prieteni, fie aceştia printre muzicienii practicanţi, fie printre conlocuitorii „riverani”
– familii precum Koertvelyessy, Tăuş, Ocksenfeld, taica
Lazăr cu ale sale Mariana, Mimi, Andreea, bunul
prieten Titi Fiat – dar şi printre cei sosiţi la festival, apropiaţi mie sufleteşte – din
Bucureşti sponsorul Sergiu Doru (la rându-i ctitor de festival în legendarul sălaş al lui Dracula,
„Jazz at Bran Castle”), familia Paul şi Iulia Tutungiu
(neguţători de miracole sonore pe discuri la Magazinul „Andante”), Voicu Rădescu (manager al
Clubului de Jazz şi de Teatru „Green Hours”) şi înzestratul cronicar al întâmplărilor
memorabile Denis Dinulescu, destoinicii componenţi ai echipelor de radio şi de televiziune din
capitală, dar mai ales timişorenii (fără de care Festivalul
nu ar fi existat): între aceştia – instrumentiştii fondatori înainte citaţi, remarcabilii sunetişti profesionişti
diriguiţi de Dejan Feniaţ, experimentaţii fotografi Dragoslav „Daghi” Nedici şi –
regretatul – Liviu Tulbure, artistul plastic nepereche Valeriu Sepi, scriitorii
Adriana Cârcu, Tinu Pârvulescu, Petru Ilieşu şi mulţi alţii
asemenea.
Fireşte, îl voi divulga cu deosebire pe împricinatul principal, salvamontistul sine qua
non al jazzului gărânean (şi timişorean) Marius Giura care înainte de toate, a adus
cu sine pe vârf de munte impunătoarea construcţie metalică a scenei, reinstalată în Poiana
Lupului (procurată de el, fost inginer, de la o uzină timişoreană), plus seturi de instrumente „back
stage” – pian, garnitură de tobe etc.; lipite de scena propriuzisă aflându-se acareturile imobile ale
proprietarilor, Rudi & Lore Koertvelyessy. Domnia sa,
infatigabilul, neliniştitul Marius Giura, investitor timp de 365 zile pe an în sofisticata
problematică a Festivalului, implicând fără drept de apel întreaga-i familie
(Gabi, Simona-Bebe, Cristina-Kitty,
Uţu-Caius) şi alţi acoliţi reuniţi în Fundaţia Culturală Jazz
Banat, şi-a asumat deloc facilele, dimpotrivă, complexele meniri de identificare a potenţialilor
sponsori şi sprijinitori materiali în general, de selecţie a artiştilor români şi străini invitaţi să se producă pe
amplasamentul scenic, de larga promoţie media a evenimentului, de conceperea şi de editarea caietului-program, de
rezolvare a chestiunilor legate de transport (inclusiv traficul internaţional) şi cazare ale artiştilor şi
echipelor tehnice... de alte inombrabile solicitări organizatorice de detaliu. Cu patos şi temeritate,
Marius Giura a cutezat să acroşeze pentru podiumul festivalier de pe vârf de munte nume de primă
mărime ale firmamentului internaţional de pe mai multe continente. Ne raportăm aici la cei mai importanţi:
europenii Jan Garbarek, Lars Danielsson, Tomasz Stańko,
Jacky Terrasson, Trilok Gurtu, Eberhard Weber, John
Surman, Leszek Możdżer, Dominique Di Piazza, Nils Petter
Molvaer, Bugge Wesseltoft, Arild Andersen, Tord
Gustavsen, Nik Bärtsch, Adam Bałdych, Dusan Petrović,
Dan Berglund, Ulf Wakenius, Gyárfás István, Jarosław
Smietana, Jean-Luc Ponty, Paolo Fresu, Daniele Di
Bonaventura, Frederik Köster, Sławek Jaskułke, Louis Sclavis,
Piotr Wojtasik, Enrico Rava, Biréli Lagrene, quintetul
instrumental „Djabe”, „Bohem Ragtime Jazz Band”,
„The Lithuanian Jazz Trio” ş. a.; americanii Charles
Lloyd, Steve Hackett, Stanley Clarke, Joey
DeFrancesco, Ralph Towner, Dave Holland, Stanley Jordan, Bela
Fleck, John Scofield, Victor Wooten, Bob Mintzer în
fruntea grupului „Yellowjackets”, Mike Stern, Anthony
Jackson, John Abercrombie, Scott Henderson, Dennis
Chambers şi grupul „Moshulu” etc.; de pe alte meleaguri Hiromi
Uehara, Nguyen Le, Tigran Hamasyan, Gonzalo Rubalcaba,
Roberto Fonseca, Avishai Cohen-contrabasistul şi Avishai
Cohen-trompetistul; iar dintre jazzmanii români să-i menţionăm selectiv pe Johnny
Răducanu, Aura Urziceanu, Mircea Tiberian, Anca
Parghel, Romeo Cozma, Pedro Negrescu, Eugen Gondi,
Jean Stoian, Harry Tavitian şi al său „Orient Express”,
Liviu Butoi, Paul Weiner, Puba Hromadka, Kamocsa
Bela & Johnny Bota cu colectivul lor „Bega Blues Band”,
Toni Kühn, Ozana Barabancea, Puiu Pascu, Peter
Wertheimer, Nicolas Simion, Luiza Zan, Emil Bîzgă, Cătălin Milea,
Garbis Dedeian, Elena Mîndru, Irina Sârbu, Marius Preda,
Emy Drăgoi, Alex Man, Sorin Romanescu, Ion Baciu Jr.,
Marius Mihalache, Teo Pop şi „JazzyBIT”, Liviu
Mărculescu cu grupul „Balkanamera”, Elena Gatcin, Alex Simu
& „Arifa”, grupurile „Blazzaj”,
„Trigon” etc. Recitalurile etalate pe scena Festivalului de Jazz de la Gărâna au venit să ilustreze o cuprinzătoare varietate de
subgenuri, specii, soluţii creative, policromii timbrale, metrici şi ritmuri, întruchipări stilistice mergând de la
swing-ul clasic şi blues la jazzul
modern de factură be bop, cool, hard
bop, free, fusion-jazz rock,
latino, culminând cu aspectări contemporane, inclusiv cu acele creaţii originale
raportate la / şi influenţate de / unele elemente folclorice caracteristice diferitelor
popoare, precum şi la muzica plăsmuită prin mijlocirea computerului – toate constituite inconfundabil sub zodia
inventivităţii fertile, a improvizaţiilor spontane. Astfel încât, salba ediţiilor festivaliere gărânene le-a
înfăţişat melomanilor realizări notabile proprii muzicienilor noştri dar în paralel au făcut cunoscute tendinţe,
orientări, arhitecturi expresive specifice jazzului actual în larg context periplanetar.
Cât priveşte privilegiile oferite în plus publicului, demne de semnalat sunt dreptul de a se mişca neîngrădit în
primitorul areal al Poienii Lupului, oportunităţile procurării din buticurile dispuse
lateral, de discuri, caiete-program, cărţi, afişe, suveniruri de tot felul, ca şi tentante specialităţi
gastronomice – laolaltă alcătuind un mirobolant microunivers de economie închisă, apt a se plia tuturor
doleanţelor.
Ar mai fi multe de istorisit despre întâmplări reţinute pe retina memoriei în cele peste o sută de seri ale
ediţiilor Festivalului... De pildă, la ediţia din iulie
2008, penultima formaţie care a urcat pe scenă, „Orient Express” în frunte cu
copilul teribil al Constanţei, pianistul şi compozitorul Harry Tavitian
a depăşit cu mult durata recitalului propriu, deşi grupul-epilog „Yellowjackets” aştepta
nerăbdător să cânte, mai ales că urma să plece în noaptea respectivă din Gărâna cu autobuzul spre a prinde avionul
care să-i ducă înapoi în SUA. Până la urmă artiştii americani au apucat să se producă în
Festival, însă liderul lor, saxofonistul Bob
Mintzer, ajuns acasă, l-a căutat şi l-a aflat on line pe
Tavitian, trimiţându-i un mesaj „bine simţit” despre oportunitatea ospitalităţii pe care ar
trebui să o demonstreze nişte demni artişti din ţara-gazdă!
De amintit şi surprinzătorul happening din ultima seară a ediţiei 2009 când, în răstimpul evoluţiei pe podium a
celebrului ghitarist John Abercrombie, diva turismului autohton (citiţi „ministră”) Elena
Udrea a găsit cu cale a se îndrepta hotărât spre zona VIP împreună cu suita proprie,
tocmai în timpul recitalului, direct prin faţa scenei...
pricină de intense huiduieli din partea publicului. Impacientat, vârstnicul, tolerantul muzician american a
exclamat: „What a f*ck was that?” – fiind rapid asigurat de către sunetistul scenei cum că nu el, ghitaristul, a
fost ţinta fluierăturilor... A urmat spre finalul serii o adevărată rupere de nori, o furtună violentă de vreo două
ore, răstimp în care spectatorii nu s-au clintit din Poiana Lupului, aşteptând liniştiţi
ca puhoaiele scurse din cer să se isprăvească, aplaudând apoi de parcă nimic nu se întâmplase, apariţia ultimei
trupe: Ulrich Drechsler - „Fortune Cookie”.
Sau situaţia în care, la ediţia din iulie 2019, a XXIII-a a Festivalului, autorul rândurilor de faţă i-a reproşat
bateristului lui favorit, afro-americanul Dennis Chambers (căruia el îi mai prezentase anterior de
trei ori apariţiile pe scene româneşti – Bucureşti 1993, Gărâna 2014 şi Gărâna 2017), că i-a furat numele cu
genericul noii sale formaţii. Comparaţi şi dumneavoastră:
„Moschulu” şi Moşu
Lungu!
Simptomatică pentru mult preţuita
sărbătoare muzicală a anotimpului estival – împlinind în anul de graţie 2021 un sfert de veac de existenţă
neîntreruptă în vrăjitul tărăm al regăsirii de sine, al fraternizării spiritelor, al triumfului artei cu majusculă
dar şi al comuniunii cu Mama Natură de o rară generozitate – s-a dovedit a fi, ediţie de ediţie,
statornicia cu care publicul cel fără de adăstare a urmărit până la fine derularea
scenică a fiecărei evoluţii festivaliere prelungindu-se mult după miezul nopţii – astfel încât, nimic mai firesc ca
entuziaştii fani, mai proaspeţi ca oricând, să ceară bisuri la ora două şi jumătate a dimineţii...
Urând tuturor ca audiţia „să fie într-un jazz bun!”, iată câteva stângace rime în loc de
epilog al acestor rînduri:
Cine n-a fost, – jinduiască,
Cine-a
fost, să-şi amintească
A reveni, să-şi dorească,
Iar la Fest ce va să nască
Cine-i prezent, să
trăiască,
Absenţii să-l pizmuiască!
Dragi gărâneni şi gărânence (fiindcă de orişiunde veţi fi venit, exact aceştia sunteţi, o
minunată familie timp de patru, cinci zile / nopţi în iulie ori august, la Gărâna şi împrejurimi) fie-mi permis să
profeţesc viaţă în-de-lungă Festinului muzical! Să ne auzim
şi să ne vedem sănătoşi şi la ediţia 100. Nu vă neliniştiţi, mai sunt doar 75 de ani!
Fugit irreparabile tempus!!
Jazz longa, vita brevis!!!
Moşu Jazz Florian Lungu
2 iunie 2021
|
