Arta Sunetelor

 

EDENUL JAZZULUI

Aproape că nu-mi vine a crede că pe răbojul timpului se vor fi săvârşit deja zilele, lunile, anii unui sfert de secol de când ardenta fervoare pentru jazz a unor timişoreni deţinători ai unor case de vacanţă în sate de munte din masivul Semenic, a legitimat – iniţial – geneza unor modeste, divertizante reuniuni muzicale între prieteni, expandate apoi prin vremi până la considerabila grandoare a unui eveniment de rezonanţă internaţională... un veritabil regal al artei sunetelor devenit cel mai amplu, mai reprezentativ, mai aparte JazzFest al României şi, concomitent, unul dintre cele mai viabile ale continentului!
De ce amplu, reprezentativ, aparte?
Amplu – fiindcă surclasând oricare altă manifestare similară de la noi, această fulminantă jubilaţie artistică estivală a cumulat sub generoasa umbrelă GĂRÂNA INTERNATIONAL JAZZ FESTIVAL evoluţiile pe amplasamentul scenic ale unui mare număr de muzicieni invitaţi anual din toate colţurile lumii timp de patru - cinci zile / seri / nopţi consecutive în mijlocul anotimpului estival, evoluţii dispuse în trei locaţii distincte (ne referim la perioada ante-pandemie); artiştii de pe podiumul principal aflaţi fiind în contact audio-video nemijlocit, stimulativ, cu un public prozelit însumând mii de fani (pe care îi denumeam deunăzi „acei împătimiţi melomani stătători pe copaci orizontali sub clar de lună”).
Reprezentativ – prin promovarea unor personalităţi accentuate ale genului, atât din context autohton, cât şi mulţi exponenţi de indubitabil prestigiu ai firmamentului mondial!!
Aparteprin altitudinea (la propriu, 1000 de metri; iar la figurat, din punct de vedere valoric) derulărilor faptului de cultură în aer liber sub noianul de aştri nocturni, într-un tulburător ambient natural; prin eforturile organizatorice impuse de obligativitatea asigurării, în lipsa unui potenţial energetic local preexistent, a disponibilului scenic cu întreg necesarul lui instrumental şi tehnic electric-electronico-acustic, ca şi, colateral, a utilităţilor HoReCa realmente neobişnuite, diferite de cele ale unui perimetru urban.

Cu adevărat mirabil s-a revelat a fi avatarul în sine al contexturii festivaliere – de la un şopron privat transformat temporar în sală de repetiţii, la curtea unui han găzduind recitaluri susţinute într-un chioşc ca acelea de fanfară, evoluţii sonore strămutate însă în cele din urmă în spaţioasa Poiană a Lupului, cu insolitele-i „fotolii de orchestră” – lungi trunchiuri de lemn culcate la pământ... La această locaţie li s-au adăugat alte două: vechea curte a hanului (dar cu o scenă nouă adevărată, special amplasată) şi biserica catolică din localitatea vecină Văliug, restaurată pe cheltuiala Festivalului. Iar dacă oameni dăruiţi „body and soul” muzicii precum notorii bănăţeni Marius GIURA 2020.jpgPuba Hromadka, Paul Weiner, Eugen Gondi, Kamocsa Béla, Johnny Bota, Liviu Butoi şi, în asociere cu ei, patronul hanului „La răscruce” din Gărâna, regretatul bijutier timişorean meloman Gigi Tăuş (1942 - 2019) şi-au înscris în 1997 cu entuziasm autografele pe actul de obârşie al noului Festival de Jazz, – cel care apoi i-a preluat  irevocabil frâiele, augmentându-l până la dimensiunile spectaculare actuale, a fost nimeni altul decât Marius Giura, şi el timişorean, demiurg care şi-a îngemănat efectiv propria raţiune de a exista cu destinele şi promoţia evenimentului! El este cel care a garantat continuitatea neştirbită, an de an, a succesiunii episoadelor festivaliere [25 de ani ═ 25 ediţii], inclusiv în vitrega perioadă a pandemiei, – aceasta în timp ce, în depănarea anuală a altor manifestări de gen, s-au semnalat regretabile hiatusuri...

Furat de fiorul ispititor al metaforei, adnotam într-unul dintre caietele-program ale faimosului act spectacular estival: „există un tărâm în creierii muntelui, paradisiac prin definiţie, intens verde de o reconfortantă tonalitate şi ozonat ca balsam olfactiv, aureolat cu magnifică inflorescenţă de stele clipind pe înserat din înaltul boltei, tărâm binecuvîntat de Cel de Sus... Mai este oare nevoie să-l numesc? Acolo, de ani buni se înfăptuieşte în plin anotimp solar un festin sonor fastuos ca anvergură, gustat de puzderie de audio-jazzofili, relevabil graţie amprentei valorice a artiştilor oaspeţi. Departe de toxina politicii, de letala poluare citadină, de înşelătoarea adrenalină a vrajbei umane, ne-a călăuzit în iulie torid spre arealul de mirifică vrajă al zonei Wolfsberg, cea mai pură emanaţie a creativităţii umane definită în semnificaţia celor patru magice litere: JAZZ!”
Căci am avut şansa, privilegiul, bucuria de a mă afla în proximitatea derulărilor scenice,  ca şi prin încăperile private ale culiselor, în invidiata ipostază de prezentator / coordonator al evoluţiilor de pe podium şi „rege al playlisturilor” (acele folii cu numele muzicienilor şi cu  instrumentele la care ei se produc, cu listele pieselor interpretate, cu titlurile, compozitorii şi duratele lor, adică acei parametri solicitaţi obligatoriu de asociaţiile drepturilor de autor). Am dat cu subsemnatu’ preţ de douăzecişidouă din cele douăzecişipatru de ediţii perindate până în prezent! Mărturisesc că în îndelungata mea carieră de anticipator al evoluţiilor scenice de jazz din România, cel mai „acasă” m-am simţit în Bucureşti (oraşul natal) şi la Gărâna (efectiv, o a doua „localitate natală” pentru mine). Aici am avut fericitul prilej să-i acreditez publicului pe cei 1168 de muzicieni (!!!) din peste treizeci de ţări, invitaţi în menţionatul sfert de secol (am avut curiozitatea să-i număr... copleşitoare cifră!), tot pe scenă eu cooperând împreună cu şeful Marius Giura la elucidările asupra numeroaselor evenimente conexe – lansări de cărţi, de discuri, expoziţii foto şi de artă plastică, filme, trupe de teatru şi chiar de...circ. Mi-am regăsit aici vechi prieteni, fie aceştia printre muzicienii practicanţi, fie printre conlocuitorii „riverani” – familii precum Koertvelyessy, Tăuş, Ocksenfeld, taica Lazăr cu ale sale Mariana, Mimi, Andreea, bunul prieten Titi Fiat – dar şi printre cei sosiţi la festival, apropiaţi mie sufleteşte – din Bucureşti sponsorul Sergiu Doru (la rându-i ctitor de festival în legendarul sălaş al lui Dracula, „Jazz at Bran Castle”), familia Paul şi Iulia Tutungiu (neguţători de miracole sonore pe discuri la Magazinul „Andante”), Voicu Rădescu (manager al Clubului de Jazz şi de Teatru „Green Hours”) şi înzestratul cronicar al întâmplărilor memorabile Denis Dinulescu, destoinicii componenţi ai echipelor de radio şi de televiziune din capitală, dar mai ales timişorenii (fără de care Festivalul nu ar fi existat): între aceştia – instrumentiştii fondatori înainte citaţi, remarcabilii sunetişti profesionişti diriguiţi de Dejan Feniaţ, experimentaţii fotografi Dragoslav „Daghi” Nedici şi – regretatul – Liviu Tulbure, artistul plastic nepereche Valeriu Sepi, scriitorii Adriana Cârcu, Tinu Pârvulescu, Petru Ilieşu şi mulţi alţii asemenea.
Fireşte, îl voi divulga cu deosebire pe împricinatul principal, salvamontistul sine qua non al jazzului gărânean (şi timişorean) Marius Giura care înainte de toate, a adus cu sine pe vârf de munte impunătoarea construcţie metalică a scenei, reinstalată în Poiana Lupului (procurată de el, fost inginer, de la o uzină timişoreană), plus seturi de instrumente „back stage” – pian, garnitură de tobe etc.; lipite de scena propriuzisă aflându-se acareturile imobile ale proprietarilor, Rudi & Lore Koertvelyessy. Domnia sa, infatigabilul, neliniştitul Marius Giura, investitor timp de 365 zile pe an în sofisticata problematică a Festivalului, implicând fără drept de apel întreaga-i familie (Gabi, Simona-Bebe, Cristina-Kitty, Uţu-Caius) şi alţi acoliţi reuniţi în Fundaţia Culturală Jazz Banat, şi-a asumat deloc facilele, dimpotrivă, complexele meniri de identificare a potenţialilor sponsori şi sprijinitori materiali în general, de selecţie a artiştilor români şi străini invitaţi să se producă pe amplasamentul scenic, de larga promoţie media a evenimentului, de conceperea şi de editarea caietului-program, de rezolvare a chestiunilor legate de transport (inclusiv traficul internaţional) şi cazare ale artiştilor şi echipelor tehnice... de alte inombrabile solicitări organizatorice de detaliu. Cu patos şi temeritate, Marius Giura a cutezat să acroşeze pentru podiumul festivalier de pe vârf de munte nume de primă mărime ale firmamentului internaţional de pe mai multe continente. Ne raportăm aici la cei mai importanţi: europenii Jan Garbarek, Lars Danielsson, Tomasz Stańko, Jacky Terrasson, Trilok Gurtu, Eberhard Weber, John Surman, Leszek Możdżer, Dominique Di Piazza, Nils Petter Molvaer, Bugge Wesseltoft, Arild Andersen, Tord Gustavsen, Nik Bärtsch, Adam Bałdych, Dusan Petrović, Dan Berglund, Ulf Wakenius, Gyárfás István, Jarosław Smietana, Jean-Luc Ponty, Paolo Fresu, Daniele Di Bonaventura, Frederik Köster, Sławek Jaskułke, Louis Sclavis, Piotr Wojtasik, Enrico Rava, Biréli Lagrene, quintetul instrumental „Djabe”, „Bohem Ragtime Jazz Band”, The Lithuanian Jazz Trio” ş. a.; americanii Charles Lloyd, Steve Hackett, Stanley Clarke, Joey DeFrancesco, Ralph Towner, Dave Holland, Stanley Jordan, Bela Fleck, John Scofield, Victor Wooten, Bob Mintzer în fruntea grupului „Yellowjackets”, Mike Stern, Anthony Jackson, John Abercrombie, Scott Henderson, Dennis Chambers şi grupul „Moshulu” etc.; de pe alte meleaguri Hiromi Uehara, Nguyen Le, Tigran Hamasyan, Gonzalo Rubalcaba, Roberto Fonseca, Avishai Cohen-contrabasistul şi Avishai Cohen-trompetistul; iar dintre jazzmanii români să-i menţionăm selectiv pe Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Mircea Tiberian, Anca Parghel, Romeo Cozma, Pedro Negrescu, Eugen Gondi, Jean Stoian, Harry Tavitian şi al său „Orient Express”, Liviu Butoi, Paul Weiner, Puba Hromadka, Kamocsa Bela & Johnny Bota cu colectivul lor „Bega Blues Band”, Toni Kühn, Ozana Barabancea, Puiu Pascu, Peter Wertheimer, Nicolas Simion, Luiza Zan, Emil Bîzgă, Cătălin Milea, Garbis Dedeian, Elena Mîndru, Irina Sârbu, Marius Preda, Emy Drăgoi, Alex Man, Sorin Romanescu, Ion Baciu Jr., Marius Mihalache, Teo Pop şi „JazzyBIT”, Liviu Mărculescu cu grupul „Balkanamera”, Elena Gatcin, Alex Simu & „Arifa”, grupurile „Blazzaj”, „Trigon” etc. Recitalurile etalate pe scena Festivalului de Jazz de la Gărâna au venit să ilustreze o cuprinzătoare varietate de subgenuri, specii, soluţii creative, policromii timbrale, metrici şi ritmuri, întruchipări stilistice mergând de la swing-ul clasic şi blues la jazzul modern de factură be bop, cool, hard bop, free, fusion-jazz rock, latino, culminând cu aspectări contemporane, inclusiv cu acele creaţii originale raportate la / şi influenţate de / unele elemente folclorice caracteristice diferitelor popoare, precum şi la muzica plăsmuită prin mijlocirea computerului – toate constituite inconfundabil sub zodia inventivităţii fertile, a improvizaţiilor spontane. Astfel încât, salba ediţiilor festivaliere gărânene le-a înfăţişat melomanilor realizări notabile proprii muzicienilor noştri dar în paralel au făcut cunoscute tendinţe, orientări, arhitecturi expresive specifice jazzului actual în larg context periplanetar.
Cât priveşte privilegiile oferite în plus publicului, demne de semnalat sunt dreptul de a se mişca neîngrădit în primitorul areal al Poienii Lupului, oportunităţile procurării din buticurile dispuse lateral, de discuri, caiete-program, cărţi, afişe, suveniruri de tot felul, ca şi tentante specialităţi gastronomice – laolaltă alcătuind un mirobolant microunivers de economie închisă, apt a se plia tuturor doleanţelor.
Ar mai fi multe de istorisit despre întâmplări reţinute pe retina memoriei în cele peste o sută de seri ale ediţiilor Festivalului... De pildă, la ediţia din iulie 2008, penultima formaţie care a urcat pe scenă, „Orient Express” în frunte cu copilul teribil al Constanţei, pianistul şi compozitorul Harry Tavitian a depăşit cu mult durata recitalului propriu, deşi grupul-epilog „Yellowjackets” aştepta nerăbdător să cânte, mai ales că urma să plece în noaptea respectivă din Gărâna cu autobuzul spre a prinde avionul care să-i ducă înapoi în SUA. Până la urmă artiştii americani au apucat să se producă în Festival, însă liderul lor, saxofonistul Bob Mintzer, ajuns acasă, l-a căutat şi l-a aflat on line pe Tavitian, trimiţându-i un mesaj „bine simţit” despre oportunitatea ospitalităţii pe care ar trebui să o demonstreze nişte demni artişti din ţara-gazdă!
De amintit şi surprinzătorul happening din ultima seară a ediţiei 2009 când, în răstimpul evoluţiei pe podium a celebrului ghitarist John Abercrombie, diva turismului autohton (citiţi „ministră”) Elena Udrea a găsit cu cale a se îndrepta hotărât spre zona VIP împreună cu suita proprie, tocmai în timpul recitalului, direct prin faţa scenei... pricină de intense huiduieli din partea publicului. Impacientat, vârstnicul, tolerantul muzician american a exclamat: „What a f*ck was that?” – fiind rapid asigurat de către sunetistul scenei cum că nu el, ghitaristul, a fost ţinta fluierăturilor... A urmat spre finalul serii o adevărată rupere de nori, o furtună violentă de vreo două ore, răstimp în care spectatorii nu s-au clintit din Poiana Lupului, aşteptând liniştiţi ca puhoaiele scurse din cer să se isprăvească, aplaudând apoi de parcă nimic nu se întâmplase, apariţia ultimei trupe: Ulrich Drechsler - „Fortune Cookie”.
Sau situaţia în care, la ediţia din iulie 2019, a XXIII-a a Festivalului, autorul rândurilor de faţă i-a reproşat bateristului lui favorit, afro-americanul Dennis Chambers (căruia el îi mai prezentase anterior de trei ori apariţiile pe scene româneşti – Bucureşti 1993, Gărâna 2014 şi Gărâna 2017), că i-a furat numele cu genericul noii sale formaţii. Comparaţi şi dumneavoastră:
„Moschulu” şi Moşu Lungu!      
Simptomatică pentru mult preţuita sărbătoare muzicală a anotimpului estival – împlinind în anul de graţie 2021 un sfert de veac de existenţă neîntreruptă în vrăjitul tărăm al regăsirii de sine, al fraternizării spiritelor, al triumfului artei cu majusculă dar şi al comuniunii cu Mama Natură de o rară generozitate – s-a dovedit a fi, ediţie de ediţie, statornicia cu care publicul cel fără de adăstare a urmărit până la fine derularea scenică a fiecărei evoluţii festivaliere prelungindu-se mult după miezul nopţii – astfel încât, nimic mai firesc ca entuziaştii fani, mai proaspeţi ca oricând, să ceară bisuri la ora două şi jumătate a dimineţii...
Urând tuturor ca audiţia „să fie într-un jazz bun!”, iată câteva stângace rime în loc de epilog al acestor rînduri:

Cine n-a fost, – jinduiască,
Cine-a fost, să-şi amintească
A reveni, să-şi dorească,
Iar la Fest ce va să nască
Cine-i prezent, să trăiască,
Absenţii să-l pizmuiască!

Dragi gărâneni şi gărânence (fiindcă de orişiunde veţi fi venit, exact aceştia sunteţi, o minunată familie timp de patru, cinci zile / nopţi în iulie ori august, la Gărâna şi împrejurimi) fie-mi permis să profeţesc viaţă în-de-lungă Festinului muzical! Să ne auzim şi să ne vedem sănătoşi şi la ediţia 100. Nu vă neliniştiţi, mai sunt doar 75 de ani!

Fugit irreparabile tempus!!
Jazz longa, vita brevis!!!

public Garana 2020.jpg

Moşu Jazz Florian Lungu
2 iunie 2021

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg

Afis_Tusnad Rock 2021.jpg

Afis_Darmanesti Blues.jpg