Dintre file de muzică (5)

Am ajuns la episodul cu numărul cinci al călătoriei noastre, în lumea tipăriturilor ce au ca subiect principal muzica, Arta Sunetelor. S-au adunat ceva cărţi de la precedenta noastră recomandare, astfel că este imperios necesară o nouă recomandare, mai ales pentru această perioadă dificilă prin care trecem cu toţii. S-au scris multe despre această pandemie, s-au dezbătut la radio şi la televizuini cu oameni de ştiinţă, epidemiologi sau psihologi, dar nu s-au spus pe şleau două lucruri. În cuvinte simple, pe înţelesul mulţimii, gloatei… Primul se referă la incapacitatea de a gestiona un număr mare pacienţi îmbolnăviţi simultan, numărul total de paturi ATI funcţionale la noi în ţară fiind de circa o mie şi ceva. Al doilea lucru tăinuit de autorităţi este faptul că foarte multe persoane din diaspora, care se întorc acum grăbiţi de Paşte, nu au asigurare medicală. Nici în ţara de adopţie, nici în ţara de obârşie. Întrebarea vine de la sine? Ce s-a făcut în aceşti 30 de ani? S-a dormit bine mercy, în Parlament, la Guvern sau oriunde în administraţiile locale, iar absolut toate partidele s-au complăcut în această stare de letargie mioritică. Unde era atentă lumea? La cancan-ul tembelizoarelor! Cultura? Aproape nicăieri. O avalanşă de informaţii prost interpretate, vădit tendenţioase, triplate de o explozie de fake-news, caricaturi şi poante rudimentare, expediate prin toate mijloacele posibile, Whats App, Facebook, Viber, e-mail-uri etc. etc. Toate cu subiecte strict legate de Covid 19 şi/sau sex. Nu vă spun aceste lucruri ca să vă înspăimânt, o face preşedintele nostru tăcând în fiecare zi, de la pupitrul naţiunii (Care naţiune? Au distrus toate fabricile şi uzinele „epocii de aur”, altă absurditate trecută cu vederea de istorici!), ci pur şi simplu vi le reamintesc la ceas târziu, de redeşteptare, măcar parţială, prin această cultură a cărţilor, încă nepieritoare. Amintiţi-vă de perioada Cenaclului Flăcara, ce putere avea muzica şi versurile din acele spectacole asupra tinerilor, şi mai amintiţi-vă de Cornel Chiriac pe câţi a educat muzical… Acum aveţi răspuns la întrebarea: De ce avem muzică proastă la radio şi TV?

Amintiri despre Sorin Tudoran****

Am să încep cu una din necesităţile istoriei rockului românesc, Amintiri despre Sorin Tudoran, o culegere de amintiri, mărturii, scrisori de la oamenii care l-au cunoscut pe SORIN TUDORAN, adunate de soţia sa, Dorina Niculina RUS. Numele semnatarilor sunt: George Volceanov, Doina Gecse Borgovan, Doru Rocker Ionescu, Radu Ioan Lupaşcu, Ion “Nelu” Stratone, Tudor Runcanu, Adriana Barna, Nancy Silviu Brandes, Moldovan Cornel Radu, Costi Cămărăşan, Gabor Mihat, Florin-Silviu Ursulescu (RIP), Nagy Stefan, Dan Igreţiu, Mircea Vlad, Tamas Gabor, Puiu Haţeganu, Mircea Drăgan, Mihai Cernea, Virgil Mihaiu, Ica Moca (RIP), John Feraru, Creţu Alexandru, Ionica Munteanu, Gergely Laszlo, Daniel Nicolas.

În cele 168 de pagini ale cărţii încă nelansate oficial de prestigioasa editură, Tracus Arte, Dorina a ştiut să închege povestea regretatului chitarist al celebrului grup Chromatic, înfiinţat în 1967 la Cluj-Napoca. Prima formulă a fost de trio: Sorin Tudoran - chitară solo (“student anul III, Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj, este fondatorul şi instructorul formaţiei. Cântă la chitară solo şi voce. Pe lângă chitară cântă cu uşurinţă la orgă fiind şi un bun baterist.“), Iuliu Merca - chitară bas, voce (“ultimul cooptat în formaţie - 21 de ani, este basistul şi solistul vocal principal. Vocea lui amplă şi generoasă permite o încadrare perefectă a formaţiei în stilul white blues, stic caracteristic formaţiei Cream. Cânta şi la alte instrumente tubă, baterie, pian“), Dan Igreţiu – baterie (“21 de ani, student anul IV la Stomatologie – baterist şi solist vocal. A studiat un timp îndelungat pianul. La baterie cântă din 1966“) (extrasele din paranteze provin din arhiva Mihai CroCo Manea). Nu am să povestesc mai multe despre Sorin Tudoran, el este binecunoscut cititorilor revistei noastre virtuale, mai ales prin interviul pe care i l-am luat în anul 2008 (tot pe acea pagină îl puteţi asculta cu un inedit remix; de asemeni, Tudoran mai apare ca invitat pe două piese ale trupei Phoenix, Balaurul şi Pasărea Roc(k)-and Roll, CD din 1997 - Aniversare 35). Sunt ceva ani de atunci şi interviul a circulat cu ştirea sau fără acceptul meu în lung şi-n lat. Unii au ştiut că (şi) interviurile sunt protejate de drepturi de autor, alţii l-au copiat cu neruşinare. Acum este aşezat la loc de cinste în cartea de faţă, capitolul 2, paginile 15 - 34. Sunt recunoscător Dorinei pentru acest frumos gest şi neapărat, nu uit să mulţumesc şi postmortem, regretatului nostru prieten, Silviu Aioniţă, cel care mi-a făcut cunoştinţă cu Sorin! Mai întâi, am stat de vorbă cu Sorin zile şi ore în şir - minimul unei convorbiri telefonice fiind de şase ore! -, i-am câştigat încrederea şi aprecierea. Bineînţeles că, am stat la taclale mai mult despre muzica din vremea lui, i-am amintit pe toţi cei care au însemnat ceva în muzica românească, am despicat firul în patru şi apoi, l-am pus la curent cu “mersul” din prezent, al acestei mişcări cu iz de industrie din România (Aşa s-a născut şi prima întâlnire a lui Sorin Tudoran cu publicul din Big Mamou, la un memorabil concert George Baicea Blues Band). După aceea am discutat despre interviu, i-am prezentat o schiţă de conversaţie, am conceput şi trimis întrebările. Sorin a fost de acord, a înregistrat răspunsurile, mi le-a trimis în format mp3, eu le-am transcris, după care i-am dat împreună forma finală, adăugând fotografiile şi scanările primite de la Sorin prin Poşta Română. Rezultatele finale ale acestor dialoguri telefonice şi electronice le găsiţi în trei locuri: interviul publicat pe site-ul revistei virtuale Arta sunetelor, articolul Indolenţă, ignoranţă sau complot? şi, interviul cu Sorin Tudoran din primul meu volum al seriei de interviuri, Interviuri rock (carte editată de Blumenthal în 2012; unde mai puteţi citi şi alte discuţii deosebite cu muzicienii, Dan Andrei Aldea, Decebal Bădilă, Florin Ochescu, Tavi Iepan etc. etc.)

Revenind la cartea despre Sorin, mi-aş fi dorit mai multe fotografii cu el şi staţiile lui, cu trupele în care a cântat, în fine, cu cei care scriu şi fac referire la el în această preţioasă rememorare colectivă. Este singura lipsă a volumului, însă una care îmi limitează la patru stele această subiectivă apreciere.

Cartea se citeşte din prima pe nerăsuflate, însă se reciteşte mult mai atent, a doua oară, pentru a parcurge personalitatea artistului şi necuvintele spaţiilor albe. Am să dau câteva citate pentru a fi mai explicit. Un mic extras din scrisoarea lui Dan Andrei Aldea către prietenul lui Sorin Tudoran: “…Sorine, trimite-mi, bă, banda aia, că am nevoie de ea. Şi trimite şi o bandă goală, că am prins nişte discuri noi de chitară, pe care ar fi păcat să nu le ai şi tu imprimate, aşa sunt de mişto. Noi ne-am despărţit, deoarece Puiu, bateristul, va fi luat în armată. Eu mi-am făcut altă trupă, chitară baterie, bas, oboi şi cântăm bine (adică bine după mine, aşa că stau în faţa mea, chitarişti cu zecile, după cum ţi-am mai povestit, stau, cască gura şi fură ce pot, iar când discuţi cu ei după aia, doar cu prăjina le ajungi la nas, aşa mari sunt toţi, de zici că, după cum vorbesc, Clapton e un rahat faţă de ei).”

Un prieten şi un mare fan SORIN TUDORAN, profesorul universitar George Volceanov, amintea despre un concert de la Sala Palatului cu Roşu şi Negru ce îl avea invitat special pe

Sorin Tudoran pregătit să interpreteze celebra compoziţie Jimi Hendrix, Red House: “Vreau să spun că, în momentul acela, Sala Palatului s-a transformat într-o biserică, într-un templu, spectatorii au avut o experienţă unică şi irepetabilă pentru România… Toată lumea a intrat într-o stare specială, într-o transă pe care numai muzica instrumentală a lui Jimi Hendrix o poate provoca, or Sorin era singurul de până atunci şi de atunci încoace, capabil să producă o asemenea stare, în condiţiile în care Jimi Hendrix nu a cântat niciodată pe o scenă din România.”

Un muzician faimos în România, atât cu trupa cât şi în nume personal, Costi Cămărăşan, spune despre Sorin: ”...Era un poliinstrumentist: dacă trecea la bas, era, clar, cel mai bun basist din România, dacă trecea la clape, era cel mai clăpar, nu mai zic de chitară, ştia şi muzicuţa, l-am auzit cântând şi vocal, dar aici nu excela. Mi-a aduc aminte că şi-a modificat o chitară, chiar a fost o premieră mondială, de atunci nu s-a mai făcut aşa ceva. El a transformat gâtul într-o doză, deci a făcut o doză pe toată lungimea gătului, a bobinat câteva luni şi s-a prezentat la un festival în Cehia, unde i-a lăsat pe toţi cu gura căscată.”

În fine, colegul său de trupă, doctorul Dan Igreţiu, îşi amintea: ”...am cântat la Costineşti trei luni, în 1969... atunci a apărut vaporul eşuat, noiembrie 1968, şi s-a perindat pe acolo toată studenţimea română, viitori artişti şi actori, mari amatori de jazz şi rock... Primul festival studenţesc de muzică pop...la Casa de Cultură Grigore Preoteasa şi gala la Sala Palatului. Îmi amintesc că am rupt tot. Eu duceam ritmul. Ăsta a fost specificul meu! Merca era un basist foarte bun, iar Sorin era un chitarsit solo cum nu mai văzuse Bucureştiul... Ce-am făcut noi a fost UNIC. Am făcut câteva imprimări cu Chromatic la radio. Lidia Boeriu s-a ocupat foarte mult de noi. La fel şi fraţii Ursulescu. Florin mi-a spus că toată Fonoteca este depozitată la Jilava în condiţii jalnice... Sorin a fost cel mai cumpătat dintre noi. Nu bea, nu fuma...”

Amintiri despre Sorin Tudoran este un document valoros mai ales pentru posteritate, o dovadă clară a existenţei rockului românesc pe aceste (prea) frumoase plaiuri de basm.

Povestiri din vremea de după****

Cărţile Adrianei Cârcu au mai fost lăudate la rubrica noastră, fiind extrem de utile pentru istoria rockului românesc şi nu numai. Cartea de faţă, apărută la editura Brumar din Timişoara în 2014, este rodul întâlnirilor cu 12 artişti timişoreni, dintre care numai trei sunt muzicieni ai oraşului de pe Bega, iar restul intervievaţilor întregesc spectrul artelor cunoscute sau altfel spus, mai puţin mediatizate în media românească. Astfel, aflăm cu bucurie despre un artist vizual, Daniela Orăviţanu, făuritoarea unei lumi interioare din propria realitate, o acumulare a propriei existenţe, dominată de „raţionament, tensiune, forţă, expresie, sensibilitate, rigoare, dar şi un fel de răzvrătire”. Am să (mai) dau un citat pentru rotunjirea autoportretului: „Arta modernă are un anumit mediu de rezonanţă şi receptorul trebuie să aibă o pregătire minimală ca să o poată percepe, altfel degeaba încerci tu să găseşti nişte punţi de legătură, prin care să transmiţi tensiune şi forţă.” Avem de-a face cu o personalitate artistică dominată de respectul pentru muncă şi valorile culturale româneşti. Daniela Orăviţanu se destăinuie cu meticulozitate şi graţie scriitoricească. Este povestea unui artist plastic profesionist. Desen, pictură, gravură, grafică publicitară şi design vestimentar în admirabilul capitol: Când linia şi culoarea dau viaţă.

Alt fragment inedit pentru cititorii revistei virtuale, artasunetelor.ro, locul vostru de întâlnire cu muzica fără de moarte, este capitolul Despre frumoasa ordine a lumii, un periplu autentic în lumea copilăriei designerului Lavinia Sârbu, prima soţie a directorului postului de televiziune ProTV. Întotdeauna mi-au plăcut povestioarele copilăriei, ele aduc în prim plan acea frumoasă lume a inocenţei, a bucuriei descoperirii universului înconjurător. “Mergeam în parcul civic, unde era un câmp plin de ruine. Acolo alergam după fluturi, prindeam cărăbuşi şi şopârle mici, pe care le puneam în borcane şi le hrăneam.” Amintirile adolescenţei, primele iubiri, emoţiile examenelor, fiorul muzicii, primul fum de ţigară, toate acestea sunt plăcut conturate în paginile acestor mărturisiri sincere şi profunde. Nu este uitată nici povestea înfiinţării agenţiei Mediafax şi a postului de radio ProFM. Iată primii paşi în prezentarea vestimentară de la ProTV: „La început era degringoladă. Nu exista un buget şi nici departament de creaţie. Aduceam haine de acasă şi improvizam foarte mult. Le puneam prezentatoarelor eşarfe, ca să pară schimbate, tăiam şi modificam hainele noastre. După aceea am început să cumpăr materiale şi să le produc. Mi-am creat o firmă comercială, L&A, şi făceam design vestimentar pe bază de contract. Produceam cu un atelier de croitorie care făcea îmbrăcăminte după desenele mele. Există un aşa-zis desfăşurător în care se află toate datele, desenul, măsurile şi eşantioanele de material. Aici mi-a folosit foarte mult experienţa din atelierele de creaţie în care lucrasem.”

Alte frumoase începuturi, ale rockului românesc, sunt pe larg evidenţiate în interviurile cu Mircea Baniciu, Toni Kühn şi Ilie Stepan. „Îmi amintesc că într-o dimineaţă mergeam cu tramvaiul spre fabrica mamei şi am început să cânt de la ea din braţe de s-a făcut linişte în tramvai. La sfârşit au aplaudat cu toţii, iar vatmanul i-a proorocit mamei că am să devin muzicant.” (Mircea Baniciu) „Bunica mi-a cumpărat acordeon şi chitară. Eram abonaţi la ziarul german Neuer Weg. Eu aveam şase ani şi luam ziarul, îl pliam, făceam acordeon şi cântam toate piesele fantarei cu vocea. La care bunica a zis: ‘Der Buu Braucht a Akkordeon’. Începuse să meargă treaba cu colectivul, asta cred că era prin 1955. Statutul unei familii impunea să ai musai maşină de cusut şi un instrument muzical – un instrument de suflat sau acordeon, care era cel mai popular. Viori aveam în sat vreo două. Aşa că bunica a vândut o vacă cu 2900 lei, exact preţul unui acordeon...” (Toni Kühn) „Jucasem fotbal la şcoala sportivă, făceam antrenamente undeva în Freidorf, iar după aceea m-am transferat la Poli, la pitici. Jucam destul de serios, iar la meciurile mari eram copil de mingi. O dată după un antrenament, când am ajuns acasă transpirat şi plin de praf, profesorul Popescu mă aştepta deja la ora de chitară şi s-a cam supărat. I-a spus tatălui meu că sunt talentat, dar că trebuie să mă hotărăsc, pentru că o asemenea vocaţie are nevoie de toată energia. Tata mi-a explicat că nu poţi să le faci pe amândouă şi m-am hotărât să mă ţin chitară, pentru că îmi plăcea mai mult... Îmi amintesc foarte bine prima mea chitară. Mi-au cumpărat-o cu câtva timp înainte de a mi-o face cadou. Era o chitară normală, cu corzile îndepărtate, la care se cânta foarte greu. Până a venit domnul Popescu, am încercat să cânt cu o cheie de yale. După aceea mi-a dat el nişte pene cu care am învăţat să cânt. Să ciupesc corzile am învăţat de unul singur, pentru că nu prea aveai de unde să înveţi. Singurul om din oraş care pe atunci ştia chitară era profesorul Eduard Pamfil, dar el nu dădea ore. Studiase chitara la Paris în perioada interbelică...” (Ilie Stepan) Pentru cei nefamiliarizaţi cu numele celor trei muzicieni din elita Timişoarei, să amintim că: Mircea Baniciu (născut la 31 iulie 1949 la Timişoara) a fost vocea principală a trupei Phoenix, unul din cei patru corifei ai muzicii folk (ceilalţi trei fiind: Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş şi Mircea Vintilă) şi membru fondator al mult iubitului supergrup, Pasărea Colibri (alături de Mircea Vintilă, Florian „Moţu” Pittiș și Vlady Cnejevici), apoi Toni Kühn (născut la 20 iulie 1949 la Doneţk, Ucraina) este unul din veteranii jazzului şi bluesului din Banat, ureche absolută, chitarist şi claviaturist de excepţie, ce-a activat printre altele în grupurile Eugen Gondi Trio, Post Scriptum, Bela Kamocsa Trio, Dan Ionescu Electric Version, Moody Staff, Aisha şi Bega Blues Band, iar Ilie Stepan (născut la 24 noiembrie 1953 în Caransebeş) este liderul faimoasei trupe timişorene, Pro Musica, activă şi în prezent, cu care a creat prima operă folk (Creanga de cireș), primul concert în aer liber într-un spital de psihiatrie, primul concert în aer liber într-un penitenciar, şi de asemenea, este fondatorul mult apreciatelor creaţii personale, Stepan Project şi Stepan Project Blues Foundation.

Volumul Povestiri din vremea de după consemnează şi activitatea plastică a doi artişti emigraţi, pictorul Călin Beloescu şi sculptorul Ştefan Călărăşanu, ale căror încântătoare interviuri descriu frumoasa perioadă a copilăriei, petrecute la Cluj, respectiv la Drobeta Turnu-Severin. Sunt (alte) două interviuri interesante despre rostul artei, despre condiţia de artist plastic în România şi despre întreg procesul de „gestaţie” al unei creaţii vizuale.

Portretele acestui puzzle cărturăresc recompun o imagine pierdută a României, a pitorescului ei decor natural, a tandreţei umane şi a vredniciei genetice. Marius Giura, „promotorul nebun” al festivalului de la GĂRÂNA, este un alt fericit exemplu de „omul potrivit la locul potrivit”. Un ilustru festival de jazz despre care s-a auzit până dincolo de „graniţele” Europei şi pentru care, toţi cei prezenţi, fie pe scenă sau în public, simt bucuria sunetelor alese, al lucrului bine ticluit. Interviul cu Marius Giura descrie povestea unui „hippiot întârziat” de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej până la timpul prezent al marelui festival de jazz de la Gărâna. „Este drept ce spui că (festivalul) a dobândit un caracter fenomenal. Anul trecut am văzut nişte femei tinere, pe care le cunosc de când se jucau ca fetiţe în faţa scenei, venind la festival cu propriii lor copii. Deci lumea a început să realizeze că jazzul nu este atât de greu şi de inaccesibil după cum se credea.”

Interviurile biografice realizate de Adriana Cârcu continuă cu poetul şi activistul Petru Ilieşu, pentru care „Momentul Revoluţiei a fost unul de răscruce, care, pentru mine, ca şi pentru alţii, a fost benefic....schimbarea a fost fundamental pozitivă... îmi place foarte mult să coordonez, să organizez, să construiesc, să fac proiecte. Unul dintre ele este Timişoara Open Art City, care a devenit un brand al oraşului. Şi am reuşit să public mai multe cărţi.” (Petru Ilieşu)

Frumoasa lume a Banatului este evidenţiată în Povestiri din vremea de după şi prin prezenţa lui Viorel Marineasa, scriitorul, jurnalistul şi editorul, poreclit de breasla sa „fiara”, de la a cărui editură m-am bucurat prin 1996, de Prunele electrice ale lui Dumitru Ungureanu şi un an mai târziu, de cele Zece legende ale bluesului.

Ultimele două interviuri, pe care vi le recomand cu sinceritate, sunt ale regizorului Oscar Berger, monarhist convins, patron al ziarului Timişoara, prima publicaţie privată apărută după revoluţie, şi al actorului Ion Haiduc, urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linie descendentă a mamei, care a jucat în peste 30 de filme şi este artist pensionar al teatrului Nottara din Bucureşti. „Am dosar de revoluţionar, dar nu l-am depus niciodată, deoarece mi-am dat seama că nu am făcut ce-am făcut în zilele acelea pentru a fi recompensat.” (Ion Haiduc)

Absenţa fotografiilor este singurul minus, al cărţilor de interviuri ale Adrianei Cârcu (o fericită excepţie este JazzStories, ed. Brumar, Timişoara, 2016, volum în care fotografiile sunt excepţionale mărturii color, probabil, un unicat în România). Poate că nu este o scăpare a autoarei, ci doar a editurii, a editurilor în general, foarte atente la acoperirea cheltuielior de producţie, însă pentru posteritate, să nu ilustrezi încântătoarele mărturisiri, măcar cu o fotografie ce reprezintă actul artistic în cauză, mi se pare o lipsă neiertătoare. Un lucru bine făcut şi totodată bine ambalat ar fi adus autoarei şi editurii o reverenţă monarhică.

În finalul episodului nostru vom intra în lumea Nostimadelor muzicale culese de Johnny Bota (Ed. Eurostampa, 2019), un fel de Muză veselă (de George Sbârcea, Ed. Muzicală, 1969), a întâmplărilor amuzante din lumea jazzului. Johnny BOTA ştie bine că ”pentru umor există o anumită glandă, legată direct la IQ”. Nu este vorba de trupa britanică de neo-prog IQ, ci de acel coeficient care indică nivelul de inteligență al unei persoane. Aşadar, multe din fazele hazlii petrecute în timpul concertelor de jazz, înainte sau după terminarea lor sau pur şi simplu din viaţa muzicienilor de zi cu zi, au fost adunate de la prieteni sau cunoscuţi, pentru această antologie, de harnicul (contra)basist şi violonist timişorean. Cărticica are 147 de pagini şi este grupată evolutiv după apartenenţa la un grup muzical sau altul. La fel de nostime ca povestirile este şi numele ales capitolaşelor: Emanaţii jazzistice, p. 11 - 69 (vă prindeţi către cine ţinteşte jocul de cuvinte), Rock şi rockade, p. 73 – 96 (situaţii hilare din amintirile multor muzicanţi timişoreni şi numai…) şi Parasimfonice, p. 99 – 139 (momente delicate, pline umor, din viaţa muzicienilor de la Filarmonica Banatul, Opera sau Facultatea de muzică din Timişoara şi multe alte temple ale muzicii culte din ţară). Să notăm şi numele câtorva dintre autorii amintirilor adunate în carte: Johnny Bota, ”StrăMoşu” Florian Lungu (botezat aşa de Ioan Băcălete), Alex Vasiliu, Puba Hromadka, Bujor Hariga, Ilie Stepan, Lucian Petrila, Ionuţ Ştefănescu şi mulţi alţii. Antologia lui Bota poate fi apreciată şi ca oglindă a unei epoci din care personajele şi autorii textelor au făcut sau mai fac încă parte şi al căror parcurs muzical a fost presărat cu ghiduşii amuzante, cum este şi normal într-o societate în (de)plină consolidare. În fine, Nostimade muzicale este şi un frumos gest de recunoştinţă celor dispăruţi dintre noi şi amintiţi de autorii textelor. O remarcă deosebită pentru desenele amuzante ce însoţesc nostimadele din loc în loc. Făceam acea comparaţie cu cartea lui George SBÂRCEA, deoarece este tot o frescă a unei epoci, de astă dată mult mai îndepărtată de noi şi cu subiectul anecdotelor, aforismelor sau al instantaneelor muzicale, cum le numeşte autorul, fiind culese numai din zona clasică a spectrului muzical din perioada copilăriei noastre, a majorităţii celor menţionaţi în Nostimadele lui Bota. Dau un singur citat, de genul Ştiaţi că, suficient de hilaric şi astăzi: „Flautului i se spunea, acum o jumătate de veac, flută, la cantată: cântată, pianului: clavir, romanţei: romanţ, la vioară: scripcă, contrabasului: – cel puţin între muzicanţi – dulap sau baragladină, tobei mici: August-cel—prost sau treanca fleanca, cupletelor comice: şoşele, tobei mari, care la parăzile militare se afla la coada fanfarei, Ysilon sau Y grec, în timp ce talentul purta, câteodată, denumirea de panaş, iar ochestrea simfonică pe aceea de tutti-frutti!”

Ambele cărţi propuse de mine stârneşte, dacă nu neapărat râsul, măcar provoacă acea bună dispoziţie atât de necesară tuturor astăzi, tuturor celor care trăim o cu totul altă viaţă decât ne-am fi imaginat că poate fi verosimilă. Cartea, în general, îndeamnă la o reflecţie asupra propriei atitudini, şi de ce nu, şi a propriei culturi, în ceea ce ne priveşte, Arta Sunetelor.

În următorul episod al periplului nostru livresc vom citi şi recomanda noua carte a lui Doru Rocker Ionescu despre sfinxul muzicii rock româneşti, Dan Andrei Aldea. Cartea se numeşte Zbateri. Zboruri. Lumini şi este un produs al edituri CDPL Business (Casa de Pariuri Literare, 2020).

”Operele de valoare triumfă întotdeauna cu ajutorul timpului, însă muzicienii de valoare mor adesea de foame fără ajutorul cuiva.” (Camille Saint-Saëns)

Radu Lupaşcu
14 aprilie 2020

Foto: arhiva Dorina Niculina Rus, Marius G. Mihalache