Arta Sunetelor
Dictionar: Humble Pie Istoria grupului Humble Pie este indiscutabil legata de numele marelui chitarist, regretatul Steve MARRIOTT (nascut pe 30 ianuarie 1947, Bow, Londra si dececedat pe 20 aprilie 1991). Membru fondator al unei formatii celebre de la mijlocul anilor ’60, The Small Faces, Steve a inceput sa cante de la opt ani la … ukulele, o mini-chitara cu patru corzi (in fapt, o replica de plastic a acestui instrument traditional portughez!), daruita de tatal sau Bill Marriott, pianist de club. Impreuna cu parintii (mama sa, Kay canta la washboard), Steve a inceput sa cante din 1956 in vestitele puburi londoneze, la inceput mai mult de amuzament, insa din ce in ce mai serios, debutand la 11 ani in musicalul Oliver si fiind recrutat in grupul Artful Dodger, ce cantau sase nopti pe saptamana la New Theatre din vestul Londrei. A urmat trupa scolii, primul sau trio, iar la 16 ani in iulie 1963, a inregistrat primul sau single Give Her My Regards/Imaginary Love la casa de discuri Decca. Dupa o aparitie in filmul beat, Live It Up, ca baterist insa, Steve isi demonstreaza talentul muzical cantand cu The Frantiks, la pian, muzicuta sau vocal, multe dintre piese fiind cover-uri dupa hituri americane de R&B. Urmatorul grup remarcabil a fost The Moments, cunoscut mai mult ca Steve Marriott and the Moments, impresariati de managerul grupului The Who, Pete Meaden. Dupa 1964 inregistreaza si al doilea single in nume propriu, adolescentul Steve Marriott fiind noua senzatie londoneza. In 1965, Ronnie Lane (bas si voce), Kenny Jones (baterie), Jimmy Winston (la clape, dat afara de Steve si inlocuit de Ian McLagan inaintea primului album) si Marriott (chitara si voce) formau The Small Faces, ce debutau cu single-ul Whatcha Gonna Do bout It?/What’s a Matter Baby si odata cu urmatorul Sha-La-La-La-Lee/ Grow Yur Own au urcat rapid in topuri anuntand venirea primului album de succes, Small Faces lansat in luna mai 1966, tot la Decca. Numele trupei era la fel de cunoscut ca The Beatles sau The Rolling Stones, iar noul single All or Nothing rivaliza cu Eleanor Rigby. Dupa schimbarea casei de discuri si alegerea unei noi directii muzicale in pas cu vremurile, The Small Faces realizeaza trei noi albume, From The Begging, Small Faces II in 1967 si There are But Four Small Faces in februarie anul urmator. Insa albumul de referinta pentru Marriott si The Small Faces urma sa apara in iunie 1968, o inteligenta creatie pychedelica, Ogdens Nut Gone Flake, ce va deveni number one in clasamente timp de 19 saptamani, si un urias succes financiar pentru cei patru componenti (Steve avea 21 de ani!). Dar, dupa un album de raritati si cateva piese live – The Autumn Stone din martie 1969 – Marriott paraseste grupul pentru a forma Humble Pie, impreuna cu Peter Frampton (22.apr.1950, Beckenham) – alt copil minune al rock-ului! (muzician profesionist de la 16 ani!), Greg Ridley (23 oct. 1947, Membrii ramasi vor forma initial supergrupul Quiet Melon (cu Art Wood, Long John Baldry si Jimmy Horowitz) si ulterior The Faces cu Rod Stewart (ex. Jeff Beck) si Ron Wood (ex. Jeff Beck Group, ex. Creation si din anul 1975 va fi inlocuitorul lui Mick Taylor in Rolling Stones). Istoria grupului Humble Pie se imparte stilistic in doua perioade. Inceputul (trei albume de studio si unul in concert: As Safe As Yesterday, Town and Country iulie si decembrie 1969, Humble Pie 1970 si Rock On 1971) ce reprezinta prima perioada - un MINISUPERGRUP cu Marriot si Frampton (ex. Herd) - leaderi, Greg Ridley (de la Spooky Touth) - bas si Jerry Shirley la baterie (de la Little Women si Valkyrie) cu un rock cald, presarat cu formule specifice muzicii country sau blues-ului si incheiata cu magistralul concert Rock de la Fillmore East din New York (numarul 21 in Top UK). Si a doua perioada, dupa plecarea lui Frampton (ce va realiza in 1976, superbul Frampton Comes Alive, cel mai bine vandut dublu album de concert din istorie!) si venirea lui David ‘Clem’ Clemson (n. 5 sept. 1949, Tamworth, Staffordshire, ex. Colosseum si Bakerloo), care difera mult de prima, prin spiritul hard-rock mult mai aproape de sunetul dinamic cu care ne va obisnui Marriott pana la sfarsitul tragic al carierei sale (moare intr-un incendiu la domiciliul sau din Arkesden, Essex). Avea doar 44 de ani. In perioada 1972 – 1981, Steve Marriott a realizat cele mai importante creatii ale sale impreuna cu membrii Humble Pie. Dintre acestea o serie de patru consecutive - Smokin’ 1972, Eat It, Thunderbox ‘74 si Street Rats ’75 sunt expresia naturala, fireasca a rock-ului plin de forta, presarat cu accente de blues, dezvaluite fanilor cu argumentele unui profesionist al chitarei – personalitate, ingeniozitate si temperament. Radacinile R & B sunt mai vizibile ca oricand pe albumul Eat It, dublu-LP din 1974, in care una din fetele albumului este rezervata cover-urilor sensibilului subgen al muzicii rock, celelalte trei fiind materiale originale, cateva prelu(cr)ari si un live-set, ce reflecta dominanta principala a grupului – dinamica si expresivitatea incendiara din concert (Glasgow, Scotia). Discografia oficiala Pie mai contine opt compilatii si antologii, sase albume de selectii si concerte inedite, si inca doua albume de studio: On To Victory 1980 (o revenire dupa perioada solo, cu Shirley, Bob Tench ex. Streetwalkers si Jeff Beck, vocal si chitara si Anthony Jones la bas) si Go For Throat din 1981, ultimul album inregistrat cu Steve inainte de destramarea Humble Pie. Back On Track din februarie 2002, este un album nou, o reuniune a membrilor ramasi dupa disparitia marelui muzician, formula fiind: Jerry Shirley, Greg Ridley, Zoot Money, Victor Martin, Bobby Tench (a.k.a Bob Gass) si Dave ‘Bucket’ Colwell (ex. Bad Company). Cariera solo Post-Pie a lui Steve Marriott a fost relativ valoroasa, doar primul album de studio din mai 1976, Marriott, fiind important de retinut avand in vedere si componenta valoroasa: Ian Wallace baterie - ex. King Crimson, Mickey Finn chitara - ex. T-Rex, Greg Ridley, Damon Butcher – clape si Clemson (se numeau Steve Marriott All Stars Band). Dupa o reformare de scurta durata a fostului grup Small Faces (cu Ronnie Lane, Ian McLagan si Kenny Jones) si inregistrarea catorva albume, Steve si Leslie West de la Mountain incearca sa infiinteze un grup numit The Firm (a nu se confunda cu The Firm al lui Jimmy Page si Paul Rodgers!), iar apoi formeaza Packet of Three cu Jim Leverton, bas ex. Savoy Brown si Fallon Williams, baterie cu care a realizat un album de studio si unul in concert. Ultima incercare de revenire s-a numit 30 Seconds to Midnight, din 1989, o colectie de coveruri si piese noi cu Jim, Simon ‘Honeyboy’ Hickling muzicuta si fiul lui Ginger Baker la tobe, Kofi Baker. In aprilie 2001 (la zece ani de la moarte) memoria lui Steve a fost omagiata cu un concert sustinut la teatrul Astoria si la care au cantat Peter Framton (care acum traieste in America; de doua ori nominalizat la Grammy) revenit dupa 30 de ani si fostii membrii Pie, ‘Clem’ Clemson, Greg Riddley si Jerry Shirley. Un eveniment exceptional cu multi inviati printre care, Cat Stevens (Yusuf Islam), Kenny Jones, Ian McLagan, Noel Gallagher, Paul Weller, Rick Wills si Midge Ure. HUMBLE PIE reprezinta o felie dulce si aromata din istoria Rock-ului britanic, iar Steve Marriott un idol al generatiilor trecute ce cu siguranta vor (re)veni. Radu Lupascu Discografie Humble Pie:
|
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
