Arta Sunetelor
Dave Hole Aflat în topul celor mai buni muzicieni de slide din lume, australianul Dave Hole s-a născut în Anglia în anul 1948, pe 30 martie. Pe când avea 4 ani, familia sa se mută în oraşul Perth, pe coasta de vest a ţării cangurilor, a câinelui dingo şi a ornitorincilor. La şase ani, micul Dave a devenit interesat de chitară fiind influenţat de Muddy Waters, Robert Johnson şi Howlin’ Wolf, pe de o parte din blues-ul clasic şi, a lui Rolling Stones, Jimi Hendrix, Eric Clapton din rock, de cealaltă parte. Stângaci din naştere, Dave va alege să cânte cu mâna dreaptă condiţionat de accidentarea degetului arătătător la un meci de fotbal în copilărie. Acest “dezavantaj” îi va influenţa un stil propriu – cu adevărat finger-style - cu care se va face remarcat ulterior de casa de discuri Alligator Records. În 1972, se întoarce în ţara natală şi trece la profesionism. După un stagiu londonez de 2 ani, reuşeşte la numai 24 de ani, la revenirerea în Australia, să-şi închege primul său grup, numit Short Fuse cu care va concerta vreme de 20 de ani în cluburile de pe coasta de vest şi în orăşele cele mai îndepărtate de pe continent. Primul album, produs din fonduri proprii şi destinat în special fanilor săi ce-l însoţeau la jam-session-uri, este lansat în 1990 şi se numeşte „Short Fuse Blues”. Discul conţine în general coveruri, dintre care trei reluări excepţionale, după Peter Green („Albatross”), Jimi Hendrix („Purple Haze”) şi Robert Johnson („Travelling Riverside Blues”). Albumul conţine însă şi primele piese proprii, originale, în manieră blues-rock. Remarcabile sunt piesa titlu şi „Take A Swing” din finalul unui album dinamic, ce-i va aduce şi consacrarea în Statele Unite. O copie a acestui album ajunge pe biroul lui Bruce Iglauer şi ... Alligator decide să reediteze acest album. “Am ezitat să lansez un artist care în mod curent nu face turnee în State şi se află de cealaltă parte a globului!” Susţinerea şi promovarea lui Hole în elita artiştilor de blues contemporan a fost o alegere bună, după cum numai ascultându-i albumele ne putem convinge şi singuri. Rezultatele au fost mult peste aşteptări. Criticii din toată ţara l-au copleştit pe Hole cu laude şi mulţi admiratori noi l-au auzit pe Dave la radio, căci sute de posturi i-au tocit discul în heavy rotation ... Un succes firesc pentru care artistul a muncit mult şi a dovedit că numai cu pasiune şi talent, NU poţi face performanţă mondială (aviz amatorilor!). La album participă muzicienii: Ronnie “Greystok” Parker (percuţie), John “Hambone” Wilson (bass) şi Bob Patient (clape). Turneul ce a urmat din 1993 îi va asigura consideraţia publicului american, martor la un maraton artistic de invidiat - 50 show-uri în nouă săptămâni în principalele oraşe americane!!! Când veteranul rock-ului mondial Gary Moore a ascultat „Short Fuse Blues” a fost profund impresionat şi i-a lansat o invitaţie de a-l însoţi în turneul său European. Publicul a fost încântat de noua vedetă blues-rock, printre care şi Kirk Hammett, leaderul trupei Metallica, care a declarat: “His slide playing kills me." Un artist care a confirmat şi în Europa muzicienilor şi tehnicienilor în special albi... „Vibrato-ul este important în blues", declară Dave, “poate cel mai important care diferenţiază un interpret de altul.” Dar nici el nu-şi poate descrie propriul stil de vibrato, ci afirmă că acesta se schimbă de la o piesă la alta şi de la o stare de spirit la alta. Numele lui Dave Hole a devenit sinonim cu noţiunea de slide şi Dave e mulţumit cu atât. Consideră că se exprimă mai bine prin slide decât în orice alt limbaj. Albumul ce-a urmat la casa Alligator, „Working Overtime”, a convins până şi pe adepţii purismului din blues-ul american că Dave Hole este “magnific, ameţitor, aproape de necrezut!” Toţi muzicieni cu har au câte o creaţie de mare valoare în discografia lor. Pentru Dave aceasta este „Working Overtime” cu 11 piese proprii dintre care 2 coveruri după Muddy Waters, piesa „I can’t be satisfied” şi „Key to the highway” a tandemului Charles Segar - William Broonzy. Cele 9 compoziţii proprii sunt reflexia emoţiei exprimate atât de convingător tehnic şi afectiv. Particularitatea specifică, soundul slide, domină aceste piese accentuând pasiunea şi tehnica admirabilă a alunecării cu bottleneck pe gâtul chitarei. Una din piesele mele preferate este cea din deschidere, „Nobody hear Me Crying”, cu care artistul lansează invitaţia la lecţia de blues-rock-slide. Ora trece pe nerăsuflate, deopotrivă cu desele intervenţii solo, ce carecterizează această melodicitate dinamică şi armonică. Vocea lui Dave, asemănătoare cu a venerabilului John Mayall, este la prima vedere sărăcăcioasă, în comparaţie cu acordurile solo-slide dar, exprimă convingător sensul şi cauza textului din lirica de blues. Dacă doina românească se sfieşte să-şi strige durerea cu voce tare, blues-ul prin tradiţie face acest lucru, apăsat şi fără menajamente vocale. Comparaţia cu doina noastră populară, aş dori să o limitez numai la cele stări emoţionale (triste) din blues pe care le auzim de exemplu la piese de genul „It serves you right to suffer” (a lui J. L. Hooker) sau „Baby, please don't go” ( a lui Muddy Waters). Ar trebui să găsesc şi un gen similar pur românesc şi pentru compoziţiile a căror sens al textelor denotă bucuria şi plăcerea vieţii, dar mă tem să nu fiu greşit neînţeles comparând-o cu muzica de petrecere (fie ea şi lăutărească). Aşa că, revin cu precizarea pertinentă cum că talentul muzicianului de blues Dave Hole este de netăgăduit, chiar dacă pentru mulţi vocea ar trebui să (pre)domine ambianţa de bună dispoziţie creată de sfâşietoarele intevenţii soloistice slide. Dar, cum Dave are răspuns la toate întrebările, veţi descoperi în finalul acestui disc, o piesă instrumentală de mare sensibilitate, în manieră Snowy White, cu care aprecierile laudative sunt real dovedite. Albumul este indispensabil colecţionarilor şi muzicienilor a căror pasiune este blues-ul modern electric. ”Când cânţi blues, nu ajungi printre maeştri decât la 90 de ani… hai, poate şi la 80.” De aceea, nimeni nu poate spune că vremea lui a trecut, dar la 59 de ani, felul lui de a cânta s-a schimbat oare cu trecerea timpului? Dave râde. „Sunt mai lent." Clasamentul Billboard din 1995 situează albumul “Steel on Steel locul” pe locul 13, iar în cel din 1997 Hole ocupă locul 15 cu “Ticket To Chicago”! „Dave Hole e unul dintre cei mai buni chitarişti de slide din toate timpurile. Alunecările sale neîncetate şi solourile pătrunzăoare, cu linie unică, te izbesc ca un camion rămas fără frâne pe o şosea în pantă.” - Detroit Free Press.
Discografie: “Short Fuse Blues”**** – 1992; Radu Lupaşcu |
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
