Arta Sunetelor

 

Cultura documentarului rock (1)

Ar trebui să fiu în asentimentul tuturor cititorilor noştri cu acest miniserial de recomandări, din nebănuita lume a documentarului. Nu există în spectacolul televiziunilor de la noi această îndrumare (cum este la Arte, de exemplu). De ce sunt sceptic? Deoarece mulţi români sunt agresiv de clevetitori la adresa celor care oferă informaţie rumegată. E plin facebookul de aceşti sicofanţi atotştiutori. Am totuşi convingerea că bunul simţ va triumfa peste eructaţiile indivizilor fără obraz. Este foarte bine când un film sau un documentar naşte controverse şi apare dialogul, se ivesc discuţiile constructive din care, cei de pe margine, cititorii, pot trage concluzii pro şi contra. Obiectivitatea jurnalistică este doar o ţintă. Perfecta unanimitate nu există, iar mica noastră introducere este menită să vă atragă spre cercetare şi vizionare şi nu spre cârcoteală surdă. Arta documentarului va ieşi în evidenţă!

Once Were Brothers: Robbie Robertson and The Band (r. Daniel Roher, 2019)****

Once Were Brothers 2020.jpgJaime Royal "Robbie" Robertson avea 24 de ani când compunea primele cântece cu The Band pentru celebrul Music from Big Pink („most influential record in the history of rock and roll”, Capitol Rec., 1968). Regizorul Daniel Roher era de aceeaşi vârstă când producea documentarul Once Were Brothers: Robbie Robertson and The Band, biopic inspirat de cartea Testimony, o autobiografie Robbie Robertson lansată în anul 2016. „My rock ’n’ roll heroes”, cum îi numeşte Roher, sunt protagoniştii acestui film document, chiar dacă conceptul poveştii se bazează pe naraţiunea din prezent a lui Robbie Robertson, chitaristul, vocalistul şi autorul celor mai multe compoziţii The Band, depozitarul unor adevăruri de necontestat!

Meritul regizorului şi al producătorilor este unul de substanţă. Ei au făcut să conteze acest biopic în istoria rockului, închegând o poveste credibilă şi viabilă peste veacuri. Chiar dacă, Eric Garth Hudson CM^ (n. 2 august 1937), celălalt membru supravieţuitor al grupului, nu a comentat în niciun fel acest film, fiind retras din viaţa artistică (alături de soţia sa în Woodstock, N.Y.), şi din cauza vârstei, verosimilitatea confesiunilor din concordanţa interviurilor încheagă edulcorat frăţia şi camaraderia acestui cvintet celebru (format din patru canadieni şi un american), un unicat în istoria muzicii rock. Fricţiuni şi adversităţi au existat şi vor mai exista întotdeauna, dezmembrările, concedierile, schimbările de componenţă, accidentele, fiind prerogativele nebuniei rockului.

Cu toate că, Once Were Brothers este o călătorie confesională a lui Robertson, Martin Scorsese, Brian Glazer și Ron Howard, producătorii acestui film documentar - nume de rezonanţă în cinematografia mondială, The Last Waltz, Oscar pentru The Departed, apoi Rush, Apollo 13 şi Pavarotti, The Beatles, 2 Oscaruri pentru A Beautiful Mind, 2001 -, au urmărit ca firul acestei poveşti să (sur)prindă durabilitatea şi trăinicia închegării şi consacrării The BAND în istoria Rockului.

Documentarul are un punct de vedere bine definit, fraternitatea membrilor The Band. Însă, povestea The Band nu ar fi putut exista fără Robbie Robertson, care just, recunoaşte: “This is one of the most unusual stories of a band.”

Totul a început în sălbăticia rezervaţiei indiene Six Nation, Canada, când Robbie a simţit chemarea muzicii. Primii paşi în lumea muzicală din Toronto i-a făcut alături de Little Caesar and the Consuls, după care şi-a alcătuit propriul grup, numit iniţial Robbie and the Rhythm Chords, apoi Thumper and the Trambones, şi ulterior l-a redenumit, Robby the Robot (după numele personajului Robby The Robot (din filmul Forbidden Planet, lansat în 1956, în regia lui Fred M. Wilcox, cu Walter Pidgeon, Anne Francis, Leslie Nielsen, Warren Stevens). La o emisiune TV din 1959 se întâlnesc cu Ronnie Hawkins and the Hawks, una din cele mai bune trupe de rockabilly din acele vremuri, de pe întreg globul! Din acea trupă, Robbie avea să-l remarce pe Levon Helm, bateristul blond al grupului lui Ronald Hawkins, OC^, (născut pe 10 ianuarie 1935, la două zile după Elvis Presley), grup originar din Statele Unite, dar care s-a remarcat după 1958, mai mult din turneele susţinute în... Canada, „The Promised Land for Rock and Roll”, ţară a cărui rezident va fi din 1964.

Robbie was street hip. He was a hell of a young man.” (Ronnie Hawkins)

Robbie avea 15 ani când a compus primele două piese pentru trupa lui Hawkins: Hey Boba Lou şi Someone Like You (Ronnie Hawkins And The Hawks Mr. Dynamo, 1960, Roulette Records). Ronnie a apreciat talentul, dăruirea şi conştiinciozitatea lui Robertson, oferindu-i postul de basist în The Hawks.

Fac o mică paranteză. Sunt convins că mulţi dintre tinerii noştri cititori nu cunosc numele Ronnie Hawkins, celebrul muzician fiind apreciat ca un autentic promotor de talente în Canada, întocmai celebrilor îndrumători din Regatul Unit, Alexis Korner şi John Mayall. Astfel, trebuie să ştiţi că două din trupele lui Hawkins vor deveni faimoase, The Hawks, care s-a coagulat în trupa de spate a lui Bob Dylan şi ulterior se transformă în THE BAND, iar Full Tilt Boogie Band devine trupa cu care Janis Joplin lansează celebrul album The Pearl (Columbia, 1971) ce îi aduce consacrarea. Apoi, Robbie Lane and the Disciples, Crowbar, Bearfoot şi Skylark sunt alte patru trupe lansate de Hawkins şi devenite celebre în Canada. Printre alţi elevi faimoşi ai profesorului „Rompin' Ronnie” îi descoperim pe David Clayton Thomas de la Blood Sweat and Tears, celebrul chitarist Roy Buchanan, muzicianul Lawrence Gowan (care a venit la noi cu The Aristocrats!), Burton Cummings de la Guess Who și David Foster, câştigător de 16 premii Grammy. Înainte de-a închide paranteza, mai trebuie spus că, în 1989 la evenimentul dedicat „distrugerii” zidului Berlinului, Ronnie a fost invitat să cânte alături de The Band, iar în 1992, el va concerta la petrecerea inaugurală a fostului președinte Bill Clinton, unul dintre cei mai mari fani ai grupului The Hawks.

The Band prindea contur. Levon Helm şi Robbie Robertson au devenit prieteni la cataramă şi au reuşit să închege cea mai bună trupă de spate pentru Hawkins, din toată Canada. Şi au găsit-o! Au venit pe rând, Richard, Rick şi Garth, au început să cânte în diverse cluburi, toate cu accesul tinerilor de peste 21 de ani. De aici încolo, totul pare a fi fost scris în stele. Întâlnirea cu Bob Dylan la recomandarea lui John Hammond, turneul alături de Dylan, un fiasco de neimaginat, atât pentru deţinătorul Nobel-ului pentru Literatură în 2016, cât şi pentru The Band. Acest fapt a determinat dezertarea lui Levon Helm care nu mai simţea acea interacţiune artist-public, dimpotrivă, îl deranjau cumplit huiduielile. Vă tot spuneam că nu puteţi sta în case şi urmări concerte gratis de pe tube. Altora mai aroganţi le spuneam că nu pot emite păreri şi mai ales nu pot critica evenimentele artistice live, dintr-un turn de fildeş, acele trupe sau artiştii ce evoluează pe o scenă de concert, decât dacă au simţit, alături de ei, acea vibraţie magnifică, a unui concert pe viu.

Pentru The Band vor urma anii cei mai frumoşi, reuniunea din subsolul unei case roz extrem de renumite, pentru pregătirea primului album (Music from Big Pink, Capitol, 1968), debutul infernal de la Winterland, San Francisco 1969, iar pentru Robbie, frumoasa şi stabilă viaţă de familie. „My family was my saving grace!” Însă, perioada de timp prin care treceau era umbrită de abuzul muzicienilor de substanţe halucinogene şi fluctuaţiile de personalitate, Robbie fiind singurul cărora le putea face faţă. Tot din acest documentar aflăm de ce Robbie va rămâne singurul compozitor pe ultimul album înregistrat în această formulă, Stage Fright, 1970. Când era, practic, începutul sfârşitului.

Deşi Robbie nu era efectiv liderului grupului, în fapt nimeni nu era, producătorul David Geffen a intuit că Robertson este acea forţă motrice capabilă să mişte grupul în direcţia de el voită. Astfel el le-a oferit în 1974, o vacanţă în Malibu, „another twilight zone experiment”*, fapt ce s-a dovedit un stimulent creativ inteligent, ce se va concretiza într-un un turneu de mare succes împreună cu Dylan şi va culmina cu excepţionalul concert, de Ziua Recunoştinţei, bănuiesc, arhicunoscut de cei mai mulţi dintre cititorii noştri, THE LAST WALTZ. A fost ultima dată când au mai cântat împreună, pe aceeaşi scenă, toţi cinci, odată fraţi... răstimp de şaisprezece ani.

When the light goes out / And you can't go on / You miss your brothers / But now they're gone / Mm, uh... / When the light goes out / We go our own way / Nothing here but darkness / No reason to stay / Oh, once we're brothers / Brothers no more / We lost a connection / After the war / There'll be no revival / There'll be no one cold / Once were brothers / Brothers no more / When that curtain comes down / We let go of the past / Tomorrows another day.” (Once Were Brothers, piesa a doua de pe ultimul album solo Robbie Robertson, Sinematic, 2019)

Complexitatea poveştii Once Were Brothers se remarcă şi prin alăturarea de imagini rare de arhivă, cântece inedite, nemaiauzite, și de asemeni, interviuri nepărtinitoare cu mulți dintre prietenii și colaboratorii lui Robertson, printre ei aflându-se Bruce Springsteen, Eric Clapton, Van Morrison, Martin Scorsese, Peter Gabriel, Taj Mahal, George Harrison, Dominique Robertson* (fosta soţie a lui Robertson), Ronnie Hawkins, John Hammond şi mulţi producători, promotori, jurnalişti sau fotografi celebri, contemporani ai istoriei The Band. Una din acele rare fotografii, îi surprinde pe cei cinci, din spate, stând (puţin) înghesuiţi pe o bancă de... 4 locuri. Cine credeţi că dă impresia că a prins (totuşi) un loc pe bancă?

Once Were Brothers este ars poetica ambiţiosului şi victoriosului Robbie Robertson și istoria unuia dintre cele mai viabile grupuri din istoria muzicii populare, The Band. Vă sfătuiesc să-l vizionaţi cu prioritate, iar dacă nu cunoaşteţi (cumva!) faimosul The Last Waltz (Warner, 1978) sau la fel de celebrul Festival Express (r. Bob Smeaton, Frank Cvitanovich, 2003) şi albumele amintite de mine mai sus (inclusiv al doilea intitulat The Band, Capitol, 1969!), vă rog să le programaţi spre vizionare, respectiv audiere.

"The Band was greater than the sum of their parts!" (Bruce Springsteen)

Radu Lupaşcu
8 iunie 2020

^CM; OC = Ordinul Canada este o decoraţie națională canadiană, a doua distincţie de onoare pentru merite culturale.

ZZ Top: That Little Ol' Band from Texas (r. Sam Dunn, 2019)****

ZZ Top That Little Ol Band from Texas 2020.jpgO altă poveste la fel de interesantă şi captivantă este cea a trioului ZZ Top originar din Houston, cel mai vestit oraş din statul TEXAS. Alături de cei trei, Billy Gibbons, Dusty Hill şi Frank Beard, găsim aici alţi nativi de faimă ai industriei muzicale americane: Kenny Rogers, Guitar Shorty, P. J. Proby, Beyoncé, Ghetto Boys, Travis Scott etc. La noi în ţară, judecând după interesul scăzut pentru concertul de la Bucureşti (să ne amintim că pe 20 octombrie 2009, biletul minim la concertul ZZ Top era de 90 lei şi că Sala Polivalentă s-ar fi putut umple...), pot comenta că încă nu sunt bine cunoscuţi sau promovaţi. Deh, la noi sunt „celebrii” neica nimenii malaxorului de sunete de la Untold, spre exemplu. O promovare de excepţie pentru „muzica” degeaba. Iar pentru blues (şi) rock (şi) boogie, avem o discriminare prin omitere, de pe posturile de radio şi TV. Şi când te gândeşti că personajul DRACULA ne aparţine! Ne-ar fi făcut cea mai bună reclamă planetară, însă noi avem tot timpul alte priorităţi şi interese... pensii speciale, traseism politic şi cumetrii, deturnări de fonduri, privatizări pe ochi frumoşi, ajutoare sociale etc, etc. Nimic pentru România, totul pentru ei!

ZZ TOP au devenit faimoşi prin bărbile de pomină cu care au atras atenţia în anii ‘80 şi cu care au lustruit acest trademark, aproape mistic. Documentarul regizorului canadian („vinovat” şi de alte patru reuşite biopice: Metal: A Headbanger's Journey, 2005); Rush: Beyond the Lighted Stage, 2010; Hip-Hop Evolution, 2016; Super Duper Alice Cooper, 2014) le face cunoscută această incontestabilă ascensiune, în tradiţia poveştilor americane cu final fericit. La început a fost talentul incontestabil al chitaristului Billy F. Gibbons (William Frederick Gibbons, n. 16 decembrie 1949, Houston), cunoscut şi ca The Reverend Willie G., şi imbatabila lui secţie ritmică: chitară bas - Joseph Michael "Dusty" Hill (n. 19 mai 1949, Dallas) şi baterie - Frank Lee Beard (n. 11 iunie 1949, Frankston). Gibbons debutase la mijlocul anilor ’60 cu The Moving Sidewalks, un quartet de blues rock, de factură psihedelică, cu care îl impresionase pe Jimi Hendrix şi îl însoţise în deschiderea primului său turneu american. De cealaltă parte, basul şi toba, se rodaseră în circuitul celor trei oraşe texane, Dallas - Fort Worth – Houston, cu trupa American Blues, al cărui chitarist principal era fratele mai mare a lui Dusty, Rocky Hill. O ferice conjunctură astrală face ca, Shufle in C, primul jam a celor trei, să sedimenteze începutul unei poveşti care încă durează. Documentarul de faţă, începe aproape în acelaşi stil cu cel al regizorului Jörg Bundschuh, creatorul frumoasei călătorii To Tulsa and Back, On Tour with J.J. Cale (2005), omagiind certitudinea şoselelor americane, cele pentru care această muzică a fost şi va fi, partenerul activ de călătorii. Pe tot parcursul poveştii, foarte bine sudată documentaristic, atât imagistic cât şi auditiv, sinceritatea celor trei este deplină. Gibbons a deconspirat (şi) influenţa muzicală, trupa The 13th Floor Elevators (formată de vocalistul Roky Erickson, cântăreţul la ulcior electric, electric jug - Tommy Hall şi remarcabilul chitarist - Stacy Sutherland) fiind prima dintre trupele americane ce se autodefineau cu psychedelia acelor vremuri. Beard accentuează faptul că ei îşi doreau să sune întocmai Cream sau Jimi Hendrix Experience. Astfel, ei au căutat împreună cu Bill Ham, - primul lor impresar, un tip dur, hotărât, aidoma „colonelului” Tom Parker (faimosul impresar danez al lui Elvis) -, şi cu inginerul Robin Brians de la Robin Hood Studios (primele 4 albume au fost înregistrate aici!) acest sunet dens care să le definească provenienţa texană, atitudinea şi energia seducătoare. Robin ne oferă detalii tehnice precise despre acest sunet al grupului, amănunte pe care cei responsabili cu muzica (de valoare) din România ar trebui să le cunoască. Brown Sugar le-a titularizat acest Texas blues rock sound odată cu apariţia primului lor album, ZZ Top's First Album, lansat în ianuarie 1971, la Casa de discuri London Records. În fine, Hill recunoaşte că ei nu sunt o trupă de blues, ci doar, interpreters of the blues, cu toate că muzica lor are obârşie comună cu tocmai acel blues pe care-l ascultau la radiourile pirat din Mexic, posturi ilegale în Statele Unite.

So, ZZ Top play the blues, but they dont sing the blues. They turns blues into party music.” (Robin Brians)

Primul album, primul turneu, primul şi singurul spectator din... Alvin, Texas. Da, ei recunosc cu nonşalanţă că, la unul din primele lor concerte din turneul de promovare, au avut doar un singur spectator în orăşelul Alvin, localitate faimoasă pentru sala de baseball a celebrului jucător, Nolan Ryan aka The Ryan Express. Consacrarea avea să vină odată cu participarea la festivalul de blues din Memphis, alături de mari nume ca: Muddy Waters, Freddy King, Albert King, “Lightnin'" Hopkins, Fury Lewis etc. A fost prima conexiune Texas meets Tennessee.

De aici, firul poveştii sare nemotivat peste albumul cu numărul doi, Rio Grande Mud, trecând direct la Tres Hombres, faimos pentru primul lor mare hit, La Grange. Păcat că, sunt rătăcite importante piese ale puzzle-ului imaginii timpurii a trioului, amănunte pe care ar fi fost bine să le aflăm şi să le avem incluse în acest documentar pentru posteritate, mai ales că, el nu parcurge absolut toată cariera artistică de peste 50 de ani a trupei, ci doar desprinderea din Austin şi cucerirea topurilor din anii ‘80.

O altă mare lovitură a impresarului trupei a fost încluderea trupei în deschiderea concertelor The Rolling Stones din Hawaii. O alegere reuşită, însă nu tocmai pe gustul presei, bulversată şi confuzată de acest succes neaşteptat al unei trupe de cowboy, în jeanşi, cizme şi pălării texane, numită ironic, That Little Ol' Band from Texas. Bill Ham a reuşit să transforme acest nume în renume, angajându-l pe Howard Bloom (Michael Jackson, Prince, Styx, Kiss, Billy Joel, Peter Gabriel), pentru a se ocupa de imaginea ZZ Top. Bloom a reuşit să transmită mândria de-a fi texan şi a oferit lumii diorama unui ecosistem viu, inventând acel faimos turneu, ZZ Top Worldwide Texas Tour!, iar Bill Ham a dovedit că este un bun strateg şi un mare patriot. Imaginea ZZ Top contopită cu a sondelor petroliere, cu chipul bivolului, a văcuţei cu coarne lungi, a vulturului negru (laolaltă cu şerpi, porci peccari, în fact, a unei mici grădini zoologice!), a prezentat întregii lumi cultura statului cu o singură stea pe drapel.

They grew up in a country with its own founding fathers, and they were not George Washington and Thomas Jefferson. Their founding father was Sam Houston.” (Howard Bloom)

După acel turneu istovitor, mai ales pentru Frank Beard, înfăţişarea bărboşilor apărea în urma celor 3 ani de relaş (aici includem şi episodul cu clinica de dexintoxicare pentru Frank!), bărbile lungi ale lui Dusty şi Billy oferindu-le acea marcă inconfundabilă, echivalentă cu blues-rock-ul texan. Avem aşadar, o nouă versiune scenică ZZ Top, noi influenţe muzicale, venite de astă dată din zona punk, noul contract cu colosul Warner, totul suprapunându-se cu apariţia MTV-ului şi a fascinantelor sale videoclipuri. Colecţionarii purişti vor vedea această transformare, această decapitare (numele noului album, Degüello înseamnă decapitare în limba spaniolă) a muzicii de început, ca un compromis spre cucerirea maselor largi de ascultători, adepţi ai noului concept de televiziune, ce cucerea tot mai mulţi fani, încă din anul 1997. Din acest moment, ZZ Top se desparte de trecut. Videoclipul lor la Gimme All Your Lovin, conţine trei elemente şablon pentru conturarea imaginii trupei, Eliminator Red Car, the "ZZ Keychain" şi în primul rând „the Three ZZ Girls”. ZZ Top va aduna audienţă din toate ungherele culturii populare, ce va rămâne alături de ei, atât timp cât industria muzicală şi cinematografică le vor hrăni apetitul erotico-recreativ cu noi aventuri conjucturale. Odată devenită industrie de masă, arta sunetelor îşi pierde din calitatea ei principală, stimularea imaginaţiei. Dacă te învârţi numai în zona de entertainment a televiziunilor strict comerciale, rişti să ajungi un consumator inconştient al prostului gust şi vei fi dominat toată viaţa de „fratele mai mare” din umbră. Albumul Eliminator a fost şi va rămâne un produs comercial de masă şi o schimbare majoră pentru ZZ Top. Un boom pentru industria muzicală americană şi o imagine pe placul tuturor. Detectorul senzorial pe deoparte şi ingeniozitatea regizorilor au făcut ca această înfăţişare să devină trendy, cool şi stilish pentru eternitate. Cine-i vede prima oară se întreabă... oare bărbile lor sunt reale? Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor măşti? Cum arată cei doi bărboşi în realitate? Trebuie să vadă acest documentar dacă chiar îi interesează. ZZ Top: That Little Ol' Band from Texas are şi o secţiune bonus, cu cinci capturi live din arhivele Ham şi încă patru piese înregistrate special pentru acest documentar la Gruene Hall, cea mai veche sală de dans din Texas, construită în 1978, funcţională şi în prezent.

This is the first ever beard harmonic!” (Joshua Homme)

Radu Lupaşcu
1 iulie 2020

Miles Davis: Birth of the Cool (r. Stanley Nelson, 2019)****

Miles Davis Birth of the Cool 2020.jpgUn documentar care certifică clasicismul muzicii de jazz. Ce muzică ascultaţi? Cred că fiecăruia dintre dvs. vi s-a adresat această întrebare, cel puţin o dată în viaţă. Cel mai bun răspuns ar fi acesta. „La crème de la crème!” Acesta este rostul acestor documentare şi audiţii, pe care vi le recomandă, în special, revista virtuală, artasunetelor.ro. Să puteţi să discerneţi ce-i mai bun, din ce vi se oferă. Asta dacă primiţi ceva la radio sau TV. Dacă nu, ştiţi ce să căutaţi, pe internet sau în magazinele de muzică. Gustul pentru jazzul rafinat va veni totuşi treptat, întrucât această frumoasă lume muzicală are derive fluctuante, între sublim şi declin, iar timpul nostru este mai preţios astăzi, ca niciodată. De aceea, este bine să-i pătrundeţi esenţa, ascultând mai întâi, epoca clasicismului din jazz.

Sonoritatea sa admirabilă, aproape nevibrată, sensibilitatea comunicativă dar interiorizată, ce dezvăluie un univers propriu, i-a atras pentru ani în şir aprecierea maximă, la nenumărate concursuri.” (Mihai Berindei)

Miles atingea perfecţiunea notei muzicale. O rostogolea peste audienţa înmărmurită şi stimula evoluţia jazzului spre o nouă expresie, o rezonanţă ce va fi numită simplu, “cool”. O respiraţie intimă, răcoritoare, a unui stil înfierbântat de ornamente diligente, expresioniste, tributare perioadei 1925 – 1935, linia şi ritmul muzicii de pe strada 53 din New York.

Epitetul cool, care se foloseşte astăzi în diverse emisiuni de televiziune şi chiar la radiouri, nu are legătură cu jazzul sau personalitatea lui MILES DAVIS. Din punctul meu de vedere, este o accepţiune incorectă şi brambureşte limba română. Aşa cum, de exemplu, am mai spus asta, este şi imperativa formulare: „Îmi cer scuze!” După părerea mea, nu este corect! Cei care am fost la Blues Cafe pe vremuri îşi aduc aminte de discuţia mea cu Moţu! El ne spunea tuturor că a se prezenta scuze, este cea mai corectă şi frumoasa adresare. Şi eu spun că e frumos să îţi prezinţi scuzele cuiva, pentru o greşeală, faptă, decât să CERI scuze. Poţi să ceri doar să te ierte… să spui că îţi pare rău. Dacă le ceri, înseamnă că le soliciţi. „Cel mai simplu, ca să nu fii acuzat de preţiozitate, e să ceri iertare.” Revenind la omul cool de astăzi, să amintim că dicţionarul explicativ al limbii române atribuie două sensuri acestui neologism, primul fiind - manieră reținută, interiorizată, de interpretare în jazul modern, iar al doilea sens este trecut la argouri şi este definit ca grozav, extraordinar, formidabil, nemaipomenit. O limbă plină de epitete, oare ne mai trebuia încă unul, împrumutat din engleză, pentru caraghiozlâcurile vedetelor de mucava?

Muzica a fost mereu un blestem pentru mine. Am simţit mereu o pornire să cânt. E cel mai important lucru din viaţa mea. Merg la culcare şi mă trezesc cu gândul ăsta. E mereu prezentă. Are prioritate absolută”- sunt cuvintele lui Miles narate de actorul Carl Lumbly. Documentarul regizorului Stanley Nelson (The Black Panthers: Vanguard of the Revolution, 2015; Freedom Riders, 2010; American Experience, 1988) face parte din colecţia American Masters a televiziunii PBS, care produce biografii ale personalităţilor lumii culturale americane (din aceeaşi serie vă recomand, Clint Eastwood: Out of the Shadows, al regizorului Bruce Ricker!). Realizarea lui Nelson respectă cursul cronologic şi biografic al unui geniu autentic, însă scoate în evidenţă multe din faţetele sumbre ale acestuia, puţin cunoscute publicului, cu care (se) explică multe din sincopele carierei sale artistice. Documentarul are suficiente exemple muzicale audio şi video pentru a vă familiariza cu atmosfera generală, configuraţia istorică, precursorii jazzului modern, eroii zilei, colegi în acel „laborator unic de cercetare şi creaţie muzicală” în care a intrat şi-a dezvoltat excepţionalul său spirit novator. Cu toate acestea, vă recomand, cu insistenţă, să ascultaţi integral albumele la care se face trimitere, şi în special, pe cel al cărui nume a inspirat filmul de faţă.

Frumuseţea acelei piese şi frumuseţea trompetei lui Miles au făcut din bebop un gen muzical ce putea fi acceptat de toată lumea.” (George Wein)

Muzica este o formă inteligentă de comunicare cu masele, iar acest succes aduce unui muzician, satisfacţia talentului şi a strădaniei sale. Cum a reuşit Miles să-şi cucerească audienţa şi criticii? Prin simplitate şi loialitate faţă de Arta Sunetelor. Atunci când a creat Kind of Blue totul era precis imaginat, gândit şi notat de Miles. Fără partituri. Acest album de geniu nu poate fi pus la îndoială, aşa cum nu poate fi explicat textul sacru al Bibliei.

Creaţia sa are puritate, nobleţe, orizont şi înălţime. Alternanţă şi contrast evolutiv, o antiteză ritmică între relaxare şi dans bine temperat. Această capodoperă, pe care o poţi asculta de mii de ori, de tot atâtea ori îi vei re-descoperi frumuseţea şi te va re-cuceri cu noi valenţe melodice, pentru care eşti tot mai pregătit să le asimilezi. Să nu uităm ce muzicieni avea Miles în trupa sa, când a lansat Kind of Blue: Julian "Cannonball" Adderley – alto sax, John Coltrane – tenor saxofon, Bill Evans – pian, Paul Chambers – contrabas, Jimmy Cobb – baterie. Însă, aceşti mari muzicieni nu au fost singurul sprijin al reuşitei lui artistice.

După cum ştim cu toţii, muza bună inspiră, iar în cazul lui Miles au fost patru domniţe care l-au fermecat şi stimulat pe deplin. Prima a fost actriţa şi cântăreaţa de cabaret Juliette Gréco (n. 7 februarie 1927), muză a cercului celebrilor filosofi, scriitori şi artişti francezi din din arondismentul 6, Saint-Germain-des-Prés din Paris, cum ar fi: Jean-Paul Sartre, Jacques Prévert, Boris Vian, Albert Camus, Jean Cocteau etc. Relaţia lui Miles s-a sfârşit brusc, conform spuselor lui „Nu mă căsătoresc cu ea fiindcă sunt îndrăgostit de ea. O iubesc.”. Din păcate, realitatea a fost alta, Julietta avea o relaţie amoroasă cu excepţionalul muzician şi şef de orchestră, Quincy Jones...

Actriţa şi balerina afro-americană Frances Taylor Davis (n. 28 septembrie 1929 – d. 17 noiembrie 2018) „dotată” cu cele mai frumoase picioare din industria divertismentului american, a părăsit luminile rampei Broadway-ului pentru a se dedica casniciei cu Miles, influenţându-i evoluţia, direcţia muzicală şi chiar pozând pentru coperţile albumelor Someday My Prince Will Come – 1961 şi ESP - 1965. O căsătorie, ce părea fericită, s-a sfârşit după doar 6 ani, din cauza violenţei lui Miles, datorate misoginismului, dependenţei de cocaină şi al abuzului de alcool.

Frances a fost cea mai bună soţie pe care am avut-o! Mi-am dat seama cât de urât am tratat-o şi că s-a terminat.” (Miles Davis)

Ideile curg, discurile se adună, iar Miles descoperea noi căi de expresie şi conjuncţie cu alte forme muzicale. Bitches Brew schimba faţa muzicii de jazz. O tapiţerie de sunete care te cucereşte cu fiecare demers al muzicienilor prezenţi pe dublul album. Bitches Brew este un tipar pentru jazz fusion, şi prima mare reuşită din punct de vedere financiar! Cu fiecare nou album, Miles revoluţiona jazzul. Modul în care cânta era diferit de ce se făcuse până atunci. Influenţele jazzului cu muzica funk se materializa în albumul On The Corner, caracterizat de scriitorul Greg Tate ca: „...muzică de junglă cosmică. Atunci am înţeles că Miles era un mare preot voodoo al muzicii.

Rătăcirile sale amoroase sunt neobişnuite, iar cariera în impas. Cicely Tyson l-a motivat şi ajutat să treacă peste această perioadă neagră, ce putea sfârşi tragic. A revenit din nou pe scenă având alături (alţi) doi tineri muzicieni de excepţie: Mike Stern şi Marcus Miller. Albumul The Man with the Horn consfinţea revenirea după şase ani de repaos total.

Pictoriţa Jo Gelbard îi va încuraja talentul, fiindcă Miles dorea tot mai mult să picteze sau să deseneze. Era un (alt) nou început pentru Miles.

Primul album cu casa de discuri Warner Records, admirabilul Tutu, este fructul colaborării cu Marcus Miller, o dovadă a profunzimii componistice şi o mărturie a progresului muzicii sale. Coperta albumului, creată de Eiko Ishioka a primit premiul Grammy în 1987.

Miles Davis: Birth of the Cool oferă şi câteva concluzii telespectatorului, cea mai concludentă fiind a prietenului său din copilărie, Cortez McCoy: „Era ca un frate care făcea tâmpenii, dar pe care îl acceptai aşa cum era. Era veritabil. Autentic. Nu vor fi mulţi ca Miles.

Pentru amatorii de cancan, documentarul pare searbăd, fără flecăreli ieftine de tembeliziune mioritică. Pentru mine este încă o dovadă a geniului lui Miles surprins între două prize de cocaină şi o nouă aventură amoroasă, o mini-istorie serafică a celui mai influent muzician din perioada de după cel de-al doilea război mondial. Însă, îl aştept şi pe următorul... În concluzie, aveţi trei documentare (musai) de văzut pentru posibilul arest la domiciliu, de toamnă... Iar pentru cei nefamiliarizaţi cu aceste genuri muzicale, mai multe alternative culturale incontestabile.

Radu Lupaşcu
13 iulie 2020

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tusnad Blues Sept.2020.jpg

Afis_Ordean 45 de ani.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg