Concursul internaţional „George Enescu”, ediţia a XV-a

E în plină desfăşurare Concursul Internaţional „George Enescu” aflat, iată, la ediţia a XV-a. Primele 5 ediţii au avut loc din trei în trei ani, în 1958, 1961, 1964, 1967, 1970, iar după o întrerupere de 21 de ani, Concursul s-a reluat în 1991. Până la ediţia a 13-a, toate ediţiile s-au desfăşurat în acelaşi timp cu Festivalul Internaţional „George Enescu”, având în juriile sale muzicieni prestigioşi, de la Yehudi Menuhin la Dan Iordăchescu. Dacă prima ediţie, cea inaugurală, Concursul a avut doar două secţiuni, vioară şi pian, de la ediţia a doua şi până la ediţia a XII-a, s-a adăugat secţiunea canto, ca la ultimele ediţii să apară secţiunile violoncel şi compoziţie, dar să dispară, din păcate, secţiunea canto, care dădea un farmec şi o atractivitate în plus acestui tip special de eveniment. 

Evident, este special, fiindcă în Concurs se întrec tineri muzicieni, Concursul fiind o pepinieră a viitorului muzicii. Şi să ne gândim numai la faptul că în acest an, prestigiosul Concurs enescian a atins cifra de aproape 200 de concurenţi la cele patru secţiuni, fără să atingă însă performanţa de la ediţia precedentă, care a numărat 240 de concurenţi. Foarte mulţi concurenţi provin din Asia, ba unii câştigători care reprezintă alte continente, alte ţări, sunt născuţi în Asia, cum s-a întâmplat la secţiunea violoncel, cum vom vedea. Dar toate continentele sunt bine reprezentate. 

Importanţa acestui eveniment, cu focarul la Bucureşti, a impus ca de la ediţia a XIV-a, din 2014, Concursul să se despartă de Festival şi să se desfăşoare ca un eveniment de sine stătător, din doi în doi ani, alternativ cu Festivalul. Este un mare câştig, Concursul având şansa să devină mai important decât Festivalul, deşi el are un mare handicap, acela al publicului, care nu vine la concursul tinerilor precum la concertele mari din cadrul Festivalului. Dar are un avantaj primordial, sunetul curat, pur, fiindcă tinerii evoluează la Ateneu, una dintre cele mai perfecte săli de muzică din lume, cu o acustică desăvârşită, în timp ce Festivalul are programate concertele cu orchestrele mari la Sala Palatului, cu o acustică potrivită pentru Congresele PCR. Şi acolo se duc aplaudacii sau melomacii, cum i-am numit noi, de regulă, spectatori ocazionali sau snobi. 

Gândit bine, Concursul poate căpăta în timp importanţă de Festival al Noului Val, Festival al Viitorului, unde vor veni, cu siguranţă, spectatori iniţiaţi, cu adevărat iubitori ai muzicii. Şi este o şansă enormă să vezi la lucru tineri în floarea împlinirii muzicale, care în anii următori se dovedesc a fi staruri ale muzicii internaţionale. Nemaivorbind de avantajul enorm de a asculta muzică de calitate într-un Templu al muzicii, Ateneul Român, cum nici o înregistrare din lume nu-i poate concura acustica. 

Şi pentru a atrage un public mai numeros, această ediţie a XV-a a iniţiat recitaluri susţinute de câştigătorii ediţiei trecute a Concursului, tineri muzicieni care deja s-au impus pe scenele internaţionale. Câştigătorii ediţiei precedente a Concursului, Eun-Sun Hong, Ştefan Tarara, Josu De Solaun, au avut recitaluri, la care s-au adăugat şi 3 recitaluri ale unor prestigioşi membri ai juriilor din acest an: David Geringas, Florin Croitoru, Peter Donohoe. Iată un pas important spre ideea de care am vorbit.  

Vom reveni.

Grid Modorcea
19 septembrie 2016

Câştigătorii Concursului Internaţional „George Enescu”, secţiunea violoncel

La secţiunea violoncel s-au înscris 86 de concurenţi din toate colţurile lumii. După cele trei etape de concurs, au ajuns în finală Anastasia Kobekina (Rusia), Mon-Puo Lee (Spania) şi Zlatomir Fung (Statele Unite ale Americii), ultimii doi arătând după nume că lumea a devenit un imperiu fără graniţe, un coreean reprezentând Spania, iar un polonez chinez America! Toţi trei sunt înzestraţi, nu ştiu dacă sunt cei mai buni dintre cei 86 de concurenţi, eu i-am ascultat şi pe alţii, şi parcă aş fi avut alte preferinţe, dar aşa a decis juriul, un juriu supercompetent, alcătuit din 8 membri, renumiţi violoncelişti, în frunte cu preşedintele lui, lituanianul David Geringas, deşi în program era anunţată rusoaica Natalia Gutman, supranumită „regina violoncelului”. Juriul a desemnat câştigătorii, în ordinea:

Premiul I – Zlatomir Fung (SUA), 17 ani;

Premiul II – Anastasia Kobekina (Rusia), 22 de ani;

Premiul III – Mon-Puo Lee (Spania), 23 de ani.

Premiul I este în valoare de 15 mii de euro, premiul II, 10 mii, iar ultimul, 5 mii.

Anastasia Kobekina a cântat Concertul pentru violoncel şi orchestră în Mi Minor op. 85 de Edward Elgar, o piesă elegiacă, pur romantică, o baladă parcă scoasă din stepele ruseşti aşa cum le auzim în muzica lui Rahmaninov şi Ceaikovski. La fel cum putem spune şi despre Concertul pentru violoncel şi orchestră în Si Minor op. 104 de Dvorak, interpretat de Lee, pătruns de un romantism furtunos, plin de virtuozitate. Romantismul rus este atât de puternic, influenţa lui atât de mare, încât am putea spune că muzica rusă este regină absolută, iar muzica celorlalţi compozitori variante ale ei. Elgar este englez, dar pecetea suflului romantic rus este atât de puternică încât spui că este frate cu Prokofiev.

Cu totul şi cu totul aparte este însă Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în Si Bemol Minor op. 8 de George Enescu, aleasă de americanul Zlatomir Fung pentru această fază finală a Concursului. E pentru prima oară când, într-o finală, un tânăr alege, curajos, această dificilă lucrare, pe care a învăţat-o nu după o partitură, ci după un iPad! O revoluţie şi în acest domeniu. Criza partiturilor enesciene îşi spune şi la această ediţie cuvântul. Dar s-a găsit leacul. E lecţia oferită de acest tânăr de 17 ani, un adolescent de geniu, care încă nu a absolvit colegiul! A interpretat formidabil! L-am ovaţionat din tot sufletul.

Am privit totul ca pe un miracol, fiindcă, iată, tot străinii sunt cei care cântă mai bine Enescu decât o fac românii. În cadrul Festivalului, la ediţiile precedente, am ascultat-o strălucit interpretată tot de străini, ca violoncelistul englez Steven Isserlis sau chiar de către actualul preşedinte al juriului, lituanianul David Geringas, elevul cel mai preţuit al lui Mstislav Rostropovici.

De data acesta, a fost o şi mai mare potrivire, fiindcă Fung este apropiat ca vârstă de George Enescu atunci când a început să compună această lucrare, la 16 ani, ca s-o termine în 1901, la doar 20 de ani! Numai copiii pot fi de o maturitate surprinzătoare! Să nu ne mire dacă vom şti că Enescu, la zece ani, îi asimila pe Wagner, Beethoven şi Brahms, pe care l-a cunoscut personal la Viena, unde timp de patru ani a văzut şi asculta tot teatrul liric care se reprezenta acolo, în focarul principal al muzicii mondiale. Nu întâmplător, când a ajuns la Paris, a fost receptat ca un copil-minune, fără ca mulţi să ştie că Jorjac (cum îi spunea mama lui), a compus prima lui „simfonie” la vârsta de 3 ani! La 16, când a scris Simfonia concertantă, era deja un matur compozitor. Piesa a avut o soartă nefericită, cu o premieră târzie, în 1909, cu un eşec de public şi critică. La care, peste câteva zile, avea să urmeze un alt şoc pentru tânărul Enescu, moartea iubitei sale mame. Un critic francez chiar a scris că „Simfonia concertantă a lui George Enescu a fost... deconcertantă!”

Desigur, suflul ei modern e marcat de un limbaj nou, de o prospeţime pe care nu o aveau muzicienii timpului, iar spectatorii francezi încă nu aveau ureche pentru asemenea sonorităţi, ei erau cu totul subjugaţi de armoniile lui Debussy şi Ravel. Sigur, în anul următor, Enescu avea s-o prezinte sub bagheta sa şi piesa să-şi recapete drepturile de a intra în repertoriul curent al violonceliştilor. Şi această capodoperă nu este tipărită, străinii au solicitat-o nu o dată, dar nu există partituri ale ei în ţara lui Enescu!

*

Simfonismul enescian este de o unitate copleşitoare. Fiecare piesă o anunţă pe alta. Temele şi tehnicile fac să vedem un Magnus Opus imperial, ca un ocean simfonic ale cărui sonorităţi sunt valuri infinite. Dar la Enescu această mişcare unduitoare fără capăt nu este ca „muzica infinită” a lui Wagner, eminamente melodică, plină de măreţie romantică, este tipic românească, marcată de ceea ce am numit nelinişte metafizică. Această nelinişte este o stare sufletească, o mişcare a Eului, cu ecou lăuntric, care pregăteşte marea evadare în orizontul purificator al Mântuirii, ca în finalul operei Oedipe. Care este anunţat de vocile sirenelor din Vox Maris. Dar Simfonia concertantă pregăteşte această evadare, această lumină a Taborului, isihastă, este chiar miezul frământărilor, când pachete sonore pleacă şi vin, ca într-o legănare cosmică. Ea conţine in nuce tot simfonismul enescian. Aş spune că ea este Simfonia fantastică a lui Enescu. Iar dacă la Eldar violoncelul parcă vorbeşte, conferă oralitate concertului, dacă la Dvorak se luptă cu orchestra, se suprapune peste amplitudinea ei furtunoasă, ca un alergător prin furtună, la Enescu violoncelul este purificator, ca un fir roşu prin tumultul orchestral. El are partitură de vioară, arcuşul are treceri măiestre de la pianissimo la iuţirea de sine, ca în horele noastre. El e ca un diapazon în dialogul dintre corzi şi suflători. O teribilă stare de intrare în isihasmul simfonic. Enescu stăpâneşte arta de a crea muzică infinită. Unitatea simfoniei este dată de armonia care cuprinde magma sonoră, mereu în mişcare, ca un frunziş stufos ce freamătă. Dar acest suflu cosmic reflectă o stare interioară, cum am spus, o nelinişte metafizică, nu e determinat de vreo reprezentare reală. Violoncelul este ca o baghetă magică, e vrăjitoria care controlează ca valurile sonore să nu se reverse în neant, să rămână în aceeaşi sferă perceptivă. Tonalitatea se modifică, apar şi evadări de amplitudine, dar arcuşul violoncelului readuce totul la calm, sub control melodic. Bine îşi definea Enescu arcuşul, ca având proprietăţi vrăjitoreşti.

Grid Modorcea
21 septembrie 2016

Câştigătorii Concursului Internaţional „George Enescu”, secţiunea vioară

La secţiunea vioară nu a fost atâta concurenţă ca la violoncel. Violoncelul trăieşte un reviriment, tot mai mulţi tineri îmbrăţişează acest instrument, care devine un fel de viola da gamba a zilelor noastre. La vioară s-au înscris 64 de concurenţi şi au participat 48. Juriul, alcătuit din prestigioşi violonişti (patru români, Silvia Marcovici, Mihaela Martin, Remus Azoiţei, Florin Croitoru), condus de maestrul Pierre Amoyal, a acordat următoarele premii:

Premiul I: Gyehee Kim (Coreea de Sud), 23 de ani;

Premiul II: Donghyun Kim (Coreea de Sud), 16 ani;

Premiul III: Erzhan Kulibaev (Kazahstan), 30 de ani.

Un podium exclusiv asiatic. Ca şi la secţiunea violoncel, au dominat şi la vioară asiaticii. La cele trei secţiuni instrumentale ale Concursului, numărul lor este de 76, peste jumătate din numărul participanţilor, europenii devenind tot mai mult gazde, cum sunt şi românii, cu o participare insignifiantă la acest Concurs (mai mulţi participanţi români sunt în cele 3 jurii, plus secretarii!).

Oricum, cei doi Kim de la vioară sunt colosali. Nu ştii cine e mai bun. Amândoi au făcut o mare demonstraţie de profesionalism. Eu aş înclina spre Donghyun, fiindcă a cântat Beethoven, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 61, cum nu cred că există pe nici o înregistrare, oricât de faimoasă. Fiindcă toate interpretările de până acum au respectat partitura clasică, au imprimat un concert european, aşa cum este şi autorul, Beethoven, european. Dar Kim l-a sudcoreenizat, ca să creez un verb nou, l-a făcut să sune asiatic. Aşa cum am spus de multe ori când am analizat concertele din Festival cântate de asiatici, se observă o tendinţă mondială, aceea a asiaticilor care vin către Europa, către muzica europeană şi, aşa cum un film ca Rashomon, al lui Kurosawa, a pătruns în Europa, fiind socotit începutul europenizării culturii japoneze, aşa se petrece şi fenomenul invers, japoneizarea culturii europene.

De data aceasta, artiştii sunt din Coreea de Sud. Şi mă bucur pentru ei, fiindcă am o slăbiciune aparte pentru această ţară. La New York, am văzut numeroase expoziţii semnate de artişti sud-coreeni. În zona Chelsea, sunt şi câteva galerii sud-coreene pe care le frecventez constant. Au o sensibilitate deosebită. Sunt foarte meticuloşi, fac totul foarte îngrijit. Este copleşitoare viaţa culturală de la Consulatul general al acestei ţări la New York. De multe ori am dat-o de exemplu pentru ICR şi Consulatul român. Datorită unei istorii speciale, sud-coreenii s-au americanizat puternic. Sunt foarte moderni, foarte americani, ca nici un alt popor.

Iar muzica lor nu are asemănare. Fenomenul este foarte interesant. Se poate face o comparaţie între concurenţii Erzhan Kulibaev şi Gyehee Kim, care au ales pentru finală Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 35 de Ceaikovski. Primul a venit către Europa, l-a cântat ca şi un român, să spunem, după model german. Pe când Kim l-a dus pe Ceaikovski în Coreea, l-a făcut să sune asiatic, cu tonuri foarte lirice.

Dar culmea acestui stil a atins-o Donghyun Kim, care l-a făcut pe Beethoven de nerecunoscut. Mi-a plăcut enorm, fiindcă l-a scos din clişeu, l-a cântat atipic. Acest concert, ca şi cel al lui Ceaikovski au devenit nişte şlagăre simfonice. Sunt de un romantism furtunos, supermelodice, fredonate de melomanime. Ba şi dirijorul german Christoph Poppen fredona când dirija. Dar dacă atunci când a cântat Erzhan, el s-a desfăşurat astfel, ca un european în largul lui, fredonând şi dirijând cu dezinvoltură, în cazurile celor doi Kim (Donghyun e băiat, iar Gyehee, fată) s-a schimbat foaia, dirijorul a fost pus în situaţia să caşte bine urechile, să se adapteze la stilul de interpretare al celor doi solişti. Ei i-au impus un stil mult mai sobru, mai reţinut, mai apropiat de o stare meditativă. Adică au estompat elanul facil, ceea ce este năvalnic, furtunos, în cele două compoziţii. De pildă, Ceaikovski creează în prima parte un triumfalism romantic, o furtună de primăvară, un vânt de libertate, în care natura se dezlănţuie, omenirea defilează, vedem cum oamenii mărşăluiesc, fiindcă auzim constant un ritm de marş. El a avut ca model Simfonia spaniolă de Lalo şi a vrut să realizeze un concert la fel de seducător şi antrenant. Spectaculosul în detrimentul adâncimii. Prima parte, Allegro moderato, se termină atât de triumfal încât spectatorii devin aplaudaci. Nu am asistat la nici o execuţie a acestui concert în care spectatorii să nu aplaude în delir, ceea ce codul muzicii nu permite. Şi e greu să nu aplauzi. E atât de frumos!, cum exclama o doamnă de lângă mine. Venise prima oară la Ateneu, era copleşită de sală, de muzică. O adusese şi pe fetiţa ei. Obţinuse un bilet de la întreprinderea unde lucrează.

Foarte frumos! Dar cine îi educă pe aceşti oameni? Cine îi iniţiază în muzica lui Prokofiev sau Britten? Dar în muzica lui Enescu? De aceea Enescu li se pare dificil, fiindcă la el nu poţi să aplauzi ca la Ceaikovski sau Beethoven. Dovadă că la ei a fost sala plină. Dacă s-au redus şi orele de muzică în şcoală, gata, s-a dus cu educaţia muzicală a poporului român. Un popor fără muzică, este ca şi Johannis et co, atonal, afon, fără ritm, fără acces la Sunetul primordial, adică la Dumnezeu!

Am ascult în Fesivalul „Enescu” şi muzică asiatică, executată la instrumente tradiţionale cu coarde, din familia shamisen. Dar aceea era muzică populară. Beethoven, în interpretarea violonistului Kim, suna apropiat de muzica tradiţială japoneză, care a influenţat puternic şi muzica fraţilor coreeni. Adică l-a stilizat la maximum, aproape că l-a cântat în surdină, dar cu o mare intensitate a trăirii. Apogeul s-a arătat în cadenţa primei părţi, Allegro ma non troppo, fenomenală, în care Kim a intrat într-o transă adevărată. Copleşitorul lirism al lui Beethoven s-a dovedit şi mai rafinat, obligând orchestra să fie la fel de discretă. A estompat momentele înalte ale suflătorilor, în timp ce vioara cânta ca o pasăre rănită. Cei doi Kim au avut un racordaj foarte strâns al viorii. Tot acest gen de execuţie cere un înalt profesionalism.

Oricum, din acest punct de vedere, al noutăţii, al interpretărilor experimentale, Concursul se dovedeşte mai important decât Festivalul „George Enescu”. Muzica are numai de câştigat. Se petrece aici o relaţie normală, aceea ca muzicienii consacraţi, bătrânii, mai fixişti, mai rodaţi, să-i slujească pe tineri, pe cei care aduc prin natura lor un suflu nou în muzică. Şi dacă se merge pe ideea actualizării clasicilor prin interpretări moderne, dar organice, acest lucru fiind natural numai în cazul muzicienilor tineri, nu e departe visul de a se realiza la Bucureşti un eveniment unic, şi care s-ar putea numi Festivalul Concursului internaţional „George Enescu”.

Grid Modorcea
23 septembrie 2016

Câştigătorii Concursului Internaţional „George Enescu”, secţiunea pian

La secţiunea pian au fost înscrişi 59 de concurenţi, dar nu au participat efectiv decât 33. Şi nici un român!, cum mi-a spus cu tristeţe pianistul Viniciu Moroianu, membru al juriului. Şi România are şcoli de muzică, Conservator, Universităţi şi licee de muzică, chiar nu a fost nici unul pregătit să vină la Concurs!? Cred că e o slabă popularizare a Concursului, poate că tinerii nu ştiu nimic despre importanţa acestui concurs. E foarte posibil întrucât şi publicul nu ştie, e la fel de străin. În paralel cu Concursul, în piaţa Ateneului se desfăşoară Festivalul de jazz, iar acolo, în aer liber, deşi vremea s-a răcit, e arhiplin, e o atmosferă de mare festival, aşa cum constat în fiecare seară, după ce ies de la Ateneu, în timp ce în sala Ateneului abia se adună lumea, iar majoritatea spectatorilor e formată din tinerii participanţi la Concurs! Auditorii din afară sunt inclasificabili, veniţi întâmplător, mulţi cu bilete luate de pe internet, să-şi bifeze o seară la Ateneu. N-au nici o legătură cu muzica. Vin la un mare recital şi preocuparea lor rămâne să-şi consulte mobilul, să se îndoape de la bufet, să turuie, să se uite pe pereţi (sigur, aici au ce vedea!), iar unii chiar dorm!

Şi e păcat, mare păcat, fiindcă adevărata muzică se face aici, la Concurs, unde se practică performanţa, experimentul, unde se cântă piese atipice, aşa cum ne-a demonstrat şi Peter Donohoe, membru al juriului, în recitalul său. Particularităţile concurenţilor, cei mai buni şi cei mai mulţi din Asia – dovadă că şi la secţiunea compoziţie a Concursului, la care s-au înscris 34 de tineri compozitori, a câştigat Tian Tian din China, la categoria Muzică Simfonică, cu lucrarea Concerto for orchestra –, fac ca la acest eveniment muzica să sune total diferit decât la Festival, unde, de regulă, mai ales în secţiunea „mari orchestre”, se cântă, după tipicul clasic, şlagăre simfonice. Acolo se poate face iniţierea publicului afon, care vine pentru prima oară la un concert. Dar aici, la Concurs, e imposibil, fiindcă, prin definiţie, concursul este pentru iniţiaţi. Aici contează priceperea, gradul de genialitate, nivelul muzical la care a ajuns un concurent. Aici se vede şcoala muzicală din care provine, iar ansamblul ne arată care e viitorul mondial al muzicii. Concurenţii îşi arată aptitudinile maxime, ne lasă să le citim zborul. E o fază în devenire, spre perfecţionism, or acest lucru trebuie cântărit de oameni pricepuţi, de un juriu de specialitate. Aici nu se admite amatorismul. Pe când la Festival am văzut ce rasol a făcut dl. Holender la ediţiile pe care le-a aranjat ca preşedinte, când şi-a invitat de nenumărate ori toţi ramoliţii, care au cântat mereu şi mereu aceleaşi şlagăre răsuflate!

La Concurs prevalează disputa, e mereu în chestiune cine e mai bun, scara valorică, aşa cum a fost şi la ediţia precedentă, când disputa s-a dus între Andrei Pisarev şi Alan Weiss, membri ai juriului şi în acest an, când premiul I a fost disputat între rusul Ilya Rashkovsky şi spaniolul americanizat Josu de Solaun.

Şi cu adevărat au avut ce disputa, faţă de nivelul actual, când finaliştii nu ne-au impresionat, au fost de nota 8 sau 7, nici măcar între ei nu s-au detaşat semnificativ. În acest an, juriul, avându-l în frunte ca preşedinte pe cunoscutul pianist Gabriel Tacchino, elevul lui Francis Poulenc, lansat în cariera internaţională de Herbert von Karajan (în urmă cu 50 de ani a cântat şi pe scena Ateneului), a acordat următoarele premii:

Premiul I: Victoria Vassilenko (Bulgaria), 23 de ani;

Premiul II: Takuma Ishii (Japonia), 26 de ani;

Premiul III: Danor Quinteros (Chile), 32 de ani.

După cum observăm, preferata juriului este o tânără pianistă din Bulgaria, deşi publicul i-a ovaţionat mai mult pe ceilalţi doi. Dar şi eu cred că bulgăroaica a fost mai bună, a cântat cu mult suflet, mai stăpână pe tehnică, faţă de colegii ei care au cântat crispat, depăşiţi de grandoarea piesei alese – amândoi au cântat Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Do Minor op. 18 de Rahmaninov –, dar şi de puternicul flux orchestral, prin participarea vivantă a Filarmonicii „George Enescu”, avându-l la pupitru pe dirijorul american John Axelrod, un adevărat fenomen, aşa cum am observat la ediţia 2011, atunci când l-am văzut la Sala Radio, dirijând magistral Simfonia nr. 4 în Mi Minor de George Enescu.

Şi pot spune că eroul serii a fost Axelrod, felul cum a dirijat el, de două ori, diferit, Rahmaninov, cât şi Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Re Minor op. 15 de Johannes Brahms, ales de Victoria Vassilenko şi cântat pasional, cu o mare trăire muzicală. De altfel, ea a studiat intens muzica în ţara sa, la Sofia (şcoală, colegiu, universitate), iar din 2015 este studentă la Lake Como International Piano Academy. E singura, dintre cei trei finalişti, care a susţinut ca solistă concerte cu orchestre prestigioase ca Royal Symphony Orchestra of Liverpool, Brussels Chamber Orchestra sau Lincolnwood Chamber Orchestra (SUA). De remarcat că în semifinală a cântat Suita pentru pian nr. 2 în Do Major de George Enescu.

Secţiunea pian a dat câştig de cauză, aşadar, unui european, ca şi secţiunea compoziţie, categoria Muzică de Cameră, care a revenit italiencei Caterina di Cecca, cu piesa Isole per 7 strumentisti, întrerupând parcă dominaţia sud-coreenilor, care au fost în număr mare (8) şi la pian, şi a asiaticilor, în general, deşi şi aici locul secund pe podium a fost ocupat de un japonez, Takuma Ishii, care studiază în prezent la Universitatea de muzică din Viena, după ce în ţara sa a absolvit Tokio National University of Fine Arts and Music, fără să aibă însă o carte de vizită deosebită ca solist sau competitor. Majoritatea asiaticilor studiază muzica în Europa. La fel şi chilianul Danor Quinteros, a studiat la Şcoala de arte din Zürich şi la Universitatea de Muzică din Köln, fiind mai experimentat, cu recitaluri în diferite ţări europene şi cu participări la numeroase cursuri de măiestrie din întreaga lume.

Prestaţia tinerilor pianişti a fost susţinută la un nivel mulţumitor de geniul lui Axelrod, care a fost foarte atent cu ei, care i-a dirijat în aşa manieră încât s-a strecurat parcă în fiinţa lor, ca şi cum le conducea mintea şi mişcarea braţelor, a degetelor pe clape. O asemenea manieră de dirijat, în care cu o mână era spre pianist, iar cu alta spre orchestră, rar se poate vedea. Iar alături de premiul I obţinut de Victoria, Axelrod i-a oferit şi un premiu de participare la proximul său concert, alături de Orchestra Regală din Neville.

Evident, piesele alese de interpreţi sunt capodopere ale genului, de o mare dificultate, poate cele mai spectaculose piese romantice care s-au scris vreodată. Concertul nr. 2 de Rahmaninov este chiar etalon de muzică romantică, un model desăvârşit, o piesă adesea transpusă pe scenă, pentru balet, concurând cu Lacul lebedelor de Ceaikovski. Dar forţa ei stă în lirismul de stepă, adică într-o largă respiraţie, ca o deschidere atotcuprinzătoare a sentimentelor, desfăşurate pe un amplu registru, foarte nuanţat, de la tumult la meditaţie. E o permanentă îmbinare de stări, o ţesătură, care se vede în dialogul dintre orchestră şi pian. Mai ales în partea a doua, Piu animato, e o mare măiestrie felul cum lucrează Rahmaninov cu pauzele, în care orchestra devine un acompaniator discret al pianului. Totul e de un lirism absolut. Mă aşteptam la o stilizare mai specială din partea lui Ishii, dar şcoala sa europeană a făcut să ţină concertul în marginile tipicului clasic. E posibil ca specificul rus să nu poată fi japoneizat. Dificultatea acestui concert stă în trecerile pe care şi orchestra şi pianul trebuie să le facă de la exteriorizare la interiorizare, de la desfăşurarea tumultoasă a temei la pauzele bruşte de intrare în starea meditativă. Aici chilianul nu s-a descurcat. Mai bine a receptat japonezul semnele lui Axelrod.

Evident, de neuitat sunt interpretările ruşilor, cum a fost aceea a lui Denis Matsuev, la ediţia 2011 a Festivalului. Şi la acest concurs au participat mulţi tineri pianişti ruşi (7), care aveau în program concertul lui Rahmaninov, dar juriul nu a avut urechi pentru ei. Noi avem o sensibilitate specială pentru acest concert, care ne face să ne gândim la rădăcinile moldave ale lui Rahmaninov, căci la originea neamului său se află Elena, fiica lui Ştefan cel Mare. Rahmaninov a scris acest concert în 1900, contra curentului, când muzica o lua pe un drum serialist, iar el a preferat calea melodică, suflul elegiac-romantic, ca un simbol al renaşterii vieţii.

E greu de găsit echivalenţe în muzica mondială, dar aş putea spune că şi Brahms, în Concertul nr. 1, se dovedeşte foarte inspirat, căci piesa e străbătută de un romantism poetic, toată partitura degajă un tumult continuu, o stare răvăşitoare, pe care Victoria Vassilenko a transmis-o cu multă sensibilitate. Cele trei părţi, Maestoso, Adagio şi Rondo-Allegro non troppo, par un tot, se transmit ca o simfonie continuă, ca un ocean de valuri sonore. Piesa a fost elaborată în anii 1954-58, în urma unui travaliu intens, concepută iniţial ca simfonie, apoi ca lucrare pentru duet de pian. La premieră, când însuşi Brahms a fost solist, nu a avut succes. Ea e cunoscută în lumea specialiştilor ca „simfonie cu instrument solo obligat”. Concertul are de toate, prima parte e scrisă sub formă de sonată, a doua parte are o temă ternară introdusă de fagot, iar ultima parte sună ca rondoul lui Beethoven din Concertul nr. 3 pentru pian, având şi o cadenţă cu o coda extinsă. Lupta pianului este să se integreze în efectul orchestral. Clara Schumann, care a interpretat şi ea acest concert, spunea că o încântă „măreţia concepţiei şi tandreţea melodiiilor sale”. Cu o asemenea istorie în spate, Victoria Vassilenko a atacat piesa cu mult curaj şi talent, fiindcă răspunderea ei a fost enormă şi a încercat să nu fie mai prejos.

Grid Modorcea
27 septembrie 2016

Recital Eun-Sun Hong, violoncel

Ediţia actuală, a XV-a, a Concursului Internaţional “George Enescu”, a făcut un pas mai departe faţă de ediţiile de până acum, dat fiind că la conducerea Festivalului şi Concursului enescian se află doi muzicieni prestigioşi, Zubin Mehta, preşedinte onorific, şi Vladimir Jurowski, director artistic. Ei au avut ideea să introducă în program, în paralel cu Concursul propriu-zis, la cele patru secţiuni, violoncel, vioară, pian şi compoziţie, concerte paralele, să transforme, altfel spus, Concursul în Festival, dar un festival cu totul şi cu totul aparte, fiindcă aceste concerte paralele sunt oferite, pe de o parte, de unii membrii ai juriului, personalităţi marcante ale muzicii, iar pe de altă parte de câştigătorii Concursului anterior, ediţia 2014. Nu mai vorbesc de cele trei finale cu orchestra Filarmonicii „George Enescu”, care sunt fenomene în sine şi beneficiază de aportul unor mari dirijori, cum au fost în acest an Alexander Bloch, Christoph Poppen şi John Axelrod. Am avut astfel, în afară de gala de deschidere, realizată tot cu aportul unor câştigători ai Concursului „George Enescu” (Anna Tifu, Valentin Răduţiu, Mihai Ritivoiu), trei mari finale cu orchestră, pe care le-am prezentat anterior, şi şase recitaluri de neuitat. Ele au fost susţinute de trei membri ai juriului: David Geringas (violoncel), Florin Croitoru (vioară), Peter Donohoe (pian) şi de cei trei câştigători ai ediţiei 2014. Aceştia din urmă sunt: Eun-Sun Hong (violoncel), Ştefan Tarara (vioară) şi Josu de Solaun (pian). Recitaluri de excepţie. Le vom analiza pe rând. 

* 

O fişă impresionantă are violoncelista Eun-Sun Hong, câştigătoarea secţiunii de violoncel, ediţia 2014. Născută la Seul în 1989, ea a început să cânte la acest minunat instrument la vârsta de 9 ani, urmând studiile la Seul, apoi la Barcelona, Köln şi Berlin. A susţinut primul său recital cu public la 13 ani. A câştigat numeroase premii internaţionale şi a cântat cu mari orchestre ale lumii, pe scene prestigioase, inclusiv Ateneul Român. 

Şi acum Eun-Sun Hong a susţinut recitalul său tot la Ateneu, fiind acompaniată de pianistul german Thomas Hoppe, şi el cu o carte de vizită impresionantă. De pildă, a studiat timp de 5 ani la celebra Juilliard School din New York, unde a rămas şi lucrat ca acompaniator de-a lungul mai multor ani. A concertat în mari săli ale lumii, inclusiv la Carnegie Hall din New York. 

Aici, în recitalul de la Ateneu, cuplul Hong-Hoppe ne-a oferit un repertoriu de mare ţinută artistică, foarte divers ca stil, de o mare complexitate, piese de Beethoven (Şapte variaţii “Bei Mannern, welche Liebe fuhlen”), Şostakovici (Sonata pentru violoncel op. 40), Schumann (Adagio şi Allegro op. 70) şi Francis Poulnec (Sonata pentru violoncel şi pian FP 143). Nota dominantă a fost meditaţia, amprenta gravă, combinată cu momente de mare virtuozitate. A excelat Sonata lui Şostakovici, o adevărată capodoperă, o piesă de o mare frumuseţe. Este remarcabil faptul că la ediţia precedentă, în care Hong a câştigat Concursul „George Enescu”, ea s-a prezentat în finală tot cu o piesă de Şostakovici, Concertul pentru violoncel şi orchestră. De data aceasta, a ales Sonata. Violoncelul este un instrument de mare sensibilitate, a dovedit-o Hong prin sunetele silenţioase, de real rafinament, dar fericit alese întrucât şansa de a cânta în Sala Mare a Ateneului face ca şi respiraţia solistei să se audă, nu doar atingerile arcuşului. Este sala ideală pentru rafinament muzical, pentru a asculta muzică adevărată. E un privilegiu imens. Nici o înregistrare de pe lume nu poate reda atât de perfect sunetul în ambianţa Liniştii acestui spaţiu divin, care te face să te gândeşti la isihasm. Indiscutabil, aşa cum am arătat nu o dată, sala este perfectă pentru muzica religioasă, în special pentru misse şi oratorii, care se cântă aici în timpul Festivalului, în secţiunea numită “Concertele de la miezul nopţii”. 

* 

Am să mă opresc puţin asupra Sonatei pentru violoncel şi pian în Do Minor op. 40, o piesă compusă în 1934, cu puţin timp înainte de perioada când lui Şostakovici cenzura bolşevică a început să-i masacreze sau interzică lucrările, aşa cum s-a întâmplat cu opera Lady Macbeth din Mtsensk, considerată decadentă pentru urechile şi ochii poporului sovietic. A scris-o însă într-o altă tensiune, când în viaţa lui se petrecea ruptura de soţia sa, Nina. Starea sa sufletească se regăseşte în această Sonată tristă, dar şi răscolitoare, cu acorduri ce par ecouri din concertele pentru pian ale lui Rahmaninov. Un suflet răvăşit, o stare de stepă străbate în acordurile violoncelului, în prima parte mai ales.  

Sonata are patru părţi: Allegro non troppo, sub formă de sonatină, lansează tema prin violoncel, apoi pianul contrastează prin arpegii ce se intensifică, ating un punct culminant. Din această tensiune apare o rază de lumină, cu schimburi tonale neobişnuite, anunţate de pian şi urmate de violoncel. Sunt două teme, una acidă, alta blândă, care alternează ritmic. Dar deodată Şostakovici introduce o secţiune numită „recapitulare”, este o parte pianissimo, o mişcare lentă, cu note sacadate, marcate de pian şi susţinute de violoncel. II – Allegro, o mișcare contrastantă, aproape inarmonică, prin ritmul ostinato, prezentat de pian în octave pe scară largă şi la distanțe mici, o sonoritate des folosită de Șostakovici. Este un amestec bizar între fragilitate şi duritate, între un spirit clasic, familiar, şi gesturi în chei şocante, cu un final brusc. III – Largo, aici imaginaţia ne duce spre evocarea unor întinderi sumbre ale Rusiei, în mișcare lentă, emoționantă, pianul oferind un fundal întunecat pentru tema tulburătoare, rapsodică, aproape vocală, a violoncelului. Este ceva tulburător, copleşitor, care ne introduce în starea de spirit a compozitorului. Este partea profundă a muzicii lui Șostakovici, în care dominantă este introspecția, cu reflexe de luciditate, redate prin fine disonanțe, ca într-un apus glaciar. Aici romantismul se îmbină cu suflul impresionist al epocii. IV – Allegro, un final caustic, plin de culoare, de exuberanţă, ca în simfoniile sale, tema principală este un rondo tratat în cheie ludică, jucăuşă, care apare de trei ori şi este imitată de ambele instrumente, intercalând scântei sonore. Apare şi o cadenţă liberă a pianului, cu schimbări sonore debordante, neaşteptate. Tema de început revine, pentru a rotunji mișcarea ce se opreşte printr-o strălucire bruscă. 

În această sonată se află in nuce o întreagă simfonie, e ca un crochiu pentru un tablou monumental. Contactul sufletesc, altfel spus, plăcerea armonică este oferită de limpezimea sunetelor, de o frumuseţe lirică plină de transparenţă, ca privirea printr-un diamant pur.  

Grid Modorcea 
28 septembrie 2016

Recital Ştefan Tarara, vioară

Un adevărat regal sonor, dar cu valenţe foarte moderne, atipic, aş spune, a fost recitalul violonistului german, născut în România, Ştefan Tarara (n. 2 mai 1986). El a câştigat premiul I al Concursului Internaţional „George Enescu”, ediţia 2014. De data aceasta a venit ca invitat, ca simbol al noului val de muzicieni ai lumii, având deja o carte de vizită impresionantă. A studiat întâi în Germania, apoi şi-a luat masteratul în muzică la Universitatea din Zürich, la clasa prof. Zakhar Bron, căruia acum îi este asistent. Din 2012 ocupă postul de Concert-maestru la Filarmonica din Mannheim. Prin bursa germană „Musikleben”, a obţinut privilegiul de a cânta pe o vioară Nicolo Gagliano. El concertează curent cu orchestra din München şi cu Filarmonica din Ljubljana. A obţinut premii importante, la alte Concursuri internaţionale, în Italia, Polonia şi Ungaria. Are în program piese de Bach, Mozart, Paganini, Schubert, Beethoven, Brahms, Ceaikovski, iar în semifinala de la Bucureşti a cântat magistral şi Sonata nr. 3 pentru vioară şi pian în caracter popular românesc de George Enescu. Parcă era Enescu la 28 de ani! De altfel, aduce cu Enescu, e la fel de fin şi discret, emanând o linişte divină. E formidabil de înzestat, e super perfecţionist. Aşadar, Ştefan Tarara a venit la Bucureşti ca un artist consacrat pe alte scene ale lumii. E superapreciat acasă la el, adică în Germania, în ţara sa de adopţie, unde a ajuns de mic copil şi unde este susţinut, cunoscut şi implicat în activitatea muzicală a Germaniei şi Elveţiei.

Şi de data acesta, pe scena Ateneului, şi-a onorat cartea de vizită, oferind un concert memorabil, alături de pianista Lora Evelin Vakova-Tarara, soţia sa, originară din Bulgaria, şi ea câştigătoarea premiului pentru cel mai bun acompaniator din cadrul Concursului, tot ediţia 2014. Am avut o mostră de ceea ce înseamnă muzica în familie, un spectacol al plăcerii de a cânta, de a ataca debordant, cu mare curaj, piese extrem de dificile, care se cântă mai rar întrucât presupun un mare rafinament, o mare vocaţie solistică. Ştefan Tarara are o vocaţie paganiniană, el atacă piesele în stil demonic, are o efervescenţă neobişnuită, este dominat de un nerv aparte, asemănător cu ceea ce este specific folclorului românesc, muzicii şi dansului popular, caracterizate prin iuţire, iuţirea de sine, un concept pe care l-am analizat pe larg în cartea Sunetul primordial. Iar piesele alese de Tarara sunt tocmai în acest spirit, îi oferă solistului o interpretare pe măsură, în care patosul şi trăirismul incandescent, la apogeu, sunt  sufocante.

Aşa a cântat Ştefan Tarara piesa Chaconne de Bela Bartók, o remarcabilă partitură pentru vioară, un fel de exerciţiu pentru ca solistul să-şi etaleze măiestria, piesă pe care Tarara a cântat-o şi acum doi ani, în Concursul care i-a adus premiul I. A urmat Sonata pentru vioară şi pian nr. 1 de Prokofiev, o lucrare foarte elaborată, scrisă între anii 1938-1946 şi definită de Prokofiev ca „o furtună ce trece printr-un cimitir". Această lucrare avea să fie cântată de David Oistrach la funeraliile lui Prokofiev, care a murit pe 5 martie 1953, exact în ziua morţii lui Stalin, călăul muzicii ruse neînregimentate în sistem.

Sonata durează 30 de minute şi are patru mişcări: Andante assai, Allegro brusco, Andante şi Allegrissimo - Andante assai, come prima.

După pauză, a urmat Benjamin Britten, Suita pentru vioară şi pian op. 6, compusă în 1934-35, o bijuterie armonică, strălucind prin naturaleţea şocului sonor, de o inspiraţie lejeră, foarte degajată. Piesa poate defini perfect muzica, aşa cum a definit-o simplu şi esenţial Beethoven: Muzica este Sunet. Britten redă aici zborul sunetului, o expresie perfectă e efemerităţii. Ce efort titanic pentru a crea ceva atât de efemer, de imaterial, timpul sonor, cum definea Cioran muzica! Piesa are cinci mişcări, o introducere, apoi un marş, un moto perpetuo, un cântec de leagăn şi un vals.

În toate piesele alese de Tarara, uimeşte montajul sonor, aşa cum uimeşte montajul imaginilor unui film şocant, în care o imagine din civilizaţia aztecă, să spunem, este alăturată surprizător uneia din Chişinău. Uluitoare este înnoirea pe care o aduc muzicieni ca Enescu şi Britten, care s-au cunoscut, au fost prieteni, în evoluţia muzicii clasice, a romantismului şi impresionismului sonor. Acest lucru îl realizează evident şi Prokofiev. Ei nu fac muzică serială sau dodecafonică, dar în structurile clasice, în armonii romantice, introduc acest montaj sonor atipic, de o modernitate teribilă, care şochează auzul, obişnuinţa unei perceperi liniare. E ca şi cum într-o povestire cursivă introduci descrierea unui labirint, a unor încrucişări derutante. Drumul simplu capătă dintr-odată o complexitate vitală, care ne aminteşte de definiţia lui Brâncuşi: „Simplitatea este o complexitate rezolvată”.

Dar apogeul recitalului a fost atins cu piesa Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian în Re Major op. 2 de George Enescu. Şi în repertoriul de acum doi ani, Tarara a avut un Enescu, cântând în semifinală Sonata nr. 3 în caracter popular românesc. Deci el venea de acasă. Încă o dată se dovedeşte că străinii înţeleg mai bine muzica lui Enescu. Tarara a dovedit încă o dată ce mare muzician poate fi Enescu, cel puţin Sonatele lui pentru vioară şi pian nu au egal. Eu sunt îndrăgostit de Sonata nr. 2. Nu o dată am spus că aş organiza un Concurs internaţional numai cu această sonată, să fie cântată de muzicienii lumii. Dar reascultând acum Sonata nr. 1, am rămas interzis. Încă o dată precocele Enescu depăşeşte marginile dumnezeirii. Ca şi Simfonia concertantă, această sonată este scrisă tot la 16 ani, în 1897, şi are trei mişcări: Alegro Vivo, Quasi Adagio şi Allegro.

Prima parte este apogeul a ceea ce înseamnă iuţirea de sine, un iureş nebun, o mare vrăjitorie armonică. Pianul începe acest iureş în timp ce vioara încearcă să fie pe un drum nostalgic, de parcă vedem paşii lui Jorjac pe dealurile Livenilor. Dar nu după mult timp intră şi ea în acest iureş ameţitor, soliştii ajung în ceea ce aş numi iureş în transă. Partea a doua este apăsătoare, aproape funebră, are acea caracteristică specifică muzicii enesciene, neliniştea metafizică, o frământare cauzată de sfâşieri lăuntrice, evocate printr-o mare intensitate a  trăirii. Dar această subterană complexitate, ca o apă freatică, se epurează treptat, devine o frământare cerească, precum un fâlfâit de aripi îngereşti, o sublimă înălţare, ca să atingă starea isihastă, a liniştii divine, într-o sală a Ateneului mută, în care auzi tăcerea cântând. Ca partea finală să reintre în iureşul ameţitor, să devină acum ca o alergare nebună, ca o fugă între cele două instrumente, precum doi copii, care fug şi fiecare îl îndeamnă pe celălalt să-l prindă. Dar ritmul viorii nu bate ritmul pianului şi se cuprind într-un tăvălug armonic, într-o cascadă de sunete, un ritm nemaiîntâlnit, o vitalitate ne-lumească, probabil este definiţia miracolului, aşa cum l-a definit Brâncuşi când spune: „Viteza – ce minune!” Geniul uman încă nu a creat aşa ceva. Enescu îi bate aici pe toţi compozitorii lumii, se dovedeşte un artist-titan, o emanaţie nemaipomenită a Sunetului Primordial.

Grid Modorcea
30 septembrie 2016

Recital Josu de Solaun, pian

La ediţia precedentă, a XIV-a, când a câştigat Premiul I, la o concurenţă teribilă cu un fenomen numit Ilya Rashkovsky, din Rusia, tânărul pianist spaniol Josu de Solaun (n. 1981) a declarat că a avut o mare emoţie pe toată durata concursului întrucât a fost cazat aproape de Ateneu, „chiar pe strada George Enescu, exact în blocul în care Enescu a locuit timp de 6 ani. Surpriza cea mai mare e faptul că sunt cazat exact în apartamentul situat sub apartamentul în care a locuit Enescu. Mă simt de parcă m-ar veghea. Sunt fan Enescu de foarte mult timp. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la Ateneul Român”. El a cântat în finală Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, dar totuşi în semifinală s-a prezentat cu Sonata nr. 1 în fa diez minor de George Enescu.

Iată că acum dorinţa lui de a cânta la Ateneu, şi nu într-un concurs, ci într-un recital, s-a împlinit. Şi cu toate acestea, Josu nu a avut în program nici o piesă de Enescu! Uluitor! A uitat ce a declarat atunci, că e „fan Enescu”. El a preferat un repertoriu exclusiv romantic, cu piese mai aparte, e adevărat, dar nici un modern, nici un Enescu! Păcat!

Programul său a fost următorul:

Schumann - Davidsbundlertänze op. 6

Brahms – Three Intermezzi op. 117

Schumann – Toccata în Do Major op. 7

Chopin – Impromptiu op. 36

Nocturne nr. 1 op. 62

Scherzo op. 39

Ballade op. 52

Polonaise-Fantesie op. 61

Wagner/Liszt – Isoldens Lieberstod

La ediţia precedentă regretam că pianista româncă Adela Liculescu (n. 1993) nu a urcat pe podium. Sigur, mi-am zis, viitorul este al ei. Dar nu am mai auzit de ea. Sper că insuccesul de atunci nu i-a tăiat aripile. Concursul trece, talentul rămâne. Atunci au fost preferaţi, ca şi la acestă ediţie, interpreţi maturi, în jur de de 30 de ani. Unii aveau deja CD-uri editate, participări internaţionale, au cântat cu orchestre de renume, ba au venit la Bucureşti încununaţi cu mari premii de la alte Concursuri internaţionale. Aşa şi Solaun, care a venit încununat cu premiul I la Concursul de Pian al Uniunii Europene, cu Marele Premiu la un concurs de pian faimos în Spania şi altul în America. A colaborat cu formaţii renumite, ca Mariinsky Orchestra sau American Ballet Theater Orchestra şi alte filarmonici din America. Să precizăm că el şi-a dat Licenţa, Masteratul şi Doctoratul la Manhattan School of Music! E rezident newyorkez de la 17 ani! Cartea de vizită a lui Solaun era mai impresionată decât a unora dintre membrii juriului, şi chiar decât a preşedintelui Jean-Claude Pennetier, un pianist modest.

Acum Josu de Solaun şi-a arătat clasa, faptul că a meritat premiul I. Sigur, forţa recitalului său a stat în grupajul pieselor lui Frederic Chopin (1810-1849), care a fost un admirator al lui Schumann şi Liszt. Cei trei au fost contemporani şi se cunoşteau bine. Chopin, care la 20 de ani s-a stabilit definitiv la Paris, devenind şi cetăţean francez, a adoptat rafinamentul francez. Prietenia sa cu scriitoarea George Sand este legendară, a constituit subiectul mai multor cărţi şi filme. A fost şi cea mai fecundă perioadă a creaţiei lui. El a fost influenţat de folclorul polonez, dar şi de Bach, Mozart şi Schubert. A scris piese romantice de mare virtuozitate. E un fel de Paganini al pianului. A abordat toate genurile, mazurca, vals, nocturne, poloneze, studii, genurile impromptu şi scherzo, preludii şi sonate. Josu de Solaun a abordat piese compuse de Chopin în perioada prieteniei cu George Sand, o femeie scundă, de 1,52 m, dar seducătoare, reprezentată strălucită a spiritului raţionalist francez.

Stilul lui Josu nu este spectaculos, dar are o tehnică desăvârşită şi un mod de trăire foarte personal. Aproape că îl deranjează publicul. El cântă ca şi cum ar fi pe o altă planetă, se aşează la pian şi intră într-o lungă transă, dovadă că trecerile de la Schumann la Brahms, de la Schumann la Chopin, de la Chopin la Liszt le-a făcut firesc, insesizabil. De altfel, stilul pieselor alese este asemănător. Programul a avut o mare unitate şi recitalul a părut ca o uriaşă sonată de două ore, cântată continuu, cu treceri permanente de la pianissimo la fortissimo, dominate de exaltate stări romantice. De fapt, totul s-a axat pe crearea acestor stări.

Dar romantismul nu este ceva desuet, cum unora le pare. Personajul romantic nu stă întins pe pajişte şi cu ochii la norii care dansează. Romantismul se referă la singurătate în primul rând, la eul frământat, mistuit de iubire, o iubire adesea nemărturisită. Persoanjul romantic este mereu neliniştit, într-o dispută cu sine, stările lui tăcute se amestecă adesea cu revolta, cu elanul mistic. Şi e suficient să ne gândim la Schumann (1810-1856), la episodul melancoliei depresive, legat de soţia sa, Clara, mare pianistă, un copil-minune, fiica profesorului său, Freidrich Wieck, apoi la dezordinea sa mentală, declanşată la 23 de ani! Lucrarea Davidsbundlertänze / Dansuri pentru David, compusă în 1837, care este un grupaj de 8 piese, este dedicată Clarei. După încercarea de suicid, a fost internat într-un  azil cu diagnosticul „psychotic melancholia”. Să nu ne mirăm că el îi cânta constant muzica lui Chopin, pe care l-a declarat geniu într-o scrisoare entuziastă. Exaltările sunt stări tipic romantice. Clara şi Robert Schumann sunt înmormântaţi alături într-un cimitir din Bonn. În cariera lor, amândoi au fost încurajaţi de Brahms, care era un  excelent pianist şi le-a cântat adesea compoziţiile pianistice. Brahms şi Clara au fost prieteni până la moarte. Nici Wagner, nici Liszt nu sunt departe de această sferă romantică, dimpotrivă, i-au dat o strălucire sui-generis. Piesa Moartea dragostea Isoldei, prelucrată de Liszt după opera Tristan şi Isolda de Wagner, deşi evocă o temă specific romantică, moartea, are o vigoare ce depăşeşte fatalismul, cum o arată şi titlul ce conţine şi cuvântul dragostea. Clara şi Robert l-au cunoscut personal pe Liszt (1811-1886), care a fost un fantastic promotor al muzicii lui Chopin şi Wagner. Iată de ce Josu de Solaun a ales piese din aceeaşi sferă vitală şi ideatică. Indiscutabil, romantismul este o stare permanentă a fiinţei umane, iar perioada pe care o definim ca „romantism” este doar din raţiuni convenţionale, cronologice, pentru a ne uşura analiza istorică.

Grid Modorcea
4 octombrie 2016