„Drumul meu în viaţă” – Coco Montoya

„După ce a terminat Albert King de cântat – spune Montoya – viaţa mea s-a schimbat. L-am ascultat cântând prin ’69 în deschidere la Creedence Clearwater Revival / Iron Butterfly şi muzica lui mi-a mers direct la suflet. M-a mişcat atât de puternic, că mi-au dat lacrimile. Nimic pe lume nu mă mai afectase în felul ăsta. El mi-a arătat ce înseamnă muzica şi cântatul la chitară. Atunci mi-am dat seama că ăsta era drumul meu în viaţă.”

Coco Montoya este un nume binecunoscut românilor, graţie şcolii de blues a maestrului John Mayall. Este ceea ce se cheamă, un produs John Mayall and the Bluesbreakers, o marcă de succes în blues-ul alb ce-a dat lumii muzicale nume grele de chitarişti, basişti şi toboşari printre care se numără Eric Clapton, Peter Green, Walter Trout, Mick Taylor, Jon Mark, Buddy Whittington, Jack Bruce, John McVie, Andy Fraser, John Hiseman, Mick Fleetwood, Keef Hartley ş.m.a. Aşadar Coco a avut doi mentori, unul spiritual, Albert King şi unul „educator”, John Mayall, un „pionier” al blues-ului, care alături de Alexis Korner (părintele blues-ului britanic) au avut o importanţă covârşitoare în formarea scenei de blues din anii ’60. Însă, Montoya a avut şi „părinte îndrumător” un “tată” cum îi plăcea să-l numească pe … Albert Collins. Povestea lui Coco Montoya este strâns legată de numele acestui mare artist care a fost Albert Collins şi despre care Coco îşi aminteşte cum l-a întâlnit: „Prima dată ne-am întâlnit întâmplător. Aveam un trompetist cu care cântam în weekend-uri, cu grupul meu de Top 40, sâmbăta şi duminica, într-un club mărunt din Culver City. Şi trompetistul ăsta extraordinar, Sonny Boyer, care între timp nu mai e printre noi, era în trupa mea de Top 40. Cânta cu Buddy Miles, cel cu Them Changes ...” Era vorba de trupa Buddy Miles Express, formată după succesul cu Jimi Hendrix Band of Gypsys şi de piesa „Them Changes” foarte cântată în acea vreme şi inclusă în albumul Band of Gypsys (lansat pe 12 iunie 1970). “… Ce trupă grozavă. Câtă forţă avea Buddy! Şi, ca baterist pe vremea aia – atunci eram baterist – el era idolul meu, pentru că mă interesa mai mult stilul soul backbeat. Aşa l-am cunoscut pe Albert, când m-am dus să-l văd pe Buddy Miles la (n.r. clubul) Whiskey A Go Go. Albert era acolo şi îl cunoştea pe Sonny. Sonny cântase şi el cu Albert şi se tot lăuda cu asta. Bineînţeles că noi habar n-aveam cine e. Aşa că l-am cunoscut ca pe orice altă persoană. În seara aia, am sfârşit prin a ajunge la el acasă, unde am băut ceva şi ne-am simţit bine cu toată lumea. Ce om minunat. Ne-am distrat, el s-a purtat extraordinar, dar eu tot n-aveam idee cine e. Abia când clubul unde cântam, din Culver City, l-a convins să facă un matineu într-o duminică, prin intermediul lui Sonny probabil, abia atunci am aflat cine e Albert.” 

Coco s-a născut cu numele de Henry Montoya la Sacramento, California, în ziua de Anul Nou 1951. A crescut într-o familie de muncitori de origine mexicană, cu o colecţie mare de discuri. Ca adolescent, îi plăcea să se joace din când în când pe chitară, dar a crescut bătând la tobe în mai multe trupe rock de prin partea locului. Pe la începutul anilor ’70, Montoya bătea la tobe în mai multe trupe de rock locale, dintre care cu una la un mic bar din Culver City, California, în weekend-uri. Într-o duminică, Albert Collins era programat pentru un matineu, iar proprietarul clubului i-a acordat permisiunea de a folosi tobele lui Montoya. Acesta îşi continuă povestea: „M-am dus să-mi iau echipamentul şi am văzut că cineva îmi folosise tobele şi m-am cam înfuriat pe patron. Proprietarul clubului i-a zis lui Albert că poate să folosească orice vrea. Pe urmă, eu şi cu el ne-am luat la harţă din cauza asta. Apoi însă, Albert m-a sunat şi mi-a spus că-şi găseşte alte tobe. Mi-a spus că-i pare rău. A fost foarte politicos. Şi i-am spus: Nu, nu, ai totul aranjat, n-o să stric eu acum totul. Dă-i drumul, foloseşte-le. Nu cu tine am ce am, ci cu patronul. Şi el mi-a zis: <Vino să ne vezi>. M-am dus să-l ascult şi m-a lăsat cu gura căscată. Ce văzusem şi simţisem faţă de Albert King m-a copleşit iar, ascultându-l pe Albert Collins. Din ziua aia, n-am mai fost acelaşi om. M-a invitat să cânt cu ei şi am cântat două piese. Şi nu eram nici măcar baterist de blues, pentru Dumnezeu. Cântam pentru Top 40 şi-atât...” “… am făcut un shuffle şi un funky groove. Chestii de pe vremea aia. Cred că astăzi nu mai ştie multă lume ce-s alea. Funky groove înseamnă că el îţi dă un do sau altă tonalitate şi versiunea vocală şi pe urmă tu preiei.”

La câtva timp după aceea, Albert, care avea nevoie disperată de un percuţionist pentru un turneu în nord-vestul Statelor Unite, l-a sunat pe Coco. Aşa a început cariera lui Montoya alături de Collins, din vara anului 1972, când acceptase invitaţia de a intra în trupa sa, ca baterist. Collins l-a luat pe Montoya sub aripa lui şi l-a deprins cu stilul său „fierbinte ca gheaţa”. Cei doi au rămas buni prieteni şi după plecarea lui Montoya din trupă. „Când m-a sunat – îşi aminteşte Coco – m-am gândit că o să avem câteva săptămâni ca să repetăm înainte de plecare. Dar el mi-a spus că vine să mă ia peste trei ore. Şi, naivul de mine, am zis: Cu mare plăcere. M-am repezit, să nu pierd ocazia. A fost ca atunci când ţi-e frică, dar tot vrei să bagi mâna în flacără. Îmi era o frică de moarte. Şi m-am întrebat: fug sau accept? A fost unul din momentele alea. Încrederea în propriile forţe nu era printre calităţile mele mai importante. Nu eram prea sigur pe mine. Bine, hai să facem nişte repetiţii. Şi mintea-mi fugea în toate părţile. Mă gândeam că trebuie să repetăm vreo două săptămâni, nu? Şi el zice: <Deci poţi să-ţi faci bagajele?> Poftim? zic. <Vin să te iau în trei ore>, zice el. Abia împlinisem 21 de ani. Mamă, ghici ce mi s-a întâmplat! În curte erau toţi prietenii mei, stăteam de poveşti. I-am sunat şi pe tipii cu care cântam în weekend şi ei mi-au spus: <Du-te>. Am zis: Mă simt cam nasol şi ei mi-au zis: <Zău, găsim noi pe cineva pentru săptămâna viitoare, nu-i mare lucru. E păcat să pierzi ocazia>. Şi uite-aşa, până să-mi dau bine seama ce se-ntâmplă, la trei sau patru ore după aia, sunt în maşină pe I-5 [autostrada care leagă oraşele Los Angeles şi San Francisco], cu tipii din trupa lui Albert Collins, care încearcă să-mi descrie cum merge spectacolul...”

În decursul acestui turneu, Albert l-a luat pe Montoya sub aripa lui şi l-a învăţat ce este blues-ul. După ce s-a încheiat turneul, Montoya a rămas încă cinci ani în trupa lui Collins. Aceasta a fost perioada în care Coco a început să cânte şi la chitară. Iar Collins a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să îl înveţe meserie. „Stăteam ore întregi în camera de hotel şi cântam la chitară, îşi aminteşte Montoya. El interpreta ritmurile alea minunate ale lui şi mă punea să cânt odată cu el. Îmi spunea mereu: «Nu te gândi, încearcă doar să simţi». El m-a învăţat să îmi folosesc energia interioară. A fost un dar imens.” Pe măsură ce Montoya cânta tot mai bine la chitară, relaţia lui cu Collins era din ce în ce mai strânsă. „Mi-a fost ca un tată”, povesteşte Coco, care dormea adesea la Collins acasă. Legătura cu Albert Collins a fost foarte puternică. ”Nu doar din punct de vedere muzical, ci şi personal. Mi-a fost ca un al doilea tată. Am fost ca tată şi fiu.” Când Collins a declarat că Montoya este „fiul” lui, a fost cea mai mare laudă şi dovadă de afecţiune. În schimb, Montoya a învăţat tot ce a putut de la legendarul Master of the Telecaster. Chiar şi după ce s-a despărţit de Albert Collins îl vizita de câte ori putea. „Mă duceam să-l văd... Aproape o lună am dormit acasă la el, pe canapea. Mi-a fost ca un tată. Uneori, când terminam câte un turneu cu  John Mayall şi n-aveam ce face acasă, îl sunam şi-l întrebam unde e. „E la Cleveland.” Strângeam o chitară, o geantă şi mă duceam doar ca să fiu cu el. Întotdeauna spunea: „O să trebuiască să te plătesc”, iar eu ziceam: „Nu mă interesează. Cum vrei tu.” Mă duceam doar ca să stau cu Albert. Voiam să petrec ceva timp cu tata, atâta tot.”

Când a început moda disco şi contractele au început să se împuţineze, Montoya a părăsit trupa lui Collins, dar cei doi au rămas prieteni apropiaţi. Montoya s-a făcut barman, cu gândul că ajunsese la finele carierei de muzician. Dar norocul avea să fie de partea lui. A continuat să cânte la chitară („Aveam destul timp la dispoziţie”, îşi aminteşte el) şi, în cele din urmă, cei din jur au început să-i recunoască calităţile. Într-o seară de la începutul anilor 1980, cânta într-un bar din Los Angeles, când a intrat John Mayall. Ca un scurt tribut, Montoya a început imediat să cânte “All Your Love I Miss Loving”. Impresionat, Mayall a părăsit clubul ducând cu el o înregistrare. Iar când a avut nevoie de un chitarist pentru proaspăt reformata Bluesbreakers, a apelat la Coco Montoya. Lui Montoya nu avea să-i fie uşor să umple golul lăsat de foştii chitarişti de la Bluesbreakers precum Eric Clapton, Peter Green sau Mick Taylor, dar ştia că nu poate scăpa ocazia de a cânta alături de o altă legendă a blues-ului. A intrat în trupă, hotărât să devină şi mai bun decât ei. În următorii zece ani, a făcut turnee şi a înregistrat împreună cu Mayall, învăţând cât de mult a putut. Împreună cu colegul său Walter Trout, Montoya a figurat în structura de bază a trupei, deschizând adesea spectacolele cu piesele sale inflamante. El a lăsat urme ale talentului său pe albumele „Behind the Iron Curtain” -1985, „Chicago Line” - 1987, „The Power of Blues” - 1988, „A Sense of Place” - 1990, şi preferatul meu, “Wake up Call” din 1993 (cu Mavis Staples vocal). Şi, la fel ca şi ceilalţi mari chitarişti care cântaseră înaintea lui în Bluesbreakers, apariţia lui ca interpret entuziasmant al unor părţi care ridicau sălile în picioare nu a făcut decât să anunţe o evoluţie solo spectaculoasă.

Pe la începutul anilor 1990, Montoya s-a trezit iarăşi la răspântie. După zece ani petrecuţi împreună cu Bluesbreakers, simţea nevoia unei schimbări. Montoya a decis că venise timpul să cânte pe cont propriu şi să înregistreze albume cu cântecele sale. Prietenul său Albert Collins primise un diagnostic de cancer şi, în timpul unei vizite, i-a spus lui Coco să meargă mai departe, pe propriul său drum. Montoya a discutat cu Mayall, care a înţeles că venise momentul. „Atât Albert, cât şi John m-au îndemnat cu blândeţe să-mi iau zborul din cuib”, spune Coco. În ciuda emoţiilor prilejuite de schimbare, Montoya şi-a strâns o trupă şi a pornit la drum, demonstrându-şi abilităţile seară după seară. Debutul lui ca lider, Gotta Mind To Travel, din 1995 (iniţial scos de Silvertone Records, din Anglia, apoi de Blind Pig Records, în Statele Unite), a devenit imediat preferatul fanilor blues-ului, al realizatorilor de emisiuni de radio şi al criticilor. Acest album a fost dedicat lui Albert Collins şi reprezintă una din cele mai bune mărturii artistice a vreunuia din elevii lui John Mayall. Piesa titlu este o compoziţie Albert Collins. Albumul îl prezenta pe Montoya ca liderul unei trupe, care s-a ridicat foarte rapid printre cei mai buni interpreţi de pe scena blues-ului contemporan. Este desigur un album de blues, dar diversificat ca stare emoţională şi interpretare. O manieră proprie prin care Coco a ales să cânte neastâmpărul fecund al unui interpret de blues. „Albert întotdeauna mi-a spus să fiu sincer cu mine însumi!”, declara Montoya. Acesta este şi motivul principal pentru care ne cucereşte acest debut. Sinceritate cu afectivitate şi profesionalism. Trupa sa cu care a înregistrat albumul a fost: Debbie Davies (chitară ritmică, background vocal, soţia lui John Mayall), Albert Molinaro (bas), Joe Yuele (bateristul lui John Mayall), Mark T. Williams, Richard Hayward (Ex. Little Feet) (baterie), Daryl Leonard şi Joe Sublett (trompete mexicane) şi Mike Finnegan (orgă Hammond B3). La succesul acestui album au contribuit desigur şi invitaţii săi: Albert Collins (chitară); Al Kooper (Hammond B-3) şi John Mayall (muzicuţă, pian şi voce). “Al Kooper s-a nimerit să fie prin preajmă şi s-a arătat interesat de o colaborare la primul meu album. Cum puteam să zic NU?”. La piesa ”Top of The Hill”, John Mayall a chemat toboşarul lui Little Feat din acea vreme, pe Ritchie Hayward şi împreună au reuşit un blues ritmat în stilul Bluesbreakers, în care Coco vine cu lecţia foarte bine învăţată. „Pot să cânt la chitară solo, când am concertele mele, cânt zi şi noapte, un an întreg, şi mă simt foarte bine, dar şi să stai pe ritm e distractiv.”  Performanţa lui Montoya pe acest album a fost apreciată cu patru nominalizări la premiile W.C. Handy. Influenţele vocale (B.B. King) şi solistice (Albert Collins) vor fi prezente în majoritatea pieselor de pe acest album. Însă, talentul şi experienţa căpătată vor fi recunoscute de critici cu premiul pentru cel mai bun interpret nou de blues în 1996. Mai trebuie amintită contribuţia deosebită a solistei Debbie Davies în duet vocal cu Montoya la piesa ”Nothin’ In the Streets”. La piesele “Too Much Water” şi “Same Dog”, Coco este co-autor alături de celebrul Doug McLeod.

Coco Montoya este stângaci, dar cântă „la o chitară de dreapta, pe dos”. Cu alte cuvinte, poate cânta la o chitară acordată pentru dreptaci, cu corzile groase în partea de sus a grifului şi cele subţiri jos, răsucind-o în aşa fel încât să apese pe corzi cu degetele de la mâna dreaptă şi să le ciupească cu stânga. Astfel, pentru el, corzile subţiri sunt în partea de sus, iar cele groase sunt jos, ceea ce contrastează cu stilul altor stângaci, printre care Jimi Hendrix şi Tony Iommi, ale căror chitare sunt special adaptate pentru mâna stângă. În majoritatea imaginilor mai recente, Montoya poate fi văzut cu o chitară ca Fender Stratocaster, cu corp pentru mâna stângă (imaginea în oglindă a corpului pentru dreapta), cu grif şi cap tipice pentru un Stratocaster de dreapta, astfel încât cheile îi vin în partea de jos şi corzile sunt aranjate „pe dos” faţă de corpul pentru mâna stângă.

După succesul primului album, Coco Montoya, profund motivat, îşi încearcă „experienţa” pornind la drum cu o echipă total nouă, cu care reuşeşte să surprindă foarte plăcut critica şi audienţa. Titlul acestui nou album, Ya think I'd know better, poate fi o referire ironică la preferinţele sale excentrice în materie de instrumente muzicale. Dar, cum Albert King a cântat la fel, era normal ca şi Coco să o ia pe urmele idolului său spiritual. Album este dinamic, echilibrat şi bine “impregnat” de solo-uri de excepţie. Momentele de sensibilitate, „Heart of soul” şi „Dyin’ Flu” sunt două respiro emoţionale atât de iubite şi aşteptate de ascultătorul de blues. Un album foarte bun de blues şi mai ales foarte bine cântat, deşi îi lipsesc acele „sclipiri” care au făcut din „Gotta Mind to Travel” unul din cele mai bune albume de blues contemporan. Componenţa la al doilea album este următoarea: Coco Montoya - chitară, vocal; Lee Roy Parnell - slide; Marty Binder, Steve Potts – baterie, percuţie; Steve Ehmann, David Smith – bas; Earl Cate, Michael Toles – chitară ritmică; Benny Yee – orgă, pian; Bertram şi William Brown – vocal. Piesa titlu a fost compusă de duetul Montoya - McLeod.

Albumul “Just Let Go” din 1997, ultimul lansat la casa de discuri Blind Pig, se recomandă în special fanilor iubitori de rock, în mai mare măsură decât de blues. Calitatea interpretării este la aceleaşi standarde cu care ne-a „obişnuit” Coco şi echipa sa, iar trăinicia blues-ului este perpetuă. Deja putem spune că elevul şi-a depăşit maestrul! Acestuia îi oferă un cover foarte reuşit la „Do What You Want to Do”, pentru care Albert Collins ar putea fi pe deplin mulţumit.

Cel de-al patrulea album al lui Coco Montoya face trecerea la o perioadă nouă din viaţa sa, perioada Alligator Records, un label unde puţini albi îşi fac “simţită prezenţa”. Printre ei, excepţionalii muzicieni Charlie Musselwhite, William Clarke, Dave Hole şi Roy Buchanan. Originalitatea şi superioritatea tehnică a interpretărilor lui Montoya au fost motivele principale care au stat la baza alegerii lui de către Bruce Iglauer. Un label emblematic pentru blues şi cu realizări discografice de excepţie. Şi, pentru că vorbeam puţin mai sus de muzicieni albi sau de culoare să-l ascultăm pe Coco cu o poveste legată de acel „rasism tâmpit” al anilor ’60, ’70… “Am trăit şi eu o experienţă umilitoare, în copilărie, chiar dacă eram prea mic ca să o înţeleg. Abia mai târziu în viaţă mi-am dat seama că erau oameni care nu mă simpatizau pentru că eram mexican. M-am întrebat mereu de ce nu mă duc niciodată acasă la băiatul care stătea ceva mai încolo, pe strada noastră. Mereu mi se spunea să rămân afară. În casă nu aveam voie să intru. Şi-mi amintesc de o doamnă, care îmi spunea: <Nu vreau să te mai joci cu băiatul meu.> Şi eu nu pricepeam de ce. Chestii din astea, ciudate. Dar ce am văzut eu nici nu se compară cu ce a răbdat Albert (n.r. Collins), sub ochii mei … Una a rămas celebră. Era în tinereţe, când băteam la tobe pentru el, şi mergeam spre sud. Aveam un contract cam aiurit. Trebuia să cântăm undeva, în Mississippi, cred că în Jackson sau pe-acolo. Detaliile nu-mi mai sunt clare, dar incidentul mi-l amintesc. Când am intrat în oraş, am făcut o pană. Albert a oprit şi a zis: <Bagă maşina în benzinărie, să facem pana.> Eu? am zis. <Da, treci tu în faţă, ca să facem pana.> Şi el s-a aşezat în spate. Eram singurul din trupă care nu era negru. Am tras la benzinărie şi dinăuntru iese un tip care se uită la roată şi îi zic: Da, roata din dreapta spate trebuie cârpită. <Mda, ţi-o fac>, zice el şi se întoarce către altul şi strigă: <Vino-ncoace! Da. Omu’ are maşina plină de ciori, tre’ s-ajungă la Jackson.> Eram tânăr şi n-aveam de gând să-nghit aşa ceva. Am zis: Ce mama... şi-am dat să cobor. Albert m-a ciupit de coaste, s-a uitat la mine şi a dat din cap. <Stai calm, fiule, stai pe fundul tău.> Mi-au dat lacrimile. L-ai auzit ce-a spus? l-am întrebat. <L-am auzit. Uneori aşa merg lucrurile>, a spus el. Fumegam. Mă simţeam neputincios pentru că nu puteam să fac nimic. Nici nu ştiu ce-ar fi trebuit să fac, dar nu mai auzisem pe nimeni să vorbească aşa. M-a îngheţat de tot. N-am ştiut ce să fac. Eram complet neputincios.Şi el, care înghiţea toate rahaturile astea, care condusese atâtea mile, urca pe scenă şi ridica sala în picioare şi scotea şi un al doilea bis din nimic. Avea puterea asta interioară pe care eu nu ştiu nici astăzi dacă aş şti unde să o găsesc. De fiecare dată. Era incredibil. E uimitor, când auzi atâtea poveşti despre muzicieni care fac pe nebunii şi şi-o iau în cap. Poate nu e bine, dar un motiv există. Am văzut toate astea cu ochii mei şi m-au bântuit multă vreme,  Am vorbit şi cu Albert. I-am zis: Ştii, s-a dovedit a fi o binecuvântare, pentru că acum ştiu. <Acum ştii. Acum ai văzut cu ochii tăi>, mi-a spus el. Faptul că a trebuit să trăiască aşa ceva şi totuşi a fost cel mai minunat şi mai generos om din lume e ... un miracol.„

Revenind la Alligator Records, să mai notăm că aceasta este şi casa de discuri unde a lansat Albert Collins opt dintre cele mai bune albume ale sale. La trei ani după “Just Let Go“, Montoya lansează aici cel mai bine vândut album din cariera sa. “Suspicion” abundă de performanţe vocale şi chitaristice şi se evidenţiază clar prin şlefuirea sunetului de electric blues. De astă dată, Coco îşi alege şi un pachet de suflători, opţiune care-i va umple sound-ul şi-i va pronunţa afectivitatea stilistică. Un stil care poate fi încadrat între zburdălnicia texas blues-ului cu escapade chitaristice în prim-plan şi acea „cadenţa” ritmică proprie blues-ului din Chicago. Fiecare piesă este o reuşită, însă, „Enough Is Enough” din deschiderea albumului, apoi cu aceeaşi energie „Need Your Love in My Life”, ce face trecerea spre “Get Your Business Straight” - dedicată memoriei lui Albert Collins - şi languroasa “Nothing But Love” sunt cele mai evidente pentru noua imagine a înregistrărilor de la Alligator Records.

De altfel şi cel de-al doilea album lansat aici păstrează aceleaşi caracteristici şi în anumite aspecte îl depăşeşte. Sunetul este mai bine pronunţat şi mai pur. Al cincilea album din carieră “Can’t Look Back”, este un pas înainte şi-i întăreşte renumele căştigat. Solo-urile sunt seducătoare, iar vocea a devenit tonică şi reconfortantă. Albumul a atins locul 2 în topul de blues pe anul 2002. Piesa ce dă titlu albumului este cea mai bună piesă de pe disc şi a fost inclusă pe valoroasa compilaţie “Got Blues!”, unde mai sunt prezenţi mari artişti ca: Jack Bruce, Gary Moore, Paul Rodgers, John Hammond, John Mayall, Robben Ford, Joe Bonamassa, Peter Green, Derek Trucks şi Bernard Allison. Întrucât pe 2 septembrie Coco Montoya ne va oferi un recital la clubul Hard Rock Café din Bucureşti, putem spune că noi, iubitorii de blues, suntem privilegiaţi în acest an de firma organizatoare, fiindcă până acum ne-am putut delecta cu John Hammond şi Charlie Musselwhite. Probabil că pentru sezonul rece Ioan Big şi echipa sa se vor gândi cum să ne încălzească în “winter”. Până atunci să ne bucurăm că România face parte parte din micul său turneu european alături Anglia, Norvegia şi Irlanda. Pentru aceste ultime două albume îi are colegi pe: Chuck Kirkpatrick – chitară ritmică şi slide; Benny Yee, Tommy Eyre – clape; Steve Evans, Bob Glaub - bas; Randy Hayes, Scott Kirkpatrick, Tony Braunagle – baterie; Chuck Kirkpatrick, Scott Kirkpatrick - voci; Joe Sublett - Tenor Sax; Darrel Leonard – trumpetă.

Cel mai recent album al său lansat acum doi ani, se intitulează „Dirty Deal” şi a fost scos tot de Alligator Rec. Montoya a “încins” chitara în studio şi a realizat o imprimare excepţională. Dacă aşa de bine “sună” o înregistrare de studio, mă întreb cum va fi pe viu un concert cu Montoya? Compoziţia sa “Last Dirty Deal” ce deschide acest album, ocupă aceeaşi poziţie şi în compilaţia “Crucial Rockin' Blues”, lansată de Alligator în 2007, pentru a-şi promova noi artişti ca: Tinsley Ellis, Lonnie Mack, Lee Rocker, Shemekia Copeland, etc. Coco Montoya este un vulcan care erupe electric-blues prin toţi porii, iar în clipele de odihnă ne sfâşie cu slow-blues-urile sale (“How Do You Sleep at Night?”, “It’s My Own Tears”). Componenţa band-ului său este: Paul Barrere - chitară ritmică sau slide; Tony Stead - clape; Steve Evans, Kenny Gradney - bas; Randy Hayes, Richie Hayward – baterie. “Misterul” energiei sale fără sfârşit îl vom afla în septembrie. “Dirty Deal” poate fi chintesenţa înregistrărilor lui Montoya de până acum, însă pentru deplina „savurare” a talentului său inegalabil, vă sfătuiesc să începeţi audiţia cu primul său disc, „Gotta Mind to Travel”. Iata comentariul revistei Guitar One despre “Dirty Deal”: "o călătorie sălbatică, dezlănţuită, în lumea blues-rock-ului fără bariere...cu monstruoase sunete de chitară ...un blues cu flacără mocnită şi rock 'n' roll din sudul pârjolit, cu un tuşeu de maestru şi solouri ucigătoare."

“He’s a baad guitar player, Man!” – Albert Collins.
“Coco Montoya is one of the best blues guitarists you’re going to hear” – John Mayall.
“The hottest southpaw in the blues” … “master touch and killer tone.” - Guitar One

Radu Lupaşcu
28 iulie 2009