Club A = momeală erotică

Din cartier (în sens larg – cei care gravitam în jurul liceului Cantemir - de la Lizeanu până la Eminescu) mă împrietenisem cu frații Munteanu (Dan „Vulpe” și mezinul Mihai „Mișone” - ulterior valoros folkist – amândoi arhitecți aflați acum la Paris) căci jucam „fotbal cu nasturi”* acasă la ei. Devenind ei studenți la Arhitectură, m-au chemat la amenajarea și inaugurarea unei pivnițe pe str. Blănari, așa începând lunga mea prietenie cu clubul arhitecturii, adică Club A sau Club a. Am devenit DJ (disc-jockey) rezident alături de câțiva prieteni (Bebe Teodorescu - aflat acum în State, Andrei Voiculescu - repatriat după cariera de la Europa Liberă, Bujor Pokorny - decedat în Germania), apoi am obținut aprobarea să-mi serbez ziua de naștere în club (sărbătorire devenită rapid eveniment monden) cu 150 - 200 de invitați (care dansau şi audiau hi-fi toate hit-urile de ultimă oră datorită aparaturii hi-tech adusă de prietenul Duduș: boxe  Celestion Ditton 25 cu acoustic bass reflex, “mag”* Technics RS150 cu role mari, “staţie”* (amplificator) Technics SU-8080 - cunoscătorii știu la ce mă refer). Mi se făcea o concesie unică, căci pe atunci era cvasi-imposibil să pătrunzi ilegal sau... legal în club: semăna cu imaginile din filmele americane unde la ușile cluburilor stau doi negri pătrați care triază clienții. Aici se aflau la ușă doi studenți albi slăbuți, care verificau dacă ai ștampilă și cotizație la zi pe legitimație. Chiar dacă erai în regulă nu-ți era permis să aduci decât 1 (un) invitat! Nici disc-jockeii nu puteau încălca regula. Nouă, privilegiaților, care nu eram studenţi la arhitectură, ni se părea că facem parte dintr-o organizație secretă, că suntem un fel de masoni! Iar eu eram privit cu pizmă, fiindcă soseam mereu alături de făpturi feminine adorabile, care se învârteau în jurul meu pentru a putea pătrunde în sanctuarul misterios, deci nu pentru calitățile mele inexistente de giggolo dâmbovițean. Foloseam cu succes nada erotică numită Club A și amatoare nu lipseau...

Prin acea perioadă, anii `70, lucram la Centrul de calcul al industriei silvice, din curtea Institutului de cercetări silvice, pe șoseaua Pipera (lângă celebra fabrică de mobilă). Mă angajaseră datorită pilelor puse de părinții mei, ambii - ingineri silvici. Pe vremea aia calculatorul era o hardughie cât o casă, în care se introduceau „cartele perforate”* conținând programele. Programele erau scrise de programatori, conduși de regretatul inginer Paul Opriș (devenit după `90 director la „Tele 7 abc”*), iar o ceată de femei aflate în sala operatoarelor transpunea programele perforând cartele virgine. M-a atras fulgerător (nu numai pe mine !) o fată delicată, roșcată, minionă, îmbrăcată cu gust, care degaja un aer aparte, șic: Tania V. Am aflat că era fata unui demnitar (ehehe, fusese la un moment dat moda „sovietică”* să-ți botezi copiii cu prenume rusești – Zoia, Serghei, Svetlana, Igor ș.a.), locuia pe str. Maxim Gorki (bănuiți cartierul ?) dar tăticul fusese marginalizat fiindcă fata mai mare se măritase cu un italian (de asta Tania era înțolită „din pachet”*). Am început „să-i fac curte” (cum zice maică-mea), adică „s-o agăț” (cum zic golanii mei de prieteni). Dar care erau pe atunci cârligele de început pentru cucerirea unei fete, poate ați uitat sau poate nu știați: s-o duci la film sau la cofetărie. Tinerii fără relații – mergeau la o cofetarie sau cinematograf de cartier. Cei mai „umblați” – la un film acasă (dacă aveai „antenă de bulgari”*) sau la un prieten „la video”*. Elitiștii, din care încercam să fac și eu parte, invitau fetele la „cinematecă”* (unde stăteam toată noaptea pentru obţinerea abonamentelor, mai ceva ca la „tacâmuri de pui”*) sau la cofetăria „Nestor”* la un „mazagran”*, la un „cataif”*. Așadar, o asaltez câteva luni la rând cu armele sus-amintite, pe Tania, părea că ne apropiem sufletește milimetric, fără atingeri trupești, mă simpatiza căci m-a invitat la Polivalentă la concertul „I Pooh”*, cu care venise sor-sa din Italia (ca s-o încurajez şi să n-o jignesc, m-am prefăcut uimit, am acceptat cu modestie, deși aveam invitație de la „A.R.I.A.”*). Dar păstram pentru „la grande finale” atu-ul din mânecă și-i spun în cele din urmă cu semeție în glas, sperând s-o dau pe spate (la propriu și la figurat) – „Sâmbătă mergem la Club a, cred că n-ai pus vreodată piciorul acolo”. Răspunsul ei calm însă m-a năucit – „Ce spui? Am fost deseori, mă invită acolo un prieten student la arhitectură, Alexandru Andrieș”. M-am înmuiat ca un fular ud. Din momentul ăla am renunțat la orice fel de avans sentimental și am văzut-o tot mai rar. Oricum, am fost concediat de la Centrul de calcul fiindcă lipseam prea des şi chiuleam, eu fugind zilnic la Radio unde aveam o sumedenie de emisiuni. Mulți ani l-am privit cu invidie pe Alexe, dar niciodată n-am avut curajul să-l asaltez cu întrebări. Abia în 2015 mi-am luat inima în dinți și l-am chestionat abrupt: mai știi ceva de Tania? Nu știa, o fi și ea prin Italia...

Florin-Silviu Ursulescu
(dintr-un volum în pregătire)

Noțiunile arhaice precum cele însemnate* vor fi traduse într-un viitor dicționar.

fsu