CHICO BANKS -“Candy Lickin’ Man”

“Candy Lickin’ Man”? Da! Autorul a dorit aşa şi probabil că aşa o să-i rămână numele. Depinde de cum o să-l interpreteze lumea. Pot să vadă umorul din el, sau să se simtă jigniţi. Nu e nimic jignitor pentru femei. La urma urmelor, asta-i viaţa“.

Dragostea pătimaşă a lui Banks pentru femei, ca şi dragostea lor pătimaşă pentru el, se vede în fiecare dintre numerele sale, reflectat în fiecare titlu de melodie de pe disc. De la Red Dress la Candy Lickin’ Man, Careless Things We Do sau You-re fine, blues-ul funky, plin de patos al lui Banks îi dezvăluie atracţia obsesivă faţă de sexul opus.

Şi-a început explorările în domeniul chitarei de blues cam tot atunci când descoperea fetele într-un cartier din vestul oraşului Chicago - în urmă cu mai bine de două decenii atunci când tatăl său, cântăreţul de blues Jessie Banks l-a învăţat un unic acord muzical. “Nu intenţionam să cânt”, mărturiseşte el, “într-o după-amiază, acasă. S-a întâmplat pur şi simplu. Într-o zi am pus mâna pe chitară, iar tata m-a învăţat un acord de septimă - un acord de blues -, pe urmă am început să cumpăr cărţi şi să învăţ din ele. Stanley, fratele meu care e muzician (şi care a colaborat la compunerea a două dintre piesele de pe acest album al lui Chico), şi tata m-au ajutat. M-am jucat puţin la întâmplare şi mi-a ieşit. După ce am învăţat acel prim acord de la tata mi-am spus: Da, sună bine. Şi nu m-am mai oprit”. anks a evoluat rapid încă din adolescenţă. Unul după altul, muzicienii vizitau locuinţa părinţilor săi, unde cântau împreună cu Banks senior. Chico îşi aminteşte că îi asculta şi că ei îi împărtăşeau adesea din secretele chitarei.

Aveam o grămadă de trupe în pivniţă”, spune el. “Tipi ca (chitaristul) Willie Davis, care cântă acum cu Willie Kent şi cu Gents. Willie venea deseori pe la noi şi îl cunosc de multă vreme”. Banks şi-a continuat studiile după manuale timp de câţiva ani, până s-a simţit în stare să urce pe scenă. “Primul meu concert a fost când aveam 14 ani”, îşi aminteşte el. Eram cu o trupă din Top 40, prima dată pe scenă şi îmi era o frică de moarte. Grupul interpreta melodii ale unor trupe funky ca Isley Brothers, Earth Wind & Fire, Ohio Players, sau Parliament/Funkadelic.” Dragostea lui Banks faţă de funk, de blues şi de soul-ul anilor ’60, pe care le asculta acasă, se regăseşte în aceste înregistrări. “Aş descrie muzica mea mai degrabă ca funk-rock şi blues”, spune Banks, adăugând însă că îi place şi jazz-ul, a cărui influenţă se aude la rândul său pe discul de faţă. “În ce priveşte jazz-ul, George Benson e pentru mine cel mai mare. Până la un punct, Wes a fost preferatul meu, dar George l-a ridicat la cu totul alt nivel. În blues “continuă el” nu se poate fără B.B. Şi Albert King, Freddy King, Buddy Guy Şi Albert Collins.”
Banks cântă de aproape un an cu prima sa trupă când la cunoscut pe Johnny Christian, respectat cântăreţ de blues şi soul din Chicago. Johnny îl văzuse la un club din West Side, unde cânta împreună cu (chitaristul) Michael Coleman. A fost cel ce i-a adus primele benzi de blues adevărat şi l-a pus să le asculte. Banks care obişnuia să frecventeze cluburile din West Side, ascultându-l pe marele cântăreţ, În perioada în care acesta colabora cu un alt artist chitaristul Melvin Taylor a fost chemat să cânte alături de Johnny Christian. Au cântat câţiva ani buni împreună, pe urmă, după ce a împlinit 20 de ani, a plecat în Europa cu James Cotton. A cântat cu Otis Clay, Buddy Gay, Junior Wells, Little Milton, Artie White (a.k.a.Blues Boy).

La începutul lui 1997, Banks a revenit în Europa, însoţind-o pe Mavis Staples (o foarte valoroasă cântăreaţă de gospel şi soul, a cântat la Woodstock 1994 împreună cu grupul Sisters of Glory – Thelma Houston, CeCe Peniston, Phoebe Snow şi Lois Walden). “Prima dată am cântat cu Mavis în februarie 1997”, spune el. “După aceea, am fost la o mulţime de festivaluri împreună. Restul familiei l-am cunoscut în State şi aşa l-am întâlnit prima dată pe Pops Staples. E un tip minunat, o legendă.”
Banks afirmă că nu i-a fost greu să o convingă pe Staples să facă vocalul la It Must Be Love, de pe acest album. “Mavis m-a simpatizat de prima dată. După prima repetiţie s-a îndrăgostit, iar după primul concert s-a prins definitiv. Îmi e prietenă foarte bună.”

Banks spune că “Mavis şi-a făcut apariţia în studio şi a învăţat It Must Be Love în cinci minute.” Şi a interpretat-o mai bine decât ar fi putut-o face cineva vreodată.

Banks a făcut înregistrări cu Pops Staples, Johnny Christian, Willie Kent, Cicero Blake şi Artie White. Figurează, de asemenea, pe cel mai recent album al lui Kent, înregistrat la casa Delmark, Long Way to Ol’ Miss. Pentru această înregistrare, chitara lui Banks a rămas strict în limitele blues-ului tradiţional din Chicago. Pe Candy Lickin’ Man însă, Banks susţine că a decis să abandoneze wah-wah-ul şi să împingă sonorităţile până la limita blues-ului. Veron “Chico” Banks este un tânăr care ştie bine de unde vine blues-ul. O dovedeşte interpretarea pe care o dă pe discul de faţă muzicii lui Albert King, Elmore James şi Magic Sam, legenda cartierului de vest al oraşului Chicago. Dar, în faţa publicului actual, împătimit de blues, Banks nu neagă influenţa pe care a avut-o asupra vieţii şi muzicii sale funk-ul anilor ’70. “Când am făcut discul ăsta, am vrut să aduc ceva nou în blues. Am ceva mai mult rock, un blues mai funky. E o altă generaţie.”

Banks, fără îndoială, lider al acestei “noi generaţii” de artişti din Chicago, e un tip simpatic şi deschis, care nu se ia nici pe sine, nici viaţa prea în serios. El afirmă: “Sunt cel mai frumuşel cântăreţ de blues din Chicago. Am doi cercei în urechi - adaugă zâmbind -, şi sunt suplu, nu ca alţi bluesmeni. Nici nu încape discuţie, sunt de departe cel mai arătos.” Dar şi unul dintre cei mai buni chitarişti din Chicago. Mavis Staples: “Prima dată când l-am auzit pe Chico cântând blues mi-am zis: Mulţumescu-ţi, Doamne! Blues-ul va continua să trăiască prin el şi prin cei din generaţia lui. Are un farmec imens. Tuşeurile lui în forţă fac chitara să vorbească, să râdă, să plângă sau să geamă, aruncându-i pe cei ce ascultă într-un vârtej care le purifică sufletele. Chico este soul-ul întrupat. Cântă, Chico şi, poartă-ne, cu tine! Steven Staples: “Discul de faţă este o înregistrare analogă, care foloseşte bandă de 1 inci 30 ips, fără un sistem de reducere a zgomotului. Procesarea semnalului s-a făcut cu utilizarea echipamentului analogic, a procesoarelor Manley şi egalizatoarelor Sontec. Conversia A/D s-a făcut la 24 de biţi, cu ajutorul unui sistem de codificare Pacific Microsonics HDCD. Ca o concluzie, discul reprezintă un stil nou de abordare a blues-ului, cu solistici la tot pasul, cu moderne trimiteri la bătrânii genului şi nu în ultimul rând cu o înregistrare de excepţie pentru care putem să-i acordăm chiar cinci stele.

Radu Lupaşcu