CARTE, MUZICĂ, FILM … EVADARE

Oare ce poate să îţi facă viaţa mai frumoasă, în ţara asta? De fapt ce îţi mai rămâne de făcut ca să te ajute să treci ziua cu bine? O carte, un film, puţină muzică. Ştiu, viaţa este atât de grăbită, timpul trece cu noi şi pe lângă noi în mare viteză, iar noi uităm că există aceste mici bucurii, încă la îndemână, iar astea ne pot ajuta să nu înnebunim la sfârşitul săptămânii, zilei sau anului. Trebuie doar să ne aducem aminte de motivele pentru care citim o carte, ascultăm un disc, sau vedem un film. Nu ar trebui să fie aşa greu. Evadarea. Vă spune ceva? Nu aveţi nevoie de asta? Vă place cotidianul. Am înţeles. Nu vă invidiez.

Există de mult discuţii pe diverse canale media, se încearcă găsirea unei explicaţii, pe măsura unei dileme "existenţiale". De ce nu merge românul la filmul românesc. De ce sălile de cinematograf atâtea câte au mai rămas, sunt goale sau pe aproape, iar filmele noastre câştigă premii peste premii la festivaluri de prestigiu. Iar de aici începe nebunia şi se bat câmpii cu graţie, răspunsurile sunt din cele mai aiuritoare. Se pierd din vedere explicaţiile cele mai simple. O astfel de explicaţie o dă în editorialul revistei Muvi, Claudia Pătraşcu. O să îmi permit să citez un fragment: "Când viaţa ne copleşeşte cu probleme, ori ne sufocă de plictis şi lehamitea aproape că ne doare, avem motive în plus să evadăm în cărţi, să ne îngăduim o reverie în parcurile acum în floare, ori să ne lăsăm purtaţi în altă lume printr-un film. Şi nu de puţine ori încercăm să ne dregem viaţa amăruie sau doar puţin acrişoară în compania filmelor şi ajungem să ne căutăm forţa în exemplul unui erou care se ridică, infailibil, oricât de dur a fost lovit, să visăm că jumătatea perfectă va deveni aievea şi pentru noi, să găsim infinite similitudini între scenariu-pură ficţiune şi propria existenţă, schingiuită de mai multe sau mai puţine griji. Iar prea adesea, după ce, în mrejele poveştii, am empatizat cu personajele, revenim la aceeaşi existenţă searbădă, captivi în caruselul obligaţiilor zilnice." Frumos. Bun, acum chiar ar mai trebui să căutăm un răspuns la întrebarea "De ce nu ne prea plac filmele româneşti". Păi pentru că atunci când le vedem, nu prea ne ajută să evadăm din lumea murdară a cotidianului cenuşiu. Îl regăsim pe ecran. Ori acum sincer, oricâte premii ar primii un astfel de scenariu, eu nu mă duc la cinematograf să văd, prostituate, limbaj vulgar, crime, sinucideri, furturi. Scot capul pe balcon, privesc în jos... şi gata. Le am pe toate astea. Moka. … Dar trebuie să vedem filme. Ca să evadăm.

Trebuie să ascultăm muzică. Să ne aducem aminte de ce ascultăm muzică? Un motiv superb l-am găsit în comentariul unei foarte bune prietene, postat la mine pe blog: "Nu cred că a existat sau poate că da, dar într-un procent foarte mic, un adolescent al generaţiei noastre care să nu fi dansat un slow pe “Angie” de la Rolling Stones, sau cineva care să "nu îşi rupă capul" pe “Back in Black” al celor de la AC/DC. Sunt mândră că am facut parte din acea generaţie, nu ne interesa pe noi prea tare comunismul, făceam schimb de vynil-uri ruseşti sau bulgăreşti, şi tot ascultam muzica preferată şi în vogă la acea vreme, iar dacă era o "placă" cu o trupă mai de valoare cum e AC/DC sau Deep Purple sau mai ştiu eu ce, trebuia să dai două la schimb, sau postere, hehehe. Umblam cu magnetofoanele după noi de la unii la alţii să înregistrăm muzici. Acum totul e atât de la îndemâna orişicui, e permis orişicui să facă ce vrea. Dar povestea noastră este fară sfârşit.". Mulţumesc Adina. Mi-ai readus în memorie unul dintre motivele pentru care ascult muzică. Aici este felia mea şi aş putea cu foarte mare uşurinţă să găsesc alte şi alte motive. Iubesc muzica, pentru că fie şi printr-un simplu şi banal cântec comercial pe care îl aud dimineaţa la radio şi îl fredonez întreaga zi, viaţa mea e mai frumoasă. Este cu siguranţă, dintre cele trei forme de evadare, este cea care pătrunde în cele mai ascunse locuri ale fiinţei umane. Degeaba încerci să fii cerebral, să analizezi o melodie, aşa ca în cazul unui film sau unei cărţi, creierul nu te ajută aici, de cele mai multe ori, reacţionezi la acel cântec şi acesta îţi provoacă emoţii adevărate în locuri ascunse pe care nu ai ştiut niciodată că le ai. Raţiunea nu încape de cele mai multe ori, atunci cînd iubeşti muzica. Pentru asta îţi trebuie suflet.

De ce citim cărţi?.... Chiar aşa, de ce citiţi aceste rânduri? Eh, aici e mai complicat un pic. Pentru că o carte cere efort. Pentru că literatura cere gândire, poate şi analiză şi cu siguranţă, efectele ei sunt mai profunde şi mai de durată. Cel puţin teoretic, o carte ar trebui să lase urme. Urme care ar trebui, pe măsură ce se acumulează, să determine, să influenţeze sau chiar să modifice comportamente. Deşi nu e facilă, ca în cazul unui cântec, satisfacţia finală pe care ţi-o oferă literatura, în cele mai multe dintre cazuri este mai profundă.

Una peste alta, pledoaria mea are un final optimist. Toate statisticile, atât la nivel mondial, dar mai ales în România, arată o creştere infimă dar constantă a vânzărilor de cărţi, bilete la cinematograf, discuri. Dincolo de asta, rămân, costul ridicat al acestor produse, lipsa cinematografelor, pirateria şi ... INCULTURA.

19 mai 2010
Ovidiu Moldovan