Beggar's Opera

Pentru orice grup de rock în curs de afirmare, abordarea operei unui mare compozitor clasic constituie un pas indraznet, mai ales daca lucrul acesta se întâmpla înca de la primul album. Beggar's Opera au fost întotdeauna ambitiosi si aventurosi, atât în selectarea materialului, cât si în definirea principiilor muzicale. Sositi din Glasgow, ei au patruns pe scena muzicii într-o vreme când altii ca Jethro Tull, Yes, Geuesis, E.L.P. sau Gentle Giant, împingeau foarte departe granitele rock-ului.

Fie ca au interpretat melodii originale sau si-au folosit abilitatile, oferind aranjamente noi compozitiilor altora, acest grup progresiv scotian care se bucura de înalta stima, a dat întotdeauna o muzica diversificata si atragatoare. S-a format in anul 1969 si a inregistrat sapte albume si patru single-uri, in perioada 1970-1980. Grupul a semnat primul contract cu label-ul Vertigo în 1970 care, ca si Harvest a lui EMI, fusese deschisa cu intentia de a deveni un rai al muzicienilor ambitiosi, mânati de spiritul de aventura. Devenise perfect acceptabil sa amesteci elemente de muzica clasica, folk, jazz sau rock, în spiritul liber ce domnea dupa ce Beatles-ii deschisesera atâtea drumuri în anii '60. Chiar si Led Zeppelin, regii hard-rock-ului, erau dornici sa experimenteze, dupa cum o confirma folosirea extensiva a chitarei acustice si a rezonantelor rasaritene.

Vertigo, cu celebra lor eticheta în spirala, a oferit un mediu la fel de propice grupurilor îndraznete precum Colosseum, sau Chapter Three al lui Manfred Mann. In aceasta atmosfera favorabila, era normal ca Beggar's Opera sa adopte o strategie muzicala mai sofisticata. Angajamentul lor fata de prog va da roade într-o serie de albume în care stilul grupului se va modifica vizibil, o data cu schimbarile survenite în starea de spirit sau în orizontul ideatic.

Formula grupului consta din Martin Griffiths (solist vocal, percutie) Alan Park (orga, pian), Ricky Gardiner (chitara solo, vocal), Gordon Sellar (bas, chitara, percutie), Raymond Wilson (percutie), Marshall Erskine (bas, flaut) si ocazional Virginia Scott (mellotron si voce).

Griffits are un stil deosebit de atragator, nepretentios, completat de regula, de interpretarea uneori rapsodica, alteori funky a lui Alan Park la claviaturi.

Chitara lui Ricky Gardiner suna perfect în contextul aranjamentelor lor, iar muzicianul este capabil de solouri remarcabile. Sectiunea de percutie este de obicei discreta, iar Ray Wilson este un talent natural, întotdeauna pe faza. Chiar daca grupul nu s-a bucurat de succesul de masa care i-a proiectat pe Genesis în Olimpul Titanilor, ei au avut întotdeauna fani loiali, pastrându-si permanent potentialul.

Numele l-au luat dupa o piesa in trei acte foarte populara, a poetului englez John Gay. Scrisa în 1728, The Beggar's Opera i-a adus compozitorului suma de o mie de lire sterline, o avere în secolul al XVIII-lea. Din pacate, la fel ca multi muzicieni rock ai secolului al XX-lea, Gay si-a pierdut cea mai mare parte a banilor în speculatii prost îndrumate, care au implicat cea mai mare parte a crahului financiar cunoscut sub numele de South Sea Bubble.

Act One*****, albumul de debut, a fost lansat în 1970 si a impresionat prin combinatiile artistice si de surse care l-au influentat. Una dintre reusitele grupului a constituit-o aranjamentul inteligent facut la opera populara a lui Suppe, Uvertura Poetul si Taranul. Piesa originala este bogata în contraste si are o exuberanta spirituala si emotionala care face din ea punctul culminant irezistibil al oricarui concert cu piese clasice de mare popularitate. Un critic observa odata ca Taranul lui Suppe sufera “de o incapacitate congenitala de a se opri!". Fara îndoiala, ea este un vehicul util pentru un grup modern de rock.

De mirare este ca ea nu a fost tinta eforturilor lui Keith Emerson de la E.L.P., celebru pentru tratamentul dinamic pe care l-a administrat clasicilor. Compozitorul Frantz von Suppe s-a nascut pe mare, cetatean european pâna în vârful unghiilor. Mama sa era italianca, tatal belgian, iar el a devenit cetatean austriac. A scris vreo 21 de operete si 180 de balete si vodeviluri, dar Poet and Peasant si Light Cavalry, care s-au bucurat la rândul sau de atentia celor de la Beggar's Opera, se numara printre cele mai cunoscute.

Pe lânga variantele originale ale pieselor Passacaglia, Memory si Raymonds Road (o excelenta epopee instrumentala de 12 minute), a fost adaugat single-ul din 1970 al grupului, Sarabande (sarabanda este un dans de curte din secolul al XVIII-lea), impreuna cu Think (fata B a single-ului), ea ofera o buna imagine a posibilitatilor muzicale si a gusturilor largi ale grupului.

Dupa succesul lui Act One, grupul Beggar's Opera a mai produs câteva albume de valoare, respectiv Waters of Change tot la Vertigo, lansat în 1971, anul sosirii Virginiei si al mellottonului. Mellotronul este o versiune primara a unui sintetizator. Fragmentele preînregistrate sunt stocate de aparat si pot fi activate cu ajutorul keybord-ului, producând efectul straniu îndragit de Moody Blues si de Genesis. Un pic de mellotron este prezent si în cunoscuta versiune realizata de grup la MacArthur Park a lui Jim Webb, prezenta pe cel de-al treilea album, Pathfinder (Vertigo), lansat în 1972. Impresionanta relatare epica, a constituit un urias succes al actorului Richard Harris în 1972 (decedat în 2002). Considerat de critici cel mai bun album Beggar’s Opera, Waters of Change***** descopera frumusetile armoniei melotronului cu chitara sau partitura vocala. Din al doilea album remarc melancolica Time Machine si amuzantul Festival medieval, iar din Pathfinder, originala Madama Doubtfire, hipnotica Hobo si desigur MacArthur Park. Ambele albume sunt acum la dispozitia publicului la casa germana Repertoire Records & Tapes si merita macar ascultate (excelent reproduse tehnic, iar grafica de certa personalitate desenata de Bloomsbury Group).

Pe tot parcursul anilor '70, Beggar's Opera au continuat sa lucreze în studiouri si au scos un nou album, Get Your Dog off Me la Vertigo, în 1973, cu care ocazie Virginia Scott s-a întors, împreuna cu credinciosul ei mellotron, un ultim efort din pacate, fara castig de audienta. Urmatoarele trei incercari, se numesc Sagittary in 1974, Beggars Can't Be Choosers din 1979 lansate de casa de discuri Jupiter si ultimul, Lifeline scos in 1980 din nou la Vertigo, au ramas fara rasunet, grupul destramandu-se. Gordon Sellar a incercat la mijlocul anilor ’70 sa-l reformeze si sa inregistreze in Germania, dar fara succes, iar Ricky Gardiner activeaza in staff-ul cantaretului David Bowie.

Spre sfarsitul anilor '70, zilele de glorie ale muzicii progresive au început sa apuna, sufocate de punk, heavy-metal si techno. Dar muzica BEGGAR’S OPERA, asa cum se aude ea pe Act One, ramâne la fel de proaspata si astazi.

Ha, ha! Cersetorii cânta inca pentru Suppa lor!

Radu Lupascu