Arta Sunetelor
BLUES în lume şi la noi! Episodul patru: Top blues priority Top, clasament, catalog, listă de ordine, răboj, etc. Toate acele preferinţe muzicale propuse după gustul, cunoştinţa şi exigenţa fiecăruia. O înşirare metodică a unor nume de muzicieni (sau trupe) şi ale lor albume de frunte din arealul bluesului. De ce este necesar un astfel de top? Pentru că de aici aflăm păreri şi informaţii asupra unor capodopere ale muzicii, despre care trebuie să ştim cât mai multe. O încadrare obiectivă, strict personală a unor personalităţi ale lumii muzicale contemporane care va suscita (probabil!) interesul multora dintre cititorii sitului, ascultători sau nu de blues. Particularităţile care saltă aceste compoziţii în topul creaţiilor genului sunt interpretarea şi originalitatea. Forţa emoţională a bluesului, caracteristică acestor capodopere a devenit un fetiş care a sensibilizat receptivitatea fiecărui pasionat de muzică bună, şi l-a obligat să cerceteze, să afle şi să se bucure din plin de valorea perenă a albumelor de vârf. Emoţia transmisă de fiecare blues, cu aspectele sale vesele sau triste, comice sau dramatice, cu toate poveştile adevărate sau închipuite, îmbogăţeşte cultura spirituală a omului, în ambientul său specific. Bluesul îşi are trăirile tocmai în aceste accente mângâietoare sau de-a dreptul şocante (vezi piesa lui Keb’ Mo – „Lullaby Baby Blues”, respectiv pe cea a lui Screamin' Jay Hawkins - “Constipation Blues”). Bluesul este o curgere de stări afective cu alternanţe opuse, dispuse pe o metrică simplă, una din cele mai uşoare forme muzicale. Pe cât este de uşor (chipurile!) de cântat, pe atât e complicat de transmis auditoriului. Putem să dăm exemple suficiente de muzicieni de oriunde, care nu fac altceva decât o interpretare corectă şi precisă a notelor muzicale, fără a-şi personaliza emoţia cântării. Această inconsistenţă empatică face ca de multe ori ţelul propus de un muzician să NU ajungă la audiofil, acesta fiind convins că tehnica şi talentul îşi dau mâna cu interpretarea şi originalitatea fiecărui artist în parte. În dicţionarul de blues pe care-l voi termina în curând, veţi găsi destule exemple pozitive şi negative, inclusiv din “armada” română de bluesmani. Principalul scop al acestui top muzical – informaţia „brută” asupra valorilor stabile ale bluesului – este un ideal pe care-l aştept. Am convingerea că vor participa tot mai mulţi muzicieni români sau fani devotaţi muzicii de „drum lung”. Arta bluesului este consecinţa unui mesajul pur, nealterat al generaţiilor care l-au născut, l-au trăit şi l-au povestit. De aceea veţi găsi multe nume “grele” de bluesmani în aceste topuri, pe care mă voi strădui să vi le fac cunoscute. Prin concertele de blues sau blues-rock la care veţi participa, veţi avea prilejul să găsiţi şi elementul relaţional artist-public „la lucru”. Această caracteristică a genurilor cântate „pe bune” adică live, este foarte vizibilă în cazul bluesului, deoarece interacţiunea cu publicul face parte din spectacolul oferit de artişti. Un lucru deloc uşor, pe care muzicianul în cauză îl poate rata, mai ales dacă NU “transmite” corespunzător. Ce spunea Caragiale? “Muzica iaşte ceva ce gîghilă plăcut urechea”. Dacă gândim „epidermic”, are dreptate. Senzaţia auditivă este obligatorie, dar nu şi suficientă. Componenta vizuală a acestui tip de spectacol completează reuşita unei seri plăcute de concert live. Bluesul dă un sens şi o interpretare existenţei umane, „ocupând” multe din zilele dedicate studiului, audiţiei sau exerciţiului de a cânta. Eufonia, ca stare de beatitudine, face parte din viaţa unui audiofil, şi de aceea, îmi permit să vă spun, nu are rival între formele artei. Mulţi consideră televizorul un mod plăcut de petrecere a timpului liber şi de acumulare de “conştiinţe intelectuale”. Nu doresc să combat acest ‘eftin mijloc de „cultură” al maselor. Precizez doar că la noi, „uşoara” lui manipulare a dus la dictura „omului nou” superficial, uşuratec, automulţumit, în fine, un diletant care a realizat inconştient, obiectivul “omului din umbră”. Ajutorul real pe care-l oferă un top muzical ascultătorului dornic de noutate informaţională este cu siguranţă mult mai motivat decât un top-concurs de tipul „cel mai bun român”, ultramediatizat, ce dovedeşte lipsa ideatică a staff-ului televiziunii-din-banii-publici, şi are o nocivă influenţă pe termen lung asupra discernământului şi aşa fragil al euro-românului. Un top cu vădite nuanţe politice, ce amestecă valori indubitabile ale culturii şi civilizaţiei româneşti, cu figuri cancerigene ale prezentului “melo-dramatic”. Un prezent tulburat de „perlele” elevilor la bacalaureat, dar în special de incompetenţa factorilor de decizie. Peştele de la cap se împute, nu? Şi dacă da, ce!? Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm ... Voi poate nu plecaţi, dar ... nouă, cine ne mai plăteşte pensia mâine? Să mai amintim că am fost prezenţi în noua piaţă „George Enescu” din capitală, tot pentru culturalizare (de mase) şi am poposit câteva minute, pentru “contemplarea" proiecţiei unui concert de muzică clasică, cu prilejul anului Mozart! Tot un fel de playback nu? Iar? Dar, de astă dată cu sponsori în regulă, de calibru, care au înţeles că Amadeus a fost prieten cu Heine şi Ken este macho-ul lui Barbie. Mai trebuie remarcat şi punerea în scenă acum în miez de vară, a celebrei Jesus Christ Superstar (operă - rock cu versurile de Tim Rice pe muzica lui Andrew Lloyd Webber) la sala Arcub din Bucureşti, o sesiune de spectacole aflată în plină desfăşurare. Numele regizorului Adrian Pintea atrage în mod firesc la show, grăbiţi-vă, mai sunt trei reprezentaţii pe 15, 17 si 19 iulie. Protagonişti, clasa 2 actorie a prof.univ.dr Florin Zamfirescu (intrarea liberă). Despre blues şi blues-rock mai puteţi citi şi în dicţionarul „Faţa văzută şi nevăzută a muzicii” (exact şi complet), o scriitură de frunte a prietenului meu de la Musical Report şi Art & Roll, Grigoraş Costin, un om cu o volută remarcabilă asupra culturii muzicale, dar cu câteve accente de subiectivism necontrolat, pe care nu le aşteptam de la un om de cultură. Până la prezentarea primului clasament de blues, să notăm câteva cuvinte despre omul Papa John Creach şi creaţia sa „Papa Blues” din 1992, ales pentru Top Ten Best Blues Albums. „Papa Blues” este primul album complet al lui Papa John Creach de la sfârşitul anilor ’70 şi primul său CD. Bluesul a făcut parte din vocabularul său muzical de la începuturi, dar acesta este cel dîntâi dedicat exclusiv genului, după aproape şaizeci de ani în care şi-a câştigat traiul de pe urma viorii sale fermecate. „Papa Blues” conţine 11 piese compuse de Creach şi 2 bijuterii tradiţionale, parcurgând drumul bluesului de la aleile dosnice ale oraşelor până la uliţele de ţară, toate adunate laolaltă de glasul răguşit şi vioara magică. John Henry Creach s-a născut pe 28 mai 1917 în sătucul Beaver Falls din vestul Pennsylvaniei. A crescut în Chicago, unde a studiat vioara clasică. Încă de la începutul adolescenţei sale, Creach a descoperit că banii se pot câştiga cântând prin cluburi şi la petreceri. La 16 ani a plecat la drum, fără să privească vreo clipă în urmă, interpretând muzică lejeră şi jazz sau orice altceva era nevoie, trimiţând bani acasă pentru a-şi ajuta familia. În decursul anilor a condus Chocolate Drops - trioul Johnny Creach (prin anii ’30), a cântat cu marele Duke Ellington, a jucat în filme cu Nat Kling Cole, străbătând în lung şi lat Canada şi Statele Unite, apoi s-a stabilit la Los Angeles, unde va cânta în cluburi concerte şi pe vase de croazieră în turnee. În timp ce susţinea un număr săptămânal la Parisian Room, Creach l-a cunoscut pe Joey Covington, percuţionistul popularului grup Jefferson Airplane. Dintr-una într-alta, Creach devine „Papa” pentru o întreaga generaţie de muzicieni şi iubitori ai rock-ului. Anii petrecuţi la Hot Tuna (1969-1970), Jefferson Airplane (1970-1975), apoi la Jefferson Starship, Jefferson Starship – The Next Generation, The San Francisco All Stars (1979-1984), The Dinosaurs (1982-1989) şi Steve Taylor, au făcut din Papa John Creach o legendă a rockului. Înregistrările făcute împreună cu grupurile de rock i-au adus numeroase turnee solo şi o carieră bogată în imprimări în anii ‘70. Dar, odată cu trecerea anilor, s-a făcut simţită nevoia unui album de blues. Dat fiind că lucrase adesea cu The Bernie Earl Blues Band, Papa a ştiut că acest band era cel mai potrivit pentru înregistrarea unui album propriu de blues. Cvintetul s-a arătat încântat şi au demarat primul proiect de blues al lui Creach. La pian, Dwayne Smith, Terry "Big T" de Rouen la chitară şi background vocals, Bernie Pearl chitară ritmică, slide şi producător, E.K. Waller Albert Trepagnier, Jr., baterie, şi bass - Mike Barry. Papa John Creach a mai participat pe albumul muzicuţistului Harmonica Fats, „Live At Cafe Lido” din 1990. Începând cu 1972, Creach l-a luat sub aripa sa pe tânărul Keb’ Mo, un talent „dovedit”, pe care-l va invita să cânte pe trei dintre albumele sale. Papa John Creach s-a stins din viaţă pe 22 februarie 1994, în Los Angeles, California, în urma unui atac de cord. Dorinţa mea este să reuşim (asta înseamnă - împreună cu dvs. cititorii!!!) să scoatem bluesul şi blues-rockul din nişa în care au fost încadrate (putem să-i spunem - cultura alternativă) şi să parcurgem drumul spre “mainstream”, adică spre grupe largi de ascultători, spre cultura de masă, aşa cum este ea prezentă în ţările civilizate europene. Să o facem însă în mod pragmatic. Ei bine şi acum, topurile subsemnatului: TOP TEN ALBUMS – Blues
Radu Lupaşcu - 14.07.2006 (va urma) Răspund cu plăcere unui cititor care mi-a cerut câteva date despre Florin Ochescu. Iată-le: Florin Ochescu s-a născut pe 9 februarie 1952 în Bucureşti. Pasiunea vieţii lui: chitara! A studiat-o din clasa a VIII-a participând activ la formaţia liceului I.L. Caragiale, formaţia Institutului Agronomic Bucureşti, precum şi alte formaţii studenţeşti. Urmează cursurile Institutului de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Utilaj Tehnologic până în anul 1977. În timpul facultăţii activează în celebrul grup „Curtea Veche nr. 43”, alături de Sorin Chifiriuc, Nicuşor Curta şi Traian Sasu. Este prezent pe înregistrările pieselor „Imn” (versuri Adrian Păunescu, apărută pe LP-ul “Formaţii de muzică pop vol. 2” la Electrecord, în 1976) şi instrumentala „D.K.T.” (Dansul Kronkobaurului Turbulent, versiune radio). Din 1977 cântă împreună cu Liviu Tudan în formaţia “Roşu şi Negru” (înfiinţată în 1963!), apoi în combinaţia supranumită primul supergrup românesc “Progresiv TM” alături de Ladislau Herdina şi Harry Coradini şi lansează unul dintre cele mai bune albume de rock românesc, o operă rock chiar, numită “PUTEREA MUZICII”. Acest album este foarte căutat de colecţionarii de LP-uri din afara ţării noastre, fiind o „monedă” foarte bună de schimb pentru album de rock sau prog occidentale (paritate 1:1). Componenţa era: Harry Coradini – voce; Liviu Tudan – bass, pian, voce; Ladislau Herdina – chitară, voce; Florin Ochescu – chitară; Ion Cristian – percuţie, voce. Versurile albumului sunt semnate de Daniela Crăsnaru iar muzica aparţine lui Liviu Tudan şi Ladislau Herdina. Mai trebuie spus, că PROGRESIV TM a mai lansat un album de mare valoare numit “DREPTUL DE-A VISA” de astă dată în altă componenţă şi anume: Harry Coradini – voce; Ladislau Herdina – chitară, voce; Ilie Stepan – chitară bass; Hely Moszbrucker – tobe, percuţie; Mihai Farcaş – tobe, pian, percuţie şi Gheorghe Torz – flaut. Compoziţii de tipul “Poetul devenirii noastre”, “Omul e valul” sau “Clepsidra” sunt emblematice pentru creaţia prog-rock a muzicii româneşti. Odată cu acestea albumul şi trupa intră în atenţia colecţionarilor de muzică bună de pretutindeni fiind catalogat ca unul din primele 3 albume de muzică progresivă de la noi (Zamolxe şi Cantafabule). Revenind la Florin Ochescu, să mai amintim că în perioada 1977-1980 a susţinut numeroase turnee în ţară şi peste hotare alături de voci celebre ale rock-ului românesc, Dida Drăgan, Păuniţa Ionescu, ş.a (Rusia, Bulgaria, Cehia, Germania). Din anul 1981 înfiinţează propriul grup MONOLIT având-o ca solistă pe Dida Drăgan, la chitară bas pe Anton Haşiaş şi la baterie pe Gelu Ştefan. Dida Drăgan va realiza la Electrecord un single cu piesele “Ochii ploii” şi “Sunt tot eu”, la care muzica este semnată de Florin Ochescu. În 1983 îl găsim în cadrul cenaclului Flacăra alături de IRIS cu care va scoate albumul omonim, în componenţa Florin Ochescu, Ion “Nuţu” Olteanu - chitară; Mihai “Marti” Popescu - chitară bass; Ioan “Nelu” Dumitrescu - baterie; Cristi Minculescu – voce. Excepţional album de hard-rock românesc, unul din cele bune pe care le avem în istoria rockului românesc cu piesele “La popas”, “Cei ce vor fi” (pe versurile lui Mircea Dinescu) şi “Iris” semnate de Ochescu. Anul 1984 înseamnă reîntoarcerea la Roşu şi Negru, fiind coleg cu Liviu Tudan, Adi Ordean, Dan Creimerman şi Dorel Vintilă Zaharia cu care va face o serie de turnee în ţară şi străinătate, şi va câştiga premiul 1 al festivalului de la Dresda în 1985. Prezenţa sa în grupul Sfinx (1986-1989) împreună cu Mişu Cernea, Mihai Coman, Crina Mardare, Zoia Alecu, i-a adus o recunoaştere a stilului său personal, repurtând numeroare succes în Danemarca, Suedia, Norvegia şi Olanda. Alături de alt chitarist de mare clasă Nuţu Olteanu, a cântat între 1990-1993 cu grupul Holograf din care făceau parte Dan Bittman, Edi Petroşel, Tino Furtună şi Iulian “Mugurel” Vrabete, participând la înregistrări în Anglia şi turnee în ţară şi Olanda. După plecare lui Nuţu în Suedia, Florin Ochescu rămâne singurul chitarist al trupei şi participă la realizarea albumului „Banii Vorbesc” lansat pe LP în 1991, iar pe CD în 1993, dar în limba engleză de astă dată (numit “World Full Of Lies”) produs de o casă de producţie muzicală din Italia, Captain Records. Din 1993 până-n 2005 a activat în Orchestra Radiodifuziunii Române. În 2002 a participat alături de colegii din Big Bandul Radio (dirijor Ionel Tudor) şi invitaţii Sorin Chifiriuc, Eugen Caminschi, Hanno Hofer, Berti Barbera, Alex Tomaselli, Gelu Ionescu la realizarea albumului “Let The Good Times Roll”, unul din puţinele proiecte de blues cu care ne mândrim ca realizare românească. În 1996 a înfiinţat trupa Blues Convention, avându-l vocalist pe Berti Barbera, un foarte talentat muzician cu experienţă şi cultură bogată în muzica rock, dar care, după cum spuneam mai sus, când vorbeam de blues şi emoţii, nu transmite suficient publicului. Alte grupuri create de Florin Ochescu după 2000 au fost Big Mamou, Blues Cafe şi actualul trio T.O.N.E. cu care a susţinut numeroase concerte de club sau festivaluri. Reprezentant de marcă al muzicii rock de la noi, este şi un apreciat compozitor pentru solista de pop Silvia Dumitrescu, cu care a realizat albumul numit “Încredere”, împreună cu Virgil Popescu (compoziţie, aranjamente orchestrale), Mugurel Vrabete, Marian Georgescu, Berti Barbera şi la care a participat, ca producător executiv, prietenul meu Ioan Big (CD - G&S -1998). Nu închei această mică prezentare, înainte de a cita caracterizarea făcută de chitaristul Silviu Aioniţă “…având în vedere tehnica sa deosebită şi ştiinţa sound-ului, putem spune că după plecarea lui Ritchie Blackmore de la DEEP PURPLE, dacă la audiţii ar fi participat şi Florin Ochescu cu siguranţă ar fi fost un competitor redutabil pentru actualul chitarist, Steve Morse”. (radu.lupascu@gmail.com) Topurile chitaristului şi leaderului trupei Cyfer’s Sin (Louis Cyfer): TOP TEN ALBUMS – Blues
TOP TEN ALBUMS - Blues-rock
Topurile chitaristului SCOTT HOLT: TOP TEN ALBUMS – Blues
|
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
