RELU

Cunoscătorii („insiderii” - cum se mai spune) folosesc, cu intenţie sau fără, numeroase porecle când descriu protagonistii lumii noastre pop-rock, zicând: Ciocu, Moţu, MS, Tetea, Baba, Prezi - adică Mircea Vintilă. Florian Pittiş, Doru Istudor. Mircea Baniciu, Dorel Vintilă, Doru Stănculescu – pentru a nu aminti decât câteva, altminteri lista ar fi mult mai lungă. Mai lesne de descifrat ar fi prescurtările onomastice, adică Nicu, Chifi, Grig, Tino – şi-ţi dai seama că vorbim de Nicolae Covaci, Sorin Chifiriuc, Florin Grigoraş, Antonio Furtună (iar semnatarul acestor rânduri este apelat deseori FSU !). Ei bine, a fost o lungă perioadă de timp când prin RELU se înţelegea imediat doar o singură persoană - Aurel Gherghel: aşa îl ştiau muzicieni şi muzicanţi, instrumentişti şi vocalişti, organizatori şi impresari, ziarişti şi radio-ascultători.

L-am întâlnit pentru prima oară la revista „Săptămîna” şi l-am privit cu nepăsare, în fond eram bucureştean şi vechi semnatar ziaristic, el părea un outsider, provincial şi debutant. Rapid, mi l-am apropiat de suflet:  în primul rând era baschetbalist (iar eu eram un maniac al acestui sport) -  chiar jucase la echipă mare, de divizie, şi în al doilea era un om al realului, al cifrelor, al exactităţii, un inginer. Formam un cuplu ciudat – el înalt, calm, masiv şi bărbos, eu – mai scund, slab, pletos, neliniştit. Din această cauză el avea mai multă trecere la autorităţile îngrijorate de fenomenul jazz-folk-rock. Treptat am descoperit la el latura cealaltă, sensibilă, chiar sentimentală. Aşa a rămas toată viaţa, prietenos, încrezător în oameni, chiar naiv, avea ceva ardelenesc, liniştitor, binevoitor. Sub această crustă se afla un creier mereu iscoditor, inovativ, căutător de drumuri noi, cu idei inedite: dintr-o astfel de idee, aparent nebunească pe vremea aceea, a apărut iniţiativa organizării Galelor Săptămâna, spectacol de o importanţă morală, muzicală şi culturală uriaşă. Ca să te zbaţi să obţii toate aprobările, să treci de toţi politrucii, să ocoleşti cerinţele absurde, trebuia să ai într-adevăr o încăpăţânare transilvană.

Relu începuse deja să treacă de la ziaristul-condeier la ziaristul - de spectacole: a preluat Clubul Z (pe care-l pusesem pe picioare alături de Iulian Rădulescu la Casa de cultură „Mihai Eminescu”) şi l-a transformat în Clubul de la ora 7, devenit punct focal al spectacolelor folk - rock. A trecut apoi la organizări la Polivalentă şi în sfârşit, la etapa următoare - turnee prin ţară, spre îngrijorarea celor câţiva impresari care aveau piaţa sub control. A dus spre public muzica a nenumăraţi trubaduri şi a numeroase formaţii - care trebuie să-i fie întotdeauna recunoscători, era mereu activ în toate zonele – concerte, radio (pe programul I dar mai ales pe programul III, cu importante rubrici la emisiunile regretatului Marius Grozea, pentru care aducea cantautori în studiouri), articole: cred că atunci a devenit binecunoscutul RELU. Pentru mine era inexplicabil cum mai putea să se ocupe şi de serviciul de inginer şi de familia care crescuse - are doi copii.

Treptat, a dispărut din prim plan - să fie vârsta (deşi nu e chiar aşa mare), poate probleme de sănătate, sigur – climatul cultural neprietenos, departe de peisajul în care noi am putut să dezvoltăm idei generoase şi interesante. A mai apărut la Club A, la întâlniri speciale, când vorbele sale deschideau o poartă spre lucruri încă puţine cunoscute ale muzicii noastre, adevărate taine pentru generaţia de astăzi. Se ocupă în continuare de proiectul său de suflet, mai recent, pe latura ecologică, chiar dacă nu-i mai poate asigura amploarea de altădată. Mie mi se pare prea puţin, pentru o persoană care era o turbină de energie şi idei. Volumul de faţă* trece în revistă realizările sale, dar la unele întrebări, inexplicabil (de fapt, explicabil prin natura sa prudent - ardelenească) nu vrea sa ridice vălul asupra unor întâmplări controversate, despre care ştie mai multe.

Nu există zi în care să nu fiu întrebat, de prieteni sau necunoscuţi: mai ştii ce face RELU?.

Florin-Silviu Ursulescu
24 decembrie 2018

P.S. Textul este, desigur, scris mai demult și nu face referire la suferința care l-a ținut în casă în ultimii ani. Iar întrebările vor rămâne de acum fără răspuns.

*De ce Club? Uite d-aia de Relu Gherghel în dialog cu Nelu Stratone la editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016