Atacuri cu efect de boomerang

În ziarul american „New York Post” a apărut un articol cu titlul „Anularea lui Beethoven, cea mai recentă lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice”, semnat de jurnalistul Jonathan S Tobin. Vezi aici.

Acest atac izolat se consideră a fi o lovitură pentru melomanii muzicii simfonice. Unii au intrat de-a dreptul în panică, au politizat evenimentul, fiindcă așa e în America, dacă te atingi de sfinți, faci politică.

Îi și aud lui Mozart râsul, râsul lui ciudat, strident, care era răspunsul la toate atacurile care se îndreptau împortiva lui, râsul care l-a enervart atât de tare pe Salieri, maestrul curții regale, încât a dat poruncă discretă unei servitoare să-l omoare pe Mozart cu picătura, adică a fost otrăvit cu mercur. Strop cu strop, la fiecare masă!

Și ce, atacurile s-au oprit atunci odată cu moartea lui Mozart? Au continuat. În contemporaneitate, s-a propus desființarea muzicii lui Mozart, pe motiv că e prea desuetă, prea învechită, o muzică dulceagă, de curte. Atacând muzica lui Mozart, s-a vrut să se atace iubitorii de muzică clasică, respectiv burghezia, care făcea din Mozart un reper al permanenței muzicale.

Și atacul cel mai puternic s-a produs în America, în momentul când muzica lui Mozart a fost transpusă pe jazz, toate marile lui piese simfonice au devenit șlagăre pe acorduri de jazz.

Dar a dispărut cu această traducere muzica lui Mozart?

Am avut șansa să particip la Festivalul „Mozart” de la New York, ce are loc în fiecare vară în 20 de locații din complexul Lincoln Center, unde nimeni nu era deranjat dacă într-o sală Philadelphia Orchestra cânta Simfonia „Jupiter”, iar alături, în sala învecinată, această simfonie era transpusă pe ritm de jazz și cântată de o formație la modă!

Râsul lui Mozart se aude și pentru atacurile la adresa lui Beethoven. Și „Oda bucuriei”, și „Simfonia destinului”, și „Für Elise”, si alte piese beethoveniene au fost puse pe jazz, atacate, distruse chiar, confiscate de mișcări politice, transformate în imnuri pro domo, dar toate acestea sunt cazuri izolate. Ca mișcarea woke, care are ca țintă „supremația albă”. A fi woke, înseamnă a fi contra democrației și a dinamicii puterii actuale. De fapt, este ca un corolar la teoria critică, o tendință de schimbare cu orice preț. Și sunt atacate simbolurile, sunt demolare statuile marilor ctitori, au apărut conflicte stradale, morți și arestări. Este țintit liberalismul, ca simbol al supremației albe!

Dar marea masă a lumii, oamenii normali, nu au auzit de teoria critică și nu sunt preocupați de schimbările lingvistice. Nimeni nu se gândește că Beethoven a fost alb, ci se gândește la ce a lăsat pe pământ și-i ascultă muzica. A fi woke față de această muzică este o aberație, o atitudine schizofrenică și inutilă, fără nici un efect. Woke vine de la wake = a trezi. Iar woke e participiul trecut, m-am trezit. Ce să trezești, când muzica lui Beethoven este trezirea însăși?! Să anulezi trezirea?

E ca și cum ai vrea să-l anulezi pe Dumnezeu. Beethoven e Dumnezeul muzicii. Câte atacuri n-au fost împotriva lui Dumnezeu? Câte contestări, câte proteste, câte secte, câte acuze și verdicte, ca „Dumnezeu e mort” (Nietzsche). Istoria omenirii este plină de prezența lui Antichirist. Cu toate acestea, Dumnezeu există, e intangibil, de neclintit. Ba protestele îi consolidează poziția universală. Așa și cu Dumnezeul muzicii. Cine sunt cei care îl „anulează”? Ei se anulează pe sine. A-l anula pe Dumnezeu este o prostie, care are efect de bumerang.

După cum există și reciproca, adică exagerarea. Să ne gândim la Wagner, din a cărui muzică Hitler a făcut stindardul nazismului. La fel cum l-a pus pe același podium și pe Nietzsche. Dar hitlerismul a pierit, iar muzica lui Wagner dăinuiește, la fel și filosofia lui Nietzsche, căruia i s-a atribut greșit, din necunoaștere, afirmația cu moartea lui Dumnezeu.

A lua un fragment dintr-o lucrare simfonică și a o altera, nu înseamnă nici a distruge, nici a compromite acea lucrare. E un act huliganic. O impotență creatoare. Acel act îi reprezintă pe huligani, nu pe cel lovit. Lucrarea rămâne în istoria muzicii, iar accidentul dispare.

Când Patapievici a scris că „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”, a suferit opera lui Eminescu cu ceva? Hulitorul și-a dat arama pe față, și-a demascat neputința creatoare, fiindcă nu a pus nimic în loc. În debara e chiar cadavrul lui.

Toate avangardismele - asta e natura lor -, demolează ce a fost înainte, se aruncă asupra clasicismului, îndeosebi, precum un vultur asupra prăzii, așa cum arăt în volumul „Suprarealismul”, unde analizez acest mecanism al dinamicii dintre nou și vechi.

Dar a dispărut clasicismul cu toată sumedenia de atacuri care l-au țintit? Dimpotrivă, eu am scris întotdeauna că avangarda, recte experimental în artă, nu face decât consolidează ceea ce este durabil în artă. Dovadă că, în ciuda presiunii curentului pop-art, supremația absolută în arta plastică este deținută de Leonardo da Vinci cu al său „Salvator Mundi”, operă care a fost achiziționată acum doi ani la Christie’s cu aproape jumătate de miliard de dolari. Între el și urmăritori sau demolatori este o prăpastie. Ca între Brâncuși, cu recordul de 71 milioane de dolari pentru „La jeune fille sophistiquée”, și avangardiștii Ghenie et co, care sunt departe de a avea o operă de proporții competitive.

Și din mișcarea woke, Beethoven va ieși mai întărit. Eu nu am nici o grijă în această privință, adică nu este de generalizat faptul că nu știu ce mișcare se aruncă precum un șacal asupra muzicii lui Mozart, Beethoven sau Wagner și vrea să o devoreze. S-o devoreze! Se autodevorează. Muzica lui Mozart, Beethoven sau Wagner rămâne eternă și neclintită, ca icoana lui Dumnezeu.

Grid Modorcea, Dr. în arte
23 octombrie 2020