Arta şi
pubertatea
În „România literară“, nr. 37/25 august 2017, la pagina 21, prezentat de Sorin Lavric, debutează
vijelios un tânăr de 26 de ani, pe numele său Vlad Ghiță, cu eseul Arta în postmodernitate, subtitrat Analiză
critică.
Din prezentare aflăm că analistul critic e absolvent a două facultăți: prima, de Filosofie și
Drept, în Marea Britanie, a doua, de Teologie Ortodoxă, în București, deținând și-un masterat în „Istoria și
Circulația Ideilor Filosofice“ (majusculele sunt reproduse fidel din șapou). „Polivalent și cult, dă impresia
că nu se va mai opri din elanul studiului. Să-i ținem pumnii, nu sunt mulți ca el“, scrie Sorin Lavric la
finalul introducerii. Slavă Domnului! – am respirat ușurat, după ce-am citit articolul studiosului.
Începutul textului ne pune direct în temă, cu frisoane: „Degradarea artei europene de la
clasicismul renascentist până la vulgarul póp-art (scris aşa, cu italice şi accent pe o – nota mea,
D.U.) de la sfârșitul anilor 1950, din care s-a ivit întreaga învălmășeală de mișcări artistice ale lumii
contemporane, este limpede“. Prima jumătate de pagină este un rezumat al diverselor curente artistice, mai
toate atentând (în opinia autorului, ușor ghicită) la frumusețea clasică, propusă de Renaștere. Apoi urmează
condamnarea nemiloasă: „Devianța artei contemporane este vădită în póp-art, din care își trag rădăcina toate
mișcările artistice postmoderne. Acest póp-art a înlocuit expresionismul abstract între preferințele pasionaților
de artă din Europa și mai ales din America, iar efectele sale nocive ce instigă la curvie, consum de droguri și
comportament antisocial pot fi zărite la orice colț de stradă“ (subl. mea, D.U.). Citesc și mă frec la ochi:
acesta e oare un text oficial provenit de la defunctul Consiliu al Culturii și Educației Socialiste? O compilație
din articole găsite pe Wikipedia? Ce profesor i-a dat notă de trecere masterandului? „Istoria și circulația
ideilor filosofice“ o fi denumirea departamentului de propagandă (moral-creștină) al Universității
București?
„Muzica póp ne poate influența în rău purtarea cu semenii, iar ritmurile trepidante ale
rockului seamănă cu cele ale dansurilor tribale africane amintindu-ne de o religiozitate păgână, străină de etosul
creștin eclesial“, își continuă tânărul tirada. Nu vreau să intru în controversă religioasă, deși fraza la
asta instigă, ci mă rezum a decela cuvintele „ne poate“, dubitație prin care imaculatul absolvent de
Facultate Teologică Ortodoxă își demolează singur edificiul polemic. Faptul că enumeră într-un paragraf mai multe
titluri de cântece și albume rock care conțin cuvântul Satan ori alte denumiri ale „Fiarei“, neuitând să adauge și
numele unor trupe bine-cunoscute, pare să trădeze lipsa de inspirație, de nu chiar furtișagul. Sympathy for the
Devil, At War with Satan, Number of the Beast, Black Sabbath etc. sunt de mult fumate în iureșul câtorva campanii
jihadiste stârnite de pastorii unor culte religioase Occidentale, îndeosebi nord-americane, a căror subțirime de
audiență era evidentă și nu s-a îngroșat odată cu „războaiele“ contra rockerilor, ba le-a adus acestora o
neașteptată creștere de celebritate.
Evit să-i dau lecții de istorie a muzicii tânărului (posibil viitor) teolog; nu sunt nici
felcer, necum doctor în ale culturii. Pot să-l asigur însă că legătura muzicienilor cu Diavolul este considerată
certitudine încă din Renaștere, fiind atribuită, între alții, unor Vivaldi, Paganini, Berlioz.
Sublimarea popularei fantasme într-o operă literară stă la îndemâna curioșilor prin romanul lui
Thomas Mann – Dr. Faustus (se poate citi și-n traducere, fiind reeditat nu demult în românește la RAO). Desigur,
și rockul, ca orice artă cu priză la public, e asaltat de impostori și exhibiționiști mai abitir ca Uniunea
Scriitorilor de veleitari cu pensii infime, încărunțiți în grafomanie. A le atribui grosso modo intenții diabolice
mi se pare, simplu zis, o puerilitate.
Dumitru Ungureanu 11 septembrie 2017
(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself număr 575)
|