Arhiva Interviuri 2004 - 2015


Interviu cu Joey DeMaio (MANOWAR)

Turneu Manowar.jpgJoey, turneul “Gods And Kings World Tour 2016” va începe pe 14 ianuarie 2016. Ce înseamnă acest lucru pentru voi, în momentul acesta?

Joey DeMaio: Da, e greu de crezut că mai sunt doar câteva săptămâni! Suntem în ultima etapă a repetiţiilor pentru acest turneu şi suntem gata să pornim în noul asalt mondial! Acum toată lumea, adică trupa şi staff-ul, lucrează fără încetare pentru ca fiecare componentă a acestei producţii să fie gata şi să fie în stare perfectă pentru acest turneu, ce reprezintă apogeul turneelor noastre de până acum.

Poţi să ne spui mai multe despre ceea ce se petrece ‘dincolo de cortină’?

Joey DeMaio: În momentul acesta, mii de articole sunt expediate către Europa; ne ocupăm de aspecte precum cazarea, mâncarea şi transportul pentru cei peste 100 de membri ai staff-ului nostru, care ni se vor alătura din lumea întreagă. Am adăugat foarte multe echipamente noi şi amplificatoare, pentru chiar şi mai multă putere decât până acum. Cea mai mare parte a echipamentului nostru este fabricat la comandă, de aceea avem de a face cu un proces intens şi îndelungat, pentru ca totul să fie gata la timp şi în conformitate cu specificaţiile noastre. Cei care au văzut producţia din 2015 ştiu că am avut proiecţii video, pe ecrane LED gigantice. Acum, video designer-ul nostru a venit din Europa şi ni s-a alăturat pentru a elabora noi elemente video, care ne vor acompania piesele. Ecranele cu LED vor fi mai mari şi de rezoluţie mai mare ca oricând – vor avea o suprafaţă de peste 150 m2 şi rezoluţie de 6k. Aducem cea mai nouă şi mai bună tehnologie în faţa fanilor noştri… Acestea sunt doar câteva exemple din culisele producţiei.

Spune-ne mai multe despre conceptul turneului. De ce “Gods And Kings”?

Joey DeMaio: Turneul anterior a celebrat albumul “Kings Of Metal MMXIV”. A fost o experienţă extraordinară pentru fani, trupă şi staff. Producţia a fost amplă şi a inclus elemente în premieră. A fost o experienţă multi-media, cu secvenţe video ce făceau legătura între piese, spunând povestea fanilor noştri şi a vieţilor noastre şi înmagazinând energia de pe scenă şi de dincolo de ea. Când am început să plănuim noul turneu am căzut de acord să păstrăm ce a fost mai bun în turneul anterior, dar desigur să facem adăugiri, pentru un rezultat diferit şi mai amplu.

Şi unde aţi ajuns astfel, din punct de vedere conceptual?

Joey DeMaio: Aşa cum am spus deja, am decis să păstrăm punctele forte din “Kings Of Metal MMXIV”. Şi, deşi pare greu de crezut, deja aniversăm 10 ani de la lansarea albumului “Gods Of War:” albumul a fost lansat în 2007, dar am început să lucrăm la el în 2006. Iar cea mai importantă întrebare a fost: cine ar trebui să se alăture regilor (“Kings”) în bătălie? Iar răspunsul a fost: zeii războiului (Gods Of War)! Aşa a apărut conceptul “Gods And Kings”. Evident, “Gods And Kings World Tour 2016” va fi mai grandios decât turneul “Kings Of Metal MMXIV Word Tour”! Turneul din 2015 a fost amplu. Dar nimic nu se compară cu ceea ce veţi experimenta în turneul din 2016

Adică?

Joey DeMaio: Fără să dezvălui prea multe, am arătat de curând câteva preview-uri ale noii scene şi vă invităm să le vedeţi pe site-ul nostru şi pe canalul nostru de You Tube. Când veţi vedea scena vă veţi simţi transpuşi într-o altă lume: poate pe platoul unui blockbuster epic, ori în Roma sau Grecia antică, ori chiar în Valhalla. Exact aşa cum v-aţi aştepta când auziţi titlul “Gods And Kings”! Veţi experimenta muzica cu o energie înnoită. Piesele vor fi tot ceea ce au fost până acum şi mai mult decât atât!

Pentru că a venit vorba de piese: ce ne poţi spune despre set list? Prin ce se va deosebi acest turneu de cel anterior şi la ce se pot aştepta fanii?

Joey DeMaio:  Cum am zis deja, fanii se pot aştepta la o producţie uriaşă, mult mai mare decât cea de anul trecut, cu multe surprize. Vom cânta repere de pe “Kings Of Metal MMXIV” şi de pe “Gods Of War” şi multe alte melodii foare îndrăgite. Nu îţi pot spune toate detaliile, pentru că nu ar mai fi o surpriză. Dar îţi pot spune că este un show pe care nu vrei să îl pierzi!

MANOWAR e o trupă care inovează mereu. În cariera voastră aţi luat lumea prin surprindere cu multe premiere. Aţi colaborat cu Orson Welles la începuturile voastre, aţi doborât mai multe recorduri, aţi înregistrat o melodie în 18 limbi. Au mai rămas provocări şi noi recorduri de atins pentru voi?

Joey DeMaio: Poţi să fii sigur ca da! Mereu ne forţăm să ne depăşim limitele, să facem totul mai bine, mai grandios şi să încercăm noi lucruri. În acest turneu, de exemplu, vom avea o orchestra de tineret şi doi artişti solo, care vor cânta pentru fanii noştri în Stavanger (Norvegia), iar în Trollhättan (Suedia) vom avea în deschidere un cor de tineret – de fapt vor fi chiar două coruri, reunite pentru această ocazie. Este modul nostru de a încuraja şi recompense elevii muzicieni pentru că îşi urmează vocaţia şi luptă pentru lucrul în care cred. Aceasta este esenţa spiritului MANOWAR. Şi, desigur, vor fi multe alte lucruri. Va trebui să vii şi să vezi cu ochii tăi.

Aţi anunţat recent că sunt disponibile upgrade-uri VIP pentru showurile din acest turneu. Cum aşa?

Joey DeMaio: De fiecare data când anunţăm un turneu, primim cereri de la fani, pentru o experienţă dosebită. Unii îşi doresc să cunoască partea nevăzută a unui show, să ştie ce se întâmplă înainte să se facă accesul publicului. Alţii îşi doresc şansa să intre mai devreme, pentru a-şi asigura locul în primul rând. Toate acestea presupun aranjamente suplimentare, la fiecare sală în parte, dar am reuşit să punem în ordine toate aceste aspecte şi astfel putem să oferim un număr restrâns de upgrade-uri Ultimate Fan. Cei interesaţi sunt invitaţi să viziteze secţiunea "Ultimate Fan" de pe thekingdomofsteel.eu sau să citească detalii pe Manowar.com.

Manowar Tour 2016.jpg

Pentru cele mai recente informaţii vizitaţi manowar.com, facebook.com/manowar şi twitter.com/manowar.

Iar pentru clipuri video oficiale accesaţi următorul link.

Interviu primit de la Ruxia Sandru
14 decembrie 2015


Interviu cu Beth Hart

Beth Hart interviu.jpgBeth Hart este contemporana voce a blues-ului, a blues-rock-ului, mai exact! Este pentru prima oară când acest gen îşi prezintă fruntaşii în fosta sală a congreselor din Bucureşti. Probabil, uşa fiind (acum) deschisă, îl vom vedea în curând pe excepţionalul chitarist Joe Bonamassa, partener al lui Beth în multe concerte (Live in Amsterdam, fiind cel pe care vi-l recomand acum cu prioritate) şi în cele două albume de coveruri pe care le-au realizat împreună ("Don't Explain" şi "Seesaw")! Îmi este destul de greu, ca fan al amândurora şi al blues-ului în special, să vă conving de valoarea evenimentului ce urmează, astfel că, am să încerc să punctez, doar acele particularităţi, care Nu sunt cunoscute (şi scrise) până acum despre Beth Hart. Prima apreciere se referă la vocea sa unică, în manieră Janis (dar şi Etta James) cu un tremolo stelar pentru audiofili şi iritant pentru alţii. Această cuceritoare tremurare a glasului său, am întâlnit-o numai la câteva vocaliste, una dintre ele fiind admirabila folkistă, Joan Baez. O a doua însuşire este expresia trăirii acestei muzici. Beth nu mimează, nu interpretează, ea trăieşte muzica pe care o cântă, indiferent dacă este compusă (şi a fost cântată) de mari nume ale blues-ului sau de ea însăşi... Aşa ceva m-a uimit de la început, mai ales că odată cu apariţia primului ei material video pe care l-am văzut - DVD-ul Live at Paradiso, 2005 - am reuşit să o propun spre audiţie şi să o impun multora din underground-ul nostru. O voce şi o interpretare care stârnesc emoţie şi preţuire, chiar de atunci de la primele albume, când încă nu era (unanim) recunoscută în SUA, unde, se ştie, este greu să răzbaţi, nu din cauza caselor de discuri sau a radiourilor (ca la noi!), ci din pricina mulţimii de talente existente pe continentul care a dat lumii mişcarea de blues... O surpriză plăcută din partea organizatorilor de la vreaubilet.ro şi o strădanie a celor care se ocupă cu promovarea (Talentivity) acestui eveniment, cu adevărat unic, înfocat, sper şi... reversibil. Nu în ultimul rând, am să aduc aminte, excepţionalul ei talent componistic, care o clasează, după părerea mea, în faţa multor muzicieni din branşa sa. Albumele sale, "Leave the Light On" din 2003, "Bang Bang Boom Boom" din 2012 şi recentul "Better than Home" din a cărui turneu prindem acest show, sunt absolut formidabile, fiecare dintre ele, puse în contextul apariţiei şi al personalităţii sale (în devenire), re-creează pas cu pas, o mistuitoare poveste a blues-ului. Acestea fiind precizate, dacă simţiţi blues-rock-ul şi-i iubiţi muzica, veniţi să ascultaţi o voce unică şi să vedeţi pe viu o artistă de excepţie. Veţi fi uimiţi!!!

Radu Lupaşcu

1. De-a lungul istoriei muzicale multe voci au fost comparate cu Janis (Maggie Bell, Candy Givens etc). Comparaţia cu Janis Joplin are legătură cu interpretarea ta excepţională din musicalul "Love Janis" sau se referă şi la atitudinea ta?

Nu ştiu. Eu doar am participat la selecţia pentru acest show şi am reuşit să intru, am fost fericită de acest lucru. Am interpretat acele piese şi m-am bucurat foarte mult de acestea, pentru că într-adevăr mi-au plăcut şi ştii, tot timpul am adorat-o...

2. În ediţia din 1993 a competiţiei Star Search prezentată de Ed McMahon ai câştigat în faţa lui Norma Montiel cu un cântec scris de tine... A fost prima ta reuşită, cum a fost, ai înregistrat primul disc după aceasta?

Am scris 13 cântece diferite la concursul Star Search. A fost o perioadă minunată de care îmi aduc aminte cu plăcere. După show am înregistrat un disc la o casă independentă. Nu aveam nici un contract cu o casă de discuri, eram doar cu managementul meu cu care lucram deja de 3 ani şi am inclus şi unele melodii pe care le-am interpretat în show.

3. Erai în acei ani pe culmile gloriei. Cum s-a întâmplat să o iei pe altă cale? Are legătură cu mirajul celebrităţii, care oricum nu te-a părăsit, din fericire...

Nu, nu eram în vârf în acei ani. Nu ştiu de unde ai această informaţie. Nu a fost deloc aşa. Am făcut acel show, dar nu era pentru televiziunea normală, ci pentru televiziunea pe cablu, era duminica la miezul nopţii şi nu am devenit o celebritate după acel show. Nu era cum se întâmplă astăzi cu emisiunea American Idol...era un lucru total diferit, de cum era cu nouă ani mai târziu când aveam 28 de ani şi aveam primul set de cântece, în acea vreme încă mă luptam din greu şi nu eram pe nicio culme.

4. Cânţi la pian şi violoncel. Unde ai învăţat şi cum te-a prins muzica rock?

Da cânt şi la violoncel. Am mulţi idoli foarte diferiţi. Beethoven este unul dintre clasici. Apoi am fost orientată spre jazz de către mama mea, Dinah Washington, pe Billie Holiday pe care o ştiu de la mama mea iar fratele meu mi-a recomandat muzica reggae ca Steele Pulse, Peter Tosh şi Bob Marley, iar prietenii mi-au atras atenţia asupra Aretha Franklin, Donny Hathaway, Etta James, şi fratele meu m-a orientat către punk rock music şi hard rock music cum ar fi Zeppelin şi chiar mi-au plăcut foarte mult RUSH, de copil fiind, la fel ca Black Sabbath şi mai târziu alţi muzicieni ca James Taylor, Rickie Lee Jones, pur şi simplu îi iubesc.

(n.r. Ca un tribut Led Zeppelin, Beth a interpretat live, împreună cu Slash, "Whole lotta love", într-o manieră mai bună decât a altor voci masculine!)

5. Ce părere ai despre blues? Ai cântat alături de mari nume ale blues-ului şi cred că ai simţit vraja acestora!

I think is a great music. Mulţumesc, este drăguţ ce spui. Este o muzică foarte bună, cu atât de mulţi artişti mari, ca Howlin' Wolf, Robert Johnson, care a fost un foarte bun compozitor. Sunt mulţi. De fiecare dată când le cânt piesele este o mare bucurie pentru mine.

6. Mari chitarişti rock, Slash, Jeff Beck, Joe Bonamassa îţi sunt aproape şi înregistrezi în studio sau live. Cum au început aceste colaborări, cine pe cine a căutat?

Am cântat cu un minunat muzician, cântăreţ la muzicuţă, pe numele lui Toots Thielemans, Jeff Beck a ascultat melodia "I’ve Got a Right to Sing the Blues" (n.r. Alan Callan i-a dat o copie) şi m-a invitat să scriem cântece împreună, după care am plecat în turneu. Apoi Slash m-a văzut în turneu cu Jeff Beck şi m-a invitat să compun, să cânt cu el şi să înregistrez cu el un cântec, iar un an mai târziu am făcut un album cu Joe Bonamassa şi apoi am avut posibilitatea să cânt la Kennedy Center (nr. 2012) în onoarea lui Buddy Guy şi aşa am înregistrat şi la casa lui de discuri o melodie (n.r. "What you gonna do about me" de pe albumul său "Rhythm & Blues", "2013).

7. Fiecare concert te solicită foarte mult. Cum îţi menţii prospeţimea şi vigoarea?

Încerc să am grijă de mine. Fumez, câteodată beau prea multă cafea, încerc să fac cât mai multe exerciţii fizice. Unele zile sunt mai bune decât altele. Încerc să beau multă apă şi ceai... lucruri cu care m-am re-obişnuit, pe care nu le mai faceam de mult.

8. "Chocolate Jesus", Tom Waits cover. De ce ai ales această piesă? Îl cunoşti pe Tom, ştii părerea lui despre interpretarea ta, foarte reuşită din punctul meu de vedere!

Întotdeauna cânt cântecele care-mi plac. Dacă fac un disc cover, aşa cum am făcut cu Joe (n.r. Bonamassa, "Don't Explain" 2011) îl fac pentru că-mi place. I'm a huge Tom Waits fun! Îmi aleg cu grijă coverurile pe care vreau să le interpretez, pe care îmi face plăcere să le cânt împreună cu Joe cum ar fi cele de pe Seesaw (n.r. Beth Hart & Joe Bonamassa, album 2013) sau singură cu trupa mea, accept sugestii din partea lor, mă gândesc că este foarte bine ales, îmi place şi îl cânt!

9. În întreaga istorie a formaţiilor rock sunt suficiente exemple de formaţii de power-soul-blues-rock. Cum îţi alegi muzicienii din formaţia ta?

Pur şi simplu scriu cântece, îmi place să fac asta. Câteodată o fac cu Jon, chitaristul meu din trupă (nr. Jon Nichols) şi asta este. Fac cântecele care-mi plac.

10. Eşti o povestitoare cu şarm şi umor. Ai fost aleasă să citeşti în documentarul The Unity, alături de nume grele ale filmului şi muzicii. Este o altă provocare? Te gândeşti şi la film? Ai o poveste foarte interesantă de spus. "I used to be a survivor!" Poţi să ne explici?

Thank you.

Nu neapărat. Am fost invitată să fac vocea, a fost oportunitate grozavă să iau parte la acest proiect, cei din studio m-au ajutat mult la înregistrări. Eu înţeleg prin, "I used to be a survivor", că mi-am păstrat credinţa, căutând să descopăr oameni minunaţi, amintindu-mi - ori de câte ori este necesar - că trebuie să preţuiesc, ce am şi locul unde am ajuns, pentru că, într-adevăr, căzusem la pământ şi eram un dezastru.

11. După albumul "Bang Bang Boom Boom" iată apare nostalgicul "Betther Than Home" la distanţă de 3 ani. What would be the explanation for this break? The hit "Mechanical Heart" is my favorite from first audition... A fost alegerea producătorilor?

Nu, nu a fost o pauză. Am făcut "Bang Bang Boom Boom", iar mai târziu "Seesaw", cu care am fost nominalizaţi la Grammy, la categoria cel mai bun album de blues (n.r. US Top Blues Albums, Billboard) şi apoi "Bether Than Home". Nu a fost nicio pauză.

Toate albumele mele sunt personale. Tot albumul "Betther Than Home", este experienţa mea personală, am scris aşa cum am trăit, nu este ceva creat fără simţire, ceva ce-am fost obligată să fac. Pur şi simplu aşa mi-a venit şi asta a ieşit.

Ultimul cuvânt pentru cititorii artasunetelor.ro şi o definiţie pentru blues-rock...

I can't give a definition, but It's cool, thank you and good bye!

thank you,

Beth Hart interviu 2.jpgRadu Lupaşcu
10 iunie 2015

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 Interviu cu CRISTIAN COMEAGĂ

"Cel ales"… filmul românesc al primăverii

aFIS cEL aLES.jpgDeși nu foarte în vârstă, Cristian Comeagă este un veteran al peisajului vizual autohton prin semnificativa experienţă pe care a acumulat-o ca pionier în publicitate și televiziune în anii ’90, dar, mai ales, ca director de imagine și producător asociat indisolubil cu filmografia lui Nae Caranfil. Aflat la al doilea său lung-metraj în calitate de regizor, împărtășește cu autorul "Filantropicii" filosofia profesională clădită pe credinţa că filmul trebuie făcut pentru public și nu (neapărat) pentru premii… let me entertain you! "Dintotdeauna, mi-am imaginat un film bun ca pe o pledoarie reușită. Spectatorii sunt jurați, iar eu, asemeni unui avocat dibaci, îl port pe fiecare dintre ei acolo unde vreau. Încerc mereu să-l impresionez, să-l emotionez pe cel din beznă, să-l fac să mă urmeze și pornesc mereu cu gândul că spectatorul generic pe care-l iau cu mine la drum e cel mai sceptic dintre toți. Îi spun întotdeauna o poveste; mai grav, mai zâmbitor, mai romantic sau mai crud, încerc să îl surprind, să-l fac curios și îi cer replică, răspuns. 'CEL ALES' e o istorisire mărturisită, un discurs subiectiv. Nicio întâmplare, loc sau personaj nu spune despre mine, dar toate la un loc mă povestesc pe de-a-ntregul. De aceea, de data asta, mi-e și ușor și greu să pledez. Dar dacă pledoaria mea va fi convingătoare, când lumina se va aprinde, în loc să se ridice, scepticul meu spectator va simți dorința să se așeze, iar eu mă voi destrăma sub ochii lui într-un final diafan ca un văl de borangic.", a declarat public cineastul (cineast în sensul propriu și complet căci aportul său la film nu se limitează doar la palierul regizoral). Despre povestea "Celui ales" nu vom spune acum mai mult decât ceea ce se relevă în trailer fiindcă nu trebuie să fiti privaţi de propria experienţă a vizionării sale (premiera este anunţată pentru data de 24 aprilie) și nici afectaţi de subiectivismul nostru în formarea unei opinii personale dar, dacă tot am amintit de premii, trebuie totuși subliniat că, în cadrul ediției 2015 a Festivalului Internațional de film ‘Los Angeles Cinema Festival of Hollywood’, filmului "CEL ALES" i-au fost decernate nu mai puțin de patru recompense: premiul pentru cel mai bun film narativ și premiul pentru cel mai bun regizor, acordate producătorului și regizorului Cristian Comeagă, premiul pentru cea mai bună imagine, acordat directorului de imagine Gabriel Kosuth și premiul pentru cea mai bună muzică originală acordat compozitorului Marius Leftărache… festivalul este unul dedicat producțiilor independente, iar printre câștigătorii edițiilor precedente se numără regizorii Jorgo Papavassiliou, Pavel Sanaev, dar și actorii Jean Reno, Ed Harris, Rosanna Arquette și Charles Rettinghaus. Până una alta, să dăm cuvântul autorului filmului, ce a avut amabilitatea să ne împărtășească în exclusivitate câteva gânduri (dialogul a fost unul mult mai consistent și-l veţi regăsi în integralitatea sa în ediţia hardcover a antologiei "Culorile sunetelor: Muzica și artele vizuale" ce va fi lansată în luna mai a.c. la "Bookfest").

"Cel ales", cel mai recent film al cineastului Cristian Comeagă (producător, scenarist şi regizor)… e ceva timp de când îl ai în lucru, de prin 2011 dacă nu mă înşel. Care sunt cauzele pentru care filmul are premiera atât de târziu?

Ca mai totdeauna, una singură: banii. Întâi, filmului i-a fost refuzată susţinerea CNC, deşi o câştigase pe drept, în concurs. Mi-a trebuit un an ca să probez că locul lui pe lista câştigătorilor fusese uzurpat de alte proiecte, căţărate pe podium prin fraudă. Odată susţinerea CNC câştigată, a început lungul şi anevoiosul drum pentru obţinerea restului de fonduri necesare. Pe drumul ăsta, mai mult decât sărăcirea surselor de finanţare până la dispariţia lor, mai mult decât reglementări potrivnice, mi-a pus constant beţe-n roate cea mai nepricepută şi rău-intenţionată conducere pe care a avut-o CNC în istoria sa. Prima zi de filmare din cele 37 a fost în mai 2012, iar ultima în iunie 2013; apoi mi-a trebuit un an ca să pot obţine banii necesari pentru a finaliza producţia.

CEL ALES - Escu - Nicodim Ungureanu.jpg

Deşi este tot un proiect Pop(ular), destinat publicului larg şi nu unul ‘cult’, "Cel ales" pare să fie de o cu totul altă factură decât "La bani, la cap, la oase", filmul TV din 2010. Mai mult, este debutul tău ca scenarist de lungmetraj. Cum s-a născut povestea şi ce te-a determinat să te ‘încăpăţânezi’ să o concretizezi?

"Limani" este de fapt debutul meu oficial ca scenarist de lung metraj. E şi o producţie care îl propunea pe Ducu Darie [Alexandru Darie – n.r.] ca regizor şi pe care am încercat mulţi ani să o finanţez, dar fără succes. Într-un final, a trebuit să renunţ, iar scenariul, regia şi producţia filmului au fost preluate de Viorel Sergovici şi compania sa, Silver Bullet.

"Cel ales" porneşte din certitudinea împărtăşită cu alţii, cum că existenţa noastră a fost şi continuă să fie controlată şi exploatată de grupuri de indivizi aflate în spatele sau deasupra celor care doar de formă sunt puternicii momentului. Apoi am ales din frânturile trăite, auzite şi imaginate pe cele care puteau să dea trup combinaţiei de revoltă şi de resemnare pe care o simt, le-am topit şi am turnat scenariul. E o altfel de poveste, cu alt conţinut şi altă ţintă, dar "manufacturarea" e aceeaşi. E ca şi cum ai compara un sufleu cu un stufat, gătite de acelaşi bucătar. Sunt dezamăgit de faptul că mulţi au văzut în "La bani, la cap, la oase" doar o distracţie de bâlci; e şi asta, dar mai există şi un scenariu ingenios şi bine articulat, personaje bine desenate, cu evoluţii surprinzătoare şi în interpretări remarcabile, o limbă română bogată, colorată şi sugestivă şi altele, care se regăsesc şi în "Cel ales".

Cât despre "public cult" sau "larg", habar n-am despre ce e vorba. Eu n-am produs niciodată filme dedicate cinefililor, asta e sigur, dar nu pentru că-i desconsider, ci pentru că i-aş jigni tratându-i ca pe o categorie care are nevoie de regim special. Pentru mine, publicul e fără epitet; nu ştiu dacă în bezna sălii sunt mai degrabă oameni cultivaţi sau troglodiţi, ce vârste au, dacă sunt mitocani sau gentilomi, oameni de treabă sau pramatii. Nici nu contează. Eu fac tot ce pot ca să-l încânt, să-l farmec pe fiecare dintre cei dispuşi să-mi vadă numărul. După mintea mea, filmul nu are o existenţă intrinsecă, nu poate fi contemplat post-creaţie, aşa cum se întâmplă cu o pictură, o statuie sau o clădire. Filmul există doar ca un continuu schimb emoţional şi intelectual între ecran şi spectator; se re-crează la fiecare proiecţie şi dispare la finalul ei. Iar dacă arcul voltaic între spectator şi ecran nu se formează, filmul rămâne doar o "peliculă", sau o "producţie".

Distribuţia este năucitoare prin eterogenitate, de la Olimpia Melinte (nominalizare la premiul Goya) la Nicodim Ungureanu ("Păcală se întoarce"), de la ex-ministrul Bogdan Stanoevici la vedeta TV Laura Cosoi. Cum ai făcut castingul?

CEL ALES - Nora - Laura Cosoi.jpg

Sunt dintre cineaştii care, în mare, văd filmul înainte de a-l turna. Văd şi aud personajele şi caut interpreţii pe care cred că îi pot aduce aproape de proiecţia din mintea mea. De obicei, dau probe doar cu actorii pentru care nu am spectacole, înregistrări sau filme în care să-i pot urmări. Tot de obicei, stabilesc dacă un actor e potrivit sau nu pentru rol nu în urma interpretării unei scene din scenariu, ci în urma unei conversaţii pe care o port cu el sau ea pe cele mai diverse teme. Prefer actorii care au tehnica bine deprinsă şi dezvoltată, îi resping pe cei suficienţi sau rutinaţi şi sunt în mod special interesat de cei care nu sunt instruiţi, dar au har, putinţă şi dorinţă de a învăţa. Astea fiind zise, Laura Cosoi a jucat în "Cel ales" datorită unei probe pe care a dat-o pentru "La bani, la cap, la oase", înainte să devină vedetă TV, Bogdan Stanoevici a terminat filmările înainte să aibă vreo tangenţă cu politica, n-am ştiut că Nicodim Ungureanu a jucat în "Păcală", iar pe Olimpia Melinte am distribuit-o de când am văzut debutul ei în "Cele ce plutesc", de Mircea Daneliuc.

Amintiri frumoase? Speranţe legate de "Cel ales"?

Fac rar filme, aşa că îmi aduc aminte de fiecare zi, de fiecare loc şi scenă. Problema e că, ce e mai haios, se petrece de obicei în spatele regizorului, care e ocupat să lupte cu un dubiu permanent şi să dea în acelaşi timp senzaţia că n-are dubii. Cea mai pregnantă amintire e filmarea din Franţa, fără permise, cu imaginea înregistrată pe un aparat de fotografiat şi sunetul tras pe un fel de savonieră. Gândindu-mă la mine, om cu părul alb fugărit de poliţia Gării de Nord din Paris, mi-am adus aminte de ziua în care, la fostul restaurant "Cina" mă fugărea socrul mare pentru că nu filmasem "furatul miresii", ocupat fiind să "sun de la public" ca să aflu dacă luasem sau nu premiu cu primul meu film ca director de imagine. Speranţe? Da, am. De când câţiva din puţinii care au văzut "Cel ales" mi-au spus că ar vrea să-l mai vadă o dată.

Declarai în 2003 apropo de evoluţia instituţiilor de stat legate de industria de film că "Nu văd viitorul cinematografiei româneşti". Îţi menţii părerea sau s-a mai schimbat câte ceva?

Părerea e alta dar, paradoxal, sună la fel. Atunci aveam 44 de ani, iar Nae [Caranfil – n.r.] şi cu mine eram cei mai tineri dintre cei care reuşiseră. Alături de alţii, mă luptam de ani buni ca cei din urma noastră să aiba şansa să facă film şi cam pierdusem speranţa. În 2005 a apărut legea care ne guvernează şi azi, cei tineri au primit acces la finanţare şi a urmat "generaţia de aur" a filmului românesc şi puzderia ei de premii. Apoi, tinerii de ieri au devenit clasici în viaţă, au proclamat minimalismul religie de stat şi, în timp ce iau în folosinţă proprie Fondul cinematografiei strigă din gură de şarpe că resursele se cuvine a le fi alocate doar lor, noilor corifei. Deci, lucrurile s-au schimbat şi nu prea, căci generaţia de azi e la fel de egoistă, dar mult mai rapace decât cea de ieri. Neschimbată a rămas şi indiferenţa autorităţilor faţă de cinematografie, pe care o lasă în continuare la cheremul tartorilor de moment, pe principiul "Lasă-i naibii să facă ce vor, vrei să avem scandal cu ei în presă?". Faţă de 2003, nuanţa e că acum văd viitorul cinematografiei româneşti, doar că mi se pare cam monocrom şi monocord şi, din păcate pentru mine, nu am legătură cu el. Eu nu mă închin la aceeaşi zei cu talibanii minimalişti, aşa că "Cel ales" e, foarte probabil, al doilea şi ultimul lung metraj pe care l-am regizat.

Ce consideri că ar putea sau ar trebui făcut în România timpului prezent pentru consolidarea/încurajarea cinematografiei noastre?

Stimulente fiscale la fel cu cele care, în toate celelalte ţări europene, aduc mari profituri financiare şi de imagine. Crearea unei reţele de cinematografe moderne, plasate în oraşe, nu în mall-uri, dedicată oricărui alt tip de film decât cel mainstream. Impunerea unei cote minime de expunere a filmului naţional, aşa cum e în toate ţările cu o cultură sănătoasă şi serioasă. Împiedicarea concentrării resurselor financiare în mâinile câtorva producători şi regizori prin reformularea regulamentelor şi regulilor de finanţare. Asemenea măsuri ar permite diversificarea producţiei şi recâştigarea publicului, căci pe lângă litanii minimaliste şi felii de viaţă anodină (unele premiate pentru că sunt bune, iar altele bune pentru că sunt premiate), ar mai fi nevoie şi de comedii, filme de acţiune, filme istorice, musicaluri, basme şi fantezii şi câte altele. Instituirea sau deblocarea unor surse de finanţare alternative sau complementare la Fondul cinematografic. Toate astea se ştiu, nu sunt o noutate. Voinţă politică să fie şi hotărârea de a nu ceda şantajului şi vociferărilor celor care au făcut din cinematografie grădina proprie.

Cadre din filmul Cel ales.jpg

Revenind însă la „Cel ales", trebuie amintit că filmul a fost selectat pentru a participa la a 14-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Tiburon, care a avut loc în orașul de pe malul Golfului San Francisco în intervalul 9-17 aprilie, și este necesar totuși ca, la final, să dăm câteva minime informaţii legate de naraţiune. Regizorul, scenaristul și producătorul Cristian Comeagă își descrie filmul ca fiind "în egală măsură brutal și delicat, agreabil și tulburător. Nu e povestea adevărată a unui individ, ci un mozaic din cioburi de povești, toate adevărate. Sper să aducă un nod în gât celor care-l vor vedea.". Film de acțiune cu multe momente dramatice, cu tentă polițistă dar și cu accente comice, "Cel ales" povestește într-o manieră surprinzătoare duelul peste decenii între un transfug devenit asasin și cel care l-a recrutat, lupta unui individ cu sistemul diabolic care i-a confiscat și i-a demolat metodic existența. Povestea filmului începe în anii ’80, când domnul X a fost ajutat să fugă din țară tocmai de cei care erau puși să-l țină în ea cu orice preț. Ani mai târziu, i-au cerut un favor, la schimb: o crimă. S-a împotrivit întâi, apoi s-a conformat, dar ezitarea l-a costat scump: l-au declarat mort, în timp ce el a trebuit să părăsească țara de adopție, renunțând la identitate, la familie, la toată viața sa. Credea că a pierdut totul, dar a descoperit recent că mai are încă mult de pierdut. În prezent, domnul X conduce, alături de o tânără necunoscută, o mașină printr-o țară care nu mai e a lui, în căutarea ieșirii din labirintul în care a intrat cu treizeci de ani în urmă. În rolurile principale îi regăsim pe actorul Bogdan Stanoevici ("Secretul lui Nemesis", "Noi, cei din linia întâi", "Portretul luptătorului la tinereţe") și vedeta de televiziune Laura Cosoi ("La bloc", "Cu un pas înainte", "Naşa"), aflată la primul ei rol principal într-un lungmetraj. Alături de cei doi, îl regăsim pe îndrăgitul actor Nicodim Ungureanu ["California Dreamin' (nesfârşit)", "Pescuit sportiv", "Visul lui Adalbert", "Despre oameni şi melci"] precum și pe singura actriță româncă nominalizată la Premiile Goya, Olimpia Melinte ("Caníbal", "#Selfie", "Sette opere di misericordia"). Din 24 aprilie 2015, publicul decide dacă e X sau... Y!

A consemnat Ioan Big
17 aprilie 2015

Foto: courtesy of Domino Film


Interviu cu REZIDENT EX!

Rezident EX.jpgDe la primul album şi prima componenţă s-au produs câteva modificări importante, iar părerea mea este că, stilul şi temperamentul trupei reprezintă o schimbare în bine. Vom parcurge prin acest interviu distanţa în timp dintre cele două albume ale trupei REZIDENT EX, Alpha (2013) şi proaspătul Audio Doping. Un nou album, un turneu de promovare bine organizat, o trupă foarte bine înghegată, cu un sunet beton, cu mare bucurie primită de fanii din România. Cel de-al doilea album, Audio Doping, înseamnă un pas înainte pentru rock-ul românesc şi o serioasă apreciere din partea criticilor. Va crea dependenţă? Vom vedea. Până la următoarea întâlnire, vă invităm să parcurgeţi istoria trupei prin răspunsurile membrilor ei: Tavi Iepan (ex-Progresiv TM/Cargo/Autostop/Mertamorf) - chitară; Matthias Lange (ex-Metalium/Sinner) - chitară; Mark Cross (ex-Helloween, Kingdom Come, Metalium, Nightfall) - tobe/percuţie; Christian Podratzky (ex-Pro Musica/Abra/Poems for Laila/Andy Clark) - chitară bas; Sebastian Simonis (ex-Blind Spirits, Airforce) - voce. Turneul Audio Doping 2017 a trecut prin: CRAIOVA, 23 martie; TIMIŞOARA, 25 martie; SIBIU, 26 martie; BUZĂU, 30 martie; BUCUREŞTI, 31 martie şi IAŞI, 1 aprilie.

1. Cum s-a dovedit alegerea noului vocalist şi cum vă înţelegeţi în grup cu Sebastian?

Matthias Lange: Pe Sebastian l-am întâlnit în timpul audiţiilor pe care l-am făcut la castingul pentru vocalist, ocazie cu care am întâlnit mulţi solişti talentaţi, unul dintre ei era şi Dudu (n.r. Dudu Isabel:Marilyn Manson Superstar, Speak Floyd, Hungry for Heaven). Toţi cei care ne-au plăcut au fost cu noi la gala Maximum Rock. Pe Seba l-am ales pentru că era cel mai potrivit pentru a continua drumul nostru, după momentul plecării lui Kempes. Ne înţelegem bine cu el mai ales că ştie limba germană. Lucrul acesta ne ajută să comunicăm direct, fără ocolişuri.

Christian Podratzky completează: Timbrul lui se potriveşte ca o mănuşă pe piesele noi şi poate interpreta şi piesele vechi la un înalt nivel. Plus că este un frontmen deosebit.

2. Aceastăschimbare a împărţit fanii în două tabere!? Pe de-o parte fanii lui Kempes,care au sperat în capacitatea lui de-a se reinventa într-o carieră solo şi de cealaltă parte, un nou început, cu un tânăr vocalist, Sebastian Simonis, în ascensiune de popularitate.

Matthias Lange: În mod sigur era mai deştept dacă la ora respectivă puteam să continuăm, pentru că deja eram bine sudaţi şi existau piese noi scrise. Tavi l-a adus la început pe Ovidiu din Australia şi a pregătit tot ce trebuia pentru ca revenirea pe scenă a lui Kempes să fie un succes, probabil că dacă nu exista Rezident EX nu s-ar fi întors nici în ziua de azi în România. Mai bine zis, nu cred că de unul singur ar fi reuşit o aşa revenire. Mă rog, astea sunt chestii trecute şi acum trebuie să-şi vadă fiecare de drumul lui. Dar să terminăm cu poveştile despre trecut, avem un album nou, de care putem spune cu mândrie, că sună chiar foarte bine şi-şi merită numele, AUDIO DOPING! Ne-am dat toată silinţa şi discul este competitiv din punctul de vedere al sunetului, putând fi comparat cu orice nouă realizare din producţie actuală a muzicii rock.

Rezident EX 1.jpgTaviIepan: Da, publicul s-a împărţit,  din păcate, pentru că toţi avem nevoie de public, acum sunt unii mai încrâncenaţi, eu personal nu pot să-i înţeleg, unii care vor numai aşa şi altfel nu, până la urmă importantă este muzica şi aş prefera ca toţi să asculte ce face fiecare în trupa sa şi dacă trebuie să tragă concluzii, atunci să le facă fără idei preconcepute.

3. Reuşita primului album şi mai ales succesul obţinut în primii ani de Rezident Ex vă obligă şi vă motivează atitudinea. Audio Doping este un răspuns şi o motivaţie pentru simpatia publicului. Ce aţi pregătit împreună pentru a fi la înălţimea aşteptărilor?

TaviIepan: Sigur că suntem motivaţi de fiecare dată când facem muzică, desigur că nu este vorba aici de o competiţie, nu vrem să demonstrăm nimănui nimic. Noi facem muzică din plăcere şi acesta este lucrul cel mai important. Nu ne cenzurăm nici la stil, nici la alte lucruri. Tot ce vreau să spun este că, albumul este unul foarte direct şi în mod sigur unora le va plăcea, iar altora mai puţin, dar sunt sigur că are componentele necesare pentru a rezista în timp. Adică, îl puteţi asculta cu drag şi peste câţiva ani buni. Nu ştiu dacă este propice să spun ce am pregătit, nu este ceva special, de fiecare dată când venim, avem acea determinare de care este nevoie, cu care ne urcăm pe scenă şi să vă putem transmite mesajul nostru muzical. Acesta cred că este atuul nostru principal. Ştim că momentele acestea sunt foarte importante pentru toţi şi chiar aşa le şi trăim.

4. La noi, în acest moment, în muzica rock, nu există un lider cu adevărat, o trupă serioasă ce cântă rock clasic cu tendinţe heavy metal. Credeţi că puteţi tinde spre acest vârf şi mai mult chiar, cum puteţi ajunge la festivalurile din Occident?Fiind, cum spuneaţi, supergrup internaţional cu rădăcini în România, mă aştept ca de aici să pornească ofensiva mioritică rock şi de ce nu, poate vom asista şi la o schimbare de mentalitate în muzica românească, în tot ce ţine de înţelegerea, producţia şi promovare ei (radio, tv, mass media).

Mark Cross: Acesta este ţelul nostru şi chiar în aceste momente ne pregătim să imprimăm şi  o variantă în limba engleză. După ce ne-am gândit mai mult, ne-am dat seama că trupa are mai multe de spus şi cu aceste texte în engleză am putea acoperi şi o altă arie decât numai în România. În ziua de azi nu mai poţi gândi doar într-o direcţie, trebuie să încerci să pătrunzi cu tot ce poţi. Este valabil pentru orice stil adopţi, fie că este vorba de metal, de rock şi alte combinaţii.

Matthias Lange: Şi eu văd o variantă de genul ăsta, putem să ne ocupăm şi de alte zone, este foarte interesant chiar dacă cântăm în româneşte, de exemplu, dacă am cânta în româneşte la Wacken, poate că unii ar spune că avem un touch ca Héroes Del Silencio...

Rezident EX 2.jpgMark Cross: Producţiile costă bani şi este nevoie de multă experienţă. Eu pot să înţeleg că în fiecare ţară este o anumită mentalitate care domină. Tot ce înseamnă muzica, ce înseamnă media, ce înseamnă producţii ş.a.m.d. Dar chiar aici este punctul despre care vreau să vorbesc şi este punctul care trebuie să schimbe ceva. Este important ca dacă ai ocazia să schimbi şi să aduci ceva nou, să deschizi ochii celorlaţi, arătând că se poate şi în felul acesta. Trebuie să ai tot timpul un ţel în faţa ochilor şi să lupţi pentru a ajunge acolo unde vrei. Nu are rost să aştepţi că mâine va fi o nouă zi şi soarele străluceşte din nou pe cer. Nici asta nu e greşit, dar e important să lupţi pentru lucrurile în care crezi. Mainstream-ul este varianta uşoară şi de multe ori funcţionează cu manipulări. Noi suntem rebeli şi facem treaba asta în felul nostru, aşa cum considerăm că este OK.

5. 9 piese din cele 11 ale albumului sunt noi. Cum s-au născut ele, ce poveste au şi de ce este nevoie de cele două bonusuri?Sunt re-interpretate în noua componenţă?

TaviIepan: Multe piese sunt făcute împreună. O coproducţie ca să spun aşa. Cineva a adus riff-ul, altcineva a adus o line melodică, altcineva o strofă şi astfel, pornind de la o idee s-au făcut piese care au mai mulţi autori. Sunt şi piese care au un singur autor. În general, toţi şi-au adus aportul la acest disc, inclusiv secţia ritmică, care a făcut o treabă foarte bună. În concluzie, este un disc care aparţine unei trupe, nu este cineva care domină neapărat creaţia componistică pe album. De aceea este şi foarte divers. Eu sper că este o chestie bună. În privinţa celor două bonus track-uri, Povestiri din gară şi Brigadierii, sunt piese care sunt în continuare cerute şi când mergem în emisiuni de radio sau TV, lumea vrea să le asculte, şi cum era normal, noi le-am reimprimat în formula nouă. Eu zic că sună foarte bine şi pe de altă parte, pot spune foarte direct, poate oricine să le compare, pentru există discuţii cine cum cântă şi mai ştiu eu ce, poate să ia toate variantele care s-au făcut până acum şi să facă o comparaţie. Sunt convins că vor lua note foarte bune.

6. Câteva cuvinte despre ediţia pe vinyl.Câte exemplare sunt acestea, câte sunt disponibile publicului şice particularitate specială pentru colecţionari oferă albumul Audio Doping pe vinyl?

TaviIepan: S-au produs 250 de vinyluri dintre care 100 sunt transparente. 150 de bucăţi negre, ca orice vinyl de ebonită pe care-l cunoaştem cu toţii şi 100 sunt transparente. Acum, dacă este pentru colecţionari sau nu, important este ca ele să ajungă la colecţionari de muzică.

Mark Cross: Într-adevăr este o ediţie limitată. În ultimii 30 de ani sigur că vinylul a pierdut enorm de mult teren, dar acum îşi revine, şi tot ce a adus cd-ul şi lumea asta digitală, de fapt, a făcut mai mult rău muzicii decât bine. Aruncă CD-ul la gunoi şi toate tâmpeniile astea digitale, cumpără-ţi un vinyl ca pe vremuri, ia-ţi o bere şi pune-te împreună cu prietenii la o audiţie la pickup, admiră coperta... Este cu totul altă calitate de-a asculta muzică decât cea digitală.

7. Cum aţi ales oraşele din acest turneu? Existălocuri unde aţi avut succes cu primul album, pe care le-aţi fi vrut incluse în acest turneu  şinu aţi reuşit să stabiliţi un contact agreabil local?

TaviIepan: Oraşele au fost alese ca să fie cât de cât grupate şi aşa de multe variante nu sunt de fapt.

8.Întrevăd o schimbare şi în designul noului album. Ce grafician aţi ales pentru noul album şi de ce credeţi că muzica rock poate crea dependenţă?

Matthias Lange: Eu am avut ideea să facem această pastilă pe coperta discului, după o discuţie mai lungă avută cu Tavi în care, într-un local din apropiere, am râs amândoi de această idee trăznită şi ne-am gândit că, dacă noi râdem, probabil că vor râde şi alţii, iar combinaţia din titlu, cum că muzica poate să te facă dependent este chiar ceea ce credem noi şi ne bucurăm că, ideea este deja înţeleasă.

Rezident EX 3.jpgDouă întrebări pentru noii veniţi în grup, Mark CROSS şi Sebastian Simonis.

9. Mark CROSS are o carte de vizităimpresionant ă. El a cântat cuIan Gillan, Marco Mendoza, Scorpionsetc. Cum te-a convins Matthias Lange să te alături grupului Rezident Ex?

Mark Cross: ...pentru cei noi? Sunt aproape trei ani de când cânt în această trupă. Dar merci, dacă tu spui că sunt nou...(râde) Cum am făcut? Simplu. Matthias m-a invitat la o seară de palinkă şi la un moment dat mi-a băgat un contract pe sub nas pe care l-am semnat şi nu mai pot să ies din el. Noi ne cunoaştem de mulţi ani, am supravieţuit grupului Metallium şi am devenit prieteni. După ce am cântat cu Scorpions şi am decis să râmân în Hamburg şi să părăsesc Anglia el m-a întrebat dacă nu ar fi interesant pentru mine să cânt pe un disc şi din una în alta a devenit mai mult şi iată-mă sunt aici. Este important să faci muzică pe toate fronturile. Este important pentru că înveţi culturi diferite, cunoşti oameni speciali şi îţi dai seama că toţi iubesc muzica. Rezident EX are influenţe din partea lui Matthias sau a mea, este dacă vrei, şi o bucată de rock clasic, metal, dar sunt combinaţii care sunt foarte interesante pentru că un moment dat apre Tavi cu ideile lui neobişnuite, foarte interesante aş putea spune, chiar geniale, şi atunci totul ia o turnură specifică. Asta este bine în muzică, când ai o notă aparte. Cumva se potriveşte totul după care vin eu cu secţia ritmică, cu Podratzky şi o voce deosebită zic eu, pe care o are Sebastian, cred că este o combinaţie foarte bună, dar ce să vă povestesc atâta, ascultaţi discul şi e şi mai bine dacă-l şi cumpăraţi. În muzică nu poţi chiar să descrii totul să împarţi totul în categorii, nu poţi să spui întotdeauna ăsta-i rock, ăla-i metal, aia-i heavy, aia nu ştiu cum, de fapt, este vorba de cântece bune şi cântece proaste. Cine le face pe alea bune are şanse să şi rămână. Eu zic că noi avem câteva de genul ăsta. Şi acum să revin la întrebarea ta. Ian Gillan, Helloween, Tank, Tainted Nation, Firewind, Scorpions, Gods Army, Rezident EX şi totuşi nu-mi ajunge... Mie îmi place să cânt şi pentru mine asta înseamnă viaţă. Când stau în spatele tobelor şi încep să bat pentru mine răsare soarele.

10. Sebastian Simonis a intrat în grup în urma unui concurs organizat în clubul Colectiv (RIP!). Alături de Klaus Pardos şi Dudu Isabel, Sebi s-a luptat vitejeşte, pentru a convinge publicul şi trupa REZIDENT Ex, de calităţile sale vocale şi mai ales că, are energia necesară unui vocalist Rock! Care crezi că este principala ta calitate care a convins trupa şi care sunt modelele tale din muzica rock?Ce părere ai de această şansă, oportunitate, de-a cânta într-un nucleu de profesionişti cu "state" grele de plată, cum se spune...

Sebastian Simonis: Îmi este greu să vobesc în general despre mine, iar despre calităţi cel mai bine probabil că ştiu colegii mei de la Rezident EX, de aceea ar fi bine să răspundă ei la această întrebare. Despre modele. Am fost şi sunt un admirator al lui Jim Morrison (n.r. 8 decembrie 1943 – d. 3 iulie 1971, The Doors). Mă bucur mult că pot să cânt cu oameni cu o aşa mare experienţă şi-mi dau seama că în fiecare zi învăţ câte ceva şi devin mai bun în ceea ce fac. Îmi doresc foarte mult ca prietenii şi colegii mei să spună într-o zi că eu am fost alegerea cea mai bună pentru REZIDENT EX.

Rezident EX 4.jpg

Mulţumesc şi vă doresc mult succes cu noul album!

Radu Lupaşcu
8 aprilie 2017

Foto: arhiva personală Tavi Iepan


Interviu cu JUDAS PRIEST

The Priests are back… Redeem!

Judas Priest Eveniment.jpgPrima dată când am ascultat Judas Priest aveam aproape 21 de ani. "Sad Wings of Destiny", apăruse deja de 5 ani. Soarta îmi fusese pecetluită, mâinile îmi tremurau când ţineam în mână vinyl-ul cu pricina. Pe vremea aceea, la petreceri (bairam sau ceai) se asculta multă muzică rock, din Berceni până-n Titan sau din Drumul Taberei până-n Floreasca, ascultai pe la geamurile blocurilor, la unele mai discret, la altele mai cu voioşie, Gary Glitter, Smokie, Phoenix, Purple, Eddy Grant, Marley, Journey, Police, Judas şi foarte multe balade (rock, nu le numeam bluz-uri). Eram (şi probabil mai sunt) "Victim of Changes" şi parcă, nu mă mai satur niciodată de hiturile acelei epoci. Am avut şi marele noroc al unei prietene fan de heavy metal cu care am putut parcurge mai uşor istoria vieţii, pe coodonatele Judas - Sabbath - Nugent - Rainbow - Zeppelin - Bad Company, ca să (e)număr numai vârfurile, pe care le-am colecţionat în felurite ediţii ale formatelor audio şi video. Trupa pe care o veţi vedea, pe 1 iulie 2015, la Bucureşti, face parte din panteonul giganţilor Heavy Metal, iar compania producătoare este una de prestigiu, Events. Prin amabilitatea doamnei Andreea Andreescu am reuşit să obţinem un interviu în exclusivitate cu trupa JUDAS PRIEST! Acesta s-a petrecut la mai puţin de 24 de ore de la aflarea veştii re-venirii în România a grupului britanic, al cărui management a manifestat cea mai rapidă reacţie la solicitarea noastră de interviu. Astfel, veţi petrece câteva clipe în lumea cuvintelor Priest şi veţi afla câteva din secretele noului „Redeemer of Souls". Sunteţi de acord cu mine, că va fi evenimentul anului în materie de show heavy metal şi suntem pe deplin convinşi, că organizarea va fi un nou model pentru alte companii producătoare, aspirante la evenimente de anvergură.

Cifrele indică peste 50 de milioane de albume vândute la nivel mondial, în cei 40 de ani de activitate. Al 17-lea album marchează debutul lui Richie Faulkner, ce revigorează tandemul chitaristic pe care-l realizează cu Glenn Tipton. "Ridicăm mereu ștacheta, iar Redeemer of Souls este o colecție metal epică, se potrivește perfect cu piesele noastre clasice" spun membrii trupei."Cuvântul epic este aruncat prea des în lumea muzicii, dar Redeemer of Souls este, cu adevărat, epic. De la vocea puternică a lui Rob Halford la riff-urile monstruoase și la solo-urile de chitară în crescendo ale lui Glenn Tipton și Richie Faulkner, Redeemer of Souls își poartă ascultătorii într-o călătorie metal fantastică de la început până la sfârșit" - Spencer Kaufman, Loudwire.com. La şapte ani după fortifiantul "Nostradamus", iată-ne în faţa unui nou album, mai aproape de gloria Priest, pentru toate generaţiile de rockeri cucerite ulterior lui "Sad Wings of Destiny": "Sin After Sin" (1977), "Stained Class" (1978), "British Steel" (1980), „Screaming for Vengeance" (1982), „Painkiller" (1990). Amprenta muzicală pe patru octave este aceeaşi, tandemul chitaristic mai viril ca niciodată şi, împreună cu secţia ritmică, vor zgudui capitala. Se vor auzi, - aflăm din playlistul turneului -, patru piese de pe noul album şi 14 mari hituri Judas, printre care, amintim acum: "Victim of Changes" (Sad Wings of Destiny, 1976), "Breaking the Law" (British Steel, 1980), „Living After Midnight", "Turbo Lover" (Turbo, 1986), "You've Got Another Thing Coming" şi "Electric Eye" (Screaming for Vengeance, 1982), "Hell Bent for Leather" (Killing Machine, 1978), "Painkiller" (Painkiller, 1990). Judas Priest revine la București în turneul de promovare „Redeemer of Souls", iar din trupă nu lipsesc: Rob Halford (voce), Glenn Tipton (chitară), Richie Faulkner (chitară), Ian Hill (bas) şi Scott Travis (baterie). Concertul va avea loc în parcarea Complexului Expoziţional Romexpo din Bucureşti. Începând cu data de 17 martie 2015, bilete au preţuri cuprinse între 130 şi 270 lei. Se pot cumpăra online pe www.eventim.ro, sau prin rețeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librăriile Humanitas, librăriile Cărturești). Biletele pot fi achizitionate și în două rate lunare, doar prin CardAvantaj, la sediul Eventim din str. Polonă, nr. 15.

"Sometimes in the past we may have come under fire for being too adventurous musically - so we have listened!! From start to finish 'Redeemer of Souls' is 13 songs of pure classic Priest metal!!" (Glenn Tipton)

Radu Lupaşcu

"Redeemer of Souls" Tour. De ce aţi ales Australia, Japonia şi Coreea de Sud pentru prima parte a turneului din acest an? 

Rob: Aceasta este în fapt a doua etapă a turneului nostru. Fiecare ţară este importantă pentru Priest aşa încât încercăm să vizităm şi să cântăm în ţări din întreaga lume.

Consideraţi „Redeemer of Souls" un proaspăt (re)start muzical pentru Judas Priest sau este o abordare de tip ‘back-to-the-roots’?

Glenn: Cu siguranţă, ambele… este din multe puncte de vedere un nou început, împrospătat şi plin de energie, dar, în felul său propriu revizitează spaţii care sunt foarte specifice lui Priest şi a ceea ce foarte mulţi oameni îşi doresc să audă din partea trupei.

Rock-ul este foarte popular în Brazilia, unde veţi concerta în aprilie. Din experienţele precedente, cum reacţionează publicul din acea parte a lumii la muzica voastră? Este mai entuziast decât cel european?

Rob: Comunitatea fanilor de Metal este bine clădită şi puternică şi reacţionează într-un fel special. Ne hrănim cu energia maniacilor noştri metalişti. Fanii brazilieni sunt celebri pentru fervoarea lor însă fiecare teritoriu are un loc special în inimile noastre tocmai datorită reacţiei sale unice.

Nouă concerte în America de Sud şi doar cinci în SUA, unde anul trecut aţi susţinut mai mult de 25. În 2015, interesul vostru pare a se îndrepta spre Europa. De ce? Cu ce aşteptări reveniţi în Europa de Est, în special în România?

Rob: Ne întoarcem în State să acoperim câteva dintre pieţele pe care nu am reuşit să le facem anul trecut… nu avem cum să fim capabili să acoperim fiecare oraş din prima! Interesul nostru faţă de Europa nu este unul mai mare faţă de celelalte regiuni, dar nu am susţinut până acum niciun show în Europa în turneul "Reedemer of Souls" şi încercăm să facem cât mai multe posibil pe durata acestei veri. Ca să fii prezent în fiecare piaţă cere timp. Fanii noştri sunt mai puternici ca oricând, îşi doresc mai mult şi mai mult Priest, iar noi facem tot ce ne stă în putinţă să ajungem la ei şi să cântăm unui număr cât mai mare de fani. De asta Europa de Est rămâne o regiune foarte importantă pentru concertele noastre. Când ne întoarcem la Bucureşti ne reîncărcăm cu experienţele pe care le-am avut şi la prima venire.

Judas Priest Sony Music 1.jpg

Programul turneului pare epuizant. Are vreo legătură ‘sângele proaspăt’ adus de Richie Faulkner cu infuzia necesară de energie care să vă motiveze să continuaţi?

Glenn: Cu certitudine… Richie a venit cu multe lucruri în trupă într-o perioadă în care aveam nevoie de un imbold şi a aprins o scânteie care ne-a ajutat nu numai în studio, dar şi pe scenă.

Richie, cum s-a schimbat percepţia ta asupra lumii şi industriei Rock-ului după ce ai devenit membru în Judas Priest?

Richie: În ceea ce priveşte unele aspecte, percepţia mea s-a schimbat într-adevăr, dar în altele nu. Mi-a deschis ochii spre o lume exterioară simplei interpretări la un instrument. Planificarea, producţia etc. şi crearea celei mai bune experienţe posibile pentru fanii din întreaga lume. Până la acel moment eram concentrat exclusiv pe chitară. Când m-am alăturat lui Priest, lumea mea a devenit mult mai mare datorită familiei din care am ajuns să fac parte. Fanii, trupa, casele de discuri precum şi moştenirea şi integritatea pe care a trebuit să le respect şi să le menţin în fiecare zi valorificând la maximum ceea ce abilităţile mele au mai bun de oferit.

Dar care a fost secretul datorită căruia te-ai integrat atât de rapid în trupă?

Richie: Secretul meu? Nu există nicun secret! Sunt un mare fan devotat trupei şi a tot ceea ce trupa a reprezentat întotdeauna. Muzical şi în orice altă privinţă. Am crescut ascultând şi interpretând muzica în stilul lui Priest aşa că, în momentul în care am ajuns să compun şi să creez, a fost un proces extrem de firesc. În plus, colegii au fost foarte deschişi la ideile mele şi am conlucrat foarte bine, ceea ce nu a făcut decât să alimenteze toată această creativitate.

Judas Priest Sony Music 2.jpg

Pentru fanii Priest din categoria ‚hardcore’ ediţia de lux a "Redeemer of Souls" este foarte importantă. Cum s-au schimbat tehnicile de promovare a albumelor faţă de perioada voastră ‘clasică’?

Glenn: … ne-am dorit să scoatem toate piesele pe un dublu album însă când am ascultat absolut toate cântecele am realizat că unele erau în mod evident destinate să fie incluse pe "Redeemer…" însă altele erau uşor diferite (tot Priest, dar nu în întregime în aceeaşi linie cu "Reedemer…") aşa că am hotărât să nu le lăsăm să se îndrepte spre un raft unde să se umple de praf şi să le edităm ca piese bonus… nu a avut nicio legătură cu marketingul întrucât piesele nu erau slabe, ci doar puţin altfel faţă de orice altceva a mai fost inclus pe "Reedemer of Souls".

Care e povestea din spatele lansării lui „5 Souls", independent de „Redeemer of Souls"?

Judas Priest: Nu există nicio poveste… casa de discuri ne-a sugerat că ar fi o idee bună să lansăm piesele bonus într-o ediţie limitată pe vinyl de 10" exclusiv pentru Record Store Day în Statele Unite, iar noi am fost de acord! 

Reunirea Judas Priest şi albumul "Nostradamus" s-au bucurat de un real succes. De ce ataţia ani apoi între acesta şi "Reedemer…"?

Glenn: Cred că răspunsul la întrebare vine de la sine… "Angel of Retribution" a fost un ‘revival album’ ce trebuia să demonstreze ceva esenţial, "Nostradamus" un album conceptual de importanţă majoră care a presupus un volum de muncă uriaş, iar "Redeemer of Souls" nu a fost cu nimic mai prejos ca magnitudine… fiecare album pe care îl facem este extrem de important atât pentru noi cât şi pentru fanii noştri şi realizarea sa necesită foarte mult timp… nimic din ceea ce este mai jos de perfecţiune nu este acceptabil… noi nu ne "aşteptăm" niciodată la nimic, ci doar dăm tot ce e mai bun din noi să producem ceea ce noi credem că sunt albume cu şanse de a deveni clasice Priest. În plus, timp de 12 luni am concertat în întreaga lume cu "Epitaph" Tour...!

Multi analişti consideră „Redeemer of Souls" ca o antiteză a lui „Nostradamus". Care sunt diferenţele de concepţie ale celor două albume?

Glenn: … Cred că am raspuns deja la asta legat de întrebarea anterioară: albumele-concept sunt total diferite de un album Priest normal (cu toate că nu aş eticheta niciodată niciun album Priest drept 'normal'), au caracteristici diferite şi, deşi sunt în mod inconfundabil Priest, îşi au, în felul lor, propria individualitate. O mare parte din muzica pentru "Nostradamus" a fost compusă la clape şi apoi adaptată pentru chitară pentru a da un feel mai clasic, înspre operă chiar, în timp ce toate celelalte albume Priest s-au bazat din punctul de vedere al compoziţiei pe chitară… asta cred că este marea diferenţă.

Judas Priest Sony Music 3.jpg

Rob, cum reuşeşti să îţi conservi vocea de patru octave simultan cu menţinerea lipsită de compromisuri a atitudinii de rocker adevărat? 

Rob: Prin tehnici şi stiluri învăţate în ani buni de exersare şi de descoperiri. Atitudinea este 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, clădită în Zeul Metalului.

Ai declarat că printre cei care ţi-au influenţat tehnica vocală se numără, printre alţii, Peter Hammill, Ian Anderson sau David Bowie. Modele inedite…

Rob: Ca toţi muzicienii sunt inspirat de ceea ce văd şi aud de la alţi muzicieni şi vocalişti a căror diversitate de voci, pe mine personal, mă intrigă.

Judas Priest are doi chitarişti cu adevărat uluitori. De care dintre ei eşti mai apropiat? 

Rob: Suntem cu toţii ca o familie, foarte apropiaţi şi grijulii unul cu celălalt. Glenn şi Richie sunt ambii nişte chitarişti incredibili care se impulsionează unul pe celălalt să facă cele mai bune riff-uri şi solo-uri.

Glenn, Rory Gallagher a fost în mod constant idolul tău şi nu, de exemplu, Jimi Hendrix. De ce?

Glenn: … pentru că, nu numai că am fost inspirat de energia şi stilul său, dar şi modul său de interpretare era similar cu al meu şi deci mi-a fost mult mai uşor să ma raportez la el.

Care este viitorul Rock-ului într-o lume dominată de computere şi sunete electronice prefabricate?

Glenn: În opinia mea, acesta se afla încă în mâinile muzicienilor capabili să compună, să cânte şi să performeze ca individualităţi.

În final, câteva cuvinte pentru fanii din România, cititori ai "Artei Sunetelor"…

Judas Priest: Thank you ROMANIA for defending the Metal faith with JUDAS PRIEST - United together WE ARE IMMORTAL! 

Interviu de Radu Lupaşcu & Ioan Big
17 martie 2015

Foto: Courtesy of Sony Music


DANA ŞTEFAN – Viaţa în culori şi sunete

Dana Stefan.jpgNe-am cunoscut de foarte curând. Dar aflasem, de la prieteni, poveşti absolut minunate despre ea, dar, mai ales, despre îmbrăţişarea perfectă Dana Ştefan – Dan Andrei Aldea. Nu folosesc şablonul cu “chimia”, pentru că am înţeles că este mult mai mult, dar şi pentru că, în general, nu îmi plac vorbele tocite. Poveşti despre eleganţă, echilibru şi altele asemenea.

După circa un sfert de oră de taclale despre una, despre alta, am considerat că ar fi nimerit să fac din cuvinte, o gumă de şters umbre. Aşa că, mi-am adus aminte că îmi place să pun întrebări.

Există în creaţia ta tablouri inspirate din piesele lui Dan?

Când ascult muzica lui Dan nu pot să-ţi explic acum decât prin cuvinte cum mi se întâmplă: E ca şi cum Dincolo de Mai-Dincolo nu există.

Nu mai e nici casă, nu mai e nici masă, nu mai sunt oglinzi, nu mai e nici viaţă, nu mai e nici Nimic.

Nu-mai-e-nici-nimicul se scurge între noi precum nisipul. Nici bob nu mai încape.

Umbrele închid în ţarcuri-portativ Cântecul-pe-care-nu-îl-ştiţi.

Dincoace de Dincolo de Mai-Dincolo şi de Nu-mai-e-nimic e un Fel-de-Soare, unde, din dragoste se moare.

Dar invers, compoziţii semnate Dan Andrei Aldea inspirate de tablourile tale?

La întrebarea aceasta eu nu îţi pot răspunde, va răspunde Dan. (zâmbeşte)

Tot ceea ce compun de cînd suntem împreună are o legătură directă cu Dana. Eu n-aş numi-o. E altceva, greu de pus în cuvinte. E ca şi cum respirăm; o facem, dar nu conştientizăm. Vine de dinăuntru, în cel mai natural mod. Dana e în fiecare notă pe care o compun sau o cînt. Nu trebuie să caut inspiraţia; ea pur şi simplu există.” - Dan Andrei Aldea

Pentru tine, sunetele au culori corespondente?

Mai presus de punctele albastre cu care desenez pătratul, (simbolul masculinităţii, în plastică) - privirea albastră când îl privesc şi convingerea că, dacă ar fi să îl regăsesc în ceruri, hălăduind după mine, aş alege să ne amestecăm tot pe pământ, pentru că pe pământ, cele o mie şi una de nopţi sunt pupăcioase şi se-ncolăcesc după noi poveştile noastre din celelalte lumi şi-apoi, ne zvântură în sus, ca pe nişte seminţe de păpădii, ca să-nflorim iar cerul…

Şi-albastrul ne sună atunci, ne sună, ne sună, ne sună…

Terra Verde.jpg

Povesteşte-mi cum arată un moment în care tu eşti în faţa şevaletului, iar Dan în faţa computerului sau a instrumentelor?

Dacă în cafeaua de dimineaţă mi se deschide drum în zaţ, mă aşez la şevalet şi pe la ora prânzului sunt în Zanzibania.

În Zanzibania mi se spune “Femeia de Casă” şi lumea mă roagă să povestesc ce e aia şi să fii “Femeia cu-capul-plin-de-cârpe”.:)

Pe drum la întoarcere, eu, cu Dumnezeul meu.

Dumnezeul meu are ochii albastri şi barba albă.

Dacă poartă tichie roşie, e Moş Crăciun, când se îmbracă frumos, e Împăratul Verde.

Pe drum vorbim vrute şi nevrute, de-ale noastre şi, undeva pe la mijloc, ne aşezăm întotdeauna pe o bancă, amândoi, cu mâinile în poală.

Cred că am moştenit de la El o infinită răbdare, pentru că stăm amândoi pe bancă în tăcerea cea mai deplină, cam aşa cum fac bătrânii de la ţară când stau aşezaţi în faţa casei, pe o laviţă.

În jurul nostru – mii de gâze….

El începe să fredoneze deodată ceva foarte încet, aproape lălăit, însă foarte frumos…

Apoi ne ridicăm şi plecăm.

Ajung acasă pe la ora trei, tocmai bine să-mi întorc timpul, când pe-o parte, când pe cealaltă.

E foarte complicat cum trebuie să faci să se întoarcă vremea…e şi delicat…

Decorul meu de-întors-vremea de pe la ora patru: când începi să nu mai vezi, să te dai pe un vis.

Există în toată polologhia asta şi o încăpere cu două ferestre şi între ele un bărbat care respiră muzică la o masă cântătoare.

Aici se intră întotdeauna pe vârfuri…

La fereastra din stânga stau eu, la fereastra din dreapta sunt eu, Dana, cea care aş fi fost dacă nu ar fi existat nimic între ferestre.

Altminteri, la drumul meu se pierd toate, puţin câte puţin, ca totul să devină bunul celeilalte Dane… Nu ştiu să-ţi spun care din noi două îţi vorbeşte acum. (zâmbeşte)

Eu renunţ la tot ca să rămân cu mine, pentru că altfel voi fi nevoită să imaginez poveşti despre lumi absolut inimaginabile.

Inepuizabile.

La infinit.

Dan Andrei Aldea Dana Stefan.jpgSunt convinsă că aveţi discuţii despre ceea ce creaţi, e absolut normal să fie aşa. Ţii cont de ele, faci modificări sau renunţi la lucrare? Dar Dan?

Desenez, după ce pigălesc la grădina mea, sau învârt în oale, umplu foile cu desene ce par, când încâlcituri, când dantelării frumoase.

- Ce sunt?, mă întreabă Dan

- Cluxe pentru fluturi

- Adică un fel de colivii?

- Da.

- Ce faci cu ele?

Privim amândoi la pictură.

Poate că viaţa asta ne consumă ca pe un creion colorat...

Însă, când, într-o bună zi, ne vom trezi că nu ne mai amintim nimic din ce am putea spune că am văzut şi ştim, nimic, tu umple, de pe-acum, cluxele cu fluturi albi şi negri, cu cât mai mulţi eşti în stare şi, în ziua în care ai, cât de cât, acolo, o mică bucurie, să le deschizi şi să-i priveşti zburătăcind de-acolo, în griul cel mai colorat…

Dan trebuie că pricepe cum spun, de vreme ce şi eu aud greieri cuibăriţi în cuib, când îl ascult cum cântă… (zâmbeşte)

Ce înseamnă echilibrul pentru tine, ca artist şi ca om?

Îmi vine acum în minte Alice în Ţara Minunilor.

Alice a fost întotdeauna, în imaginaţia mea, nepotrivit de mare.

Nepotrivit îmbrăcată pentru o călătorie, nepotrivit de neglijentă cu ciorapii ei dungaţi.

Uşa întotdeauna prea mică, personajele din poveste prea grăbite ca să se uite la ea, iepurele alb prea nesuferit din cauza ceasului ăluia al lui, cărţile de joc prea colorate, zâmbetul pisoiului prea fără pisoi, lichidul miraculos din sticluţă prea incolor pentru un lichid făcător de minuni.

Povestea - prea captivantă printre atâtea încâlcituri.

E straniu cât de simplu poţi înţelege o poveste, dacă ţi-o şopteşte cineva la ureche.

Ţi se pare firesc să ţi-o imaginezi rotundă ca o pecete şi, odată ce ajungi părtaşă a unui secret, numele adevarate ale personajelor fac parte parcă din taină... eu merit să fiu părtaşă până şi la cea mai ascunsă taină.

Tot ce simt eu că trebuie să simt, eu merit.

Aşadar nu-mi cere chiar imposibilul, oricât de condamnată la inepuizabil aş fi.

Acum mi-e imposibil să privesc simplu o femeie nepotrivită cu propria ei poveste, dacă e atât de potrivit de mare şi atât de uluitor de frumoasă şi perfect pregătită pentru o călătorie, cu dungile ciorapului creionând impecabil piciorul tras în mătase.

Lasă taina la locul care este şi citeste mai bine dicţionarul de simboluri care ne învaţă că, dacă aurul înseamnă şi aură iar pietrele sunt oameni, toate metodele de alchimie spirituală sunt permise.

Piatra pe care mi-o doresc e Albă.

Tinctura mea de aur - Piatra Tuturor Inţelepciunilor...

Lapis Lazuli.jpg

Este grea maseria de soţie a lui Dan Andrei Aldea?

Hmmm… (zâmbeşte)

Hai să îl legăm pe Dan de o culoare, ca să mă înţelegi…

Când gândesti la o culoare, nu te gândi la obiectele colorate în acea culoare, ci la simbolurile, însuşirile ce se pot traduce prin culori.

Roşul e patimă şi putere, forţă şi acţiune dinamică, ritm, luptă, act de eroism.

Împăratul Roşu nu degeaba este el Roşu, în poveste el ţine pe umeri o împărăţie zugrăvită ideal, tărâm al perfecţiunii, unde să poată creşte frumos cei mici...

Cui îi sunt potrivite aceste însuşiri, ştii?

Bărbatului… El e pătimaşul, el ţine în mâini frâiele lumii, el sparge uşa cu umărul, el ştie cuprinde pătimaş, el atinge cu degetele lui, mătasea...

O femeie e Albastră, pentru că e aer tremurător, sensibilă la adiere...Fecioara Maria e înveşmântată în pânză albastră, zahărul e împachetat în albastru pentru că e dulce, o femeie e vis, ideal, trasparenţă şi fum, o femeie vibrează ca undele pe apă, cercuri în cerc, cercuri în cerc...

Dan e Roşul Pregnant.

Un Roşu Pregnant înseamnă:

Limpezime a minţii, inteligenţă sclipitoare, stăpânită autoritar.(roşu imperial)

Iarba albastră uscată şi îngrămădită într-un spaţiu protector din lemn. Ca o şură. (umbră arsă)

Vin roşu tămâiat. Ca sângele Iepurelui Alb al Lunii. (garanza)

Pătură ţesută la razboi de casă, din lână dărăita inegal, cu noduri, aspră ca o barbă nerasă pe sâni. (roşu cadmiu)

Aromă de tutun verde, dulce-amărui. (siena)

Rugozitate de piatră amestecată din lipiciuri, pe foiţe subtiri de cuarţ. (roşu permanent)

Logică şi eleganţă în judecăţi de valoare. (roşu englez)

Istorie fascinantă, cu lumi care îmi sunt cunoscute. Sentimentul că pot zâmbi, atinsă de reacţii şi gesturi copilăroase. Foame de răsfăţ. Posesie. Val. Inepuizabil. Zâmbete, ca o părere. (vişiniu)

Smuceală şi furtună, doar cât să ascundă imaginea intactă de copil. (roz)

Poveşti frumoase. (Cu Zâne, cu Păcală şi Tândală, cu piticoţi făuritori de fire de aur trase în fuioare, ploi rupte din ceruri şi ploi de taine şi taine, imagini cu personaje fantastice din părţi de animale cunoscute, cu solzi de peşte şi cozi de păuni şi creste de cocoş şi gură de bărbat în loc de cioc, cu un deget care ameninţă dacă nu stai cuminte, cu maci portocalii şi spirale încolăcite). (roşu cinabru)

Prăpădenie amestecată cu lene. (carmin)

Pregnant înseamnă în definitiv Bărbatul ce iubeşte într-o singură culoare, Roşu Purpuriu, pentru ca, în labirintul şi balans al lumii, să mă recompun într-un întreg paradoxal, prin această miraculoasă slăbiciune: Imaginea desăvârşită a unui lipici zemuit al roşului cireşelor amare, întins de un singur deget cu inel, pe o farfurie...

Colaj final interviu Dana Stefan.jpg

Interviu realizat de Teodora Ionescu
17 martie 2015

Foto: Arhiva personală Dana Ştefan


Interviu cu STUART HAMM

SF Grooves!

Unul dintre puţinele interviuri acordate în exclusivitate din această rubrică în care răspunsurile sunt, deseori, mai scurte decât întrebările dar biografia şi dedesubturile culturale şi artistice a lui Stu Hamm sunt atât de inedite încât ni s-a părut important să vi le împărtăşim dincolo de ce aţi putea găsi ca documentare pe site-uri sau în enciclopediile muzicale. Ca atare, intro-ul rămâne succint, iar explicaţiile le veţi descoperi în întrebări. Doar un reminder: pe 26 martie, la Club Tribute din Bucureşti, în concert, un trio de excepţie sub titulatura BHW: chitarista Jennifer Batten (Michael Jackson, Jeff Beck) - basistul Stuart Hamm (Joe Satriani, Steve Vai, Frank Gambale) – bateristul Chad Wackerman (Frank Zappa, Andy Summers, Albert Lee).

afis Batten Hamm Wackerman.jpg

Primul tău album, "Radio Free Albemuth", este inspirat de distopia publicată în 1985 de Philip K. Dick, cu trei ani înainte de lansarea LP-ului. De ce acest subiect luînd în considerare că unul din cântece face trimite explicită la "Flow My Tears, The Policeman Said", carte ce face parte din trilogia oficială "VALIS" în care… "… Albemuth" nu este inclusă?

Multe din piesele pe care le-am compus sunt inspirate din cărţi pe care le-am citit şi, la vremea aceea eram adânc scufundat în faza mea PKD… Îl descoperisem în 1976 şi am şi acum o colecţie frumuşică din primele ediţii ale cărţilor sale. Simţămintele pe care mi le-a trezit lectura romanelor şi nuveletelor sale au fost temelia creaţiei unei muzici, cred eu, de bună calitate!

Ce te-a determinat să incluzi muzica lui Debussy şi Beethoven pe album? Cât de importanţi sunt clasicii pentru tine?

Tatăl meu era muzicolog, iar mama cântăreaţă de operă, iar eu am cântat la pian încă de la o vârstă fragedă, aşa că muzica clasică a fost întotdeauna o componentă importantă a vieţii mele muzicale. Cînd am început "tapping"-ul la bas, care se aseamănă mult cu pianul din punctul de vedere al tehnicii, am încercat să adaptez pentru chitara bas cât mai multe dintre compoziţiile aflate deja în repertoriul meu de pian clasic… cu o parte am reuşit, dar mai sunt unele la care lucrez şi acum!

Apropo, ai văzut filmul "Radio Free Albemuth" făcut în 2010, cu Alanis Morissette în rolul Sylviei?

Da, cu siguranţă. Ba mai mult, m-am implicat alături de producători în campania de strângere de fonduri pentru realizarea sa şi am interpretat cu Ralph [Ralph Grierson, autorul soundtrack-ului – n.r.] o versiune a "Flow My Tears", precum şi alte teme muzicale compuse de acesta pentru film, la o petrecere în Hollywood, dată pentru câţiva dintre finanţatori.

Al doilea album solo, "Kings of Sleep" (1989), se bazează pe un alt autor SF extraordinar, William Gibson (autorul "Neuromancer"). Treci de la distopia sociala inspirată de experienţele personale din anii ’70 a lui P.K. Dick la cyberpunk-ul lui Gibson… realmente o provocare.

Cărţile lui Gibson reflectă cu acurateţe paşii înainte pe care îi face tehnologia în aceste vremuri şi eu am încercat să mă folosesc de asta în propria mea călătorie, în încercarea de a ţine pasul cu evoluţia tehnologiei în industria muzicală. Şi apropo, noua sa carte, "The Peripheral" este cea mai bună carte a sa din ultimii ani...o citesc chiar ACUM!!!

Piesa de opt minute "Kings of Sleep" este inspirată de "The Winter Market" a lui Gibson. Ca artist şi om ce trăieşte în prezentul actual, care este părerea ta despre conceptul de nemurire tehnologică? Poate evoluţia tehnologiei să ne ajute să supravieţuim spiritual şi să ne prezervăm valorile fundamentale?

HaHa... Mi-aş dori să am aceste răspunsuri pentru tine! Cred că maşinile pot dobândi "suflet" sau personalitate… dar indiferent că acestea ar putea fi sau nu transferate în CELĂLALT sens… a conserva conştiinţa umană într-o maşină, asta rămâne de văzut. Singura cale de a prezerva "valorile noastre fundamentale" este aceea a Iubirii.

Presupunând că ai rămas un fan a SF-ului, care sunt alţi autori sau filme care te-au atras în ultima vreme?

J.G. Ballard [autor care a influenţat numeroşi muzicieni, precum Joy Division, Madonna, Hawkwind sau The Buggles – n.r.] rezistă încă foarte bine, dar într-un fel depresiv... şi admit că am fost acaparat de "Game Of Thrones". Continui să rămân cu ochii deschişi spre noi autori pe care nu am avut încă ocazia să îi citesc...

De ce nu ai fost tentat să compui muzica de film? Se pare că imaginaţia ta poate să creeze natural conexiunile între melodie şi vizualuri…

Am lucrat câte ceva dar, ca în orice alt caz, este necesar un efort uriaş să pătrunzi în acea lume, iar eu prefer să îmi dedic timpul perfecţionării modului meu de interpretare la bas.

După primele două albume m-aş fi aşteptat ca următorul să fie inspirat tot din SF, de exemplu de scrierile lui Norman Spinrad, precum "Maşinăria Rock’n’Roll" sau "Bug Jack Barron", dar ai ales un alt drum. "The Urge" (1991) este o producţie complexă în care au fost implicaţi 20 de muzicieni printre care Tommy Lee şi Eric Johnson. De ce a survenit această schimbare de direcţie?

Încă ţin mult la acest album, dar a fost cu certitudine o tentativă de a produce un disc destinat unui public mai larg şi deci de a vinde mai mult… dar acolo îmi stătea mintea la vremea aceea. A fost un vis să lucrez cu Eric Johnson, iar Tommy Lee este un baterist INCREDIBIL.

Profitând de faptul că următorul tău album solo, "Outbound", a apărut abia în 2000, să ne întoarcem în timp. Ai făcut cunoştinţă cu Steve Vai la Berklee…

Da, l-am cunoscut pe Steve la Boston în 1978 când ambii aveam 18 ani. Am cântat pe înregistrările sale demo destinate lui Zappa şi am avut o trupă numită "Axis". Încă de pe atunci Steve era un muzician extrem de devotat şi de disciplinat.

Ai intrat de foarte timpuriu în contact cu muzicieni mult mai experimentaţi precum Allan Holdsworth şi Joe Satriani (ambii apar pe LP-ul tău de debut)…

Stuart Hamm 2015.jpgSunt foarte norocos că pot să îi număr pe cei doi mari chitarişti printre bunii mei prieteni şi colaboratori.

Instrumente… "The Urge" Signature series. Ne poţi da câteva detalii despre colaborarea ta cu Fender?

Este evident că a fost o mare onoare să fiu primul basist care să beneficieze de un instrument Fender personalizat. La vremea aceea, cântam pe bas-uri Kubicki, ce aveau un aspect foarte futurist şi un sound grozav… cu excepţia session-urilor de înregistrări în care artistul îşi dorea un sound ‘vintage’. Fender a devenit apoi distribuitor pentru Kubicki, iar eu le-am realizat designul unui instrument care a combinat cele mai bune noi tehnologii disponibile cu cel mai bun sound vintage şi cu aspectul şi specificul Fender.

Ai acceptat poziţia de Director of Bass Programs la Musician’s Institute din Hollywood dar, în paralel, pe parcursul anilor, ai moderat workshop-uri şi ai înregistrat mai multe video-uri cu caracter educaţional. Care este pentru tine, personal, importanţa de a împărtăşi tinerilor ce ştii şi ce ai învăţat?

Ambii mei părinţi sunt dascăli deci educaţia a fost întotdeauna o componentă importantă din viaţa mea şi va continua să fie în aceeaşi măsură. Îmi face plăcere să împărtăşesc ce am învăţat tocmai pentru a vedea cu ce lucruri în plus vor veni studenţii mei!

Pe aceeaşi linie, de încurajare a tinerilor… Dă-ne câteva detalii despre site-ul ău, ttp://www.tracksbystu.com/. ui te adresezi şi cum îl promovezi?

Sunt contactat de o mulţime de muzicieni. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt chitarişti care mă roagă să cânt pe CD-urile lor, iar cu acest website îmi este mult mai uşor să comunic cu ei. Se mai poate lua legătura cu mine pe stuhammbass@gmail.com. Internetul oferă într-adevăr o mulţime de oportunităţi pentru a interacţiona cu alţi muzicieni.

Faptul că te-ai născut în New Orleans are ceva de-a face cu prezenţa ta în calitate de invitat special în proiectele grupurilor de Mexican Rock precum Caifanes?

I-am cunoscut pe băieţii din Caifanes prin intermediul unor prieteni comuni din L.A., care, la rândul său, este un oraş foarte eterogen din punct de vedere etnic. A fost o experienţă incredibilă să merg în turneu cu această trupă Latino şi să am acces din interior la frânturi din cultura lor. Au dezvăluit o lume nouă pentru mine şi am iubit timpul petrecut în Mexic şi America Centrală şi de Sud... oameni uimitori!!

Cum analizezi o piesă pentru care trebuie să ‘furnizezi’ partea de bas?

Doar procesul obişnuit bazat pe ascultări repetate, urmat de lucru şi repetiţii pe componentele de bază ce compun cântecul, note, intervale, accente, pattern-uri de bass drum, etc… şi APOI încercarea de a asambla partea de bas în aşa fel încât să unifice elementele ritmice şi armonice ale melodiei.

Cum defineşti rolul groove-ului în interpretarea unui muzician de bas?

Nu se poate defini. Trebuie doar SĂ ASCULŢI Şi doar să cânţi ceea ce este util muzicii şi compoziţiei şi nu ceea ce serveşte propriului EGO. Asta înseamnă de obicei că trebuie să stai lipit de baterist şi să furnizezi împreună cu el un sprijin solid pentru instrumentele ce construiesc armonia.

În cariera ta ai cântat cu o mulţime de guitar-heroes, de la Ritchie Kotzen, Michael Schenker şi Yngwie Malmsteen în rock la fusion-ul contemporan a lui Frank Gambale sau Adrian Legg. Unde o plasezi pe Jennifer Batten în acest mix?

Jennifer este o chitaristă extraordinară şi un suflet mare. Iubesc simţul ei al umorului şi deschiderea pentru experimentarea de noi abordări muzicale. Are absolut tot ce îi trebuie, cunoaştere şi instrumente, pentru lumea ‚Fusion’ dar, în acelaşi timp, nu are nicio frică de ROCK!!

Cum l-ai cunoscut pe Chad Wackerman... a avut vreun rol cunoştinţa comună Allan Holdsworth în treaba asta?

Am cântat cu Chad o singură dată până acum, într-un session pentru chitaristul Carl Verheyen... şi, ca atare, este unul dintre lucrurile care mă atrage cel mai mult la acest turneu... să cânt cu el şi să ajung să îl CUNOSC mai bine pe Chad... pentru că atunci când am cântat împreună am avut un groove INSTANTANEU...

Şi o ultimă întrebare, pentru cei care îşi doresc să fie în public la concertul vostru. Ne poţi da câteva indicii legate de ce piese ale tale vei cânta?

Haha...din fericire, eu nu voi CÂNTA nimic... dar vom INTERPRETA trei dintre cântecele mele, inclusiv un adorabil cover Led Zeppelin...

Mulţumim pentru interes şi pentru timpul acordat.

EU VĂ MULŢUMESC!

Interviu de Ioan Big & Radu Lupaşcu
05 Martie 2015

Foto: "Courtesy of Star Management"

Biletele au fost puse în vânzare şi au preţuri cuprinse între 66 şi 88 lei până pe data de 25 martie (inclusiv). Pe 26 martie 2015 (la intrarea în club) biletele vor avea preţuri cuprinse între 77 şi 110 lei. Acestea pot fi procurate din reţeaua Eventim (magazinele Orange, Vodafone, Telekom, Domo, librăriile Cărtureşti, Humanitas) şi online pe www.eventim.ro. Concertul este organizat de Star Management sub egida Romanian Music Institute (RMI).


Interviu cu JENNIFER BATTEN

Guitar Wonderblondie

Proiectul BHW… "Who the f*** is Alice?", ce-i cu asta şi cine sunt ei? Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe pentru că indiferenţa se evaporă când descifrăm oferta de nerefuzat pe care ne-o face Star Management în ‘luna cadourilor’, pe 26 martie, la Club Tribute din Bucureşti. E vorba de un trio cu un pedigree asamblat excepţional: chitarista Jennifer Batten (Michael Jackson, Jeff Beck) - basistul Stuart Hamm (Joe Satriani, Steve Vai, Frank Gambale) – bateristul Chad Wackerman (Frank Zappa, Andy Summers, Albert Lee). Dincolo de numele mari alături de care a fost pe scenă, Batten este interesantă pentru spectatorii din 2015, în primul rând prin experimentalism-ul şi aplecarea spre integrarea chitarei electrice în mediul noilor tehnologii, relevată de cele trei eclectice şi multi-etnice ca influenţă albume solo ("Above Below and Beyond", "Jennifer’s Batten Tribal Rage: Momentum" si "Whatever"). Exclusiv pentru "Arta Sunetelor", Jennifer Batten a acceptat să răspundă în avanpremiera show-ului la câteva întrebări.

Jennifer Batten 1.jpg

Ms. Batten, pasionaţii de muzică de la noi v-au descoperit mai întâi în anii ’80 pe casete VHS… o blondă cu o claie exuberantă de păr căreia Michael îi permitea (uimitor!) să facă solouri de chitară în "Bad", şi, apoi, pe scena concertului "Dangerous" pe care starul l-a susţinut la Bucureşti în 1992. Cum v-a ajutat colaborarea cu Michael Jackson în carieră?

Jackson a fost cea mai mare vedetă de pe această planetă iar faptul că am avut oportunitatea să cânt cu el m-a pus şi pe mine pe harta lumii. Look-ul meu a fost ideea lui, m-a făcut cu adevărat să ies în evidenţă şi să devin uşor de recunoscut. Instantaneu am avut cereri de testimoniale şi de interviuri în revistele de specialitate dedicate chitarei. Viaţa mea s-a schimbat în întregime.

Actualul proiect BHW (Batten/Hamm/Wackerman). Cum i-aţi cunoscut pe cei doi, cum aţi luat decizia să formaţi un trio şi de ce?

Luam masa într-o zi cu agentul meu italian, iar acesta m-a întrebat cu cine mi-aş dori să cânt în turneul de primăvară… aceşti băieţi erau pe whish-list-ul meu şi, mai mult, au fost de acord. Mai cântasem cu Stu înainte, la un festival de chitară în 2010, în Bucureşti [Ziua Chitarelorla Teatrul Bulandra alături de Andreas Oberg, Dave Martone, Michael Lee Firkins, Damjan Pejcinoski, Marius Pop - n.r.], dar cu Chad nu lucrasem niciodată. Îl văzusem doar cu Holdsworth [chitaristul britanic Allan Holdsworth – n.r.]. Referitor la ‘De ce?’, răspunsul e că a cânta cu trupe noi poate fi o experienţă extrem de plăcută. Întotdeauna se naşte o nouă şi excitantă energie cântând cu cineva pe care îl admiri. Nu ştii niciodată ce ar putea să se întâmple. Pe tărâmul improvizaţiei, este cel mai bun lucru la care poţi spera.

Ne puteţi da nişte indicii despre ce veţi cânta pe 26 martie la Bucureşti? În structura show-ului, cât este improvizaţie şi cât este repetat şi plănuit cu stricteţe dinainte?

Toate solourile sunt improvizate şi chiar piesele, melodiile, sunt tratate foarte liber. E genul de show‘Jeff Beck meets Weather Report’. Cântăm piese de pe fiecare din cele trei CD-uri recente ale noastre, iar toţi muzicienii sunt puşi în valoare, inclusiv cel de-al doilea chitarist, Nazzareno Zaconni, care performează un segment impresionant de tapping acustic. Este cu adevărat o varietate foarte mare de muzici, groove-uri şi influenţe.

Să ne întoarcem în timp, într-un trecut despre care nu ştim mare lucru. Aţi început să cântaţi la o vârstă foarte fragedă…

Sora mea avea o chitară şi asta m-a făcut foarte invidioasă, aşa că, de ziua mea, am primit cadou la rândul meu o chitară electrică. Am fost inspirată de Beatles şi de Stones.

Bine, dar aţi avut nevoie de multă determinare ca, la 20 de ani de la acest moment, să fiţi acceptată la Musicians Institute (MI). Puteaţi alege un alt instrument sau… o altă profesie.

În fapt, am căzut la primul examen de admitere la MI şi a trebuit să studiez încă şase luni cu chitaristul de jazz Peter Sprague pentru a mă pregăti pentru cel de-al doilea pe care, din fericire, l-am trecut. Dar indiferent că aş fi fost pusă să optez pentru o profesie alternativă aş fi ales una care să implice un anumit tip de creativitate.

Aţi fost colegă de grupă cu Steve Lynch şi cu o mulţime de alţi muzicieni acum consacraţi. Cum au fost anii de studenţie la MI în Hollywood?

Obiectivul MI este acela de a-ţi putea câştiga existenţa ca muzician după absolvire, iar şcoala este gândită în acest scop. Toţi cei de acolo aveam dorinţa să ajungem să ne asigurăm traiul prin muzică. În realitate, nu m-am apropiat foarte mult de niciunul dintre colegii mei fiindcă a fost muncă, muncă, muncă… de dimineaţă, la prânz şi până seara. Nu mă duceam la niciun fel de session-uri de noapte pentru că preferam să ajung cât mai repede în locul unde stăteam în chirie şi să exersez. Cu toate acestea, am conservat o frumoasă relaţie de prietenie cu profesorul-jazzer Joe Diorio.

Până la turneele cu Michael Jackson se ştie doar că aţi ajuns la un moment dat să cântaţi simultan în şase trupe. Ne puteţi da mai multe detalii, inclusiv despre cum aţi fost selecţionată de MJ din mai mult de 100 de candidaţi?

Jennifer Batten 2.jpgNiciuna dintre trupele în care am cântat nu are înregistrat vreun disc pe care să îl puteţi găsi. Eu eram mai mult interesată să cânt live în orice conjunctură sau formulă şi, ca atare, am răspuns afirmativ oricărui muzician care mă solicita. Un grup suna ca Red Hot Chili Peppers (funk şi rap), altul mai mult ca Bruce Springsteen, o trupă cânta un metal melodic, iar cea pe care o formasem eu se baza eminamente pe instrumental, pe chitară… Pentru concurs, trebuia să cânţi singur pe o înregistrare video pe care MJ urma să o analizeze ulterior. Am interpretat câteva ritmuri funky şi apoi nişte solouri… am încheiat cu soloul din "Beat It", pe care îl interpretam deja de ani buni într-o trupă de cover-uri. Anul trecut, pentru prima oară, am avut ocazia să revăd înregistrarea video şi, de asemenea, notiţele lui Michael Jackson care spuneau "Great!!!" cu… câteva steluţe în dreptul numelui meu. :-)

Aţi recunoscut că aţi fost influenţată încă de la început de Jeff Beck. Din 1999, aţi avut şansa să lucraţi cu el timp de trei ani. Cum e să fiţi pe scenă alături de unul din modelele din adolescenţă?

A fost uşor intimidant în prima fază, însă el este o persoană atât de agreabilă şi de modestă, încât ne-a făcut pe toţi să ne simţim în largul nostru. Până la urmă, scopul lui este să se simtă bine la rândul său. Aştepta de la tine să fii bine pregătit şi să rupi gura târgului pe scenă. După ce concertele se încheiau şi presiunea dispărea era exploziv… ne amuzam formidabil împreună. Are un talent suprem şi este foarte inspirator să fii în preajma sa. E un spirit creativ de un calibru foarte mare. Beck rămâne muzicianul meu favorit din toate timpurile. Deşi iubesc şi muzica lui Jackson, Beck este cel apropiat mai mult inimii mele.

Jimi Hendrix, Eric Clapton, Jimmy Page…

Cred că Jimi a fost cel mai important inovator în materie de chitară însă cântecele lui Page îmi plac mai mult.

Două întrebări punctuale privitoare la „Whatever", un album care pe mine mă fascinează. Puteţi explica cititorilor "Artei Sunetelor" conceptul "Guitronica" şi stranietatea piesei „Inner Journey", în care sunetul se combină cu imagini video greu de etichetat?

Guitronica defineşte un mix de chitară şi electronica deschis spre o lume a aventurilor sonice. Jeff Beck m-a pus pe această direcţie întrucât este ceea ce şi-ar fi dorit când m-a cooptat în trupa sa. Eram plictisită de muzica pe care o făceam până atunci şi, ca atare, a reprezentat pentru mine o schimbare foarte inspirată. Am compus cea mai mare parte a discului gândindu-mă la Jeff şi am utilizat şi inclus pe acesta piesele pe care el nu le-a folosit pe propriul său album. "Inner Journey" a fost doar o glumiţă amuzantă pentru care m-am jucat amestecând muzica cu sunetele corpului omenesc, destinată băieţeilor de 14 ani dar apropo de care am descoperit că destui adulţi au fost la rândul lor amuzaţi când au ascultat-o. E distractiv să urmăreşti reacţia publicului când scot piesa asta… ‘din pălărie’, pe scenă. Nu o vom cânta în acest turneu, deci nimeni nu trebuie să se ţină cu degetele de nas. :-)

Cărţi de specialitate, master-class-uri... rămâneţi un promotor activ a chitării ca instrument. De ce?

Este esenţial să combini teoria, ciupitul unei corzi, combinaţia armonică dintre mai multe, arpegiile, cu tentaţia imediată de a improviza cu aceste lucruri. Improvizaţia este partea cea mai distractivă, este recompensa… este ca în construcţii când înţelegi cum să îţi foloseşti uneltele. Nu e nimic interesant dacă nu reuşeşti să şi duci ceva la bun sfârşit cu ele.

Chitara ca instrument. Pe ce cântaţi în mod frecvent şi ce a determinat eventuale schimbări de opţiune?

Jennifer Batten 3.jpgAm folosit chitara "Washburn" vreme de mai bine de 15 ani. În ultimii doi ani am utilizat o "Line 6 Variax" datorită electronicii Hi-Tech dar acum am o nouă "Washburn" manufacturată cu diverse componente Variax în interior. Nu simt nevoia să schimb chitarele în contexte diferite întrucât am acces la toate sound-urile necesare prin customizarea bazată pe Variax.

Evoluţia tehnologică ultra-rapidă… computerele şi moda DIY. Cum v-au afectat?

Datorită aplicaţiilor dezvoltate pentru computer, muzicienii dobândesc o independenţă şi o siguranţă de sine tot mai mare. A fi celebru ca muzician te ajută nu numai să obţii cântări dar şi să te menţii la curent, prin intermediul sponsorizărilor, cu cele mai noi şi bune echipamente în domeniu. Colaborez cu Digitech de 20 de ani şi întotdeauna am fost plăcut impresionată de paşii înainte pe care îi fac permanent. Voi folosi RP1000-ul lor în acest turneu împreună cu un uimitor amplificator de 100 waţi, cu patru canale, recent lansat pe piaţă, numit "BluGuitar". Digitech-ul are un amp loop, deci îl folosesc doar pentru efecte şi pentru expression pedal. Cea mai nouă descoperire a mea este dispozitivul wireless midi "Fishman Triple Play" care îmi permite să accesez sunete din laptop şi îmi oferă posibilitatea să integrez orice sunet pe care un clăpar l-ar putea avea. Asta îmi deschide poarta spre o lume cu posibilităţi infinite. Îl voi folosi în turneul din această primăvară pentru că adaugă o nouă sursă de inspiraţie ce poate schimba radical modul meu de abordare a unui solo.

Un hobby personal este pictura pe sticlă… nu e greu să faceţi acest tip de artă într-o cameră de hotel, între două cântări?

Nu pot lucra pe sticlă când sunt în turneu. Deşi lucrez şi pe metal… nici asta nu pot face când sunt ‘on the road’. În loc de asta, creez diverse montaje video pe laptopul meu pentru concerte viitoare.

Mulţumesc pentru timp şi aştept cu nerăbdare concertul din 26 martie de la Club Tribute.

Interviu de Ioan Big
18 Februarie 2015

 Foto: "Courtesy of Star Management"

Biletele au fost puse în vânzare începând cu 14 ianuarie 2015 şi au preţuri cuprinse între 66 şi 88 lei până pe data de 25 martie (inclusiv). Pe 26 martie 2015 (la intrarea în club) biletele vor avea preţuri cuprinse între 77 şi 110 lei. Acestea pot fi procurate din reţeaua Eventim (magazinele Orange, Vodafone, Telekom, Domo, librăriile Cărtureşti, Humanitas) şi online pe www.eventim.ro. Concertul este organizat de Star Management sub egida Romanian Music Institute (RMI).


Interviu cu Dan Spînu

interviu cu Dan Spinu.jpgSemnalam cu ceva timp în urmă un eveniment – nu mă sfiesc să-l denumesc – istoric, ce a avut loc la Iaşi, în finalul Festivalului Muzicii Româneşti, ediţia a 18-a, marţi, 28 octombrie 2014: spectacolul-premieră cu opera-rock "The One Born From A Tear". Prin noutate, valoare componistică şi interpretativă, evenimentul merită o atenţie sporită şi, desigur, re-punere în scenă. Am profitat de aceea de împrejurări favorabile, pentru a sta la… taifas – ori, ca să mă exprim adecvat – pentru a isca un chat cu autorul, lectorul universitar Dan Spînu, de la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi.

Se impun dintru început câteva informaţii despre compozitor.

Născut în 1967, la Iaşi, Dan Spînu a studiat mai întâi la Universitatea Politehnică (Facultatea de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini), apoi la Universitatea de Arte G. Enescu, secţia jazz şi muzică uşoară, coordonată de prof. Romeo Cozma. În acelaşi timp, cânta la chitară bas în Ansamblul de Jazz al Universităţii de Arte George Enescu.

Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Dan Spînu şi-a cultivat constant şi pasiunea de compozitor. Astfel, a realizat muzica originală, sub formă de musical, la două piese de teatru, puse în scenă de Teatrul National din Iaşi. Începând cu anul 1999 şi-a materializat calităţile de compozitor, aranjor şi inginer de sunet în mai multe albume, de genuri muzicale diverse, apărute la casele de producţie Soft RECORDS şi ROTON.

Timp de şapte ani (2001-2008) a fost regizor-muzical la Radio Iaşi. În 2008 devine cadru didactic titular la secţia jazz–muzică uşoară de la Universitatea de Arte ieşeană, iar în 2013 îşi susţine teza de doctorat, cu compoziţia proprie "The One Born From A Tear". A introdus studenţilor două cursuri noi, intitulate Procesarea sunetului asistată de calculator şi Regie de sunet.

Carmen Chelaru

Să-ncercăm mai întâi un tur de orizont. Cum vezi rock-ul în acest moment – în lume şi la noi? Mai e ‘pe val’ sau a fost depăşit vârful de interes general?

Judecând după statisticile afişate de diverse site-uri privind volumul de producţie muzicală pe plan internaţional, marea familie rock stă bine. Împreună cu familia pop, rock-ul ocupă peste jumătate din volumul total de producţie muzicală, la foarte mare distanţă de alte genuri precum jazz-ul şi muzica clasică, care au procente cu o singură cifră. Faţă de muzica pop, rock-ul e doar cu puţin mai jos, ceea ce e o performanţă respectabilă pentru o familie de genuri cu o vârstă de circa 60 de ani.

În istoria contemporană, densă şi trepidantă, 60 de ani reprezintă foarte mult în comparaţie cu, de exemplu, clasicismul vienez, care a durat circa 50 de ani şi asta în istoria lină şi rarefiată de acum mai bine de 200 de ani.

Nu am cunoştinţă dacă cineva în România a făcut vreo statistică a producţiei muzicale pe genuri, oricum ar fi foarte greu. Putem face însă nişte aprecieri grosiere în baza experienţei de zi cu zi, atunci când suntem expuşi inevitabil diverselor canale mediatice. Dacă ascultăm întâmplător sau nu un post de radio de mare audienţă există o probabilitate destul de mică să dăm peste o piesă rock românească. Această stare de fapt poate induce ideea că rock-ul nu este un gen tocmai popular la noi şi, în consecinţă, că valul său a trecut. De fapt, situaţia nu arată decât că radiourile de mai sus şi casele de producţie mari au un interes foarte scăzut în privinţa acestui gen, pentru că în realitate mişcarea rock în România de azi e destul puternică, dar a fost cumva obligată să se desfăşoare în alte cadre. Cel mai frecvent e vorba de cluburi mai mult sau mai puţin specializate, unde formaţii ignorate total de posturile importante fac muzică interesantă, uneori chiar experimentală, au un cerc de fani fideli şi unele din ele chiar pot trăi din interpretarea propriei muzici.

Formaţiile demult consacrate stau încă şi mai bine, au o activitate concertantă susţinută pe scene încă mai mari. Aşadar muzica rock este populară încă şi cât se poate de activă la noi şi probabil dacă s-ar face o statistică serioasă la nivel naţional s-ar găsi o situaţie oarecum similară cu cea de pe plan internaţional.

De ce în plan mediatic lucrurile nu stau la fel?

Ca motive au fost cel mai adesea invocate cele de natură economică, cum că rock-ul nu s-ar vinde aşa bine ca muzica pop. La începutul anilor ’90 a fost destul de adevărat, dar de mult timp situaţia e cu totul alta. În opinia mea, motivele sunt mult mai complexe şi au o latură socio-istorică poate mai importantă decât cea economică, pentru că în cluburile mai sus amintite intrarea nu e tocmai ieftină, o bere costă adesea de două ori mai mult decât într-un restaurant obişnuit, deci cei interesaţi au şi ceva bani şi, sunt dispuşi să-i cheltuie ca să-şi vadă trupa favorită.

Eu sunt de părere că situaţia actuală îşi are originile în anii ’80, când muzica rock a fost efectiv dată afară din programele radio-televiziunii naţionale, rămânând doar într-un cadru extrem de restrâns, de emisiuni de specialitate. Maşinăria rock românească era foarte bine pornită în anii ’70, aşa că nu s-a oprit, ci a continuat în cele câteva albume valoroase editate de Electrecord în acei ani, dar mai ales refugiindu-se în case de cultură, teatre şi mai ales în manifestările/festivalurile studenţeşti, constituindu-se într-o adevărată mişcare underground. Publicul amator de rock a avut în continuare parte de lucruri interesante, la care a avut acces însă cu greu, dar cu atât mai mult a preţuit ceea ce a avut.

Cu totul alta a fost situaţia cu amatorii de muzică pop. Ei nu au primit în acei ani de la canalele oficiale decât o muzică uşoară tradiţională făcută de nişte compozitori bine pregătiţi, cu o valoare artistică certă, dar având vârste de cca 40-50 de ani, implicit muzica lor se adresa segmentului matur, tinerii neregăsindu-se în ea decât în mică măsură. Singurii în acei ani care au compus o muzică pop proaspătă, în acord cu sonoritatea occidentală, au fost Adrian Enescu şi Doru Căplescu, dar cu două flori nu s-a putut face primăvară.

Aşadar tinerii din acea perioadă s-au orientat masiv spre muzica pop occidentală, iar în discoteci şi la petreceri aceasta făcea legea, muzica uşoară românească fiind de neconceput. În perioada de tranziţie de la începutul anilor ’90 radioul, televiziunea şi publicul tânăr s-au comportat ca nişte adolescenţi ţinuţi prea mult din scurt, dedându-se unor excese în a difuza/asculta anterior interzisa muzică pop occidentală şi limba ei engleză. Dar excesele duc la saturaţie, aşa că pe la mijlocul anilor ’90 cineva a speculat un mare gol şi o aşteptare nouă: nevoia de muzică pop românească, dar care să sune în acord cu cea occidentală.

A urmat marele boom al muzicii pop româneşti, cu versuri necenzurate şi sonorităţi moderne. Pentru prima oară în discoteci se auzea – stupoare! – preponderent muzică pop românească. Nevoia creează organul, aşa că a apărut imediat alternativa privată la producţia muzicală dirijată de stat, din păcate prea puţin conectată la nou. Spre deosebire de cei care conduceau vechea industrie – oameni cu o pregătire muzicală serioasă – sau în comparaţie cu producătorii importanţi din occident – adesea muzicieni foarte valoroşi, cu cariere lungi ori oameni cu state vechi în presa de specialitate – la noi, cei care au luat în mână frâiele noii industrii au fost, cu unele excepţii, întreprinzători la propriu, poate eventual melomani, dar care au abordat problema doar ca pe o afacere. Apariţia posturilor TV private a întărit şi mai mult abordarea pur comercială.

De atunci, curentul principal la noi vizează doar ce se vinde imediat, excluzând aproape orice potenţial “pericol” al vreunui experiment artistic. În tot acest timp rock-ul a fost lăsat cel mai adesea acolo unde ajunsese, în underground, scoţând mai rar capul la suprafaţa curentului principal, cu excepţia câtorva formaţii deja consacrate sau a altora care, deşi au venit cu propuneri valoroase în anii ’90, în cele din urmă au fost fie biruite, fie forţate să ajungă la un demers artistic mai accesibil.

Sigur, opiniile acestea îmi aparţin şi sunt supuse greşelii, dar cred că aceştia sunt factorii care au indus ideea că rock-ul nu are succes la mase şi nu se vinde bine. Dacă nu ar fi existat o politică mediatică atât de restrictivă în anii ’80 urmată de veniturile foarte mici din anii ’90, peisajul muzical românesc ar fi fost astăzi altul.

Cum vezi potenţialul expresiv al rock-ului în raport cu alte genuri ‘vizual-muzicale’ – de pildă opera şi variantele ei sau filmul?

În raport cu genul de operă nu se poate spune că rock-ul are un potenţial expresiv mai mare, ci mai degrabă mai multă eficienţă în a transmite mesajul către public, datorită pe de-o parte conectării puternice cu un segment ţintă prin mesaj şi atitudine şi nu în ultimul rând prin firesc. Aici un rol important îl are tipul nou de emisie şi tehnică vocală, o cucerire preluată din jazz şi apoi dezvoltată, care propune o alternativă perfect valabilă la belcanto-ul operistic, la fel de expresivă, cu posibilităţi de performanţă tehnică perfect comparabile, însă mult mai potrivite cu naturaleţea şi realismul care domină artele contemporane. O altă trăsătura a muzicii rock a fost capacitatea remarcabilă de a accepta influenţe şi de a se reinventa. Mai degrabă decât a concura filmul sau opera, rock-ul a preluat elemente dramatice şi vizuale de la acestea, propunând albume şi spectacole-concept, eventual cu fir dramaturgic.

Rock-ul a început ca gen protestatar – a rămas ceva din asta în formele sale actuale?

Categoric. Rock-ul este astăzi o mare familie de genuri, destul de diferite între ele, încât un necunoscător cu greu ar putea găsi trăsături stilistice comune; ele există însă, mai mult sau mai puţin discret. În această mare diversitate elementul central rămâne tocmai acest caracter protestatar, rebel, sprijinit de o forţă lăuntrică dată de o anume sonoritate proprie, realizată cu instrumente specifice. De-a lungul timpului au existat perioade mai agitate sau mai liniştite social, dar reprezentaţii rock-ului au avut constant ceva militant şi protestatar în creaţia lor. Sigur, şi rock-ul are rebelii lui fără cauză, dar chiar şi acest fapt s-a potrivit bine cu un anume spirit adolescentin sau cu o categorie de oameni care se consideră puţin mai diferiţi decât alţii. Referitor la acest caracter, dacă ai o piesă mai fadă şi fără vlagă, pune în ea ceva elemente rock. Rezultatul e similar cu a turna puţin alcool într-un inocent suc de fructe.

Şi-acum, la subiect! De ce şi Cum ai ajuns la Făt-Frumos din lacrimă?

Am fost mereu interesat de formele cele mai elaborate de rock, precum cel progresiv sau jazz-rock-ul. Odată ce am început să studiez serios muzica am simţit nevoia de nivele chiar mari de elaborare atât ca limbaj muzical cât şi ca aparat orchestral şi desfăşurare în timp, orientându-mă mai mult spre jazz şi muzica cultă. Am găsit în musical şi opera rock cadrul perfect pentru a îmbina genurile amintite mai sus. Evoluţia muzicii din curentele principale, în România, spre forme tot mai simple, simpliste de multe ori, m-a făcut încă şi mai mult să găsesc cadrul mai sus amintit ca foarte potrivit pentru nevoile mele de exprimare. O dată în plus, în vreme ce fuziunea jazz-simfonic fusese explorată la noi, cea dintre rock şi genurile culte reprezenta un teren practic virgin, o adevărată invitaţie de a umple un gol.

La data la care mi-am propus să abordez o astfel de lucrare nu reuşisem să identific nici o creaţie de operă rock sau rock simfonic autentice. Autentic e cuvântul-cheie, pentru că doream ceva mai mult decât un album-concept, cum au avut cei de la Phoenix sau cei de la Sfinx, toate deosebit de valoroase, creatoare de şcoală la noi; sau unul cu fir dramatic, cum a fost de exemplu "După melci", al lui Nicu Alifantis – o abordare îndrăzneaţă şi complexă muzical, foarte meritorie prin noutatea ei. Lucruri ca acestea se mai făcuseră.

Mă interesa să merg mai departe, să împletesc efectiv limbajul rock-ului cu cel propriu operei precum şi să explorez sonorităţi doar în treacăt încercate la noi, date de alăturarea unei trupe rock cu o orchestră simfonică. În această ultimă privinţă, la data începerii demersului meu, singurele proiecte vizibile la nivel naţional, care alăturau cele două lumi muzicale erau albumul "SymPhoenix", care utiliza orchestră simfonică şi cor, dar care nu era o lucrare dramatică şi al cărui centru de greutate cădea pe reorchestrarea unor piese existente deja în repertoriul de aur al trupei Phoenix şi Mozart Rocks, constând în transcripţii după pagini celebre de muzică cultă instrumentală pentru instrumente specifice rock-ului (având chitara electrică drept solistă), interpretate împreună cu o orchestră simfonică – o etapă spre un rock simfonic autentic şi original.

În vâltoarea vieţii de azi cu mare greutate reuşeşti să găseşti timp să scrii o lucrare atât de amplă şi atipică, care implică şi multă cercetare prealabilă, fiind deturnat adesea de nevoile cotidiene apărute în lupta pentru un trai decent. Studiile doctorale în compoziţie au reprezentat o ocazie bună pentru abordarea unui astfel de proiect, chiar dacă prea amplu chiar şi pentru un asemenea cadru, pentru că odată intrat în joc nu mai puteam da înapoi, fiind constrâns să termin într-un timp dat. Practic mi-o făcusem singur, plasându-mă în acea situaţie amintită de Sun Tzu, când o armată atacată are în spate un râu şi, deşi în inferioritate, e silită să învingă pentru că nu are cale de retragere.

Trebuie să menţionez, legat de studiile doctorale, că am avut noroc să am un îndrumător deschis la experimente şi abordări de genuri atipice pentru creaţia academică, în persoana compozitorului şi profesorului universitar Viorel Munteanu, care nu numai că a acceptat fără rezerve tema propusă, dar m-a sprijinit şi încurajat pe tot parcursul realizării ei precum şi în demersul de materializare a ei sub formă de spectacol.

… câte ceva despre scenariu şi libret…

Prima etapă a fost, desigur, stabilirea unei tematici de abordat şi găsirea unui scenariu. Dintre speciile de musical existente am exclus comedia, probabil forma cea mai uzitată la noi, şi am optat pentru musical-ul cu tematică socială, cel care pe plan internaţional a produs cele mai interesante lucrări. Foarte multe musical-uri fac uz de adaptări după romane sau piese de teatru. Deoarece proiectul meu avea să fie unul independent, trebuia să mă descurc, măcar într-o primă etapă, fără nici o finanţare; or, obţinerea drepturilor de autor pentru un roman cunoscut implică sume deloc neglijabile. Aşa că am fost nevoit să mă orientez spre un scenariu original.

Am pierdut nu mai puţin de un an şi jumătate (!) încercând să găsesc pe cineva să scrie un scenariu bun, rezultatele variind de la aşteptări de luni de zile fără nici un rezultat, până la însăilări de idei urmate de abandon. În mod cert, realizarea unui scenariu bun cu tematică dată este o probă foarte grea pentru cei din branşă de pe la noi. Aflat într-o mare criză de timp am hotărât să abandonez calea fără de sfârşit a scenariului cu tematică socială contemporană şi să urmez înţelepciunea proverbului ‘if you want a job done, do it yourself’. Deci am preluat frâiele dramaturgice, optând pentru o specie mai blândă – musical-ul basm, foarte folosită de Disney, incidental prezentă şi la noi.

Basmele nu necesită cumpărarea drepturilor de autor şi oferă adesea un cadru medieval cu care muzica rock, mai ales cea cu tente hard, se potriveşte foarte bine. Nu, nu voiam să fac un rock gotic, dar înclinaţia rockerilor spre medieval era benefică unui astfel de scenariu, lărgind audienţa potenţială. Alegerea unui basm a fost pasul următor şi am vrut neapărat să fie unul românesc. Problema era că cele populare aveau o componentă folclorică care m-ar fi dus spre abordări explorate din plin de la Phoenix încoace, iar eu voiam ceva nou. Aşa că m-am oprit la un basm cult.

Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu mi s-a părut de departe cel mai ofertant, datorită multitudinii de personaje, firului epic sinuos şi amplu, dar mai ales datorită particularităţii posibil unice într-un basm românesc: eroul principal nu este mereu învingător, ci moare în confruntarea cu rivalul său, pentru a învia apoi prin intervenţie divină. Acest aspect era cât se poate de benefic dramaturgic, oferind un punct culminant acţiunii. Adaptarea basmului am făcut-o în mare parte singur, cu câteva contribuţii din partea celei care a scris cea mai mare parte a versurilor, Ramona Cojocaru. Adaptarea a vizat înlăturarea stereotipiilor specifice basmului popular (femei supuse, cu personalităţi şterse, într-o eternă expectativă, fata care se bucură că e eliberată de tirania unui părinte), o psihologie mai complexă a personajelor, interacţiuni mai realiste şi mai complexe între personaje. Basmul iniţial a devenit o legendă medievală, cu prinţi, domniţe, cavaleri, vrăjitoare şi animale cu puteri supranaturale, dar cu personaje cu profil modern, ca într-un film contemporan cu tematică istorică.

O decizie foarte grea a fost alegerea limbii engleze pentru libret. La data respectivă nu mai aveam decât un singur an pentru scrierea întregii lucrări, realizarea orchestraţiei (pentru un ansamblu foarte numeros, secţie ritmică, orchestră şi cor) cu toate partiturile generale aferente – aproximativ 400 de pagini! – precum şi producerea lucrării sub formă de înregistrare audio demonstrativă pentru audierea de către comisia doctorală. Volumul de muncă era enorm, iar eu nu aveam încă versurile. Realizarea de versuri bune, în limba română, pentru piese de factură rock–pop e o întreprindere grea, există foarte puţini oameni la nivel naţional care pot face aşa ceva, iar eu nu aveam acces la ei.

Afis Musical.jpgSingura mea opţiune a fost să recurg la limba nativă a muzicii rock, engleza, cu care lucrurile aveau să meargă mai firesc şi mult mai repede. Ştiam că destul de mulţi mă vor dezaproba pentru această alegere, dar pe de altă parte azi destul de mult rock românesc este cântat în engleză, deci publicul din această categorie nu ar fi fost afectat. Pentru a grăbi lucrurile am participat şi eu la realizarea versurilor şi am apelat şi la un vechi prieten, Codin Deoboveanu, emigrat în Canada, cu care am lucrat prin corespondenţă. Limba engleză a fost singura opţiune pentru a putea termina la timp. În acest fel, "Făt-Frumos din lacrimă" a devenit "The One Born From A Tear".

Concepţia spectacolului: numărul şi natura personajelor; muzica; durata; legături teatral-muzicale…

Din capul locului mi-am dorit cu tărie ca această lucrare să nu fie doar un experiment sau o lucrare teoretică, prezentată într-un cadru restrâns, după care să se îngălbenească în vreun sertar, ci să aibă şanse reale să fie interpretată aievea şi în cât mai multe reprezentaţii. În consecinţă întreaga lucrare a fost realizată din start având în minte posibilităţile de producţie disponibile pentru un spectacol independent, precum şi nivelul de performanţă al artiştilor şi al ansamblurilor accesibile pentru o astfel de producţie.

O primă problemă mare a fost şi este absenţa soliştilor de musical la noi. Deoarece musical-ul modern, opera rock, cultivă performanţa vocală, dar şi emisia vocală naturală, nu puteau fi folosiţi nici interpreţi de operă, dar nici actori de teatru, aşa că singurii solişti care ar fi făcut faţă muzical ar fi fost cei care abordează genurile pop-rock. Dar aceştia nu joacă prea convingător în momentele teatrale. Pentru a elimina acest neajuns am eliminat aceste momente, recurgând la formatul operei-concert, adică o lucrare în întregime cântată, cu mişcare scenică, decoruri şi scenografie minime. Lucrarea mea s-a transformat astfel într-o specie de musical, operă rock.

Orchestral, lucrarea are patru mari grupuri: cel al soliştilor, în număr de nouă, secţia ritmică (baterie, chitară bas, chitară electrică, pian şi sintetizatoare), orchestră simfonică şi cor mixt. Ca raport între orchestră şi secţia ritmică am vrut să amintesc de abordarea operei baroce, în care momentele importante (ariile, duetele, corurile etc.) sunt acompaniate cu întregul aparat orchestral, în vreme ce momentele de legătură, narative, arioso-urile, sunt acompaniate cu clavecinul, în cazul meu de pian, chitară sau secţia ritmică. Numărul personajelor a fost cel minim posibil în cadrul adaptării făcute, pentru a uşura producţia artistică, iar cele din rolurile principale, spre deosebire de povestea iniţială, au fost înzestrate cu trăsături reale, mai departe de idealul poveştilor, dar şi cu o doză de umor, atunci când a fost posibil.

Ştiind că nu voi avea luxul unei orchestre profesioniste, experimentate, care din păcate în România cântă rarisim lucrări în afara repertoriului clasic, romantic şi impresionist de maximă popularitate, am făcut ca centrul de greutate să cadă pe secţia ritmică, iar scriitura pentru orchestră are cât de puţine elemente de dificultate s-a putut. Această abordare, de neconceput pentru un compozitor din sfera muzicii culte, a fost una raţională, aproape inginerească, dându-mi posibilitatea de a lucra cu o orchestră de studenţi, mai puţin experimentată, dar mult mai accesibilă şi micşorând numărul repetiţiilor necesare.

Lucrarea durează o oră şi 40 minute, putând fi jucată în două acte sau chiar într-unul. Ultima abordare e suficient de condensată pentru a avea durata uzuală a unui concert rock.

Despre ‘filmul’ realizării premierei: desemnarea soliştilor, conlucrarea cu ceilalţi participanţi la realizare, repetiţii…

Alegerea soliştilor a fost prima mare problemă în demararea producţiei, a cărei soluţionare s-a izbit, după cum am mai spus, de lipsa soliştilor de musical. Cei vizaţi trebuiau să întrunească o serie de calităţi foarte greu de găsit simultan: aptitudini vocale de top, tehnică interpretativă foarte bună, experienţă scenică cât mai mare, ideal să fi cântat cu ansambluri mari, să aibă, de preferat, studii muzicale pentru a învăţa uşor o partitură dificilă, capacitatea de a învăţa ceva atipic într-un timp dat şi desigur… seriozitate. Numai ultima calitate reduce drastic lista, ce să mai vorbim de celelalte…!

Toţi soliştii selectaţi au dat audiţii, constând în învăţarea celei mai dificile părţi a rolului, într-un timp dat. Am cerut asta chiar şi celor foarte experimentaţi, unii vedete locale, care confirmaseră deja o anume performanţă, având la activ multe premii şi trofee prin festivaluri de profil; şi asta pentru că o piesă cântată excelent, într-un festival, nu e relevantă decât pentru aptitudinile vocale şi tehnice ale solistului, nu şi pentru capacitatea de a învăţa. Cine ştie cât timp a fost necesar de fapt solistului respectiv pentru a învăţa o piesă? Cine ştie cum s-ar descurca cu o piesă de factură impusă?

Găsirea instrumentiştilor din secţia ritmică a pus şi ea probleme destul de mari. Astăzi sunt mulţi instrumentişti de rock cu tehnică foarte bună şi experienţă scenică. Dar mulţi nu au studii muzicale şi nu citesc partituri. În plus, ei se limitează la a cânta un repertoriu unilateral stilistic. De aici până la a face faţă unei lucrări ample, foarte diversă stilistic, cu multe schimbări de ritm, complexă armonic şi melodic, împreună cu un ansamblu mare precum orchestra simfonică, e cale lungă. În cele din urmă au fost cooptaţi studenţi de la Universitatea de Arte din Iaşi, din ani terminali şi chiar cadre didactice. Pentru a reduce numărul celor implicaţi şi a avea şi posibilitatea conducerii muzicale, am decis să îndeplinesc şi rolul basistului din această secţie ritmică. (Informaţii despre solişti şi instrumentiştii din secţia ritmică se găsesc pe pagina de facebook a spectacolului)

Repetiţiile s-au desfăşurat pe o perioadă mare de timp şi în două etape. Deoarece cea mai amplă parte revenea soliştilor şi secţiei ritmice, cu aceştia am început cu câteva luni înainte de spectacol. Pare mult, dar am fost conştient că nu pot pretinde unor oameni care s-au implicat benevol să aloce foarte mult timp pentru studiul individual, toţi având alte activităţi curente. Aceste multe repetiţii s-au desfăşurat prin sprijinul Casei Studenţilor din Iaşi, care a pus la dispoziţie sala clubului de jazz şi muzică uşoară Richard Oschanitzky, club condus de profesorul Romeo Cozma – el însuşi un susţinător permanent şi necondiţionat.

Cu circa două săptămâni înainte de spectacol au început în paralel repetiţiile individuale ale orchestrei şi corului, iar în ultima săptămână, toate cele trei mari grupuri s-au întâlnit şi au repetat împreună. A fost foarte incitant să vezi cum se îmbină ceea ce a studiat fiecare separat şi – un sentiment unic pentru mine! – de a auzi instrumente reale cântând ceea ce am scris… Dirijorul orchestrei Universităţii de Arte G. Enescu din Iaşi, Bogdan Chiroşcă s-a dovedit alegerea perfectă, datorită experienţei sale la Opera Naţională Română din Iaşi, dar şi datorită colaborării sale cu big-band-ul OpisBand. Dirijorul corului aceleaşi Universităţi, George Dumitriu, a reuşit să-şi ducă misiunea foarte bine până la capăt, corul a fost sigur pe el şi a participat activ, ca un personaj colectiv, aşa cum se cere în operă.

Cele mai mari resurse au fost puse la dispoziţie de Universitatea de Arte George Enescu, în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti, în care lucrarea a fost prezentată, precum şi de instituţia parteneră Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi, existând şi o finanţare din partea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturi de Autor. Tuturor acestor instituţii le sunt recunoscător pentru toată implicarea de care au dat dovadă. Chiar şi aşa nu au existat suficiente resurse pentru a apela la o echipă de producţie profesionistă. Nu am avut regizor, scenograf, recuziteri, costumieri, maşinişti – nimic din zecile de angajaţi ai unui teatru de operă.

Unele necesităţi au fost eliminate din start printr-o abordare nonconformistă a producţiei. Am considerat că prezenţa unei orchestre e punctul forte al spectacolului, aşa că nu am ascuns-o în fosă, ci am plasat-o pe scenă, lăsând un spaţiu în faţă pentru solişti. Această abordare a eliminat necesitatea decorurilor şi a abătut atenţia de la solişti pe pasajele instrumentale, lucru benefic, ei nefiind actori. Experienţa lor scenică le-a conferit totuşi o gestică suficientă pentru a sprijini interpretarea vocală. Pentru a-i ajuta, am apelat la o studentă de la actorie, Cosmina Rusu, care s-a ocupat de mişcarea scenică şi a contribuit şi la regie.

În lucrare există un narator, interpretat de Sorin Cimbru, cu vocea dublată de Andrei Dănilă, pentru excelenta sa pronunţie de profesor de limba engleză. Din nou, pentru a conferi o doză de modernitate şi a reduce costurile de producţie, am apelat la proiectarea imaginii naratorului pe un ecran, rupându-l astfel de cadrul poveştii, dându-i un caracter atemporal. Ecranul a avut un dublu scop, pe el proiectându-se şi traducerea sincronă a libretului, ca subtitrarea unui film. Prin aceasta am contracarat problema folosirii limbii engleze şi am făcut textul accesibil oricui. S-a dovedit o hotărâre excelentă care a contribuit notabil la succesul spectacolului inclusiv la generaţii vârstnice.

Atmosfera de basm a fost întregită de utilizarea de efecte sonore. Şi aici a fost loc de creativitate, nu s-au pus simple înregistrări în fundal, ca în teatru, ci s-au folosit efecte comandate în timp real, sincron cu muzica, cu ajutorul unui sampler. E o soluţie modernă, nu ştiu în ce măsură e folosită la noi în teatre. Operatoarea subtitrării şi a efectelor a fost aceeaşi Ramona Cojocaru, cea care a scris şi cea mai mare parte a versurilor, lucru foarte util, pentru că era nevoie de cineva care să cunoască foarte bine lucrarea şi totodată s-a redus personalul necesar.

Sonorizarea a fost în sine o provocare foarte mare, fiind implicaţi peste 100 de muzicieni, iar sursele de amplificat – foarte multe şi extrem de variate, de la instrumente acustice tradiţionale, la baterie, chitare electrice, cor, 9 solişti cu 9 microfoane headset. Deşi am avut un mixer cu 32 de canale, acestea s-au dovedit insuficiente şi a trebuit să mai adăugăm unul. Am avut noroc şi de un sunetist implicat şi cu experienţă, în persoana unui vechi prieten, Sorin Petrilă, cunoscut unora în calitate de excelent chitarist de blues. Echipamentul de sonorizare şi luminile au fost asigurate de Casa Studenţilor Iaşi, care a pus la dispoziţie şi sala lor principală de spectacol, cea mai modernă din Iaşi. Rolul recuziterilor a fost jucat de câţiva de elevi, care au făcut voluntariat.

Promovarea şi mediatizarea s-au făcut pe canalele mediatice ale instituţiilor mai sus amintite, dar şi prin Facebook. O contribuţie foarte importantă a avut un alt vechi prieten, pianistul Răzvan Boroda, care, fiind pasionat de fotografie, a făcut un adevărat reportaj foto al întregii producţii, de la începerea repetiţiilor cu orchestra şi până a plecat ultimul om din sală, după spectacol. Imaginile se găsesc pe pagina de Facebook a spectacolului.

Toţi cei implicaţi în producţie au dovedit o seriozitate şi o dăruire de invidiat de către orice profesionist, compensând prin aceasta şi prin mult entuziasm lipsa de experienţă. Am fost şi sunt foarte norocos că am avut o echipă de oameni atât de inimoşi şi dornici să facă un act artistic cu totul aparte, la cote valorice cât mai înalte!

Premiera – ce s-a reuşit; ce nu s-a reuşit? Au existat modificări în partitura iniţială survenite pe parcurs?

În primul rând, o mare reuşită e că s-a putut pune în scenă o astfel de lucrare! După ce am finalizat partitura, părea aproape utopic ca, în afara unei filarmonici sau a unui teatru de operă, să se poată produce un spectacol reunind atâţia muzicieni, atâtea categorii muzicale distincte şi atâtea complicaţii tehnice. E prima oară la Iaşi – chiar şi în ţară aşa ceva e rarisim.

Am fost de la început conştient că ineditul lucrării va pune probleme serioase pe care o echipă neprofesionistă, neexperimentată, oricât entuziasm ar avea, nu le va putea rezolva complet şi nici consecvent la cote maxime. De aceea am urmărit obiective realiste. Primul, şi cel mai important, a fost existenţa unei probe de foc pentru solişti şi secţia ritmică, dar şi pentru cei care au asigurat aspectele de producţie asociate muzicii: proiecţia video, subtitrarea, efectele sonore, luminile, sonorizarea. Apoi am urmărit şi realizarea unei înregistrări video de calitate, care eventual să poată fi folosită în scop promoţional.

Din punct de vedere muzical, întregul ansamblu – soliştii, orchestra, secţia ritmică şi corul – s-a achitat neaşteptat de bine de rolurile pe care le-au avut, având în vedere că nu mai interpretaseră aşa ceva. Problemele interpretative care au mai existat au fost rare şi nici pe departe nu au umbrit atmosfera generală sau momentele de maximă expresivitate. Cea mai bună măsură a calităţii prestaţiei interpretative a fost atitudinea publicului, care a fost într-adevăr captat de muzică şi acţiune, fapt dovedit de ruperea convenţiei de a nu aplauda decât la sfârşit; intensitatea şi frecvenţa aplauzelor au crescut pe măsură ce se derula spectacolul. Pe Broadway o astfel de întâmplare se numeşte show breaker, atunci când un număr impresionează aşa de mult încât aplauzele rup curgerea spectacolului.

Cel mai mare pericol era dinspre partea tehnică, dar şi aici am fost surprins că nu au existat sincope şi nici probleme majore. Soliştii s-au auzit clar, la fel şi intervenţiile diverselor instrumente, raportul între compartimentele ansamblului a fost rezonabil, nu au existat decât două uşoare tendinţe de microfonie, ceea ce e o nimica toată – am văzut lucruri mai grave la case mult mai mari!

Subtitrarea a funcţionat bine, în perfectă sincronizare cu partitura soliştilor, la fel şi proiecţiile video. Chiar şi efectele sonore, cu toată sofisticarea lor tehnică, au funcţionat destul de aproape de ce era scontat. Iniţial dorisem ca aceste efecte să fie surround, inclusiv cu poziţionarea dinamică a sunetului pe toată suprafaţa sălii, dar nu a fost timp suficient pentru programarea destul de complicată a sampler-ului într-un astfel de scenariu. La următoarea producţie voi rezolva acest aspect, care va conferi un plus de modernitate şi va spori experienţa artistică a publicului.

Practic spectacolul a curs fără nici un incident major şi singura problemă mai mare a fost un ritm ceva mai lent la trecerea de la o scenă la alta, din cauza lipsei maşiniştilor şi a unui regizor tehnic/de platou. Marea nereuşită a fost în privinţa luminilor, care nu s-au putut realiza aşa cum era stabilit, ca parte din regie şi în conexiune dinamică cu muzica şi asta pentru că ar fi fost necesară reamplasarea lor, operaţie grea şi de durată.

În privinţa partiturii, nu au existat decât modificări minore, mai degrabă schimbări în maniere şi procedee tehnice de execuţie, ceea ce mi-a confirmat că abordarea mea muzicală iniţială, practică, având în minte posibilităţile reale ale muzicienilor la care exista acces, a fost corectă.

Experienţa câştigată a fost deosebit de valoroasă, s-au găsit soluţii la practic toate problemele care au fost şi ele nu vor mai apărea la următoarea producţie!

Ce şansă are o operă, fie ea şi rock, o muzică amplă, complexă şi elaborată, în România de azi, dominată de un curent muzical axat aproape exclusiv pe imagine şi artificii de producţie?

Dacă ar fi să judecăm după muzica cel mai intens promovată, nici o şansă! Dar!… Aşa cum am arătat mai sus, există defapt mai multe categorii de public care au alte preferinţe. E vorba de cei care preferă muzica rock, jazz-ul, chiar şi publicul filarmonicilor şi al teatrelor de operă. În vremurile tulburi de la începutul anilor ’90, sălile acestor instituţii se umpleau cu greu, dar azi sunt pline în mod constant. Azi există un public cultivat, care, în plus faţă de acei ani, are şi banii pentru a plăti un act artistic. Implicit există public şi pentru lucrarea mea. Punerea ei în scenă părea cu puţin timp în urmă o utopie, dar s-a dovedit că dacă există suficientă voinţă, determinare şi un proiect a cărui valoare să convingă, se găsesc şi oameni care să se implice fără rezerve, neaşteptând neapărat un câştig material, ci mai ales unul profesional, valoric şi o experienţă unică în viaţă.

Opera rock Făt-Frumos din lacrimă a dovedit că, în România de azi, se poate face artă atipic, grandios, îndrăzneţ şi fără compromisuri valorice, chiar şi fără a avea supervedete, fără o instituţie mediatică de top alături şi fără sponsorizările foarte generoase ale vreunei companii multinaţionale. Oamenii doritori să meargă mai departe s-au găsit, public există, nu văd nici un motiv pentru ca lucrarea să nu poată fi pusă în scenă şi în alte oraşe.

La ‘radiografia’ detaliată expusă de interlocutorul meu voi adăuga câteva impresii de spectator (aflat departe de prima tinereţe şi încărcat de o lungă experienţă în contactul cu viaţa artistică!):

Cum observam la început – un spectacol în premieră istorică! Un veritabil eveniment nu doar prin inedit – nemaivăzut / nemaiauzit la Iaşi şi chiar în România! – cât mai ales prin valoarea creaţiei şi a interpretării!

Economia de resurse s-a dovedit benefică, aş spune, întrucât de multe ori prezenţa unui regizor profesionist (în ale operei, teatrului sau chiar filmului) poate complica construirea şi conceperea unui gen-pionier, cum e cazul de faţă. Totodată, unde-s prea mulţi… ‘şefi’, coeziunea şi dinamismul pot avea de suferit!

Autorul afirmă că a restrâns mişcarea scenică la minimum datorită lipsei de experienţă actoricească a soliştilor – rezultat mult mai convingător şi adecvat genului, decât un podium larg, în care soliştii ar fi trebuit să facă exces de mişcare pentru a-l ‘umple’. Atenţia publicului s-a concentrat astfel asupra muzicii şi textului – componente primordiale în opera-rock.

Lumini insuficiente? Lipsa efectelor surround? Poate! Dar sala Casei de Cultură a Studenţilor, îndrăgită de toţi iubitorii artei tinere din Iaşi, cu întreaga ei configuraţie – în zona scenei, ca şi în cea a publicului – a avut dintotdeauna, şi a avut şi de această dată, efectul benefic de antrenare psihologică maximă a participanţilor – interpreţi şi spectatori deopotrivă!

Desigur, orice act artistic este perfectibil – vom constata cu siguranţă asta la următoarea punere în scenă a operei-rock "The One Born From A Tear" de Dan Spînu! Creaţia în sine reprezintă însă – afirm fără ezitare! – o reuşită de necontestat!

Dan Spinu Musical.jpg

Interviu realizat de Carmen Chelaru
10 februarie 2015

Foto: Răzvan Boroda


 Interviu cu Ioji KAPPL

Nu sunt un nostalgic. Unii dintre dvs. sunteţi de acord cu mine, că trebuie să iubim şi cinstim valorile pur româneşti. Am subintitulat acest dialog: Interviu cu "maşinăria" germană. Veţi vedea de ce. Am început cu lucrurile un pic mai dureroase şi din câte socot eu, necesare ca explicaţii în special pentru publicul care îi ştie de o viaţă şi care, vrea să vină la concertelor ambelor trupe:Pasărea rock şi Phoenix. Eu unul, continui să o fac. Important va fi ca tineretul, generaţiafacebookcum s-a auto(de)numit ea, trebuie să ştie adevărul despre muzica Phoenix şi problemele grupului, spuse de unul din "jucătorii" importanţi ai scenei muzicale româneşti. Ioji Kappl este un profesionist al instrumentului care l-a făcut celebru şi un compozitor carismatic. "Astfel este Roc,/ crud şi aprig zgriptor de Levant/ Nu mănâncă foc, / însă e temut de elefant."

Ioji Kappl.jpg

1. Se spune că, cine nu are trecut nu are nici viitor. Sunt destui tineri, dintre aceia care susţin că viitorul începe cu ei.... Cu voia ta am să fac două comparaţii. Prima PSD versus Phoenix. Un partid ca un bolid, un tren care mergea (distrugea orice obstacol) bine condus de unul din stafiile trecutului nostru comunist şi, un grup rock, Phoenix, condus, tot aşa cu mână de fier, care părea că după evenimentele din 1989 a renăscut pe plaiurile mioritice. Primul a fost oprit, la timp, de o "maşinărie" germană, solidă, inexpugnabilă, gata să refacă, exact ca în istorie, statul de drept fără corupţie şi concesii...De cealaltă parte, a ieşit la rampă Pasărea Rock, un grup de profesionişti fermecători, cu personalitate, care trebuiau să-şi respecte statutul de muzician şi publicul rock. Mă întorc la PSD şi spun că mă tem, că trenul a deraiat cu totul şi trebuie dus la fiare vechi (ce e de dus la fiare vechi) şi lăsat în circulaţie, ce mai este sau ce ar mai putea fi noua garnitură a trenului viitorului social-democrat. Ce speranţe mai ai, personal, de la grupul Phoenix şi liderul său?

Asta cu mașinăria germană n-am înțeles-o prea bine. Îmi sună ca un complot. Pot doar să spun că dacă neamțul se apucă de o treabă, o duce până la bun sfârșit. O trăsătură de caracter bună. Nu găsesc potrivită asocierea pe care o faci între ceea ce facem noi, muzicienii și ceea ce se-ntâmplă în politică. Noi ne ocupăm de "arta sunetelor",/;-) aceasta fiind o constantă, pe când politica reprezintă după părerea mea o variabilă. Și acum referitor la întrebarea ta: dacă te referi la Phoenix-ul anilor '70, acela care a creat muzica nemuritoare pe cele trei discuri, pietre de temelie ale rock-ului românesc, care dăinuie și astăzi în inimile multor români, acela a încetat din viață la plecarea noastră din România fără Baniciu. Încercările reînvierii Phoenix-ului după '89 au eșuat din cauza frânării creativității noastre, a membrilor formației, de către liderul ei și pentru că tot acesta l-a transformat într-o înstituție de făcut bani, folosindu-se din plin de numele și renumele noastre, alocându-și din profit partea leului. Grupul care activează azi sub același nume e altceva. Eu doresc acestui Grup mult succes, chiar dacă el nu trebuie să înceapă totul chiar de la zero ca alte grupuri noi, putând profita de brandul creat de noi în anii aceia de neuitat, anii '70. Speranța mea de la Covaci este să aibă cândva puterea să-și recunoască greșelile grave pe care le-a comis față de noi "cei ce ne-am perindat pe la Phoenix" și să înceteze cu amenințările și cu huliturile (huleala/hulelile) la adresa noastră.

2. A doua comparaţie ar fi România vs Phoenix. Phoenix a însemnat şi încă mai înseamnă un model de trupă concept pentru industria muzicală şi un produs de export foarte bun versus România care încă nu şi-a epuizat (valorificat) potenţialul său cel mai de preţ... turismul. Cine repune trenul pe şine? Cu alte cuvinte, tânăra generaţie va lua trenul Păsării Rock şi va zbur(d)a pe aceleaşi coordonate Phoenix şi aici mă refer la oamenii cu care s-a construit această trupă, Ioji, Mircea, Ţăndărică, Gram, deci la voi, mă refer la costume, costumaţie şi mă mai refer, la atitudinea fermă rock pe care o afişaţi ! ?

Nu! Și e bine așa! Fiecare generație își are limbajul propriu prin care-și exprimă ideile și sentimentele, așa cum ni le-am creat și noi în tinerețe, atunci când ne-am căutat singuri drumul. Socotesc că e greșit să ai pretenția că ai găsit șablonul potrivit tuturor celor care vor să facă muzică. Socotesc chiar nerușinată atitudinea profetică a unor colegi în acest sens. A încadra tânăra generație în niște șabloane create de tine, înseamnă că urmărești niște scopuri meschine ascunse, înseamnă să-i răpești libertatea, pentru care ai luptat tu însuți.

Ioji Kappl 1.jpg

3. Sunt unul dintre cei care deplâng spargerea grupului Phoenix şi care mi-aş fi dorit continuarea activităţii după '89 în formula consacrată (de aur de pe Cantafabule) indiferent de compromisurile care puteau fi făcute de o parte sau de cealaltă. Eşti de acord cu mine că puteau fi trecute cu vederea, având în vedere atitudinea autoritară a liderului şi pe de altă parte maturitatea unor profesionişti şi când spun asta mă şi văd că sap în piatră acest adjectiv-comparativ întocmai numelor componenţei de aur a trupei Deep Purple ?

Treci cu vederea o dată, de două ori... de zece ori dar nu la infinit. Înțeleg foarte bine nostalgicii care visează la o reunire a "Formulei de aur" a Phoenix-ului, lucru care e imposibil atât în situația actuală cât și în viitor. Ar fi oricum o reunire artificială, pentru că nu s-ar baza pe relații de prietenie ca acea "Formulă de aur" din anii '70. În afară de asta, mă simt mult mai bine în noul proiect al nostru "Pasărea Rock", în care suntem 4 (ex) Phoenix-i din 5 (3 din Formula de aur) și în care-mi pot realiza ideile și compozițiile, lucru care la Phoenix era imposibil. La Pasărea Rock realizăm tot ce la Phoenix nu era posibil. Fiind vorba de muzică, una dintre cele mai importante activități ale unei trupe sunt concertele. În concerte elementul principal e sunetul, pentru că prin el îți transmiți muzica. La Phoenix a existat întotdeauna problema cu sunetul și după câte am auzit există și astăzi la noul proiect care poartă același nume. La Pasărea Rock n-a existat această problemă din start, pentru că avem întotdeauna același sunetist, pe care-l respectăm și-l plătim!

Mircea Baniciu Ioji Kappl.jpg

4. Avem o echipă de muzicieni destoinici în Pasărea Rock şi o "grădiniţă" cu copii talentaţi, şcoliţi de Nicu, în spiritul grupului Phoenix, de la care putem spera acea refacere din propria cenuşă. Publicul va avea clar de pierdut... mai ales că acel rezultat al procesului, unic în lume, dă câştig de cauză ...SĂ NU SE CÂNTE PIESE PHOENIX...Eu nu pot să înţeleg treaba asta cu capra vecinului... până când?

Talentul poate fi cârmuit într-o direcție greșită, mai ales la vârstă fragedă la care-ți formezi urechea muzicală, motorica și degetația. La vârstă fragedă, fiind în formare, ești asemenea unei sugative, sau unei benzi magnetice, care acumulează totul. Însă în ceea ce privește interpretarea, ești asemenea unui papagal, care imită niște cuvinte fără să le înțeleagă. Acești copii de care vorbești nu și-au consolidat încă personalitatea ca să poată face față cerințelor unei trupe rock, fără să sufere cândva de urmări grave. După părerea mea, acești copii talentați ar merita șansa dea-și putea consolida personalitatea și talentul întâi prin studiu în loc să fie sacrificați pe scenă ca atracții pentru public. Dar asta-i treaba părinților!

"Să nu cânte piesele Phoenix"! Aceasta pentru ca să nu existe pentru public posibilitatea comparației actualului grup Phoenix cu autenticul, pe care-l reprezentăm noi. Piese Phoenix cântăm oricum, pentru că piese ca Pasărea roc...and roll, Uciderea Balaurului, Filip și cerbul, Pasărea Calandrinon, Vasiliscul și Aspida etc. îmi aparțin, iar Andrii Popa e compoziția lui Mircea Baniciu. Dacă "el" crede că va avea mai mult succes prin faptul că ne interzice să-i cântăm compozițiile, se înșeală amarnic. Avem la Pasărea Rock o serie de piese noi ca "Legenda", "Praznic năprasnic", "Călușandra", "Hora fără de hotar", "Zoreaua", "Epitaf", "Pe Argeș în jos", care se bucură de mare succes la public. Putem liniștiți să renunțăm la acele piese. Hotărârea instanței care ne interzice interpretarea pieselor cu pricina nu e definitivă, așa că noi le putem cânta în continuare, pentru că publicul preferă să le asculte în interpretarea autentică.

5. Ultima carte scoasă de Nicu Covaci, "Giudecata înțelepților". Cât este adevăr pur, referitor la sacrificiile făcute în Occident şi cât este cultul personalităţii? Sincer eu admir atitudinea de lider şi nu o condamn. Ceea ce simt că nu este înregulă este exacerbarea cu orice preţ a acestei atitudini coroborată cu deliciul presei (de scandal) pe această temă în speranţa unui rezultat favorabil succesului... comercial.

Astăzi toată lumea a început să scrie cărți. Ba unii scriu chiar mai multe cărți decât cele pe carele-au citit. /;-). N-am citit cartea lui Nicu Covaci, dar multe din cele auzite de la colegii mei, care sau încumetat s-o citească, îmi sunt deja cunoscute din publicații anterioare cărții. Dacă scrii un roman ai posibilitatea și libertatea să modifici lucrurile. Dacă însă scrii o carte cu conținut autobiografic în care apar persoane din cercul tău cu nume autentice, n-ai voie să modifici în niciun fel realitatea fără riscul de a dăuna într-un fel sau altul acestor persoane. Covaci o face în modintensiv în această carte. Cu minciuna vom fi cândva confruntați oricum. De "Giudecata înțelepților" nu scapă nimeni.

Mesterul Manole.jpg

6. Ai făcut opera rock "Meşterul Manole", ai scris piese pentru Phoenix, dar şi alte trupe în care ai activat în Germania. Este foarte puţin cunoscută activitatea ta din Germania, din grupurile Madhouse şi Lake. Ce poţi să ne spui despre aceste grupuri? Ai cântat într-adevăr şi... blues?

Da, am cântat și blues! De ce nu? Blues-ul pare a fi ușor de interpretat și la îndemâna tuturora. Eh, vreau să spun că nu e chiar așa. Blues-ul are foarte multe facette. Cu cât te ocupi mai mult de el cu atât descoperi mai mult aceste facette. Dar blues-ul trebuie să-l simți și să-l iubești, chiar să te consacrii lui, pentru că e o lume aparte. Eu am activat cam o jumătate de an într-o formație de blues numită "Blues company" din Osnabrück, dar am simțit că menirea mea e alta. Povestea mea pe scurt este: după destrămarea Phoenix-ului, în toamna anului 1978, am format cu Ovidiu Lipan și cu Erlend Krauser grupul trio Madhouse. Cu Madhouse, în colaborare cu o agenție de concerte, am avut nenumărate concerte în toată Germania, participând și la festivaluri în Danemarka și Olanda. În ultima perioadă Phoenix și la începuturile perioadei Madhouse primisem ajutor de șomaj de la Statul German. Cu acești bani am plătit în rate o mare parte din datoriile pentru chirie, curent, apă și încălzire, restul îl puneam la comun, pentru cumpărături. Mai țin minte cum ne zicea Covaci, după '89, să nu cumva să afle cineva că luasem ajutor de șomaj. De ce să nu recunosc acest lucru cu atât mai mult cu cât aceasta ne-a fost de mare ajutor pentru noul start. La acest ajutor am putut renunța în scurt timp, după ce am început să ne câștigăm existența prin muzică. Eu, pe lângă activitatea cu Madhouse, unde se făceau repetiții zilnic, eram și profesor de bas la școala de muzică din Osnabrück, unde am activat doi ani, până-n 1981, când am plecat la Hamburg, fiind solicitat să fiu membru al formației Lake, o trupă din Hamburg cu 3 discuri Top 10 în SUA, imprimate cu producătorul formației Chicago, Jim Guercio, la studiourile Caribu Ranch dinCanada. La această trupă, cu experiența unor turnee alături de Bob Dylan, Carlos Santana, Chicago, Genesis etc în toată lumea, am activat între 1981-86. Paralel cu Lake mai eram și membru al formației Heinz Rudolf Kunze & Verstärkung, cu care am ajuns în 1985 pe locul 1 în topurile germane, ceea ce a însemnat până în 1994 când am părăsit trupa după 14 ani decolaborare, mutarea concertelor din cluburi în săli de sport. Compoziții am făcut la toate aceste trupe.

7. Trupa Color (din Petrila) a fost prima ta trupă. Ce poţi să ne povesteşti despre ea?

Color a fost prima mea trupă adevărată. Până la înființarea Color-ului, am cântat la acordeon în trupele școlare, cu care participam la concursurile interșcolare și la serbările școlii. Color activa la Casa de cultură din Petroșani, unde cânta la seri de dans, baluri, "Joia tineretului", aveam și spectacole cu soliști ai Casei de cultură și făceam chiar turnee în jurul Petroșanilor cu soliști vocali cunoscuți în toată țara ca Dan Spătaru, Anca Agemolu, Gioni Dimitriu. Aveam concerte cu aceștia la Petroșani, Hațeg, Deva, Hunedoara etc.și venea cu noi chiar și Horea Șerbănescu. Deci pentru mine Color a însemnat foarte mult ca experiență. Am activat la Color până la plecarea mea la Timișoara în 1969.

8. A existat un pian color inventat de un călugăr iezuit... la apăsarea de taste dădea drumul la o proiecţie de lumină colorată. Şi nu numai el. Ligeti (György Sándor Ligeti n.r. născut în Transilvania), Olivier Messien, s-au preocupat foarte serios de combinarea vizualului cu muzica. Te-ai gîndit la aşa ceva veodată, ai avut vreun experiment concret legat de trimiterea explicită a notelor scrise şi cântate spre o culoare anume sau o combinaţie de culori?

Sincer să fiu, nu! Să colorezi sunetele ar fi același lucru ca televiziunea mirositoare. /;-). Posibilitățile de ilustrare vizuală a muzicii au devenit atât de complexe și avansate încât nu are rost să mă ocup cu așa ceva ca muzician. Pentru asta există designeri specializați.

Mesterul Manole 1.jpg

9. Până la re-apariţia ta cu "Meşterul Manole", aproape un an ne-ai dat emoţii. A fost un moment dificil peste care ai trecut cu bine. Atunci ai gândit reîntoarcerea pe scenă cu "Meşterul Manole" după 40 de ani şi apoi momentul Pasării Rock?

La "Meșterul Manole" am lucrat timp de 5 ani socotind ca start piesa titulară a Operei, "Pe Argeș în jos" pe care am compus-o în 2008, (apărută pe un EP în colaborare cu Mircea Baniciu ca solist vocal) și până în 2013 când am scris ultima notă a partiturii pentru soliști, cor, orchestră simfonică și trio rock. A fost o muncă grea, îndelungată dar și frumoadsă. Aici țin să mulțumesc familiei mele care a dat dovadă de multă înțelegere pentru absența mea nu numai fizică în această perioadă. Până acuma, din păcate, opera s-a bucurat doar de o singură reprezentație, premiera din 30 noiembrie 2013, deși au fost stabilite prin contract încă 5 reprezentații în cadrul concursului Timișoarei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021, opera fiind aleasă în unanimitate decătre Consiliul Local din Timișoara drept "Vârf de lance" în acest scop. Dar există speranțe pentru alte colaborări în anul viitor, chiar în București.

"Pasărea Rock" s-a născut din dorința de a da un nume proiectului nostru comun care dăinuie încă din 2008 și care la-nceput se chema "Baniciu & Kappl", mai târziu "Baniciu, Kappl & Lipan". Până la abordarea numelui de "Pasărea Rock" în martie anul acesta, am avut o serie de concerte sub celelalte nume amintite mai sus. Ultimul concert în acest context a avut loc în iunie 2013 în Stadionul din Cluj, în deschidere la Deep Purple. Acest concert ne-a dat imboldul spre căutarea unui nume pentru proiectul nostru, care s-a bucurat de mare succes. Restul aparține prezentului.

10. Cum a fost primită de public, ce urmează, dacă este posibilă scoaterea unui dvd cu acest spectacol şi ce probleme au apărut de curând în promovarea acesteia? O vom avea şi la Bucureşti la Sala Palatului?

La mare parte a acestei întrebări ți-am răspuns deja mai înainte. Mai trebuie să adaug că succesul a fost incredibil, cu aplauze la scenă deschisă, după fiecare din cele 18 părți ale operei și cu ovațiuni interminabile după final, la care am simțit nevoia să îngenunchez în fața acelui public incredibil, lucru pe care l-am și făcut. Bine-nțeles că nu omit să aduc mulțumiri celor doi colegi ai mei de la Pasărea Rock pentru susținerea lor în calitate de colaboratori.

11. În 1987 împreună cu Nicu ai scos single-ul, „Ballade For You / The Lark”, conținând două prelucrări după două capodopere românești („Balada" lui Ciprian Porumbescu și „Ciocârlia”). Eşti producătorul acestuia, dar nu eşti menţionat pe coperta sau la Orda. Tot atunci am aflat de opera rock numită „Empire of Vampires”. Ce s-a întâmplat cu aceasta?

Păi de ce să-l treci pe Kappl ca producător? Lumea ar putea să creadă că Nicu Covaci n-a fost în stare de aceasta. Important și interesant e că acesta s-a trecut pe copertă drept compozitor al acestor capodopere.

În legătură cu opera rock "Empire of Vampires" nu știu prea multe. Pot să spun doar că piesa în sine am lucrat-o și aranjat-o cu Covaci și am imprimat-o cândva la mine în studio. De asemenea mai știu că au existat niște probleme în legătură cu drepturile pentru ideea și libretul/dramaturgia și scenografia acestei lucrări care provin de la Victor Cârcu.

Motu cu Ioji.jpg

12. Putem să vorbim despre prietenie şi prieteni?
- pe Costin Petrescu îl cunoaştem
- Cornel Liuba
- Bela Kamocsa. În cartea sa autobiografică, Blues de Timişoara, aflăm că împreună cu Nicu Covaci a pus bazele trupei Sfinţii din care s-a format ulterior Phoenix.
- Corneliu Calboreanu
- despre Günther Reininger chiar nu se mai ştie de mult timp, mai nimic.
- activitate chitaristică din Germania a lui Erlend Krauser este strict legată de marea orchestră James Last.
- despre Victor Cârcu am citit un interviu în cartea Adrianei Cârcu - "Povestea zilelor noastre. Artişti români plecaţi în lume"
- despre Sepi Valeriu am auzit că face partea din re-lansarea trupei Phoenix.
- Serban Foarţă
- Andrei Ujică. De curând am fost prezent la o conferinţă despre noul său film şi povestea unui concert unic al celor patru Beatleşi.
- Cristi Gram. A fost coleg în trupa lui Geo Popa, Acustic din Petroşani, în care activa fratele tău, Karol Kappl.
- Mani Neuman. Farfarello, un grup de excepţie, (iarăşi) puţin mediatizat la noi în ţară.
- Moţu Pittiş
- Mircea Baniciu. Nu înţeleg de ce i se reproşează că a cântat hiturile Phoenix după fuga voastră şi a ţinut flacăra aprinsă ...

Cu Costin Petrescu (Petry) m-am înțeles întotdeauna și mă-nțeleg și acum excelent. Îmi place umorul lui deosebit. Admir seriozitatea și grija cu care-ți explică cât de dăunătoare e sănătății grăsimea, dar în același timp suntem la "La Copac" în București și ne înfruptăm din bunătățile ce ni se servesc, printre altele și o slănină de porc ca la mama acasă. /;-). Cu Liuba Cornel am fost doar pentru scurtă vreme coleg de trupă. Bela Kamocsa a demostrat față de mine o colegialitate nemaiîntâlnită. La premiera concertului "Cei ce ne-au dat nume" mi-a împrumutat la cererea mea chitara lui bass Fender Jazz Bass, unic în țară la ora aceea, deși știa că poate fi confiscată de Covaci, care după despărțirea de Kamo, își exprimase pretenția la acest instrument. L-am asigurat pe Kamo că-i voi restitui bass-ul cu orice preț. Corneliu Calboreanu alias Schwarz aparent dur, dar cu un suflet mare. Günther Reininger alias Spitzi, un muzician excelent, nu l-am mai întâlnit din 1983. Erlend Krauser, muzician excelent, păcat că a pus mai mult accent pe colaborarea cu James Last decât pe proiectul solo. Pe Victor Cârcu îl pun pe treptele cele mai de sus ale scării valorilor literaturii românești, fiind în acelaș timp un mare dramaturg, regizor și textier. Cu Sepi Valeriu am avut puține tangențe, dar îl apreciez pentru calitățile lui de artist plastic. Șerban Foarță este modestia în persoană. Andrei Ujică, intelectualul în persoană, jos pălăria pentru ceea ce a realizat. Pe Cristi Gram l-am cunoscut prin fratele meu, un mare talent care prin cooptarea la Pasărea Rock face posibilă interpretarea unor piese ca "Hora fără de hotar" sau " Călușandra". Mani Neumann, capricorn de-al meu. Florian Pitiș alias Moțu, cel mai "înrăit" și cel mai convins actor-rock al românilor. Vocea lui în "Invocație" de pe "Cantafabule" este dovada prieteniei noastre. Lui și multor colegi care nu mai sunt printre noi le-am dedicat piesa "Epitaf". Mircea Baniciu, un adevărat prieten care a împărțit cu mine în vremuri grele puținul pe care-l avea. N-am să uit asta niciodată. E vocea inconfundabilă a Phoenix-ului. Fără aportul lui la perpetuarea muzicii Phoenix după plecarea noastă din țară, cine știe dacă-și mai aducea cineva aminte de noi după atâta timp de absență. Rușine celor care nu recunosc acest lucru!

Ioji Kappl Cristi Gram.jpg

13. Eşti un profesionist al chitarei bas. Poate lipsi chitara bas din construcţia unei piese, de orice gen ar fi el? Cum defineşti prezenţa groove-ului în performanţa unui basist?

Mulțumesc pentru apreciere. Chitara bas poate lipsi bine-nțeles dintr-o compoziție muzicală, depinde de compoziție. Chiar și eu ca basist compun piese unde nu-i prevăzută chitara bas. Ca exemplu sunt ultimele compoziții ale mele, "Zoreaua" și "Epitaf", iar opera "Meșterul Manole" conține unele piese și multe pasaje fără chitară bas. Însă nu-mi face plăcere să ascult piese concepute cu chitară bas, interpretate într-un aranjament fără ea. Groove-ul presupune în primul rând o simbioză perfectă între toboșar și basist, în care basistul are în afară de atribuția de susținere ritmică prin figuri adecvate piesei și atribuția de a pregăti schimbările armonice din piesă și de a susține armonia piesei printr-o melodicitate inspirată.

14. După părerea ta, cultura muzicală a unei naţii poate fi o prioritate pentru cei aleşi să conducă în spaţiul public sau privat?

Nu, se pare că aceștia preferă noncultura.

15. Despre Dan Andrei Aldea se spune că a fost liderul generaţiei rock dinainte de '89. A revenit anul acesta la Oradea, invitat al Păsării Colibri şi pe 22 noiembrie la un festival folk la Alba Iulia. Este posibil să-l vedem invitat al Păsării Rock?

Nu pot să-ți spun asta. Depinde de și de el și de ocazie. Dar reîntoarcerea lui în România mă miră, după ce a exclus acest lucru categoric. Dar se pare că timpul le vindecă pe toate. De aceea sfatul meu e: "never say never!"

16. Cenaclul Flacăra a fost o tribună pentru poetul Adrian Păunescu, dar a lansat valori certe ale muzicii folk şi rock. Ţi-a solicitat prezenţa şi cum te-a impresionat în perioada comunistă sau ...după '89?

Cu Păunescu ne-am bucurat de admirație și respect reciproc. Mi-a solicitat prezența după plecarea lui Covaci din țară, cu ocazia turneului Cenaclului Flacăra în vederea ajutorării sinistraților de pe urma cutremurului și inundațiilor de la începutul anului 1977. Găsise modalitatea prin care și-a câștigat încrederea comuniștilor care i-au asigurat o anumită libertate. După '89 n-am mai avut tangențe cu el, însă consider că a devenit cam pesimist. Totuși, un mare poet.

17. De ce crezi că nu se leagă crearea unui sindicat al muzicienilor şi de cine ar trebui el condus?

Există 2 categorii de muzicieni: muzicieni angajați în orchestre de stat și muzicieni liberi profesioniști. Un sindicat al muzicienilor liberi profesioniști nu va exista niciodată, după părerea mea, pentru că nu-și are rostul. Altu-i baiul aici și anume este vorba de drepturile de autor și drepturile conexe, la care ar trebui să participe financiar și internetul cu toate Facebook-urile, Youtube-urile, iTunes-urile și celelalte, care lezează cel mai mult drepturile muzicienilor.

Mesterul Manole 2.jpg

18. Ce valori muzicale ai sesizat din piaţa (industria) muzicală... trupă sau interpret(ă)?

Din păcate nu pot să-ți răspund la această întrebare pentru că nu sunt de loc informat. Ascult doar muzică simfonică, singura care mă fascinează. Muzica mass media îmi trece pe lângă urechi ca o pastă sonoră amorfă. Urăsc emisiunile TV care obligă talentele la interpretarea exclusivă a hiturilor internaționale, reducându-i pe aceștia la imitatori.

19. Presupun că eşti un iubitor de animale. Suntem în fruntea lanţului trofic şi ne credem atotputernici (şi procedăm în consecinţă). Nu e o dovadă de slăbiciune?

Absolut! Am 6 cai dintre care 5 în gazdă și vreo 15 pisici. Atitudinea noastră ca atotputernici nu e doar o dovadă de slăbiciune ci și de lipsă de respect față de animale și față de natură. Reîntoarcerea la valorile morale umane în ceea ce privește în primul rând ocrotirea conlocuitorilor noștrii animalele și ocrotirea naturii a devenit o necesitate de neînlocuit. Și asta până nu-i prea târziu. În acest sens mi se pare ciudat că în România nu s-au introdus încă sistemele de reciclare ale materialului plastic și alte materiale ca hârtia. Tema ocrotirii naturii și a întregii noastre planete mă interesează foarte mult și de aceea am compus chiar o piesă Pasărea Rock care transmite acest mesaj și se numește "Călușandra". Textul aparține lui Florin Dumitrescu.

20. Mai ai timp de hobby-uri artistice sau jobul este şi preocuparea care ţine loc de pasiune personală?

Nu am timp de hobby-uri. Timpul care mi-a rămas îl dedic exclusiv creației pe care o socotesc și ca obligație și ca împlinire. Mulțumesc naturii că mi-a oferit acest dar al creativității.

21. Ai dorinţe neîmplinite? Mă refer atât ca muzician în grupurile în care activezi, dar şi în plan personal?

Singura mea dorință e să pot lucra până la trasul definitiv al cortinei.

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor!

Acestea fiind spuse, doresc cititorilor revistei Arta Sunetelor, multă sănătate și succes în anul ce vine și o lectură plăcută.

Ioji Kappl 2.jpg

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
16 decembrie 2014

Foto Moţu şi Ioji: Arhiva personală Anda Pittiş
Foto
: Arhiva personală Ioji Kappl


Interviu cu KID ANDERSEN

kid andersen 1.jpgChristoffer "Kid" Andersen (n. 15 ianuarie 1980), chitaristul grupului Rick Estrin & The Nightcats este originar din Norvegia. La vârsta de 21 de ani s-a mutat în SUA şi a devenit cunoscut în formaţia lui Charlie Musselwhite alături de care a activat timp de 5 ani şi a câştigat un premiu Blues Music Award pentru albumul "Delta Hardware" lansat în anul 2006. A mai câştigat acest prestigios premiu şi în 2014 în calitate de producător muzical al albumului "REMEMBERING LITTLE WALTER". A devenit membru cu drepturi depline în THE NIGHTCATS în anul 2008, odată cu retragerea din activitate a chitaristului fondator Little Charlie Baty. Acrobaţiile sale scenice şi scărmănatul strunelor chitarei sunt unul dintre principalele puncte de atracţie în show-ului trupei. Bucuraţi-vă de un concert live, amuzaţi-vă şi trăiţi momentul la True Club din Bucureşti, pe 12 noiembrie 2014, începînd cu ora 21:00.

1. Ţi-ai făcut ucenicia în Norvegia. Despre această perioadă ştim foarte puţin. Când ai descoperit pasiunea pentru chitara electrică şi cu cine ai studiat chitara? Ai cântat blues în Norvegia? Este o ţară cu notorietate în jazz şi ...sunete, ca să spun aşa, extreme, rock metal, prog metal, death etc. Povesteşte-ne, te rog, despre începuturi!

Am început să cânt la vârsta de 11 ani, și după aceea la scurt timp am ascultat blues. Eu locuiesc aproape de orașul de Notodden, care are un foarte mare festival de blues. Profesorul meu de chitară Morten Omlid este de acolo, este un muzician foarte bun în trupele Spoonful of Blues și R & B Express. El mi-a injectat clasicele piese ale blues-ului de la o vârstă foarte tânără.

Când aveam 18 ani, m-am mutat la Oslo și am primit un job ca chitarist în trupa de casă a clubului "Muddy Waters", din oraş. Astfel, am făcut parte din trupa care i-a acompaniat pe mulţi artişti americani, cum ar fi: Nappy Brown, Homesick James, Willie Big Eyes Smith, Gary Primich, Big Bill Morganfield, Tail Dragger și Jimmy Dawkins. Aici a fost şi locul unde l-am întâlnit pe Terry Hanck, iar el m-a luat în SUA.

2. Charlie Musselwhite este o legendă a muzicuţei cu care te-ai înţeles foarte bine. Cum a fost perioada cu Charlie şi cum te-a format ca muzician în Statele Unite?

Mi-a plăcut foarte mult să cânt cu Charlie Musselwhite. El este un exemplu foarte bun pentru un muzician care poate flirta cu mai multe stiluri de muzică diferite, fără să-şi pierdă identitatea artistică. Blues-ul a pătruns foarte, foarte adânc în el. Se regăsesşte în tot ceea ce face și spune, și desigur, în ceea ce cântă. Dacă ar fi existat două persoane Kid Andersen, una încă, ar mai fi cântat cu Charlie Musselwhite!

3. Ai amintiri frumoase din cei cinci ani petrecuţi împreună cu Charlie? De ce ai plecat la trupa lui Rick Estrin?

Am prea multe amintiri bune pentru a le scrie pe toate. Charlie este încă un bun prieten de-al meu și îmi place mereu să stau de vorbă cu el. Aş vrea să o putem face mult mai des. Am mai cântat cu o mulţime de tipi care erau în trupa sa, când am cântat cu el. Iunie Core, Bob Welsh, Randy Bermudes și Mike Phillips. Am fost ca o mare familie de muzicieni.

Nu am renunţat îniţial la trupa lui Charlie ca să cânt cu Rick. Am plecat pentru că am avut un alt proiect muzical pe care am vrut să-l fac şi acesta a mers. Am devenit foarte buni prieteni cu Rick Estrin, pentru că am trăit ceva mai mult de un an în Sacramento, cu fosta mea soție. Înregistrasem deja pe un CD (pe "Harp Side" - Rick Estrin solo album) împreună, și aș fi vrut să cânt cu Rick încă de când l-am văzut prima oară. Dar, desigur, el cânta foarte bine cu chitaristul Little Charlie, așa că m-am gândit că ar fi fost imposibil. Dar, nu a mai durat mult, până când Charlie s-a retras și atunci Rick m-a sunat şi m-a chemat în trupă.

3. A fost greu să ocupi locul din trupă al chitaristului Little Charlie Baty, care a şi dat numele primei poveşti?

Nu a fost greu pentru mine pentru a umple locul rămas liber, a fost distractiv. Nu mă tem de nicio provocare muzicală. Desigur, multor fani le pare rău după Charlie, dar cum el a plecat şi, dacă cuiva nu-i place noua noastră trupă, eu nu am ce să fac mai mult. Este singura lor opțiune! Dar răspunsul a fost foarte pozitiv. Am multe lucruri în comun cu Little Charlie Baty, deşi noi suntem foarte diferiţi. Eu Nu încerc să-l copiez, eu sunt un original, la fel cum a fost el.

4. Care a fost secretul succesului rapid al trupei Rick Estrin & the Nightcats?

Secretul succesului cred că este o sumă de mai multe lucruri: Numărul unu, tuturor ne place cu adevărat unul de altul. Suntem prieteni buni, și acest lucru se vede pe scenă. Ne place să cântăm împreună și avem o telepatie muzicală bună, care ne permite să se menţinem muzica proaspătă. Lorenzo mă inspiră să cânt mai bine, ascultaţi-l. La fel cu Rick, și același lucru cu Jay Hansen.

Kid Andersen 2.jpg

De asemenea, noi credem în a crearea unui spectacol foarte distractiv. Nu este născut doar pentru cei care sunt deja fani de blues, oricine care vine la concert se poate bucura de show-ul nostru. Avem distracție pe scenă și ne jucăm ca în teatru. Cred că actele teatrale îşi ating scopul, doar dacă suntem adevăraţi din punct de vedere muzical, și noi suntem. În caz contrar, dacă tot ce faci este bufonerie, bine ... atunci eşti doar un clovn!

5. Ce poţi să ne spui despre albumele înregistrate cu Elvin Bishop? Cum este în turneu cu Elvin?

Am lucrat la cel puțin 3 sau 4 albume ale lui Elvin. Cum am mai spus, suntem o mare familie de muzicieni aici, în California de Nord, și Elvin este unul dintre the Godfathers. Iar el este un naş cu adevărat mare! Am făcut o croazieră de blues împreună, și am cântat la Festivalul de Blues de la Notodden din Norvegia, dar Elvin nu a vrut un turneu într-o camionetă, cum am făcut cu Rick sau Musselwhite. Nu am fost niciodată un membru al trupei de bază a lui Elvin, dar am cântat împreună la ocazii speciale. Terry Hanck a cântat la saxofon pentru Elvin timp de 10 ani, iar chitaristul lui Elvin, Bob Welsh, a fost colegul meu de cameră, așa că vezi tu, toate sunt conectate.

5. Dacă înţeleg bine albumul tău solo, "Greaseland" spune povestea unui muzician ratat...? A cui este acea poveste?

Nu, nu chiar ... Nu este o poveste liniară cum ar fi "Tommy", sau ceva de genul asta. Este mult mai abstract. Și nu știu de ce crezi ca e vorba de un muzician care nu a reușit. Este vorba despre urcuşuri, precum și de coborâşuri. Dacă sunteți un muzician, există întotdeauna atât un eșec cât și un succes, în același timp, în funcție de punctul dumneavoastră de vedere. Cele mai multe lucruri, din ceea ce am scris pe acest album, a fost despre a fi un beţiv prost, o tendință care te copleşeşte. După cum probabil știți, în asta poate fi multă distracție și poate fi, de asemenea, un iad.

6. "Rock Awhile", alt album solo, se bucură de prezenţa unuor muzcieni de blues cu notoritate, Junior Watson, Mark Hummel şi Terry Hanck.

"Rock Awhile" a fost primul meu album, așa că am simţit nevoia să demonstrez tot ce pot să fac. Junior Watson și acei tipi au adăugat o oarecare legitimitate pentru tot ceea ce am făcut, a fost un vis devenit realitate, ca eu să pot cânta cu unii dintre eroii mei.

7. De unde ţi se trage dezmierdarea Kid...? Când vei trece de 40 de ani sau mai bine cum crezi că se va transforma supranumele tău?

Marele RC Finnigan, care mi-a oferit primul meu concert la Oslo (el a fost un american), mi-a dat numele Kid când am făcut primul meu concert la Oslo Blues Club. O dată, când am dat un spectacol, ei au scris greșit numele meu spunând "Kid Anderon"! Basistului meu de atunci, Kedar Roy, i s-a părut că sună foarte mişto, ca şi cum aş veni din viitor ... Deci, este încă în uz :) Nu-mi pasă cum îmi spun oamenii. Asta e decizia lor. Eu nu mai vorbesc cu mine atât de mult la persoana a treia, așa că nu vă faceți griji despre asta.

8. Ai lucrat cu vărul lui Eddie Boyd? Eşti mai apropiat de rădăcinele blues-ului decât de descendentul său european, white blues sau british blues? Ce părere ai de şcolile de blues create de Alexis Kormer şi apoi de John Mayall?

Da, eu și soția mea, am lăsat să locuiescă, la casa noastră de câțiva ani, un vechi saxofonist mexican, Frankie Ramos, pentru că nu avea unde să se ducă și este un mare muzician. El cânta cu acest tip John "Blues" Boyd, care s-a dovedit a fi vărul lui Eddie Boyd. El este un cântăreț al blues-ului vechi și, de asemenea, în tradiţia stilului B.B. King. Eu sunt unul dintre puținii tipi la nivel local, care înţelege stilul său, pentru că cei mai mulţi "muzicieni de blues", au învățat astăzi de la oameni albi, și nu de la sursă. Am fost norocos să cânt cu băieții mai sus menționaţi la clubul "Muddy Waters" și astfel, știu cum să cânt în spatele "The Real Deal". Deci, acum cântăm împreună, când eu sunt în oraș și înregistrăm multe din cântecele sale, în studioul meu și vom avea un album scos, poate în 2015.

Scena blues-ului britanic din anii '60 a fost un lucru mare. Îmi place și apreciez multe dintre aceste înregistrări. Pentru mine, este foarte diferită de REAL blues, dar e propria evoluţie, și cred că a fost ceva foarte mişto. În anii '60, acei tipi ca Eric Clapton și Peter Green au reuşit să-şi impună personalitatea în cântarea lor. Nu mai văd ceva asemănător în zilele noastre, în blues sau în blues rock. Peter Green este de fapt una din favoriţii mei. El a reușit să-şi facă soundul său, și acesta este scopul final.

9. Ultimul tău album solo a fost înregistrat acasă? Pentru "The Dreamer" ţi-ai construit propriul studio? Este o modalitate modernă şi eficace, dar îţi trebuie totuşi o casă de discuri de promovare şi distribuţie...reuşeşti să faci şi acest lucru sau te bazezi pe concertele cu Rick Estrin & The Nightcats?

Da, am început să am propriul meu studio în 2006/2007. Mă descurc bine şi mă bucur de asta. Pentru mine, asta-i libertatea de a face ce vreau. Asta e tot ce-mi pasă. Toate celelalte lucruri de care ai spus, sunt departamentul altcuiva.

10. Descrie-ne echipamentele pe care cânţi, chitarele, amflicatoarele, pedalele?!

Colecţionez tot ceea ce poate face muzică. Pentru acest motiv, voi avea nevoie, foarte curând, de o casă mai mare.

11. Eşti parte din noul show "You Asked For It…Live!". Debordaţi de energie şi temperament! Sunteţi vii şi trăiţi la o intensitate maximă fiecare concert?

Da, vom da intensitate maximă fiecărui concert. În restul timpului, hibernez, ca un urs... ha ha.

În România, spectacolul va fi unul foarte special. Vom încerca o nouă abordare, în stilul GG Allin, la show-ul nostru, dar încă lucrăm la asta. În orice caz, putem garanta că vom lovi cu piciorul în fund!

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

Final thought would be to always come out and buy tickets and support live music. Trust me, you do NOT want people like me and Rick out there doing real jobs. that would be bad for everybody!

Kid

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
20 octombrie 2014

Foto: Tudor Macovei


Interviu cu Bogdan Mihăilescu

Idealul nu este să cânt fără greşeală.” (BOGDAN MIHĂILESCU)

Bogdan Mihailescu 1.jpgÎntâmplarea face, să-l fi cunoscut pe Bogdan acum foarte mulţi ani. Prin forţa lucrurilor, tatăl lui, Ovidiu Mihăilescu (cântător de muzică folk şi poet) îmi era bine cunoscut, din “zeama” în care ne învârteam amândoi. El ca “prestator”, eu ca “dătător cu părerea” şi cu producţiile lor pe la radio. Bogdan avea numai câţiva ani când, la invitaţia lui Ovidiu, le-am făcut o vizită. Aveam de ascultat şi discutat nişte înregistrări noi pe care le făcuse. Însă, faza foarte haioasă (în sine, că pentru mine…) s-a petrecut peste încă nişte ani. Nu mulţi. M-am întâlnit cu Ovidiu la o bere, la o terasă foarte aproape de casa lui. Ne vedeam şi de drag, dar şi cu un scop precis: avea să-mi dea nişte CD-uri. Paranteză necesară: era vremea când, prin toate crâşmele, mişunau indivizi cu plase cu discuri. Revin: Ovidiu (ghinion!) le uitase pe ale lui, dar, nicio problemă, a sunat acasă să le aducă cineva. Între timp, punem de-o discuţie animată. La un moment dat, ne trezim lângă masă cu un puşti de vreo zece ani cu nişte discuri în mână. În timp ce i le întindea lui Ovidiu, îl uşuiesc cât de cât iritată de întrerupere. La care Mihăilescu senior: “Lasă-l, e fii-miu.” Mi-a venit să intru sub masă…

Nu l-am mai văzut de-atunci. Din când în când mai aflam de la Ovidiu ce mai face. De o lună şi ceva, de când am văzut “faptele de vitejie” din Australia l-am bătut la cap pe Ovidiu să-mi facă rost de o audienţă” la Bogdan. Am reuşit. Sau, mai bine spus, ce am reuşit, am consemnat mai jos.

Mai în glumă, mai în serios, (i-am spus-o şi lui), nu peste multă vreme, nu se va mai vorbi despre Bogdan, băiatul folkistului Ovidiu Mihăilescu din România, ci despre Ovidiu Mihăilescu, tatăl lui Bogdan Mihăilescu, chitaristul de notorietate mondială. Ce îşi poate dori mai mult un părinte?

Se spune că, în artă, singura competiţie este cea cu tine însuţi. Atunci, la ce sun bune concursurile?

Din punctul ăsta de vedere, părerea mea este că, tinerii muzicieni, nu numai la secţia de chitară clasică, ci în general (şi pianiştii şi violoniştii şi ceilalţi) au cam aceiaşi problemă. Este greu să obţii concerte, mai ales când eşti tânăr, dacă nu ajungi la un concurs şi dacă nu îţi câştigi imagine în felul ăsta. Nu este vorba, neapărat, de palmares, dar... De exemplu, după toate concursurile mari, imaginea…

… începe să te ştie lumea…

Da, toată lumea ştie cine a câştigat un concurs european important, mare. Bineînţeles că sunt şi chitarişti care au ajuns să fie foarte cunoscuţi şi care nu au câştigat niciun concurs la viaţa lor. Au fost la câteva, dar nu au câştigat. Numai că este foarte rar şi este foarte greu, pentru că trebuie să ai multe concerte şi încet-încet să îţi faci un nume. Este foarte greu aşa. Trebuie să ai relaţii…

Concursul din Australia este un fel de “campionat mondial”?

Sincer, nu. Nu este cel mai tare concurs. Să spunem că ar fi printre primele zece, ca valoare artistică. Ca valoare a premiilor, cred că este printre primele trei.

Ce se punctează în astfel de competiţii, virtuzitatea, nuanţele din interpretare…?

Am avut ocazia să fiu în câteva jurii şi a trebuit să mă gândesc la chestiunile astea. De exemplu, am jurizat la un concurs la care criteriile erau date dinainte, cu un punctaj pentru fiecare. Pentru mine, abordarea aste este un pic greşită, pentru că, părerea mea este că cel mai important este ansamblul. Într-adevăr, este foarte greu să găseşti un procent pentru fiecare criteriu, în sensul că, dacă, să zicem, tu ai maxim douăzeci la sută pentru cunoaşterea partiturii, iar concurentul face greşeli mari, sigur că, îl depunctezi oricum şi în felul ăsta nu mai are cum să ia un premiu.

Mă gândesc că de la un anumit nivel în sus, nu poate exista “necunoaşterea partiturii”, cum spui tu.

Întotdeauna mai există mici scăpări de care poţi să te legi…

Cât contează să fii original, să-ţi pui amprenta ta proprie?

Pentru mine personal, contează foarte mult. Chiar încerc întotdeauna să îmi aleg piesele în funcţie de cât pot să aduc eu piesei respective. Dacă o să cânt şi eu o piesă pe care un altul, mare, care o are înregistrată deja şi interpretată excepţional, iar eu încerc să fac ceva aproximativ la fel de bine… Nu o să pot niciodată să cânt la fel ca altul… Poate nici alţii nu o să încerce, sau nu o să poată să cânte ca mine. Fiecare este diferit, în felul lui. De-asta, eu încerc întotdeauna să îmi găsesc piese, în aşa fel încât, nu neapărat să mă pună în valoare, dar să poată prinde personalitatea mea.

Partiturile pentru chitară clasică sunt destul de puţine. De ce nu sunt ele valorificate în concerte?

Aici este o poveste foarte, foarte lungă. În general Beethoven, Chopin sau alţi mulţi compozitori mari, nu au scris piese pentru chitară, dar s-au făcut transcripţii. La piesa care este şi pe YouTube, eu i-am făcut o transcripţie, ca să pot să o cânt. Sunt chitarişti care vin cu abordarea că, totuşi, au existat suficient de mulţi care au compus muzică pentru instrumentul ăsta, deci, de ce să le cânte ei pe ale altora. Eu sunt, cumva, de acord cu acest principiu, dar, pe de altă parte trebuie să ne gândim că pentru chitară nu au fost compozitori aşa de mari. Deci, nu este vorba despre cunoaştere, ci despre calitate.

Te-ai gândit să compui?

M-am gândit şi la asta. Am şi avut câteva tentative când eram un pic mai mic, dar, cu cât cunosc mai multă muzică, cu cât aprofundez, cumva, nu ştiu, este mai greu, parcă. Ai exigenţe mai mari de la tine.

De ce te-ai oprit la chitara clasică? A fost opţiunea tatălui tău?

Bogdan Mihailescu 2.jpgMajoritatea chitariştilor, (nu ştiu dacă aşa este sau doar povestesc) vin cu nişte istorisiri, dintr-acelea, foarte pompoase. Ca tatăl lui, când era el mai bolnav, la un moment dat, i-a spus că el trebuie să cânte la chitară, sau că tatăl lui l-a învăţat de mic şi el a fost, aşa, ca un geniu,care i-a arătat şi datorită lui a ajuns… La mine a fost un pic diferit, în sensul că am avut o tentativă cu vioara. Am început la şase ani şi am avut parte de un profesor care era un pic prea dur cu mine. Mai ales când eram mic, eram foarte timid şi moale. La un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să mai fac vioară. Dar nici nu ştiam exact ce vreau, ăsta este adevărul. Oricum, voiam să rămân la acelaşi liceu. Atunci, tata mi-a spus: “Uite, n-ai vrea să faci chitară?” Iniţial, la început, chitara chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut foarte interesantă, mai ales că era şi mult mai uşor, cumva. Venind de la vioară la chitară era, aşa, o joacă. Mie îmi plăcea instrumentul, îmi plăcea să cânt la chitară, dar nu prea îmi plăcea să studiez. Am tot mers la concursuri. Profesorul meu organiza mai multe festivaluri şi era în juriu cam la toate competiţiile din ţară. Am tot concurat şi asta m-a ajutat, într-un fel, să trag un pic de mine şi să studiez, dar nu am avut rezultate. Ideea este că, la un moment dat, am fost la Sinaia, unde este cel mai important concurs. Şi nu am luat nimic, deşi mă pregătisem mai serios, iar părinţii mei se aşteptau la mai mult. Tata l-a sunat atunci pe profesorul de chitară şi l-a întrebat dacă mai merită să continuăm, sau să alegem altceva, mai ales că se apropia şi clasa a noua. “Trebuie să ne decidem dacă merită să continue, sau să alegem altceva, nu este nici o problemă.” – i-a spus. Profesorul a răspuns: “Mai lăsaţi-l. O să vedeţi că o să fie bine.” Tatălui meu, bine-nţeles că îi convenea ca eu să continui. Îi plăcea ideea, dar voia să mă ajute ce este mai bine pentru mine, nu ce vrea el sau, eu ştiu, ce este mai frumos. Întâmplarea a făcut, ca după un an să iau premiul întâi la categoria mea de vârstă şi să iau şi menţiune la o categorie mai mare. A fost un salt foarte mare, pentru că am început să ascult eu mai multă muzică şi să îmi placă. Atunci a început, cu adevărat, să îmi placă foarte mult.

A fost şi o chestiune de orgoliu, probabil…

Cu siguranţă a fost şi asta. La concursurile astea sunt dezamăgiri. Ajunge, la un moment dat, să ţi se umple paharul. Aşa şi eu, mi-am zis: “Chiar aşa, nu sunt în stare?” De fapt, atunci am început să îmi pun toate problemele. O.K., vreau să fac asta, dar ce este mai important? Am început să mă gândesc la sunet, la piesele pe care mi le aleg… Atunci am început să îmi caut eu piesele şi să nu mai vină profesorul să îmi spună, uite, ia-o şi pe asta, sau mai cânt-o şi pe asta. Încet-încet, am lucrat la tehnică şi am încercat să gândesc mai mult. M-a ajutat foarte mult studiul, pentru că am studiat în direcţia corectă şi am avut alte satisfacţii…

Nu poţi deveni virtuoz fără muncă…

Părerea mea este că virtuozitatea şi munca sunt conectate.

Şi ce ţi se pare mai importantă, virtuozitatea sau starea pe care vrei să o transmiţi?

Marii interpreţi le au pe amândouă. Şi povestea cu talentul… Sunt interpreţi mai talentaţi care au impresia că, dacă ei sunt talentaţi şi nu studiază, tot o să fie ceva de ei, pentru că… au talent. Şi sunt alţii care îşi spun că ei nu trebuie să fie muzicali, să spunem, pentru că sunt virtuozi şi atunci compensează. Şi eu am avut multe momente dintr-astea, de delăsare, cumva. Îmi spuneam că merge şi-aşa, nicio problemă, că este O.K., şi pot studia mai puţin.

Te-au influenţat alţi chitarişti?

Bineînţeles că am învăţat foarte mult de la alţi interpreţi şi chiar, cumva, tot drumul meu de până acum, s-a format, un pic în sensul ăsta. Ţin minte că aveam vreo şaisprezece sau şaptesprezece ani şi a venit câştigătorul concursului de la Koblentz, din Germania, Gabriel Bianco. El a câştigat concursul ăsta când avea optsprezece ani. Lucrul ăsta nu se mai întâmplase, ca un interpret aşa de tânăr să câştige, şi nu oricum, detaşat. A avut punctaj maxim, iar locul doi nu s-a acordat. Atunci am fost foarte impresionat şi chiar am stat de vorbă cu el. Acum suntem prieteni. Şi el locuieşte la Paris. M-a fascinat foarte tare, mai ales că avea o tehnică foarte frumoasă, în sensul că, era foarte economic în mişcările mâinii, totul era gândit foarte bine. După ce l-am văzut pe el, deja, am început să mă gândesc cum ar fi să studiez la Paris. În final am ajuns să studiez chiar cu fostul lui profesor din Franţa.

Cum este Şcoala românească de chitară?

Părerea mea este că, Şcoala românească de chitară este la un nivel foarte ridicat, pentru condiţiile pe care le avem. Eu, până când am terminat liceul am fost foarte motivat şi îmi plăcea foarte mult ce făceam. În schimb, după ce am ajuns la Conservator (la Bucureşti) mi-am dat seama că posibilităţile sunt limitate. În timpul liceului aveam toate concursurile astea la care tot mergeam. Mă gândeam cum ar fi să câştig. Ei, după ce am câştigat toate concursurile la care am visat, mi-am dat seama că, probabil, voi fi invitat la festivalurile respective, dar că nu sunt resurse şi că eşti plătit slab, ca şi cum n-ar fi. În rest, concerte nu prea sunt, mai ales că, chitara nu este un instrument care să poată cânta într-o formaţie camerală prea des. Sunt sunt anumite formaţii şi se poate găsi o metodă, sunt şi compoziţii pentru ele, dar nu sunt aşa de… la modul curent şi nu sunt compoziţii atât de interesante, aşa cum sunt, nu ştiu, cvartetele de Beethoven…

Te vezi făcând carieră în România?

Mi-aş dori din tot sufletul să se poată asta. Întotdeauna, pentru mine, prima opţiune a fost să mă întorc în ţară, numai că, m-aş întoarce la acelaşi nivel.

Cum ai ajuns la Paris?

M-am întâlnit cu profesorul de care vorbeam, Judicael Perroy, în România. El a venit odată la Cluj, odată la Odorheiul Secuiesc şi a venit şi la Sinaia de câteva ori. A fost chiar şi anul acesta. Am făcut un masterclass cu el şi lui i s-a părut interesant cum cânt eu i-am cântat şi transcripţia după "Nocturna" de Chopin, i-am mai cântat şi o transcripţie după Bach, "Concertul Italian", i s-a părut interesant ce fac şi mi-a propus să merg la un alt stagiu, în Franţa. Stagiul ăsta din Franţa a fost exact după ce câştigasem concursul de la Sinaia. În perioada aceea eram foarte bine pregătit şi a fost impresionat. A văzut că progresasem foarte mult, în comparaţie cu dăţile trecute şi mi-a făcut propunerea: “Uite, am văzut că ai progresat foarte mult şi mi-ar face plăcere dacă ai veni să studiezi cu mine.” Am fost foarte impresionat, mai ales că, în general, profesorii ăştia mari nu sunt aşa de modeşti. Mi-a plăcut foarte mult ca om. Odată, este foarte modest el ca om şi doi, este prieten cu noi toţi. Atunci când ajungi la ore este foarte strict şi foarte serios, în schimb, face petreceri la el acasă. Foarte des face audiţii la el acasă. Când avem concursuri sau concerte mai importante, avem audiţii la el acasă, ca să putem trece odată întreg programul. Invită foarte mulţi elevi sau chitarişti din Paris şi după ce cântăm stăm de poveşti la o bere într-un cadru foarte… simpatic.

Ai probleme pentru că eşti din România sau că ai venit din est?

Sincer, că sunt dintr-o ţară estică, nu, că sunt din România, da. Nu neapărat ca student, ci în general. Din păcate, m-am lovit de multe… să le spunem probleme în Franţa. Chiar când m-am dus să-mi deschid un cont. Acolo, dacă eşti străin, deja, este greu să te acomodezi, pentru că, dacă vrei să îţi cauţi un apartament, ai nevoie de un cont în bancă. Ei, ca să poţi să îţi faci un cont în bancă, ai nevoie de un apartament. Adică… nu prea ai cum să te descurci! Până la urmă tot profesorul meu mi-a zis că pot să-mi fac contul pe adresa lui şi să îl schimb după aceea deci am fost la bancă să îmi fac contul. În perioada aceea nici nu vorbeam prea bine franceză şi am preferat să încerc în engleză. La prima bancă la care am ajuns, tipul la care am fost, credea că nu vorbesc franceza şi că nu înţeleg. Mi-a spus să mă duc la un alt ghişeu, după care, a revenit în două minute şi a întrebat-o pe funcţionara de-acolo: “Da’ românii ăştia, pot să-şi facă la banca noastră cont?” M-am întors şi i-am răspuns: “Cred că, da, se poate!” Mă rog, într-un final nu s-a putut, pentru că nu aveam paşaportul, aveam doar buletinul. Dar m-am dus la altă bancă, unde am vorbit în franceză. Am întrebat foarte frumos şi foarte politicos dacă pot să vorbesc în engleză şi dacă pot să îmi fac un cont. Mi s-a răspuns foarte serios că este de datoria mea să vorbesc în franceză, iar când le-am dat buletinul, s-au uitat la el de parcă era… antihrist, sau aşa ceva, doar pentru că era de România, cred. Până la urmă a fost O.K. şi, oricum, preconcepţiile astea trec…

Vorbeai mai devreme de perioada în care studiai mai puţin. Nu te-a tentat să treci la rock, la folk, unde ţi-ar fi fost mai uşor?

Tata mi-a propus să iau nişte lecţii cu Cristi Gram. Este un superchitarist, de care am fost impresionat, numai că nu m-a atras. Am făcut câteva lecţii, mi-a arătat câte ceva, după care, eu am încercat să studiez şi pe partea asta, dar nu prea aveam timp, pentru că mă ocupam mai mult de ale mele…

Tehnica este diferită…

Cu siguranţă tehnica este diferită. Cred că este mai greu pentru un chitarist de electrică să încerce să cânte pe o chitară clasică, decât este pentru un chitarist de clasic să cânte la chitară electrică. Dar concepţia asta că dacă poţi să cânţi la ghitară clasică foarte bine, poţi să cânţi şi la chitară electrică, mi se pare total greşită. Este ca şi cum ai spune că, dacă cineva joacă bine fotbal, poate să joace şi handbal. Este cu totul altceva, singurul punct comun ar fi că amândouă sunt sporturi de echipă jucate cu mingea.

Dintre marii chitarişti ai lumii, cine te-a cucerit, ca să zic aşa?

Mi-a plăcut foarte mult Julian Bream, dintre chitariştii mai vechi, iar dintre cei mai noi, să spunem, ar fi Carlo Marchione, Judicael Perroy, Gabriel Bianco. Am avut o perioadă în care îi studiam mai mult pe unul sau pe altul. În general, fiecare chitarist are un atu, un punct forte. Întotdeauna m-am gândit că aş vrea să am sunetul unuia, tehnica celuilalt şi să încerc să… De exemplu, este în ziua de astăzi unul, Aniello Desiderio, care are nişte degete, nu numai groase, dar şi imens de lungi. Are forţă, dar şi fineţe, pentru el chitara parcă este vioară…

Şi, în continuare?

Urmează să termin licenţa anul care vine, la Conservatorul din Paris…

Masteratul, tot acolo?

Încă nu sunt hotârât. Am mai multe gânduri. În principiu, mi-ar plăcea să continui cu acelaşi profesor, pentru că ne înţelegem foarte bine. Pe de altă parte, cred că ar fi mai bine să schimb, un pic, personajul. Mă gândeam, nu ştiu, eventual, să plec în Olanda, unde este un profesor foarte bun, sau în Germania, unde, părerea mea, sunt altfel de opţiuni.

Să înţeleg ca, deja, ai învăţat tot ce puteai învăţa de la profesorul tău.

Nu-i adevărat. Nici când am plecat din România, de la profesorul Liviu Georgescu, cu care am făcut zece ani, nu pot să spun că am învăţat tot ce era de învăţat. Încă de când am început să lucrăm, şi el mi-a spus că, după trei-patru ani, va trebui să îmi caut un alt profesor. În altă ordine de idei, mă gândeam să fac un site pentru chitară clasică, care să ofere foarte multe posibilităţi. Să-ţi poţi face un cont şi să ai acces la diferite secţiuni. De exemplu, lutierii de chitare, care îşi gasesc cam greu locul, să-şi poată face publicitate la instrumente. Adică ei să intre acolo, să posteze fotografii, să pună înregistrări şi în felul acesta să aibă un loc unde să-i găsească toată lumea. Pe de altă parte, să fie şi o secţiune pentru interpreţi. Şi în afară de asta, să existe şi un calendar în care să găsesti toate evenimentele şi festivalurile, în care să găseşti conerte şi alte manifestari. În felul ăsta, cred că, dacă ar fi foarte bine structurat, ar fi de mare ajutor. Văd că, pe facebook, mulţi încearcă să facă treaba asta, dar nu prea reuşesc… să-şi facă… reclamă.

Te vezi profesor?

Deja predau. Îmi place, dar îmi place mai mult să concertez. Anul acesta a fost primul an în care am predat la o şcoală de lângă Paris şi mi-a plăcut foarte mult. Chiar mă simţeam satisfăcut când vedeam cum progresează elevii.

Cum este să cânţi cu o orchestră mare, să ai în spate o adevărată uzină de sunete?

Eu am cântat o singură dată cu o orchestră de cameră, nu cu una simfonică, dar mi-a plăcut foarte mult. M-am simţit foarte bine atunci.

Şi dacă tot vorvim de concerte, îţi place mai mult live-ul sau să faci înregistrări?

Deocamdată îmi place mai mult să cânt live. Dar sunt şi studiouri în care poţi să…

Adică, eşti perfecţionist, îţi place să corectezi fiecare nuanţă?

Asta, da. Asta, da. Îmi place să fiu exigent cu ceea ce fac, în schimb, în concerte, nu prea încerc. Adică, pentru mine, scopul, idealul nu este să cânt fără greşeală. Important este să mă implic cât mai mult muzical şi, bine-nţeles, dacă reuşesc să şi cânt fără greşeală, nu este nicio problemă, dar nu-mi fac din asta un scop.

Bogdan Mihailescu 3.jpg

Mulţumesc pentru dialog.

Teodora Ionescu
3 septembrie 2014

Foto: din arhiva personală


Interviu cu MIHAI IORDACHE

Disciplina improvizaţiei

Mihai Iordache interviu.jpgSaxofonistul Mihai Iordache s-a născut la București în anul 1967. A devenit cunoscut mai întâi cântând în grupul de punk-rock Sarmalele Reci, iar din 2013 activează întrupa de rock alternativ, Kumm. Primul album în nume propriu a fost Friday (featuring Tom Smith) lansat în anul 2004. Componenţa era: Iordache saxofonalto, tenor şi bariton şi didgeridoo (instr. de suflat australian), Tom Smith trombon, Sorin Romanescu chitară, Vlaicu Golcea bas şi Vadim Tichişan la baterie. Toate piesele şi aranjamentele au fost scrise de Mihai, iar albumul a fost înregistrat în doar 3 ore. A beneficiat de o cronică valoroasă pe allmusicguide a chitaristului şi scriitorului Eugene Chadbourne. În 2005 a realizat alte două albume, primul în concert, The Lazy Prince, alături de Artur Balogh la chitară bas şi Ovidiu Condrea la tobe şi al doilea Dissipatin', în studio, în care personalitatea interpretării sale imprimă stilului funk valenţe pur româneşti. Pe Dissipatin' Iordache cântă la saxofon tenor, alto şi bariton, Cristian Soleanu la saxofon tenor, Marta Hristea este vocea pieselor Tu N'as Rien Vu A Schaerbeck şi Fig Tree, Sorin Romanescu şi Eugen Nuţescu cântă la chitară, Raul Kusak la clape, Vadim Tichişan la tobe şi Vlaicu Golcea este basistul şi producătorul albumului. Ultimele sale două albume, One Life Left (2012) şi Garden Beast (2013) au fost realizate de Fiver House Records, casa de discuri care-i aparţine şi care ajută confraţii de breaslă spre a străpunge hăţişul birocratic al industriei muzicale româneşti.

"Iordache a început să asculte jazz de abia în liceu, atunci când a făcut rost de o casetă pirat cu albumul Babylon by Bus al lui Bob Marley. Albumul respectiv era înregistrat pe o parte a casetei, cealaltă parte fiind ocupată cu un album al lui Charlie Parker, album care l-a făcut pe Iordache să se hotărască să devină saxofonist."

Mihai, înţeleg că tatăl tău te-a îndrumat spre muzicile “deştepte”…

Nu, lui îi plăceau tot felul de lucruri, dar nu m-a îndrumat neapărat spre ceva. Chiar pentru asta îi sunt foarte recunoscător: că nu m-a “canalizat” în mod special spre nimic, m-a lăsat să fac ce vreau.

O.K. dar faptul că în casă se asculta un anumit gen de muzică…

Da. Era interesant. Dar lucrurile care m-au influenţat ulterior, le-am descoperit mai mult de la prieteni. Într-adevăr, era jazz în casă, se putea asculta.

Numai jazz sau şi altceva?

Jazz şi funk şi disco, cam astea…

Şi cum ai început să cânţi?

Am început să cânt ca să devin popular în liceu. Asta a fost motivatia principală. Aveam prieteni care erau într-o trupă şi erau mult mai şmecheri decât mine. Atunci, ca să mă ridic la nivelul lor, am început şi eu să mă preocup de muzică.

De ce ai ales tocmai saxofonul?

Întâi am cântat la altceva, dar trec sub tăcere. Pe urmă am luat saxofonul, pentru că îmi plăceau cel mai mult saxofoniştii. Începusem să ascult muzică la care saxofonul era foarte important. De exemplu, Charlie Parker.

Să înţeleg că eşti autodidact…

Nu sunt chiar autodidact. Am făcut o perioadă saxofon cu Garbis Dedeian. Am luat şi nişte lecţii de improvizaţie la Şcoala Populară de Artă, secţia muzică uşoară şi jazz, cu Marius Popp (care mi-a arătat nişte chestii foarte interesante), pe la sfârşitul anilor ’80, după care mi-am cumpărat nişte cărţi americane. Cam asta a fost educaţia mea. Am lucrat cu doi dintre jazzmanii din România, dar n-am mers până la capăt cu niciunul dintre ei. La început de tot, până să-l cunosc pe Garbis Dedeian şi pe Marius Popp, am avut nişte discuţii foarte informale (la masă) cu Nicolas Simion, care mi-a explicat nişte chestii despre bebop.

Şi totuşi, practic, debutul tău a fost alături de o trupă rock…

Dar tot timpul am cântat şi în trupe de jazz. Însă erau atât de obscure încât, într-adevăr, lumea mă ştie de la Sarmalele Reci şi Timpuri Noi. Trupa Sarmalele Reci avea şi ea o “încarnare” de jazz-fusion, la un moment dat.

Tu le-ai dat tenta asta?

Era mai mult amprenta lui Zoli. El era, pe atunci, unul dintre cei mai promiţători pianişti de jazz din România. Mergea pe linia Chick Corea. A luat şi un premiu la un Festival de jazz, împreună cu Sorin Romanescu. La Sarmalele Reci fiind trei oameni în trupă care cântau şi jazz, am contribuit şi eu la o variantă mai spre jazz, la un cu totul alt repertoriu, piese fără voce.

Dintre întâlnirile cu muzicienii de jazz din România, care te-a marcat cel mai mult?

Cel mai tare m-a marcat întâlnirea cu Uţu Pascu şi cu Tavi Scurtu (care au şi cântat mult timp împreună) iar un timp după asta, întâlnirea cu Toni Kühn. Sunt foarte fericit şi foarte onorat că vrea să cânte cu mine şi că a acceptat invitaţia mea. În acelaşi timp, după nişte ani, faptul că m-am întâlnit cu Sebastian Burneci şi cu Florian Radu. Ei m-au învăţat foarte mult despre disciplina cântatului în ansamblu, fiind muzicieni de big band. Bineînţeles, am învăţat şi de la Dan Alex Mitrofan, chitaristul nostru… Nu, n-am alţi eroi în jazzul românesc. Este vorba despre oamenii cu care cânt şi se pare că acuma cânt exact cu cine mi-aş fi dorit să cânt.

Paranteză: ai vorbit de disciplină. O întrebare de necunoscător: care este limita între disciplina de grup şi improvizaţie. Cu alte cuvinte, cum ştii să te opreşti din improvizaţie?

Este o disciplină peste tot, adică în momentul în care improvizezi, tot eşti supus unei discipline. Una autoimpusă, dar este şi ea o disciplină. Că tot mă întrebai de muzicienii mai bătrâni, un tip pe care îl consider mentor, deşi nu l-am cunoscut niciodată, este pianistul şi compozitorul Sun Ra, care cânta o muzică foarte dementă, dar se baza pe foarte multă disciplină. El spunea că nu există libertate fără responsabilitate. Aşa este şi într-o trupă.

Revin. Ai fost pe scenă cu Harry Tavitian, cu Lucian Ban

Harry Tavitian mi-a arătat nişte lucruri, mai mult despre viaţa de muzician, decât despre muzică în sine. Este un om pe care îl respect foarte mult, dar suntem pe planete destul de diferite, muzical vorbind. Într-adevăr, cu el am avut primul concert plătit din viaţa mea, am fost pentru prima oară într-un turneu. Sunt, însă, nişte lucruri pe car nu ai cum să le înveţi decât făcându-le. Din punctul ăsta de vedere, să-i zicem filosofic, Harry a fost un fel de mentor pentru mine, într-o perioadă foarte tânără. Cu numele mari… Numele mari devin nume mari pe nişte criterii care nu întotdeauna sunt şi cele reale. Mie mi se pare că în momentul ăsta cânt cu nume mari ale jazz-ului. Faptul că unii dintre ei nu sunt atât de cunoscuţi publicului larg, este pentru că nu fac parte din combinaţii… cum să spun… aranjamente, cunoştinţe, deal-uri în care nu se bagă. Şi nici eu nu vreau să mă bag. Altfel, uite, de exemplu, Sebastian Burneci cântă cu Bucharest Jazz Orchestra. O chestie care mie mi se pare foarte tare, dar de care nu ştie foarte multă lume.

Deci, cum vezi starea actuală a jazzului, aici, la noi?

Jazz-ul este la un maxim de dezvoltare… Glumesc! Nu, chiar nu ştiu ce să-ţi spun. În general, ceea ce mi se pare că se întâmplă, este încercarea asta de federalizare, de împrietenire, totuşi. Asta în ciuda faptului că suntem foarte diferiţi (prin natura muzicii pe care o cântăm) şi foarte individualişti. Văd că în curând o să avem o asociaţie, în care voi fi şi eu. Avem deja o revistă de jazz. Asta mi se pare cel mai important: avem revista JAZZ COMPAS, vom avea o asociaţie… Spre deosebire de alte bresle, cum ar fi pictorii, scriitorii sau alţii asemenea, noi nu aveam un astfel de organism, iar ăsta poate fi un început.

Lucian Ban spunea că în România jazul ar avea nevoie de un festival reprezentativ. Sunt la Gărâna, la Sibiu, de exemplu, sunt şi prin alte locuri, dar nu există un pol care să strângă mai toate numele importante din ţară, în primul rând.

Dacă el se gândeşte că acest pol poate fi Bucharest Jazz Festival, eu îi urez foarte mult succes. Mi s-ar părea normal să fie un festival mare în Capitală. Deja, de când se ocupă el, avem un festival mare în Capitală.

Mai nou ai şi o casă de discuri…Fiver House Records

Da, de vreo patru-cinci ani, deja, este o chestie pe care o fac de drag. Deocamdată nu suntem pe profit, cum se zice, şi nici nu ştiu dacă o să fim prea curând, dar, pentru mine, este o ocazie să ajut (vai, cum sună asta!) nu, să promovez nişte oameni în care eu cred din punct de vedere muzical. Am scos cele două albume ale lui Sebastian Spanache Trio. Am scos discurile mele, normal! Dacă n-aş crede în mine, n-ar fi foarte O.K. Albumul de care mă bucur cel mai mult în ultima lună este albumul SECRET LOVER al Anei-Cristina Leonte. Mi se pare o reuşită din toate punctele de vedere.

Îi ajuţi şi instrumental?

Nu. Era gata-gata să cânt cu saxofonul la Ana-Cristina Leonte, dar, pentru că a trebuit să plec în Italia, a găsit un saxofonist care s-a potrivit mult mai bine, pe Alex Munteanu. În rest, îi ajut din punct de vedere birocratic, asta este tot ce fac eu. La unele discuri (albumul Ana-Cristina Leonte şi ale mele) coperţile sunt făcute de fiica mea. Nu avem puterea pe care o aveau casele de discuri în trecut. Suntem ca un fel de chestie care funcţionează împreună cu artiştii, ca un fel de cooperativă. N-avem putere financiară. Pur şi simplu, am eu disponibilitatea de a rezolva chestiuni legale pentru ei.

Ai refuzat oferte ale colegilor?

Nu direct. Nu i-am mai sunat. Am fost român. Am făcut şi eu ceea ce urăsc cel mai mult la alţii: le-am spus că mă mai gândesc…

Care sunt criteriile după care îi alegi?

Gusturile personale, nimic altceva.

În concluzie, ce i-ar trebui jazului românesc în momentul ăsta?

Este o întrebare grea. Dacă te referi la casele de discuri, mai multă distribuţie. În general, mai multă expunere. Mai multe festivaluri ca ăsta (Bucharest Jazz Festival n.r.), mai multe cluburi care să promoveze muzica de jazz sau altă muzică mai puţin comercială, dar care să nu fie privite ca nişte locuri unde se vinde bere şi atât. Să fie privite ca nişte locuri în care se face cultură. Nu cred că ar fi nevoie de un sprijin de la stat (ca în Franţa socialistă de pe vremea lui Mitterand) dar, măcar nişte scutiri de impozite pentru cei care îşi asumă riscul de a programa muzică mai puţin comercială în localurile lor. La noi şi discotecile şi locurile unde se cântă jazz sunt privite la fel din punctul ăsta de vedere şi, poate, că nu-i normal. Deci promovare şi un pic de sprijin, la fel ca pentru alte meserii artistice.

Teodora IONESCU
2 iulie 2014

Foto Mihai Iordache: Iulian Ignat

 fiver house records.jpg

Foto colaj Fiver House Records:

Kumm - Far From telescopes 2009 / Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere 2014 / Eugen Nuţescu - Moon Museum 2013 / Iordache - One Life Left 2012

Ana-Cristina Leonte - Secret Lover 2014 / Accord vibes - Just Musette (Music by Richard Galliano) 2014 / Sebastian Spanache Trio - Humanized 2013 / Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence 2014 / Iordache - Garden Beast 2013


Interviu cu JOHN SCOFIELD

Time After Time

John Scofield interviu 1.jpg

Incontestabil, prin virtuozitate şi versatilitate, John Scofield este unul dintre cei mai importanţi chitarişti a Jazz-ului contemporan şi o legendă a culturii Pop prin sutele de colaborări, atât discografice cât şi de concert, cu muzicieni precum Miles Davis, McCoy Tyner, Charles Mingus, Dr. John, Pat Metheny, Aaron Neville, Mavis Staples, Herbie Hancock, Terumasa Hino, Billy Cobham, etc, etc. Din anii ’70, când şi-a abandonat studiile la Berklee în favoarea proiectelor cu Chet Baker, Gerry Mulligan şi George Duke, Scofield a jalonat constant la nivel de top istoria Jazz-ului. Ca atare, şansa unui dialog în exclusivitate cu marele chitarist, prezent zilele trecute la Bucharest Jazz Fest, nu putea fi ratată şi pentru ea trebuie să îi mulţumim lui Lucian Ban, curatorul festivalului.

40 de ani pe drumuri… ce te face să continui? Ce te mai împinge să mergi în turnee şi să cânţi în locuri îndepărtate de familia ta?

Păi, ador să cânt şi ăsta e modul în care pot să fac asta. Nu poţi sta acasă şi cânta muzică creativă. Ca să poţi cânta Jazz la o scară internaţională trebuie să călătoreşti, să mergi în turnee. Sunt norocos că am posibilitatea să merg undeva unde oamenii vor să ne angajeze şi să ne plătească bine trupa ca să le cântăm… mergem în turnee, facem material nou, turneul ne menţine într-o stare fresh... dacă tot ce faci e să stai acasă şi să cânţi în localitatea ta, totul se reduce la o scară mult mai mică. Asta se aplică la orice oraş, fie că e vorba chiar de Bucureşti sau de New York. Cântând doar acolo, audienţa rămâne mică şi se plictiseşte de tine, vrând mereu ceva nou, aşa că trebuie să mergi în turnee.

O întrebare personală. Anii ‘70… ai avut de ales între a fi un cântăreţ de Prog-Rock sau unul de tip “Summer of Love”. Ai ales să îţi dedici viaţa muzicii de Jazz. De ce?

Îmi place Jazz-ul! Îmi plac şi Rock-ul şi Blues-ul, mai ales B. B. King şi ceilalţi ca el, care au legătură cu Jazz-ul dar… chiar iubesc muzica Jazz, ăsta e motivul.

În legătură cu întrebarea de mai sus, cum ai ajuns să faci parte din proiectul Phil Lesh [ex Grateful Dead – n.r.]?

M-a sunat Phil şi m-a rugat să cânt cu el. Nu a fost chiar în anii '90, mai degrabă prin 2002 sau 2003… m-a sunat pentru că auzise cum cântam şi m-a invitat să vin să cânt cu el. Aşa că acum, din când în când, mă duc să cânt cu Phil!

Cu o carieră împlinită în spatele tău, nu mai ai nimic de dovedit nimănui. În concertele tale actuale, care e proporţia dintre cât improvizezi pe scenă şi cât din ce cânţi a fost repetat înainte cu toată trupa?

Asta e o întrebare bună. Nu trebuie să mai dovedesc nimic, dar eu simt că trebuie să dovedesc în fiecare zi că pot cânta la un nivel calitativ ridicat şi încă interesant pentru public. În unele zile nu iese atât de bine şi mă gândesc “Ah, aş putea fi mai bun!” iar după aceea mă ridic şi mă gândesc “Acum sunt OK”, dar în următoarea zi îţi zici din nou că nu eşti destul de bun… e o luptă care decurge în fiecare zi. Cred că dacă te gândeşti că nu ai nimic de dovedit începi să cânţi mai prost. E nevoie de mult efort. Nu sunt un geniu, aşa că trebuie să lucrez. Cât despre improvizaţie… noi avem structura de bază a cântecelor, care sunt destul de uşoare pentru trupa mea (Uberjam, cea cu care am cântat şi ieri seară), iar pe această structură căutăm tot timpul moduri noi de a improviza. Nu numai cu ceea ce cânt eu la chitară, dar cu toată trupa: încercăm să schimbăm starea cântecului sau dinamica trupei, chestii de genul ăsta. Improvizaţia e esenţială. Fără improvizaţie, muzica e moartă. E ca şi o conversaţie care doar se repetă.

Deci formula Uberjam de aseară a fost cu Andy Hess chitară bas, Avi Bortnick chitară şi Samples, iar la baterie este ...

Terence Higgins.

De ce ai rămas atâţia ani fidel brand-ului Ibanez? Chitara ta “signature” (JSM100) e bazată pe Ibanez AS200…

Iubesc chitara asta. De fapt, ieri seară am cântat la un vechi Ibanez Telecaster, nu la cel la care cânt în mod normal, dar Ibanez-ul la care cânt de mulţi ani e o chitară foarte bună, ca un 335 Gibson, cam acelaşi stil dar puţin diferit. Pur şi simplu m-am obişnuit cu ea şi cred că e un instrument foarte bun.

Acum puţină istorie personală… cum ai descrie influenţa lui Charles Mingus asupra viziunii tale muzicale?

Am fost tot timpul un fan înrăit al lui Charles Mingus. A fost foarte important în Jazz, cu contribuţia lui ca şi compozitor, basist şi lider de trupă. Am fost norocos să înregistrez cu el o dată, şi îl cunoscusem chiar în ziua aia. După… s-a îmbolnăvit şi a încetat din viaţă. Îmi doresc să fi avut posibilitatea să cânt mai mult alături de el.

Aceeaşi întrebare, dar de data asta despre influenţa lui Steve Swallow asupra ta.

Cu Steve Swallow e diferit! Ne-am întâlnit când eu aveam vreo 22 de ani iar el venise pentru scurt timp să predea la Berklee College of Music. Nu mai eram student acolo, doar trăiam în Boston. Am cântat împreună. Eu eram un fan foarte mare al lui, fiindcă îl auzisem cum performa în cvartetul lui Gary Burton, şi am adorat cum cânta. Şi lui îi plăcea cum cântam eu. A devenit mentorul meu. Încă este cel mai bun prieten al meu şi m-a ajutat atât de mult pe parcursul anilor… nu îmi pot imagina viaţa fără el, e o persoană minunată. A fost cea mai mare influenţă pentru mine, când vorbim de oamenii experimentaţi care cântă Jazz. Mi-a arătat cum să fiu, cum să trăiesc.

Cum defineşti prezenţa groove-ului la un cântăreţ de bass?

Cred că e acelaşi lucru pentru toate instrumentele. Să ai timp bun, ritm bun, e important pentru fiecare instrument, nu numai pentru bass, dar şi pentru tobe, chitară, pian… tot. Nu sunt sigur de ceea ce este groove-ul de fapt, în afară de menţinerea propriei poziţii în muzică, dar există un sentiment special pe care îl poţi aduce în ritmul combinat cu notele muzicale şi cu modul în care notele sunt cântate. Lucrurile astea pot face muzica să “danseze” puţin… e foarte greu de explicat în cuvinte. Dar când auzi pe cineva cântând, poţi să spui “oh, groove-ul lui e incredibil”.

Iar Steve are groove-ul ăsta…

Da, bass-ul ăla e incredibil. Are un groove şi toate cele, dar, de asemenea, toţi oamenii ăştia, ei ascultă ce se întâmplă, nu se gândesc numai la ceea ce trebuie ei să cânte. Fac muzica să se potrivească cu tot grupul. Ăsta e cel mai important lucru, sau unul din ele.

Unul din proiectele noastre preferate este “Bass Desires”. Ne poţi spune mai multe despre cum s-a născut acest proiect cu Frisell, Erskine şi Johnson? Cum a fost să lucrezi cu Bill [Frisell - n.r.]?

Asta s-a întâmplat demult. Mark Johnson a vrut să facă o trupă cu mine şi cu Bill Frisell. Toţi trăiam în New York, aşa că am repetat puţin, am avut nişte cântări mici. Eram toţi “pe acolo”, nici unul din noi nu era aşa ocupat cum suntem azi. Mark a făcut rost de o zi de înregistrat în studio la ECM şi am înregistrat un CD. Când CD-ul a ieşit, am primit multă atenţie. Presupun că unul din motive a fost că eram eu şi Frisell cântând împreună. După care am început să cântam pe la festivaluri, dar nu puteam să cântăm împreună atăt de mult pentru că şi Bill şi eu eram liderii altor trupe. Construind asta, nu am muncit aşa mult, dar pentru mine a fost o experienţă superbă să cânt cu aceşti trei muzicieni. Am devenit buni prieteni, şi toţi sunt foarte buni. Am învăţat foarte multe de la Bill Frisell în ceea ce priveşte chitara; e special în privinţa asta, are un sound unic.

Suntem clar interesaţi şi de nişte detalii în ceea ce priveşte cooperarea cu Miles Davis…

E idolul meu. Am avut ocazia să cânt cu el. Am ajuns să îl cunosc, şi asta a fost fantastic, pentru că e frumos în Jazz să fii fanul cuiva şi după aceea să întâlneşti persoana respectivă şi să cânţi cu ea. Mi-a dat foarte multă încredere în mine.

Cum ai defini cariera ta în anii 90? “Time on my hands” cu Lovano, Haden, DeJohnette la Blue Note, apoi o perioadă orientată mai mult spre Soul şi Funk, apoi proiectele avantgardiste cu Medeski… foarte haotic. Poţi elabora în ceea ce priveşte anii aceştia din perspectiva evoluţiei muzicii tale?

Iubesc toate proiectele pe care le-am făcut. Faptul că am cântat cu oamenii aceştia, că am putut crea muzică cu ei… am avut noroc să am un contract cu casa de discuri unde am avut dreptul să investesc bani în a îi suna pe tipii aceştia şi a îi chema să repetăm şi să scoatem o înregistrare. Altfel, ei ar spune “Da”, apoi împreună ne-am duce să cântăm în localuri… colaborarea cu Lovano, Haden şi DeJohnette a fost o experienţă grozavă, iar lucrurile pe care le-am făcut cu Medeski, Martin & Wood… i-am întâlnit, eram un fan de-al lor, şi am înregistrat o melodie cu ei. Am înregistrat mai multe lucruri de atunci. Tot ce pot să zic e că aceste proiecte îmi sunt foarte dragi. Cred că în muzica pe care o cânt, colaborarea e atât de importantă… totul depinde de cât de bine cântă grupul când e adunat, iar pentru mine asta e esenţial. Nu pot cânta singur. Doar să cânt la chitară… da, e OK, dar ceea ce dă viaţă muzicii e colaborarea.

Eşti profesor la New York University, în departamentul de Jazz… de ce ai simţit nevoia să predai şi ce anume predai?

Păi, în primul rând, nu predau aşa de mult pentru că nu prea cred în treaba asta. Muzicienii tineri se gândesc “Dacă învăţ de la proful ăsta sau de la proful celălalt mă va ajuta”, dar de fapt e vorba de munca pe care trebuie să o depună fiecare pentru a învăţa muzică. Eu a trebuit să fac acelaşi lucru, adică să studiez din greu. Să fiu profesor e frumos, dar materialul e acolo: tot trebuie să înveţi despre armonie, iar la Jazz trebuie să asculţi melodii şi să le copiezi, să le înveţi după ureche. Asta le zic şi studenţilor mei. Într-un fel e frustrant pentru ei, fiindcă ei zic “Ce, asta este tot ceea ce trebuie să fac?”, dar da, asta e tot ce trebuie să faci. Însă la New York University predau şapte zile pe semestru, asta înseamnă că, o dată la 3 luni, mă duc acolo şi predau şapte zile. Nu predau elevilor în mod privat, predau doar un curs mic, unde ascultăm muzică şi, în mare, cântăm melodiile mele. Eu trebuie doar să cânt. Ei mă întreabă lucruri iar eu zic “Oh… nu ştiu” [râde – n.r.].

În ultimii ani (începând cu “Piety Street”) ai fost mai mult atras de rădăcinile Jazz-ului… Blues, Gospel, a.s.o. De ce această întoarcere în timp după ce ai cochetat aşa de mult cu avangardismul?

Nu ştiu… sunt doar un fan al muzicii. Iubesc faptul că o mare parte din muzica asta s-a format datorită elementelor tradiţionale. Pur şi simplu îmi plac cântecele. Pare că atunci când muzica e destul de simplă, poţi aduce elemente noi la ea. Cred că una din problemele cântăreţilor tineri e că scriu muzică care e foarte complicată, dar pentru care e imposibil să evolueze şi să se îndrepte în vreo direcţie. Trebuie doar să cânţi melodia şi gata. Multe din formele din “Piety Street” sunt simple, însă oamenii nu realizează că asta se întâmplă deoarece poţi face orice acolo, şi poţi cânta muzica propriului subconştient, care pentru mine este cea mai interesantă din toate.

Ce crezi de Jimi Hendrix? De ce e cel mai bun chitarist din lume?

Nu am zis niciodată că e cel mai bun chitarist din lume…

Asta se deduce din multe reviste...

Jimi Hendrix a fost aşa de special pentru că, în acel moment, toate aceste stiluri diferite s-au unit în el, aşa că a fost un moment foarte special în istorie. A fost vârful, a fost grozav. Cred că toată lumea a fost influenţată de el şi se afla într-una din situaţiile în care a inventat un stil incredibil, care era o combinaţie de stiluri, plus că era un showman, era energic şi toată lumea zicea “Wow, tipul ăsta e nebun (într-un sens bun)”. Se îmbrăca cu haine neobişnuite, îşi dădea foc la chitară, simula un act sexual cu chitara… era incredibil, tuturor le plăcea asta. Toate aceste elemente combinate l-au făcut special, iar mie chiar îmi plăcea cum cânta atunci. Era fantastic. Poţi să te uiţi şi să zici “Asta e Curtis Mayfield, asta e Albert King…”, apoi a luat modul psihedelic în care cânta Jeff Beck şi l-a folosit şi el… dar el a făcut asta într-un mod care era foarte cool. Apoi a murit. Aşa s-a întâmplat... cu Jaco Pastorius, Hendrix… sau Charlie Parker. Au murit de tineri, chiar atunci când stilul lor abia începuse. Aş fi fost foarte încântat să văd ce ar fi făcut dacă ar fi avut mult mai mult timp la dispoziţie.

Câteva cuvinte pentru fanii ‘Artasunetelor.ro’…

Hei! Mă bucur că vă place acest tip de muzică, e foarte frumos că există un site dedicat acestui tip de muzică… şi mult noroc! Pentru cei care sunteţi muzicieni, repetaţi din greu!

John Scofield interview 2.jpg

Mulţumim!

Interviu de Ioan Big şi Radu Lupaşcu
07 iulie 2014, Bucureşti

Foto: Marius Burcuş


Interviu cu Eluveitie (Merlin Sutter)

Eluveitie.jpg

Revenind în România ca şi cap de afiş, Eluveitie vor concerta la ARTmania,pe 9 august 2014, în Sibiu. Mult-aşteptata întoarcere a trupei de folk metal, a căror fanbase este în creştere, sunt pe cale să îşi lanseze noul album, Origins, şi sunt pe cât de energici pe atât de nerăbdători să revină în România şi să cânte. Fiind una din trupele nu foarte bătrâne, Eluveitie s-au făcut cunoscuţi prin muzica lor unică, un folk metal ce poate fi încadrat în foarte multe categorii şi totuşi care nu poate aparţine vreunuia în mod fidel. Dar puteţi afla mai multe din interviul cu toboşarul trupei, Merlin Sutter...

În primul rând, suntem foarte încântaţi că v-aţi decis să reveniţi în România. Ne puteţi da vreun indiciu în legătură cu ce veţi cânta în concert?

Merlin Sutter: Suntem foarte entuziaşti în legătură cu revenirea noastră în România! De fiecare dată când am cântat aici am avut un concert foarte bun, aşa că ne aşteptăm ca de data asta să se întâmple la fel... concertul din Sibiu este, de fapt, primul pe care îl vom avea după lansarea albumului „Origins”, aşa că un indiciu pe care vi-l pot da este faptul că vom prezenta nişte piese noi pe scenă.

Enciclopediile şi presa au definit trupa Eluveitie prin mai multe cuvinte: Gothenburg death metal, folk metal, melodic epic rock, ‘pagan’ metal etc. Poate ei nu pot exact să… găsească o anume categorie. Am fi încântaţi dacă aţi împărtăşi cu cititorii noştri puţin din filozofia muzicală şi opiniile personale în legătură cu poziţia trupei în contextul general al muzicii rock.

Merlin: Simplu şi la obiect: folk metal! Poate părea greu să ni se atribuie o anumită categorie, însă, în mod sincer, nu ne îngrijorăm prea mult din cauza asta. De aceea rămânem la termenul de folk metal, care descrie în mod fidel ceea ce însemnăm noi: implementarea egală a metal-ului fără compromisuri şi muzică folk 100% autentică.

Aţi trecut prin foarte multe schimbări ca trupă (mă refer la membri) de la începutul Eluveitie şi până acum, ultima “adăugare” fiind (după câte ştiu eu) Nicole Ansperger ca violonist. Cum vă simţiţi în legătură cu aceste schimbări? Credeţi că Eluveitie de acum a evoluat în bine în anumite sau toate direcţiile? Au ajutat aceste schimbări la acest lucru?

Merlin: Din perspectiva noastră, Eluveitie a fost întotdeauna mult mai mult decât suma membrilor săi. Bineînţeles că fiecare membru şi-a lăsat amprenta, însă face parte din natura trupei (chiar de la începuturile ei) ca Eluveitie să continue să îşi urmeze drumul în ciuda oricărei schimbări de line-up. Aceste schimbări ne dau o formă, însă nu ne dau peste cap. Bineînţeles că dacă Chrigel s-ar decide să iasă din trupă ar fi altceva;) în orice caz, pot zice că deşi până acum nici un membru (sau despărţirea de unul din ei) nu ne-a influenţat muzica într-un mod rău, văd adăugirile ca pe un pas în sens pozitiv – o perspectivă nouă venită în trupă!

Chrigel Glanzmann, cum te simţi în calitate de lider şi de cel mai vechi membru al acestei trupe? Ţi s-au părut formarea şi menţinerea ei ceva greu de făcut, sau s-au desfăşurat toate lucrurile de la sine? Spune-ne mai multe despre cum este să fii liderul Eluveitie.

Merlin: Pentru că Chrigel este încă prins în ultimele retuşuri ce trebuie făcute la artwork-ul albumului, mi-am permis să răspund eu la acest interviu, aşa că nu pot spune prea multe despre cum e să fii cel mai vechi membru;) însă pot spune că responsabilitatea lui Chrigel este pe partea creativă în mare – şi chiar dacă nu mă pot pronunţa în legătură cu cât de greu îi este, eu îi port un imens respect. Fără Chrigel nu ar fi Eluveitie, şi asta este deja o responsabilitate mare, însă uitându-mă la rezultate, îmi pot imagina că este şi una foarte frumoasă. Când vine vorba de a “menţine totul laolată”, aş face referinţă la întrebare de mai sus în legătură cu schimbările în trupă. Este foarte multă muncă de făcut într-o trupă ca a noastră, şi ne împărţim o parte din ea între noi (membrii trupei), în timp ce cealaltă parte e supravegheată de echipa din jurul nostru (cum ar fi manager-ul nostru, Oliver, sau booking agent-ul, Mike). În esenţă, Eluveitie are o dinamică puternică proprie, şi chiar dacă sună mai simplu decât este de fapt, treaba chiar se “desfăşoară de la sine” într-un fel.

De la Ven, care trebuia să fie un proiect solo şi care s-a lansat în 2003 şi până acum, cum simt membrii trupei Eluveitie că aceasta a evoluat în materie de muzică (compoziţie, evoluţia abilităţilor tehnice, implicarea în evoluţia trupei ş.a.m.d)?

Merlin: Chiar dacă cred că am stat timpul în parametrii esenţei Eluveitie, fără să facem nici un fel de compromis, am evoluat imens – toţi membrii au plecat de la a fi începător (Anna a intrat în trupă la 16 ani, iar eu la 18) până au ajuns la a fi profesionişti ce merg în turnee, iar sutele de concerte pe care le-am susţinut au ajutat să ne formăm şi mai mult şi bine. Cred că avem aceeaşi intenţie muzicală, însă avem acum un nou set de abilităţi şi posibilităţi faţă de cum era pe vremea “Ven”.

O mare parte din versuri sunt scrise în galică, şi multe nume au inspiraţie celtică (chiar şi Eluveitie). Având în vedere că trupa foloseşte mult simboluri şi instrumente aparţinând de folk în muzica pe care o cântă, cum simţiţi legătura dintre voi înşivă şi poveştile despre care cântaţi?

Merlin: Fiecare din noi are propria perspectivă asupra acestui lucru, de aceea este greu să rezum totul la o singură propoziţie. Chrigel este însă cel mai implicat în acest sens, iar perspectiva lui sigur reprezintă o portretizează pe cea a trupei cel mai fidel. De fapt, întrebarea asta m-a făcut să mă gândesc la ce a spus Chrigel în “the book of Origins”, o cărticică bonus care vine cu ediţia specială a albumului. Acolo, Chrigel discută despre atenţia acordată culturii galice, de la tradiţii la mitologie, în “Origins”: “Personal, cred că nimic nu dispare sau pleacă fără să lase vreo urmă. Şi, într-adevăr, câteva din subiectele despre care cântecele noastre povestesc, şi-au lăsat amprenta până în prezent – fie ele sub numele unor oraşe sau a altor locuri, au ajuns să fie eponimice, fie prin limbă sau cultură.”

Ce credeţi că înţeleg fanii din muzică dacă nu au curiozitatea să caute ce înseamnă cuvintele în galică etc.?

Merlin: Cred că lucrul ăsta este prin definiţie un lucru personal, drept pentru care e greu să îl pui în cuvinte. Este, în acelaşi timp, ceea ce iubesc la Eluveitie cel mai mult: pentru mine, muzica noastră exprimă ceea ce simţi când o asculţi. Combinaţia de metal şi folk are acea dinamică foarte specială care, pentru mine, are capacitatea de a transmite o cantitate intensă de energie. Personal, spun că sper că este la fel şi pentru fanii noştri, adică indiferent de conţinutul versurilor, un mesaj personal este livrat prin suma tuturor părţilor (unui cântec).

Helvetios este, până acum, albumul care a fost format exclusiv din cântece nemaiauzite până atunci. De ce credeţi că a fost cel mai bine primit?

Merlin: E greu de spus! Dar trebuie să recunosc că, deşi apreciem, bineînţeles, recenziile bune şi iubim să vedem ceea ce cred fanii noştri în legătură cu muzica noastră, nu e ceva la care ne gândim foarte mult (în cazul meu, mai deloc). Ca muzicieni perspectiva e diferită pentru noi, facem acelaşi lucru pe care l-am făcut timp de ani de zile. Este o evoluţie continuă şi pentru noi bineînţeles că ultimele lucruri scoase sunt “cele mai bune” – până la urmă este munca pe care am terminat-o după un efort foarte mare.

Playlist-ul următorului şi mult-aşteptatului album Origins este deja postat pe blog. Ce va fi diferit faţă de muzica lansată anterior şi la ce ar trebui să se aştepte fanii de la el?

Merlin: Totul este diferit, dar, în acelaşi timp, nimic nu s-a schimbat – vezi răspunsul de mai sus;) pentru mine, “Origins” este un pas uriaş în evoluţia Eluveitie – cred că am crescut imens, şi vreo două sute de concerte şi-au avut şi ele rolul în ceea ce priveşte influenţa muzicii noastre. Avem o temă lirică fascinantă şi membrii noi talentaţi. În acelaşi timp, “Origins” este 100% Eluveitie: nu ar trebui să fie multe surprize în termeni muzicali, însă fiecare minut din muzică ar trebui să fie o nouă descoperire demnă de multe replay-uri.

Ne puteţi da nişte detalii despre cum s-a născut conceptul EluTV?

Merlin: Ne place să facem cât mai mult noi înşine – începând cu muzica si artwork-ul, care e făcut în mare parte de Chrigel, până la restul aspectelor unei trupe funcţionale. Am vrut tot timpul să ne mărim efortul depus pe partea video, pentru a le da fanilor oportunitatea să vadă ce se întâmplă “în culise”. De asta s-a născut EluTV! Avem multe planuri pentru asta în viitor, şi sperăm să le putem oferi fanilor informaţii pe care nu le-ar putea obţine altfel.

Cum vă simţiţi în legătură cu fanbase-ul Eluveitie, care a susţinut trupa şi a crescut în tot acest timp? Vă aşteptaţi la un asemenea succes în Europa, dar şi în afara ei?

Merlin: Suntem şi am fost întotdeauna impresionaţi de susţinerea fanilor noştri şi de viteza cu care aceştia par să devină din ce în ce mai mulţi. Pare că oriunde am merge, găsim nişte fani cărora le place muzica noastră – prin toată Europa şi America de Nord, până în America de Sud şi chiar Asia. Nu avem aşteptări în legătură cu cantitatea de succes pe care o vom avea în vreo locaţie specifică – pur şi simplu ne place când suntem invitaţi în ţări de pe tot globul, şi suntem fericiţi să întâlnim o mulţime energică când ajungem.

Are fiecare membru un cântec sau o compoziţie preferată din ceea ce a scos Eluveitie, şi dacă răspunsul e “da”, care anume şi de ce?

Merlin: Sigur are fiecare, şi dacă ei seamănă chiar şi numai puţin cu mine, se schimbă în mod constant;) dar pot vorbi doar în nume propriu: ca pentru mulţi fani, “Inis Mona” este unul din cele mai puternice cântece Eluveitie dintotdeauna, şi chiar şi după ce am cântat-o live de o sută de ori încă mă încântă foarte mult. În afară de asta, pentru moment favoritul meu este “King”, care este foarte plăcut de cântat, şi pe care abia aştept să îl cânt şi în Sibiu.

Care au fost inspiraţiile voastre (în afară de folk) până acum? Este vreo trupă sau muzician care v-a influenţat vizibil în propria muncă?

Merlin: Cred că vorbesc pentru toţi când spun că vrem pur şi simplu să cântăm din inimă, la capacitatea noastră maximă. Asta face Eluveitie ceea ce este în studio şi, probabil mai mult, pe scenă. Influenţele se schimbă şi, mai ales cu 8 membri în trupă, prea multe pentru a putea fi numărate şi prea personale pentru a putea fi puse într-un context sensibil.

Etruscă, gală… limbi ale trecutului. Care e importanţa cultivării propriilor rădăcini în propria muzică? Cum vedeţi viitorul rock-ului într-un context techno-rave dominat de muzică făcută pe comutere?

Merlin: Păi importanţa cultivării propriilor rădăcini este evident destul de ridicată – asta înseamnă Eluveitie. Nu avem, ca trupă, o viziune asupra viitorului rock-ului, altor stiluri de muzică sau orice de genul… facem ce facem, şi ceea ce vom continua să facem. Personal, îmi plac toate tipurile de muzică, şi nu am nici o îndoială că muzica rock, la fel ca şi cea electronică, va continua să evolueze de-a lungul timpului şi va avea parte de multe imbunătăţiri.

…şi nu în ultimul rând, aveţi vreun mesaj pentru fanii care vă aşteaptă la Sibiu în concert?

Efectiv abia aşteptăm să ne îmbarcăm în avion şi să zburăm înapoi înspre România – fiecare din noi îşi aduce aminte de ultimul concert pe care l-am susţinut (cu Sabaton atunci) foarte bine, şi abia aşteptăm să cântăm lucruri noi la festivalul Artmania, împreună cu voi. Ne vedem la Sibiu!

Silvia Big
20 iunie 2014


Interviu cu IAN ANDERSON

Mr. Tull’s Imaginarium

Ian Anderson in piscina.jpgIan Anderson este cu siguranţă bine cunoscut lumii muzicale din România, atât datorită expresiei vocale unice cât şi graţie unei atitudini pozitive, pline de spirit, favorabile construcţiei muzicale a celebrei trupe Jethro Tull. Cu o notă distinctivă fără pereche - introducerea flautului ca instrument solist - a devenit amprenta recognoscibilă în spaţiul rock-ului progresiv şi identitatea unui stil. Jethro Tull este o trupă britanică, din Panteonul muzicii prog, care a dat umanitaţii creaţii extrem de valoroase, printre care amintim numai vârfurile de mare succes la public şi comercial: Aqualung 1971, Thick As A Brick 1972, Minstrel in the Gallery 1975, Songs from the Wood 1977 şi Heavy Horses 1978. De asemeni, Ian Scott Anderson, MBE* (n. 10 august 1947) este artizanul unor realizări deosebite în nume propriu, dintre care vă sfătuim să-l "parcurgeţi" auditiv, spre a-i cunoaşte personalitatea artistică şi interpretativă: Divinities: Twelve Dances 1995 şi The Secret Language of Birds 2000. Interviul de mai jos este obţinut în exclusivitate pentru revista virtuală Arta Sunetelor, drept care mulţumim organizatorului evenimentului şi nu în ultimul rând D-rei Diana Georgescu. După 1989, o dată la 10 ani, Jethro Tull (re)vin la Bucureşti (10 iunie 1994, 28 mai 2004). Pe 20 iunie 2014, la Sala Palatului, Ian Anderson şi Jethro Tull vor parcurge istoria celor mai frumoase momente din 1969 până-n prezent, înserând şi câteva piese noi, de pe noile albume solo.

Rock-ul progresiv şi desigur trupa Jethro Tull a câştigat notorietate prin introducerea flautului ca instrument solist! A cui a fost ideea şi de ce aţi început cu un album de blues...?

Am început cu un album de blues pentru că aceasta era specificul trupei de atunci. Dar din vara anului 1968, am început să scriu diverse cântece cu influenţe din muzica clasică, din folk sau alte forme de cultură particulare altor naţii. Flautul a fost cea mai bună opţiune pentru mine atunci, deoarece nu eram dintre cei mai apreciaţi chitarişti şi nici nu existau mulţi flautişti în muzica rock. A trebuit să-mi aleg o nouă cale pentru ca acest grup să poată ieşi la bătaie cu altele care existau în acea perioadă. Am început să învăţ să cânt la flaut în decembrie 1967 şi am fost gata de start şi pregătit pentru concerte în februarie 1968. Am învăţat regulile de bază într-un timp extrem de scurt!

Thick As a Brick este o capodoperă! De ce Thick as a Brick 2 a fost lansat abia în 2012? Este vorba de un triumf a vieţii muzicale a trupei fără Martin Lancelot Barre?

Nu mi-am dorit în mod special să fac o continuare la „Thick As A Brick", dar în anul 2010 un gând mi-a trecut prin minte: ‚Whatever happened to Gerald Bostock?’ Astfel, am decis să explorez şansele evoluţiei sale şi, probabil, să iau în considerare toate aspectele vieţii noastre ca rezultat al norocului, al soartei sau al proiectelor realizate sau nerealizate.

Dă-ne câteva detalii despre cum s-a născut în mintea ta acest mix de ficţiune şi realitate despre Bostock-Parritt? Cum s-a transformat Archie în… Ernest T.?

Este ceea ce noi numim o poveste de fundal. Să creezi o poveste post-factum pentru a explica unde te situezi la momentul actual. Să oferi şi să asiguri fanilor continuitate şi personaje familiare în special pentru cei care sunt interesaţi de un concept mai complex şi de mai multe detalii. Pe de altă parte, ai şi simplă opţiune de a-ţi înfige căştile în urechi, să închizi ochii şi să te mulţumeşti a asculta muzica fără să te gândeşti la toate aceste părţi suplimentare ale poveştii. Eu doar ofer alternative.

TOB nu s-ar supăra să ştie că o ‚etichetezi’ astfel public? Cum ai ajuns la această poreclă?

The Old Bag"... „Bătrâna geantă". Un apelativ derogativ pe care Gerald [Bostock, în „Jurnalul" acestuia pe care îl scrie Anderson, postat inclusiv pe site-ul oficial a lui Jethro Tull – n.r.] îl foloseşte când se referă la soţia sa cea suferindă de atâta vreme. Dar el o iubeşte însă cu adevărat. Aş fi putut să îi spun „The Old Cow" dar ‚geanta’ sună mai simpatic şi mai draguţ decât ‚vacă’.

Ai încercat să cânţi la naiul românesc? Gheorghe Zamfir l-a făcut celebru în... filmul „Le Grand Blond" (muzica: Vladimir Cosma)!

Jethro Tull 2014.jpgAm cântat la o varietate foarte diversificată de instrumente de suflat, de tipul flautului, dar eu sunt atras mai mult de sunetul cromatic al flautului şi de faptul că pot cânta toate notele. Uneori, din păcate, în acelaşi timp... am ales să cânt de multe ori la fluierul indian Bansuri, atunci când am avut nevoie de o culoare mai aparte decât cea oferită de al meu şi de faptul că îmi oferea posibilitatea să cânt într-o cheie inferioară, de tipul Flute D'Amore, care are un ton minunat (aşa numitul flaut tenor - n.r.). Acest instrument a fost făcut special pentru mine de compania japoneză Sankyo. Nici unul din meşterii japonezi care l-au conceput nu l-au putut testa. Nu aveau degetele suficient de lungi!

Ai fost producătorul unui album al trupei Steeleye Span (Now we are six) cu David Bowie invitat pe una din piesele de succes ale acestuia (defapt un standard rock...). Ai cui a fost ideea albumului cu piese tradiţionale şi doar cu o singură compoziţie proprie? Sunt păreri controversate despre acest album, dar totuşi catalogat şi primit bine de marele public!

Am fost rugat să mixez acest album, iar rolul meu de producător a constat în finalizarea ultimelor două melodii, de a le integra şi de remixa întregul conţinut. Aşa că nu am putut influenţa alegerea pieselor finale ale albumului. Ideea de-al invita pe David Bowie să cânte la saxofon a fost chiar a trupei, astfel că eu am luat legătura cu el şi, spre surprinderea tuturor, a aceptat să vină să cânte. Mai mult chiar, nu a solicitat bani sau alte redevenţe, aşadar mi se pare, un gest care-i face cinste.

De la Rock la… somoni. Ne poţi da câteva detalii personale despre experienţa ta în business-ul ‚pescăresc’… ni se pare că e o cale destul de lungă între studioul de înregistrări şi un birou de administrator de afaceri?

Toate acestea aparţin acum trecutului. 20 de ani din viaţa mea, între 1980 şi 2000, învăţând noi metode de cultivare, construind un business, supraveghind 400 de angajaţi şi aprovizionând somon afumat celor mai renumite magazine precum Harrods, Selfridges, Sainsburys, Waitrose. Dar după 20 de ani am simţit că a venit vremea să renunţ la orice altă activitate şi, ca atare am dat în leasing, am fuzionat sau am vândut diferitele componente ale business-ului pentru a mă concentra pe muzică. Cel puţin ştiu însă că mintea mea, creierul meu, este capabil să funcţioneze nu doar într-un singur fel.

Actorul Andrew Lincoln este ginerele tau. Cum arată reuniunile de familie având în casă o vedetă a serialului ‘The Walking Dead’?

Ian Anderson House.jpgFamilia fiicei mele locuieşte la ţară, în Anglia, nici 10 minute distanţă de mine. Deci ne vedem cu ei foarte des, cel puţin o jumătate de an. Acum sunt însă în Atlanta pentru că Andy filmează noul sezon din serialul „The Walking Dead". Norman Reedus (Daryl Dixon, cel cu arbaleta [în serial – n.r.]) mi-a propus să facem împreună o călătorie cu motocicletele prin Alabama dar un actor-vedetă şi un flautist cu aspect de ‚fetiţă’ ar putea sfârşi ca rotofeiul din „Deliverance" [scena violului din filmul lui John Boorman – n.r.]. Nepoata mea care are acum 7 ani călăreşte deja motocicleta, iar fiicei mele tocmai i-am făcut cadou una din vechile mele ‚motoare’ de competiţie. Andy [Andrew Lincoln – n.r.] însă nu are voie să se urce pe niciuna din motocicletele mele căci este un kamikaze.

"Homo Erraticus"… un album-concept nou, creat la mai mult de 30 de ani de la "A" şi "Walk into Light". După ce ai ‚dansat cu zeii’ şi ai ‘vorbit cu păsările’, explică-ne puţin noua ta abordare şi viziune asupra… civilizaţiei britanice. Care este semnificaţia şi substanţa fundamentală a noului concept?

Simplu: este vorba despre migraţie. Despre istoria evoluţiei speciei Homo sapiens de la ultima eră glaciară de acum 8.000 de ani. Dar nu doar despre migraţia fizică a indivizilor ci despre migraţia ideilor, culturii, artei, religiei, comerţului. Cu toţii venim de undeva: de undeva din altă parte...

Vei apare în concert acompaniant de o trupă foarte eclectică (naţionalităţi şi background muzical foarte diferite)? Cum îţi selectezi muzicienii şi îi faci să poată performa bine împreună?

Mă mulţumesc să aştept la aeroport şi să văd cine îşi face apariţia. Şi întotdeauna e vorba despre aceiaşi tipi cărora se pare că le place provocarea. Iar eu le rezerv mereu scaunele dinspre culoar. Am cântat cu cei mai mulţi dintre aceşti muzicieni timp de aproape 12 ani, iar ei au performat ca membri ai Jethro Tull când spectacolul a fost promovat ca un simplu concert Jethro Tull. În zilele noastre, prefer însă să îmi folosesc mai des propriul nume întrucât sunt ultimii mei ani de carieră pe scenă. Puteţi să mă numiţi ‚Jethro’ sau ‚Mr. Tull’, dar contul meu din bancă nu este pe vreunul din aceste nume...

Cu ce veţi încerca să ne surprindeţi la a treia apariţie în Bucureşti? Este vorba de un ‚Best of Jethro Tull’ şi totodată de promovarea noului „Homo Erraticus"?

Promotorul acestui turneu a dorit un show de tip ‚Best of...’ prin urmare, vom cânta o colecţie de cântece din 1969 până în zilele noastre. Voi include câteva piese de pe „Homo Erraticus"şi de pe „Thick as A Brick", ca, de altfel, şi favoritele publicului alături de altele, inedite, pe care nu le-am mai cântat de peste 40 de ani...

Mulţumim.

AS_062.jpg

Ioan Big & Radu Lupaşcu
11 Iunie 2014

Explicaţii fotografii Project Events:

 

Foto Ian Anderson în piscină: „Este o atmosferă caldă şi umedă acolo. Dacă aş exersa în altă parte, soţia şi câinii ar părăsi încăperea. Doar pisicile deschid un ochi, se uită şi apoi se culcă la loc - ceea ce mă face să cred că mai degrabă le place" spune amuzat Ian Anderson.

Foto Jethro Tull 2014: Scott Hammond - Florian Opahle - Ian Anderson - John O' Hara - David Goutier

Foto Ian Anderson house: Ian Anderson locuieşte la o fermă din sud-vestul Angliei, unde are un studio de înregistrări şi propriul birou.

Foto: Ian Anderson, Ioan Big şi Radu Lupaşcu (Jethro Tull - 'Living In The Present'' - 28 mai 2004, Sala Palatului, Bucureşti)

*The Most Excellent Order of the British Empire


Interviu cu PETER HAMMILL

Singurătatea muzicianului de cursă lungă

Afis Peter Hammill.jpgA fost un privilegiu faptul că ni s-a oferit şansa (mulţumim echipei ARTMANIA!) să intervievăm în exclusivitate una dintre cele mai importante şi creative personalităţi ale muzicii contemporane şi totodată, a fost o încântare… datorată în primul rând francheţii, onestităţii şi consistenţei răspunsurilor primite de la PETER HAMMILL. Arhitectul sonor al unor albume de excepţie pentru zona rockului progresiv (în special), Peter Andrew Joseph Hammill (născut la Londra în 5 noiembrie 1948), a pornit pe acest drum în anul 1967 alături de Nick Peame la claviaturi şi Chris "Judge" Smith la baterie, în trio-ul Van Der Graaf Generator. De atunci şi până astăzi, el a dat umanităţii, o salbă de albume emblematice pentru perioada clasică a muzicii progresive şi peste 60 de albume în nume propriu. Abilităţile vocale transpun stări emoţional antagonice, privelişti spectrale unice, ce transformă apariţiile sale scenice, în experienţe dramatice insolite. Aventuroasele sale tablouri muzicale ne provoacă plăsmuiri mentale ispititoare, cum va fi probabil şi primul concert din România, pe 7 august 2014 la Sibiu, în curtea Muzeului Bruckenthal.

În primul rând, cititorii noştri vor fi interesaţi să afle detalii despre ce vei cânta la Sibiu. Ne poţi da câteva indicii în această privinţă?

Încă nu sunt completamente sigur ce voi cânta în concertul de la Sibiu (îmi modific listele de piese în permanenţă), dar desigur că sunt perfect conştient că mă voi afla pentru întâia oară în România, aşa că, fără nici un fel de dubiu, voi cânta lucruri de pe parcursul întregii mele cariere, inclusiv din perioada cu Van Der Graaf Generator.

Eşti perceput ca un artist care priveşte întotdeauna în viitor şi nu revine asupra trecutului. Ai reformat totuşi Van Der Graaf Generator în 2005. De ce? A avut asta vreo legătură cu problemele tale de sănătate din 2003?

NU, am decis să facem acest lucru încă de dinaintea atacului meu de cord. Dacă stau să mă gândesc din nou, interesant este însă faptul că una din forţele motrice a fost conştientizarea ideii că dacă avem vreodată gândul să o facem cu adevărat va trebui să fie cât mai repede cu putinţă şi să nu o amânăm căci nimeni dintre noi nu întinereşte! Acestea fiind spuse, reunirea a continut şi o componentă de ‘privit înainte’ – având ceva materiale noi pe lângă lucrurile vechi - iar trio-ul care a continuat începând cu 2005 este cu certitudine un grup modern….

Înapoi în timp. În opinia ta, care a fost lucrul fundamental care a dat valoare grupului Van der Graaf Generator?

Cel mai important lucru a fost/este sentimentul pe care apartenenţa la Van der Graaf Generator ni l-a dat fiecăruia dintre noi, cel a ţelurilor comune şi al ataşamentului faţă de ceilalţi. Asta este ceea ce ne anima muzica şi, de asemenea, este extrem de important pentru noi ca fiinţe umane.

Ai alcătuitThe K Group ca trupă de acompaniament pentru concertele şi turneele tale şi ai definit-o ca fiind una "beat". De ce?

Ei bine, a fost un grup ‘beat’ pentru că avea line-up-ul clasic: chitară principală, chitară armonie, chitara bas şi tobe. Mai mult, câte ceva din repertoriul pe care îl cântam avea foarte mult din tradiţia grupurilor ‘beat’, de care oricine care are vârsta mea şi a crescut în Marea Britanie a fost în mod inevitabil şi profund influenţat. Alte lucruri pe care le cântam erau, desigur, radical diferite şi în afara perspectivei unei trupe normale de ‘beat’...

Care crezi că a fost "adversarul" muzical cu care te-ai confruntat la începuturile apariţiei trupei VDGG?

Hendrix… cred. A fost cu mult, mult timp în urmă!

Toate cele trei fete ale tale sunt interprete de muzică corală clasică, iar două dintre ele, Holly şi Beatrice, au apărut pe câteva din albumele tale. Este rezultatul educaţiei paterne sau a fost opţiunea lor pur personală?

Toate au cântat în diverse coruri la şcoală şi au dobândit satisfacţia de a face muzică prin intermediul acestora. De asemenea, au învăţat să cânte la pian şi asta… din propria voinţă şi mai puţin datorită mie. Dar nici una dintre ele nu îşi câştigă existenţa făcând muzică, ceea ce este, probabil, în egală măsură, foarte bine. În această privinţă, cred că am folosit eu integral norocul destinat unei singure familii.

Ca un "chameleon in the shadow of the night", ai mers pe calea totalei independenţe artistice (propriul label, renunţarea la trucuri de marketing şi promotionale etc.). Ne poţi spune care au fost satisfacţiile (dar şi obstacolele) avute alegând să faci muzică în afara show-biz-ului?

Da, în 1991, mi-am înfiinţat propria casă de discuri (Fie! - n.r). Desigur, presupun că manifestasem un oarecare grad de independenţă artistică şi înainte de asta însă, din acel moment, am fost cu adevărat "în afara sistemului". Din fericire am avut o audienţă suficient de mare încât să supravieţuiesc în acest mod. Ca să fiu sincer, a fost cu adevărat o chestiune de a obţine controlul propriului destin, atâta vreme cât aveam sentimentul că este posibil ca industria în sine să nu mai aibă nevoie de mine pe termen lung! Trebuie să mărturisesc că adevăratul start al cursei mele spre independenţă a fost să îmi fac, cu prima oportunitate apărută, propriul studio de înregistrări. Astfel, am avut instrumentele să continui să lucrez indiferent ce părere avea "Business"-ul despre mine. Firesc, ca în orice business, au fost suişuri şi coborăşuri dar, cu certitudine, mă bucur că am ales această cale.

Considerăm "Singularity" drept unul dintre cele mai importante şi vizionare albume din noul mileniu. Dă-ne câteva detalii despre geneza acestuia…

Mulţumesc foarte mult. A trecut multă vreme de atunci, dar "Singularity" a fost semnificativ în special datorită faptului că a fost primul set de înregistrări pe care l-am realizat după atacul de cord, iar amintirea acestuia era încă proaspătă în mintea mea şi importantă pentru creaţia muzicală în sine. Cu siguranţă, un anume simţământ a caracterului nostru muritor se regăşeste acolo… în înregistrări.

De asemenea, ar fi foarte amabil din partea ta dacă ne-ai putea spune câteva cuvinte despre conceptul "Sonix"….

Ei bine, îmi face cu adevărat plăcere să lucrez cu sunetul în sine, sunetul ca mediu, la fel de mult cum îmi place să lucrez cu melodii sau să cânt, experienţe ce sunt radical diferite. Deci a existat întotdeauna o parte din mine căreia îi place, să spunem, o abordare gen ‘musique concrete’ , iar lucrările care sunt puse sub eticheta "Sonix" fac parte din aceasta. Presupun că nu este direcţia mea de bază însă, deseori, este drăguţ să mergi şi să faci ceva diferit, atât pentru tine însuţi cât şi pentru a revigora evenimentul principal, calea pentru care eşti de obicei apreciat.

Cel mai recent album, "Other World" (cu Gary Lucas), arată că explorarea ta începe să înglobeze elemente din genuri ‘tradiţionale’ ale culturii Pop, de la blues şi folk la jazz şi flamenco. Mixându-le într-o viziune personală… ai intenţionat să faci un ‘statement’?

Întotdeauna, intenţia mea a fost să compun o muzică ce reprezintă aspecte ale unor experienţe umane ce înglobează o măsură a adevărului. În acest caz, utilizând forme muzicale mai ‘standard’… până în faza în care, împreună cu Gary, am prelucrat o parte din materiale pentru a focaliza mai bine importanţa anumitor mesaje. Este întotdeauna o plăcere să produc reverberaţii ale unor forme de muzică care, aparent, nu ar fi aparţine spaţiului meu uzual!

Cele două cărţi ale tale, "Killers, Angels, Refugees" şi "Mirrors, Dreams, and Miracles",sunt actualmente imposibil de găsit. Cum le-ai conceput şi de ce le-ai scris?

Într-adevăr, nu mai pot fi găsite acum… În cea mai mare parte, conţineau versurile din cele două perioade pe care le acopereau, la care erau adăugate câteva ilustraţii şi poeme. Şi mai erau şi câteva povestiri scurte. La vremea aceea nu îmi imaginam că voi avea o carieră muzicală atât de îndelungată pe cât s-a dovedit ulterior că este posibil şi presupun că am gândit la un moment dat că aş putea deveni scriitor. Cu toate acestea, din fericire, muzica a continuat să îmi asigure subzistenţa şi, din acele zile, nu am mai scris niciun cuvânt pentru vreo publicaţie.

Ai compus coloana sonoră a filmului "Emmene-moi" a lui Michel Spinoza. De ce acest contact cu cinematografia ca parte a culturii Pop a rămas unul izolat în biografia ta?

Simplu, Michel m-a rugat! A fost o experienţă fascinantă, deşi cunoşteam destui muzicieni care compuneau pentru TV şi filme şi eram perfect conştient de circumstanţele şi solicitările foarte diferite pe care le presupune această formă de muzică. În final, am compus mai multă muzică decât îi trebuia lui Michel dar, de fapt, aşa se procedează. Şi mai trebuie să spun că acesta nu m-a încurcat foarte mult prin modificări făcute tot timpul în montajul filmului! Dacă este să spun adevărul până la capăt, deseori, când compun muzică, în mintea mea rulează un film care are şi cântece… şi asta pe măsura ce eu îmi scriu propriile piese.

Ai fost şi actor într-un serial de televiziune. Cum de-ai fost tentat de o asemenea experienţă?

Oh, a fost doar o apariţie foarte scurtă într-un program TV destinat copiilor, pe care îl regiza unul din prietenii mei. Mi-e teamă că talentele mele actoriceşti sunt cu adevărat foarte limitate….

"The silent corner and the empty stage"… care este parerea legată de viitorul muzicii, de locul Rock-ului într-o cultură Techno-Rave, de un prezent dominat de computer şi trenduri DIY (‘do-it-yourself’)?

Computerele sunt în regulă, DIY şi DYI sunt în regulă dar, desigur, nu există cu adevărat posibilitatea să înveţi de la alţii dacă te limitezi la a face muzică în propriul dormitor – cel puţin nu acel tip de posibilităţi care nouă ne erau deschise. Eu rămân încrezător că muzica va continua să rămână importantă pentru oameni şi că, de aceea, va continua să se reîmprospăteze în viitor.

Fiecare poet are o muză a sa... poţi să ne-o descrii pe a ta până când îţi va apare autobiografia?

Nu voi scrie niciodată o autobiografie! Şi, în fapt, prefer să dezvălui dacă am ceva de dezvăluit prin intermediul cântecului şi al interpretării muzicale în detrimentul unei explicaţii directe….

În final, câteva cuvinte adresate cititorilor "Artei Sunetelor"…

Aş vrea doar să spun că aştept cu mare nerăbdare concertul [de la Sibiu – n.r.]. Toate cele bune.

Peter

Mulţumim mult.

Ioan Big & Radu Lupaşcu
30 Aprilie, 2014


Interviu cu Horia Stoicanu

Atitudine şi neclintire!

Horia Stoicanu interviu.jpgSub acest adevăr imperativ s-a desfăşurat activitatea distinsului compozitor Horia Stoicanu, atât ca artist folk, cât şi ca scriitor. Personalitatea dumnealui se distinge cu prima silabă rostită sau intonată şi se păstrează pentru liniştea noastră. Este nedrept pentru istoria muzicală a folk-ului românesc că a fost atât de puţin cunoscut şi mediatizat. L-am cunoscut personal, de curând, la o frumoasă lansare cu cântec, a unei cărţi dedicate primilor paşi ai marilor artişti folk de la noi. Încercăm, să aflăm prin interviul de faţă, cât mai multe din frâmântările sale muzicale, din adevărurile desluşite sau criptate, (s)puse pe portativ, concentrate în paginile scrise* sau ne-auzite din lumea sa.

"Nici nu mai țin minte de câte ori m-am exprimat împotriva monotoniei elegiace a foarte multor interpreți din gen, dominați de sentimentalismul dulceag al fostului cenaclu Flacăra și care își închipuie că lamentațiile țin de însăși esența manierei. Voi spune deci acum câteva cuvinte despre asemenea folk, pe care îl calific drept , fără păsare de enoriașii lui. În primul rând, considerentul tehnic. În general, folkiștii pomeniți sunt începători, iar modul lor de exprimare ține cert de amatorism, indiferent vârsta. Interpreții iau chitara în brațe dornici să urce repejor pe scenă. Acolo se produc cu ceea ce au izbutit să învețe, adică tonalitățile cel mai ușor de prins pe chitară, în general la minor și mi minor, oarecum depresive de la sine. Apoi schimbarea acordurilor, pentru a crea progresia armonică necesară unei melodii, se face greoi, din lipsa dexterității, ceea ce obligă la un tempo lent. Ca și cum n-ar fi de ajuns, se etalează o evidentă sărăcie a formulelor ritmice executate cu mâna dreaptă. Toate aceste elemente crează premize solide pentru o muzică flască, siropoasă și astenică. Considerentul psihologic. Îndeobște, cântărețul își începe drumul în adolescență, când dorințele, visele, ating norii. Sigur că realitatea dură vine și le sancționează, le secționează, au loc amputări, curge sânge. Survine tristețea în mod natural, în stare licită, și omul lasă durerea să vorbească, să cânte. Este singura situație în care accept, dezarmat, tenta dezolată a unor piese. Dar a ieși din adolescență continuând să pedalezi pe depresie este o atitudine mai degrabă indecentă. Asemenea interpreți îndrăgesc să își desfacă bandajele și să își expună rănile, cerșind compasiune. Prieteni folksingeri, căutați varietatea emoțională. Publicul are lacrimile lui, ne le mai îndesați pe gât și pe ale voastre. Amintiți-vă sfârșitul Titanicului: pe când lumea se călca în picioare urlând și țipând în panică, muzicienii au rămas pe locurile lor și orchestra și-a dus mai departe repertoriul." (Horia Stoicanu)

1. Sunteţi de acord cu mine că fără această atitudine rock şi fără convingerea că faceţi lucruri minunate şi de folos pentru societatea românească, aţi fi fost un muzician curtat de tele-vizuini şi radiouri aflate în centrul vieţii tabloidale româneşti? V-aţi dorit celebritatea?

Plec de la convingerea că nu am un merit special pentru locul rezervat mie de soartă în muzică. S-a întâmplat să fiu cum sunt, s-a nimerit să fie nevoie ca cineva să fie așa. Cred că nu se putea altfel. Ar fi deci inutil să mă întreb ce ar fi făcut tabloidele dacă mă mișcam altfel. Cât despre celebritate, mare ipocrit ar fi acel artist care ar afirma că nu o dorește. Faima implică însă un cost. Chestiunea este dacă ești sau nu dispus să îl plătești.

2. De ce se spune ca tembelizorul a făcut cultura românului după 1989? Cum s-a ajuns la asta?

Într-adevăr, televiziunea a contat enorm după 1989. Este un fenomen de aliniere la sistemul de educație imbecilizant datorat Occidentului. Vorbim în principal de relativismul scientist și de extirparea sentimentului religios, în măsura posibilului. Vorbim de asemenea de cultul banului și de dictatul tehnologiei. În muzică, tehnologia se exprimă prin calitatea sound-ului mai ales.

După o pauză de o săptămână întreagă fără televizor, o singură oră de vizionare cu ochi proaspăt mi-a relevat câteva constante. Nici redactorii, nici invitații nu știu să vorbească pe rând, toți având impresia că gura mare face ideea plauzibilă. Limbajul este suburban și deseori frizează analfabetismul. Moralitatea se privește ca un moft sau ca o superstiție. În multe emisiuni, invitații înfulecă porcin în fața camerelor, alții se scarpină sub braț, după ceafă, pe scăfârlie. Lipsa de bun-simț s-a întins ca o pecingine devastatoare. Tonul violent domină. Totuși încă mai cred că societatea are resurse profunde și că ceea ce se vede pe ecrane, ceea ce plutește la suprafață, este doar gunoiul.

3. După părerea dvs., cultura muzicală a unei naţii poate fi o prioritate pentru cei aleşi să conducă în spaţiul public sau privat?

Cultura muzicală, cultura în general, este cu singuranță necesară guvernanților. Calitatea îndoielnică a produsului cultural actual se datorează într-o măsură covârșitoare ignoranței, primitivismului și răului gust al potentaților zilei. Când regele comandă manele, ce vor dansa supușii?

4. Să ne întoarcem în timp. Înainte, pe vremea comunismului, aţi manifestat aceeaşi verticalitate şi "neatârnare" (cum era una din vorbele comuniştilor!). Muzica a fost un refugiu de supravieţuire?

Sincer, nu știu. Sigur că îmi doream independența, dar era ceva de la sine înțeles, fără să implice conștient un sacrificiu. Era și un sentiment al mândriei, întrucât simțeai că a nu face ceea ce cere puterea te înălța dintr-o dată la rangul puterii, diferența nefiind de substanță, ci de grad. Erai cumva tu însuți o televiziune, un radio, o gazetă.

5. Un muzician folk - rock are un spirit de invingător, are eroism dar şi suferinţă. Din ce aluat este făcut el?

Horia Stoicanu interviu 2.jpgMuzicianul de spirit folk-rock cu greu ar avea o atitudine de învingător, dar o are cu prisosință pe cea de luptător. Este eroism în ceea ce face. Este și destulă suferință. Cele două merg împreună. Dar nu aș accentua dramatismul situației, tocmai din cauză că un eroism care se victimizează...

În cărticica* de față m-am ocupat cu precădere de vechea gardă, căutând să descriu personajele din începuturile folkului și atmosfera generală a vremii, chiar dacă sumar și gâfâit.

Despre folk și subzistență. Concret vorbind, festivalurile de gen, cu frecvența lor aleatorie sau abia anuală, contează prea puțin. Adevarata viață a folkului este susținută de liderii de cluburi, personaje devotate până în prăsele fenomenului, cei ce asigură constanța spectacolelor și întreaga logistică necesară. Există însă și o a doua falangă esențială, formată din marii fani ai genului, oameni prezenți la toate evenimentele, oricând și pe orice vreme. Ei dau viață unui soi de folclor al evaluării și contează enorm în felul cum artistul e primit de sală. Sunt lideri de opinie, deseori cu un simț critic remarcabil, care coagulează publicul larg și însuflețesc atmosfera. Lor le trimit aici salutul meu! (via on-line)

6. În calitate de critic muzical cum vedeţi noul val al folk-ului? Este cumva mai diluat...mai lipsit de substanţă ca în anii '70?

Sugerez posturilor mici de radio, iubitoare de folk, să se structureze într-o rețea națională, cu promovarea unei aceleiași liste de piese. Cred că doar așa noutățile genului vor avea publicitatea meritată. De altfel ca și personalitățile folk ignorate de bisericuțele oficiale. Există un public devotat. Se pot face clasamente netrucate. Ar fi suficientă o conferință săptămânală pe net. Doar dacă vanitățile nu se vor pune cruce iar.

O dată cu acapararea mass-media de către potentații financiari înfeudați gustului gregar și inculturii, un tânăr muzician, oricât de bine pregătit și talentat, nu poate depăși pragul gloriei locale. Micile turnee, fetivalurile de gen, taberele dedicate folkului, inițiative lăudabile dealtfel, realizează și ele prea puțin. Unica soluție rămâne exprimarea discografică, pe cât posibil cu piese postate apoi în clipuri. Cunosc destule albume meritorii componistic, dar lipsite de un sound pe măsură sau de aranjamente muzicale potrivite. Cunosc texte excepționale, dezavantajate de captarea sunetului. Temerea cea mare rămâne descurajarea juniorilor, urmată inevitabil de sfârșitul fenomenului. De partea noii generații rămâne însă prospețimea și un orizont de aspirație de departe superior vechii gărzi, preocupate azi esențial de interese sociale și ban. Nu este deloc sigur că folk-ul va supraviețui. La asemenea ghicitoare poate răspunde numai tănăra gardă, cu devotamentul, talentul și … norocul ei.

Nu vreau să mă întind în dispute, fiindcă deja în carte am dat destule subiecte de controversă. : ))))

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
14 martie - 2 aprilie 2014

*Celor care vor să comande cartea ”Prin dimineața unei muzici” de Horia Stoicanu le sugerez să se adreseze la adresa: prindimineata@yahoo.com.


TÂNĂRA GARDĂ

Interviu cu ALTERNOSFERA

Ne-a trebuit ceva timp să realizăm că, odată cu trecerea timpului şi înaintarea în vârstă (şi, drept consecinţă, accentuarea parti-pris-urilor şi chiar, de ce nu?, a prejudecăţilor), nu mai avem cum să mai fim receptivi (pe cât ne-am dori) la performanţele muzicale generate de şi pentru tinerele generatii şi, drept consecinţă, unde am găsit un „pat germinativ” propice, am încercat să predăm ştafeta jurnalistică celor mai proaspeţi ca noi, precum Silvia, Alexia sau Ana. „Tânăra gardă” şi-a făcut debutul în prima ediţie tipărită a antologiei „Artei Sunetelor” şi continuăm să nutrim speranţa că pasiunea pentru muzica de calitate le va rămâne intactă. Interviul de mai jos (deşi ne-am fi dorit-o) nu a mai ajuns să fie inclus în carte, deşi a fost rezultatul unuia dintre primele eforturi colective a echipei noastre de ‚juniori’. Mai mult, el este postat cu întârziere în paginile revistei virtuale, datorită unor rezerve ale managementului grupului (pe care, firesc, din punct de vedere a principiilor jurnalistice, l-am consultat după prima transcriere) dar care, niciodată în ultimile patru luni, nu a dobândit şi o formă concretă (observaţii, completări sau sugestii de modificări). Considerăm însă că, finalmente, nu este necesar să intervenim nici în abordarea tinerilor redactori şi nici în formulările artiştilor intervievaţi (exprimate spontan la momentul respectiv) şi, ca atare... ne menţinem echidistanţa profesională atât faţă de oricare din colegii noştri, indiferent de vârstă, experienţă sau opinie, sau faţă de subiecţii materialului pe care îşi propun să îl abordeze. Doar dumneavoastră, cititorii, puteţi judeca!

MIRCEA GIURGIU

Alternosfera 15 ani 1.jpgS-au împlinit 15 ani de când Alternosfera a avut prima repetiţie în garajul 511, pe 13 decembrie 1998. De atunci, cu bune şi cu rele, iubita trupă a mers departe şi mai departe cu muzica sa, a încântat şi a strâns din ce în ce mai mulţi fani, s-a maturizat. Pe 13 decembrie 2013 a avut loc concertul aniversar în clubul Colectiv, iar după cel mai bun concert al lor pe care l-am văzut până acum, Marcel Bostan şi Vicosh au fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări pe care le găsiţi mai jos...

În primul rând, un mare La mulţi ani şi felicitări pentru 15 ani de Alternosfera. Şi acum, scrieţi mai mult pentru voi înşivă sau pentru fani?

Marcel Bostan: Eu cred că primordial facem ceea ce ne place nouă, dar ţinem cont de anumite aspecte, adică... nu ştiu cum să explic... cât de tare noi am fi vrut să facem ceva mai diferit oricum avem noi ceva aparte aşa, Alternosfera, şi artistul chiar dacă încearcă să facă ceva mai nou, oricum face în acelaşi stil, adică aceeaşi urmă, pentru că gândim într-un mod anume şi niciodată nu am făcut doar pentru public. În primul rând am făcut pentru noi. Dar de fiecare dată am reuşit să combinăm în aşa mod încât şi publicul este mulţumit [râde]. Şi noi suntem satisfăcuţi şi nu facem compromisuri, adică niciodată nu mergem pe compromisuri.

De la Oraşul 511, de când repetaţi încă în garaj şi până acum, cum aţi evoluat muzical?

Voi trebuie să spuneţi cum am evoluat noi, pentru că noi suntem foarte subiectivi şi auto-critici. Foarte mult timp după ce am scos albumul 511 şi Visători cu Plumb în Ochi noi întra-atât eram sătui de piesele astea că nici nu mai puteam să le mai cântăm, şi chiar dacă le cântam în anumite concerte o făceam... o făceam gen [gest forţat, plictisit]... şi a durat ceva timp până când noi le-am reinventat pentru noi înşine, ştii... Adică ăsta e un proces. Multe piese nu te mai reprezintă fiindcă trebuie să vă daţi seama foarte bine că noi când eram... când înregistram Oraşul 511 eram pici - eu aveam 21 de ani, Marin 20 de ani, adică noi eram... aşa, cum să spun... în proces de formare. Acum avem câte 30 de ani şi multe lucruri care atunci erau noi pentru noi acum sunt deja trăite şi... nu ştiu... e un proces continuu. Ideea e în felul următor – noi creştem, şi odată cu noi creşte şi publicul nostru şi cântecele sunt altele şi tot aşa... deci n-ai cum să spui că „vai, eu am făcut tot ce am putut cu Oraşul 511 şi gata, să mă opresc”. Foarte mulţi din colegii noştri de la Chişinău spuneau că,hei, albumul a fost foarte reuşit, si să vedem acum ce o să faceţi voi mai departe dar de fiecare dată am reuşit să scoatem material tot mai interesant şi mai interesant.

Odată cu această evoluţie inevitabilă, cum s-au schimbat motivele despre care cântaţi?

Normal... greu de zis... cel mai bine la capitolul ăsta a spus un mare artist care nu mai este în viaţă din Rusia, el a spus că, să dai explicaţii sau să explici cuvintele sau textul la o piesă nu e ca şi cum povesteşti textul la un banc. Adică... fiecare trebuie să simtă piesa în felul lui şi dacă n-ai simţul umorului n-ai cum să înţelegi bancul şi tot aşa... lucrurile sunt asemănătoare.

Drumurile apar peste tot. Pe fiecare album, la început...

Prima piesă noi am făcut-o - Drumuri de noroi - fără nici un fel de intenţie, care a intrat pe Oraşul 511. Când am scos albumul Visători cu plumb în ochi acolo era o piesă care avea titlul Drum de fier, şi când la un moment dat stăteam şi încercam să amplasăm piesele într-un mod anume în album am spus că "A, hai să... dacă-n primul album erau Drumuri de noroi hai să punem tot Drum de fier prima piesă"şi respectiv aşa am mers mai departe, şi de fiecare dată, în fiecare album avem câte o piesă care are drumuri, plus avem un anumit regim la capitolul drumuri.

Cum, sau de unde, vă inspiraţi pentru artwork-ul de la albume?

E un proces întreg... noi lucrăm cu un bun prieten la capitolul artwork, Vlad... îi spune, adică pot să spun că am avut un noroc enorm. Deci a fost cam aşa – eu am un cel mai bun prieten, şi când noi am intrat în studio să înregistrăm primul album a venit momentul când am zis‚ ia stai, trebuie să găsim pe cineva să facă o copertă. Şi el îmi spunea‚ cunosc eu un băiat. Eram în maşină cu el şi mergeam pe strada principală din Chişinău, Ştefan cel Mare, şi îmi spunea că lucrează aici într-o parte şi hai să intrăm, şi eu spuneam hai să intrăm, şi am intrat. Tipul îmi spune‚ mă rog, mă rog... ţin minte eu că cu vreo trei-patru ani în urmă ne-am văzut la un concert şi ţi-am dat un disc cu un artwork la Alternosfera..."şi zic că ţin minte... ‚ ei iată"... şi din momentul ăla lucrăm doar cu el la capitolul copertă. Adică suntem foarte apropiaţi şi comunicăm foarte mult... adică suntem prieteni. Şi conceptele noi de fapt le gândim, adică facem aşa o mică adunare, stăm aşa, o batem în cap, inventăm tot felul de chestii. După care comunicăm şi povestim... nu e o chestie că"ia, desenează tu ceva acolo"... deci noi dăm anumite viziuni, cum vedem noi anumite lucruri, culori, gamă. El a adus tot foarte mult în copertele noastre, dar e pictor. În primul rând e pictor şi în al doilea rând designer.

Povestea din spatele Nepoatei lui Gagarin?...

[râde] Eh... Fiecare dintre noi în copilărie visează la ceva, şi pentru ca să-ţi fie mai simplu să scrii un text trebuie să îţi imaginezi o chestie, să îţi formezi în primul rând o legendă, o imagine pentru ca să poţi să o transmiţi mai departe, şi în momentul ăsta îţi imaginezi o fetiţă care de mic copil visează... nu ştiu... la stele. Şi începi să povesteşti. Povesteşti, povesteşti, începi să te joci cu cuvintele, şi dintr-un rezultat obţii un text de vreo două pagini respectiv. Nu există – nu există nepoata, nu există un prototip după care... [Vicosh:] E un lucru mai adânc şi mai complicat. [Marcel Bostan:] La fel de complicat e pe cât e de simplu.

V-a afectat în timp schimbarea membrilor trupei în timp? Cum?

Orice plecare din colectiv nu e un lucru binevenit sau dorit. Noi niciodată nu ne-am luat rămas bun de la cineva, artişti, gen "aa, gata, pa!"... A fost alegerea fiecăruia. Există anumite reguli, există anumite restricţii impuse de trupă în ceea ce ţine de activitate, şi tu dacă eşti toboşar, tu trebuie să fii toboşar, şi dacă eşti basist, trebuie să fii basist, dacă eşti chitarist, trebuie să fii chitarist, şi tot aşa. Trebuie să lucrezi nu doar prin prezenţa la repetiţii, trebuie să fii trup şi suflet în colectiv. Orice formaţie trece şi prin momente mai complicate. Plus... ăăă... nu ştiu cum să spun... fiecare îşi alege drumul în viaţă, şi deseori oamenii, lucrând în colectiv sau nu se regăsesc sau pierd contactul sau na, depinde... sau optează pentru o viaţă în familie, sau pentru un job, sau... situaţiile sunt diferite. Şi dacă a fost o chestie gen certuri pentru o anumită chestie şi la nivel‚ m-am supărat pe voi, sunteţi nişte..."pa"..., la noi e totul foarte bine pus la punct.

Ce piese cântaţi voi cu cea mai mare plăcere în momentul de faţă, în faţa fanilor sau pentru voi înşivă?

Eu spun aşa, că de obicei ultima piesă pe care o facem e cea mai iubită... adică, nu ştiu, chiar şi dacă ai un album de făcut, de scris, ultima pe care ai făcut-o e preferata, şi tot aşa. Noi mai discutăm din când în când, discutăm despre ultimul album, ele sunt foarte multe... mie personal îmi place „Epizodia” s-o cânt şi-mi place, de exemplu, nu ştiu, „Drumuri Pi” – azi am cântat-o... dar fiecare piesă îşi are farmecul ei. Important e ca noi să fim focusaţi pe scenă şi să nu ne sustragă nici o chestie ca sunetul în sală sau alte probleme organizatorice – crede-mă că pe scenă nu numai cânţi dar mai şi... deci, ca să fie un concert reuşit trebuie să fie din toate aspectele reuşit, fără probleme tehince, sala să fie receptivă, să ai... şi atunci concertul şi toate piesele să se cânte foarte bine. În cazul în care sunt probleme începi să te desfocusezi, faci tot felul de chestii...

Alternosfera 15 ani 4.jpg

 

SILVIA BIG
13 decembrie 2013

Foto: ANA LUPAŞCU


Interviu cu Costin Grigoraş

Scriitorul, criticul muzical, poetul şi prospectorul de rarităţi discografice Costin Grigoraş s-a încumetat timp de un deceniu la o ambiţioasă radiografiere a muzicii lumii, de la formele populare, preclasice, clasice sau neoclasice la RIO şi experimentele avangardiste, de la blues, soul, reggae, new wave, folk, country sau rock, la psychedelia, jazz-fusion, metal, glam, industrial, funk, electronic, new age sau world music, în acest periplu sonor pe şase continente orientându-se cu predilecţie după instrumentarul de navigaţie pe undele sonore al rock-ului progresiv. Rezultatul acestui demers titanic îl reprezintă trilogia de proporţii,Faţa văzută şi nevăzută a muzicii, cronică enciclopedică de anvergură (peste 2.500 depagini) a conflagraţiei dintre estetismul empatic şi consumismul obedient, dintre permanenţa artei şi efemerul cotidian, pentru care admiratorii muzicii perene îi rămân recunoscători.

1. Când „te-a prins” muzica? Care a fost primul disc ascultat şi probabil achiziţionat?

Grig.jpgJoaca ”de-a prinselea” a devenit un sport naţional în urma politicii de-a ”v-aţi ascunselea” practicată de propaganda comunistă pentru a camufla cât mai bine cuşca de aur a epocii poststaliniste, plasată pe fundalul butaforic al unui viitor extrem de luminos, dominat de nuanţele azurii emanate de privirile senine ale băieţilor cu ochi albaştri. În miezul unui ev aprins cum îl numea viitoarea victimă a păsării cu clonţ de rubin Nicolae Labiş, caracterizat de heirupismul stahanovist al planurilor cincinale (tatăl meu Alexandru, Dumnezeu să-l ierte, avea în palmaresul de om necăjit, cinci ani de front în al doilea război mondial, o săptămână de înfometare totală pe timpul blocadei de la Sevastopol sau munca de ocnaş la tunelurile Bumbeşti-Livezeni şi Salva-Vişeu), implementarea bolşevismului colhoznic, prigoana împotriva religiei, suprimarea duşmanilor de clasă, muzica oferită pentru oamenii muncii de la oraşe şi sate care înfăptuiau neabătut politica de partid şi de stat prin mostre proletcultiste de genul Macarale, Se-ntorc vapoarele (atunci se mai întorceau totuşi fiindcă nu apăruse sloganul postdecembrist nu ne vindem ţara decât pe şpagă), Şoferul de la ONT sau Ilenuţă tractoristă, n-avea cum să mă ’prindă’. Am ’prins-o’ eu pe cea trebuitoare spiritului pe la vârsta de 14 ani, înlănţuire de sunete amestecată cu bruiajele aferente ale ciracilor Cortinei de Fier percepută prin intermediul radioului pe lămpi marca Tomis sau cel portabil Neptun, acordate cu greu pe Vocea Americii, Radio Monaco şi mai ales Europa Liberă, unde ascultam ca hipnotizat emisiunile lui Cornel Chiriac. Exigenţa profesorului de limba română din gimnaziu Dziubinski Ioan (m-a notat pentru o teză prin clasa a şaptea cu prima notă de 10 în cei 24 de ani la catedră, motiv pentru scrisorile admirative trimise iniţial sub protecţia anonimatului de o fată dintr-a şasea, pasiune adolescentină ignorată regretabil de subsemnatul în favoarea altor colege mai pitoreşti şi prin compensaţie mai agramate) sau a pedantei doamne profesoare Iulia Leo Miza (1932-2011) după admiterea la prestigiosul liceu Ştefan cel Mare din Suceava (în clasa a noua cu ocazia primei mele teze notată cu cifra maximă a fost cea dintâi persoană care mi-a profeţit viitoarele preocupări poetice) au declanşat apetitul pentru domeniile umaniste, deşi am absolvit liceul în cadrul unei clase speciale de mate-fizică (o altă premieră: pentru prima oară în istoria acestei instituţii de învăţământ toţi cei 25 de elevi ai clasei a XII-a F au fost admişi din prima sesiune la facultăţi nu numai cu profil tehnic). În intervalul celor patru ani de liceu, pe măsura evoluţiei din ipostaza de locuitor vremelnic al unui internat total potrivnic studiului individual (în iadul respectiv n-am rezistat decât două luni), la cea de chiriaş prin diverse locaţii cu proprietari isterici, rapace şi abia în ultimii doi ani, oameni de treabă, din pasiune pentru muzică împrumutam discuri de la norocoşii cu surse discografice (colegul de liceu Corneliu Poenaru îmi punea la telefon Led Zeppelin II când nu era pe fază proprietara apartamentului unde stăteam în gazdă cu alţi 7 liceeni înghesuiţi în două camere). Primele au fost două discuri single cu formaţia Creedence Clearwater Revival (preludiul la chitară în registrul acut din Up Around The Bend a fost probabil factorul determinant pentru explorarea ulterioară cu o apetenţă ieşită din comun a lumii sunetelor), ascultate la sfârşit de săptămână pe un pick-up împrumutat de la un vecin (discurile lui cu muzică uşoară nu mă interesau câtuşi de puţin), apoi înregistrările la magnetofonul Grundig pe lămpi cumpărat la insistenţele mamei mele Ileana (după trecerea ei în eternitate în penultima zi a mileniului trecut, am resimţit profund îndurerat condiţia ireparabilă de orfan, contaminat pentru totdeauna de maladia deşertăciunii) unde figurau pe cele câteva benzi Sgt.Peppers... – The Beatles, Tarkus - Emerson Lake & Palmer (plus fascinantul pentru pasajul la moog, Lucky Man), Paranoid - Black Sabbath (cinelele din sincopata War Pigs erau absente la banda de frecvenţe modestă a tuburilor electronice), In Rock - Deep Purple (solo-ul chitaristului Ritchie Blackmore din Child In Time, alternanţele cu orga lui Jon Lord din Bloodsucker sau Living Wreck, escapadele în registrul acut ale vocalistului Ian Gillan plus mitraliantul crescendo la tobe din Flight Of The Rat, le visam şi noaptea) sau referenţialul şi în privinţa ingineriei de sunet Led Zeppelin II (înregistrat pe bandă pentru a evita uzura pe gioarsele de pick-up-uri din vremea respectivă a discului LP cumpărat la rugămintea mea de o doamnă plecată o perioadă la rudele din Statele Unite, album plătit cu 105 lei la cursul de atunci al dolarului). Pe parcursul anilor am înţeles că “muzica reprezintă revelaţia situată deasupra înţelepciunii şi filozofiei“(Ludwig van Beethoven), de la un moment dat considerând-o “tovarăşul meu de zi sau de noapte, la durere şi la fericire“ sau “apa răcoritoare în pustiul vieţii mele“ (Rabindranath Tagore).

2. Ce ne poţi povesti din experienţa ta de colecţionar? Se spune că un pasionat de muzică nu îşi cumpără case, maşini sau alte bunuri de valoare! Ce sacrificii ai făcut pentru a-ţi îmbogăţi colecţia?

Audierea după numai o săptămână de la apariţie a efectelor stereofonice din albumul Dark Side Of The Moon (Pink Floyd) la colegul de clasă Corneliu (alintat Nelly), discurile LP împrumutate de la chitaristul Miroslav Dziubinski (la rândul lui ’alimentat’ de veteranii în regiune Sorin Dorneanu sau Gicu Tănăsan cu Storia di un minuto - Premiata Forneria Marconi, omonimul disc al formaţiei East Of Eden, A Rohanas - Skorpio, Élő Omega - Omega sau Ringasd el magad şi Bummm! ale grupului Locomotiv GT) şi în special cursurile predate de la 1.000 de kilometri de competentul prezentator al Europei Libere Cornel Chiriac (am şi acum caietele cu însemnări despre albumele perioadei şi unele înregistrări pe bandă magnetică ale sunetelor salvatoare pentru o întreagă generaţie, evadată pe calea undelor fie şi pentru 50 de minute dintr-un imperiu orwellian al lipsei de satisfacţie spirituală) au contribuit decisiv la dorinţa acerbă de stocare pe diverse suporturi a informaţiei sonore, mai ales în perioada studenţiei când îmi vindeam cartela de masă să-mi pot cumpăra LP-uri ca One Size Fits All (Frank Zappa), Octopus (Gentle Giant), Thick As Brick (Jetro Tull) în varianta cu legendarul ziar, Islands (King Crimson), Are You Experienced? (Jimi Hendrix), Close To The Edge (Yes), Pawn Hearts (Van Der Graaf Generator), Fire And Water (Free), Meddle (Pink Floyd), primul The Doors, Wheels Of Fire (Cream), Demons & Wizards (Uriah Heep) sau A Night At The Opera (Queen) revelaţia momentului datorită multiplicărilor corale din Prophet’s Song şi Bohemian Rhapsody (la petrecerile studenţeşti avertizam asistenţa că nu vor fi reluate piesele discului în vederea unei uzuri minime a variantei presate undeva prin Grecia!). Era vremea marilor reuşite discografice autohtone gestionate de Mondial, Phoenix (Cei ce ne-au dat nume, Cantafabule), Sfinx (Lume albă, Zalmoxe) şi Progresiv TM (Dreptul de a visa), a experimentelor lui Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Liviu Tudan sau ale formaţiilor Experimental Q şi Curtea Veche nr.43, ambele într-un concert legendar la casa studenţilor Grigore Preoteasa unde îşi etalează imaginaţia interpretativă chitariştii Valentin Farcaş, Sorin Chifiriuc şi Florin Ochescu(ultimii doi cu extaziante pasaje improvizatorice în titluriepatante ca Dansul Kroncobaurului Turbulent sau Temeri şi temenele la trecerea păsării cu zborul rece). Pe lângă muzică (de la Phoenix obţinusem după un concert autografe – Kappl a scris ’cu drag, Bass’, Sfinx concertau în aer liber pe fostul hipodrom), piese de teatru (perioada de glorie a Teatrului Mic datorită lui Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Olga Tudorache, replica Naţionalului cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dem Rădulescu sau referenţialele spectacole de la Bulandra cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu şi Gina Patrichi), discuţiile pe teme socio-filozofice cu regretata doamnă profesoară de fizică Candida Oancea (mama celei mai apropiate colege de facultate, Cristina Bodnărescu), conversaţiile stimulative pe teme muzicale sau religioase cu prietenul Ionel Andriescu (o substanţială parte a colecţiei de benzi magnetice proveneade la el) şi lecturi intense (de la Shakespeare, Villon, Dostoievski, Gogol, Steinbeck, Fitzgerald, Mann, Camus sau Sartre, la Joyce, Kafka, Proust, Orwell, Beckett, Carpentier, Sabato, Llosa sau Marquez), ca rezident la căminul 303 eram fascinat de cinematografie (la Cinemateca vizionam uneori şi 3-4 filme pe zi), exasperându-mi părinţii care mă aşteptau în vacanţa de vară în timp ce eu zăboveam până în luna august când se închidea stagiunea pentru a continua cura cinematografică în compania lui Michelangelo Antonioni (memorabilele "Blow Up”, ”Zabriskie Point” şi ”Deşertul Roşu”), Ingmar Bergman, Federico Fellini, Andrzej Wajda, Andrei Tarkowski, Stanley Kubrik (”Portocala mecanică”, ”2001 A Space Odyssey”), Akira Kurosawa, Alfred Hitchcock, Francis Ford Coppola, Jiri Menzel, Francois Truffaut, Claude Chabrol, Jean-Luc Godard etc. (persistente în memorie zgomotele ciocanelor pneumatice de pe şantierul metroului şi invazia copleşitoare a ţânţarilor împotriva cărora construiam ”budoare” ermetice din cearşafuri în camerele căminului studenţesc 303 unde am locuit cinci ani datorită amplasamentului mai apropiat de centru, cu toate că toţi colegii mei electronişti au fost transferaţi după doi ani în ’Regie’). Pasiunea pentru arta dramatică s-a materializat în numeroase apariţii scenice (unele premiate) pentru roluri principale din Adevărata poveste a matroanei din Efes - Alexandru Sever (poetul Crates), Există nervi - Marin Sorescu (Profesorul), O şansă pentru fiecare - Radu Feldman Alexandru (Comisarul), Visătorii - Ion Băieşu (El) sau spectacolele cu grupul satiric Ridendo (texte proprii) şi un colaj din poeziile lui George Topârceanu (există şi un scurtmetraj pe 16 mm cu durată de vreo 15 minute intitulat ’O zi din mileniul III’, în regia subsemnatului). Regretabil, afinităţile cu domeniul s-au diminuat considerabil după ce am dat de două ori la IATC, secţia regie teatru-film (de fapt n-am ’dat’ că dacă ’dădeam’ cui trebuia şi bineînţeles aveam ce să dau, intram) unde din 105 candidaţi ocupau cele 5 locuri disponibile doar cei din nomenclatura comunistă sau odraslele directorilor de teatre din ţară (un binecunoscut regizor care îşi plasa consoarta total lipsită de talent prin filmele sale de duzină aflat în comisia de examen îl întreba pe bâlbâitul fiu al directorului teatrului din Timişoara ce mai face tăticul, tânăr cu o prestaţie execrabilă deşi a schimbat de două ori subiectul, bineînţeles admis ca şi fiica aghiotantului lui Ceauşescu adusă cu Mercedezul la examen, ’dinafaristă’ care întreba vecinii din sală la proba scrisă cum îi cheamă pe ’ăia doi care apar împreună’ în piesa ’O scrisoare pierdută’). Am continuat să scriu poezie stimulat de apariţiile prin reviste literare (debut în anul 1981 cu un grupaj la rubrica lui Geo Dumitrescu ’Vă propunem un nou poet’ din revista Luceafărul), ’loc de supravieţuire’ completat cu diversitatea muzicii, înregistrată majoritatea pe cele câteva sute de benzi (am schimbat succesiv magnetofoane Grundig, Tesla, Philips, Rostov, Teac) de pe pick-up-uri Belcanto, Akai sau JVC Direct Drive. Există mai multe feluri de colecţionari: unii cu mentalitatea vânătorilor de chilipiruri care speră în multiplicarea investiţiei (un excentric a plătit 400.000 de dolari pentru albumul Double Fantasy cu autograful lui John Lennon oferit ucigaşului cu câteva ore înainte de asasinat), alţii în ipostază de hârciogi care adună orice cu scopul de a-şi lăuda numărul achiziţiilor sau pe post de fani exclusivişti care strâng tot ce aparţine formaţiei sau interpretului preferat. Eu mă încadrez în categoria celor pentru care valoarea albumului şi prelucrarea impecabilă a înregistrării rămân criterii fundamentale, explorarea amănunţită a genurilor muzicale stimulând exigenţa delimitării strălucirii veritabile de sclipiciurile ieftine.

3. De ce ai ales muzica rock şi te-ai specializat pe filonul rock-ului progresiv?

Eu am ales MUZICA. Scrisă din respect pentru muza Euterpe, cu majuscule. Exclusivismul dăunează grav viziunii de ansamblu. Am abordat cu aceeaşi deschidere spre cunoaştere genurile clasice, de la genul liric la complexitatea simfonică, jazz cu derivatele dixieland, ragtime, swing, bop, hard bop, cool sau free-jazz, country, folk, cajun, zydeco, rock’n’roll, blues, rock, rhythm’n’blues, stoner rock, heavy-metal, glam, soul, merseybeat, new wave, punk, AOR, grunge sau prog (eclectic, fusion, Canterbury, psychedelic, zeuhl, RIO, proto-prog, simfo-prog, electronic, heavy-prog, post rock, math rock, prog-folk, prog-metal). Pe parcursul asimilării diverselor genuri muzicale am constatat că de fapt domeniul se divide în două mari categorii: specimene viabile şi mediocrităţi cosmetizate pentru o vandabilitate adecvată. Întâmplător sortimentul prog (nu subramura neo-prog, plicticosul post-math-rock sau stereotipul prog-metal) face parte majoritar din prima categorie, alături de blues-ul resuscitat prin fuziune cu alte stiluri, tupeistul punk interferat cu virtuozitatea instrumentală sau incandescenţele metalifere debarasate de monotonia capetelor scuturate şi grohăielile oripilante. Ţin să precizez în mod responsabil că nu tot ce aparţine muzicii progressive devine automat operă de artă (în special ceea ce se consideră arondabil arealului prog, mai ales conform standardelor americane şi de fapt n-are nimic de-a face cu ideea de progres), domeniul în discuţie dovedindu-se majoritar necompromis datorită contribuţiilor benefice din heavy-prog, eclectic, simfonic, prog-folk, krautrock şi jazz-rock-fusion.

4. Au fost discuri şi formaţii care te-au dezamăgit? Ce-ai făcut cu discurile respective după cronicile critice pe care le-ai scris şi comentariile acide cu colegii de redacţie la Blues Café?

Proporţia dezamăgirilor întrece cu mult numărul revelaţiilor la bilanţul îndelungatului proces de asimilare discografică similar departajării grâului de neghină. Nu mă erijez în emitentul unor verdicte lipsite de rezerve la această judecată de apoi a entităţilor sonore, ci doresc să precizez faptul că s-a întâmplat să fiu eu cel care scrie sau spune ceea ce alţii preferă doar să gândească din spirit de conservare într-o ţară balcanică obsedată de problematica frustrantă a caprei vecinului. Vine o zi când cineva trebuie să semnaleze linguşitorilor goliciunea împăratului mai ales în condiţiile banalizării rock-ului, a desuetudinii blues-ului sau a plictisului post-rock (doar jazz-ul pare înviorat de simbioza inspirată cu alte genuri). Formele lipsite de conţinut proliferează mai ales din anii ’80 în adevărate molime imposibil de contracarat cu vaccinurile esteticii şi ale bunului gust, răsturnare a valorilor inaugurată în perioada grobianismului punk şi continuată cu bagatelizantul pop-new wave, hilarul blue collar-rock, libidinosul blue-eyed soul, gregarul rap-hip hop, tălâmbul reggae sau penibilul house. Epidemia kitsch-urilor sonore se dovedeşte atât de generoasă cu ofertele pe internet încât nu-i nevoie să investeşti decât timp (invariabil pierdut!) în asemenea bazaconii. Orice colecţionar respectabil evită să cumpere titluri ‘la plezneală’ (există bineînţeles şi astfel de specimene mânate de speranţa să găsească fraieri plătitori ale unor sume exorbitante pentru înregistrări) lumea fiind arhiplină de rebuturi discografice în urma manipulărilor mediatice machiavelice. Eu am fost nevoit din motive informative să-mi autoinduc cu asemenea anomalii stupefiante o toxiinfecţie muzicală urmată de detoxifierea nervilor aparatului auditiv cu realizările remarcabile aflate atât pe faţa văzută cât şi cea nevăzută a lumii sunetelor.

5. Prima ta apariţie publicistică referitoare la muzică a fost în revista Musical Report? A fost un bun început pentru amândoi? Ce amintiri păstrezi?

Condeiul mi l-a pus în mână mama mea, Dumnezeu s-o ierte, care m-a învăţat să şi citesc de pe la 4-5 ani (ţin minte în prima zi de şcoală că tovarăşa învăţătoare, neîncrezătoare în zvonistica locală că ‘băiatul lui Sandu Grigoraş citeşte ziarul’, mi-a pus pe bancă un petec din ‘Scânteia’ şi m-a îndemnat să-i demonstrez că-i adevărat). Primul articol referitor la muzică a fost despre formaţia Led Zeppelin, publicat în anul 1991 de ‘Ziarul Ştiintelor şi al Călătoriilor’ (titlu premoniţional pentru viitoarea călătorie muzicală pe portativul terestru format din meridiane şi paralele). Conexiunea iniţial extuziasmantă cu Musical Report a reprezentat prilejul actualizării jurnalelor despre muzică întocmite în anonimat pe vremea liceului şi a studenţiei. Pe parcurs însă, pentru voluntariatul derivat din pasiune s-ar fi cuvenit o recompensă din partea beneficiarilor acestei apariţii inedite în peisajul invadat de amatorism, ceea ce bineînţeles contravenea politicii editoriale tip ‘master-slave’ chiar într-o înfloritoare perioadă de tranziţie de la ‘bişniţa’ optzecistă la pseudocapitalismul mafiot postdecembrist (când îmi doream vreun disc eram somat să achit şi cele două zecimale de după virgulă rezultate din calculul harpagonic al substanţialului adaos).

6. Ce impact crezi că a avut această primă revistă muzicală de ţinută? Ai avut chiar funcţia de redactor-şef al acestei publicaţii şi probabil ai fost liber să alegi o nouă traiectorie?!

Într-adevăr, temele editorialelor citate frecvent în Observatorul Cultural le alegeam singur (“Ars brevis, Vita bovis”, “Fan-atismul Fun-damentalist”, “Drumul emirului prin nopţi de decembrie”, “Millenium da capo, Millenium al fine”, “Viitorul anterior”, “Manipularea ca artă”, “Tranziţia de la muzică la muzichie”), ca şi formaţiile sau interpreţii comentaţi în paginile revistei (cel despre Peter Hammill, din ultimul număr Musical Report, a fost apreciat de criticul literar Paul Cernat ca fiind “unul din cele mai bune eseuri despre un artist rock scrise în presa românească”, Obs. Cultural, nr.152, 21-27 ian. 2003, argument neimportant pentru finanţatorul publicaţiei care decide chiar în acel moment sistarea apariţiilor). Acolo fiecare îşi vedea de ‘bucătăria’ lui: de la cinematografie, jazz, interviuri, punk şi seriale despre Eric ‘Mână Înceată’ Clapton, la prospecţia de ‘pepite’ sonore, anacronicul blues, descifrarea tainelor chitarei, demantelarea dicţionarului C. F. (pronunţat în romgleză S.F.), abordarea avangardismului extremist semnată de misteriosul personaj ‘Magul de la Snagov’ sau pendulările între krautrock, proto prog britanic, hard-rock, prog-simfonic, RIO, fusion, editoriale, cronici ale unor concerte şi polemici mai mult sau mai puţin cordiale ale subsemnatului (uneori scriam chiar vreo 10 pagini din cele 20 alocate articolelor revistei).

7. A doua revistă la care ai publicat o altă serie de articole a fost Art & Roll (unde ai iniţiat rubricile ‘Olimpul Titanilor’, ‘Eroarea ucigaşă a libertăţii totale’ sau ‘Kraut-prog-rock-ul – între inovaţie şi adaptare’). Cum a decurs colaborarea cu membrii noi ai redacţiei şi care a fost rezultatul faţă de precedenta? Ai fost mulţumit? Au fost şi nemulţumiri? Sunt tineri care şi acum caută numere vechi din aceste două reviste de cultură muzicală. De ce crezi că au clacat amândouă? Evident din lipsa sponsorilor, dar numai asta să fie cauza?

În urma conflictului pe inevitabilele teme financiare cu managerul şi în consecinţă absenţa ta din paginile Musical Report, ştii prea bine că ai realizat ca director al noii publicaţii intitulată Art & Roll (titlu inventat de subsemnatul şi înregistrat în secret la OSIM sub alt nume) un parteneriat cu ‘Snagoveanul’ pe post de editor, plus alţi doi redactori din garnitura Musical Report versaţi în domeniul alchimiei mediatice, unul pe post de producător-redactor şef (cel care a imprimat de fapt incitanta direcţie caleidoscopică a publicaţiei), iar celălalt menţionat în funcţie de toanele editorului, redactor-şef sau director de producţie (personaj ‘îmbrobodit’ pe parcurs de o ţepară nimfomană axată pe impresariat, specializată în tehnica pământului pârjolit la firmele falimentate anterior). Mai recent constat că domnul ex-director de producţie scrie chiar piese de teatru lipsite total de haz în care personajele poartă numele foştilor colegi, uitând să o includă în context pe machiavelica expertă în ‘limbajele vaginului’, asociată în firma căpuşă creată pe traseu fără ca ceilalţi sclavi truditori la câmpul semantic să bănuiască ceva. După 18 numere ale revistei am preferat să mă retrag ocupându-mă de proiectul personal ‘Faţa văzută şi nevăzută a muzicii’, dezgustat de nesimţirea uzurpatorilor de merite (rapacitatea extremă face ca şi întâlnirea cu ocazia împlinirii unui an de activitate să fie contramandată de lider, cel care vindea pentru propriul câştig chiar invitaţiile gratuite la concerte destinate pălmaşilor scribi din echipă), trunchierea articolelor sub pretextul lipsei de spaţiu tipografic (pentru toate inepţiile clientelare se găsea loc imediat!), infiltrarea altor semnături la Olimpul Titanilor (cazurile despre Van Der Graaf sau gerontologii The Rolling Stones) şi împunsăturile veninoase cauzate de reticenţa mea pentru ridicolul anarhism punk, repulsivul rock muncitoresc al bardului Bruce Springsteen, stilul poliomielitic marca Elvis Costello sau mogorogeala bahică tip Tom Waits, corecţii împotriva neînregimentatului ce îndrăzneam a fi impregnate pe alocuri cu pitoreşti alegaţii ‘subversive’ derulate fundamentalist într-un ‘playback ordinar’ cuplat la acuzele în privinţa absenteismului la concerte şi culmea, de manipulare a publicului printr-un aşa-numit ‘elitism de bodegă’, rechizitoriu venit tocmai din partea unui apologet înverşunat al pseudoculturii pop preponderent americane bazată pe vânzări masive, argument arhisuficient pentru a ridica osanale vedetismului venerat de tagma epidemică ‘stupid people’. Cu asemenea atitudini coercitive nu mă miră că publicaţia a sucombat în octombrie 2003, după încă opt numere (există şi o dreptate universală care reabilitează departajarea inechitabilă ‘pentru unii mumă, pentru alţii ciumă’) pe parcursul cărora dintr-o penurie de idei, la rubrica ‘Olimpul Titanilor’ figurau articole publicate deja în Musical Report cum ar fi cele despre Lynyrd Skynyrd, Free, Renaissance, Armageddon sau Band Of Gypsys. Deşi s-a promis conform tradiţiei politicianiste marea cu sarea, unii s-au ales cu marea (ciupeală), alţii doar cu sarea provenită din sudoarea frunţii lor de ‘paparude intelectuale’, cum eram numiţi cei cu păreri antimainstream într-un articol de punere la punct a disidenţilor stilistici şi implicit o pledoarie în apărarea marilor barzi ai populismului american (la vremea respectivă mă simţeam agresat de atacurile la limita calomniei însă ulterior mi-am dat seama cât de util a fost pentru motivaţia de a demara demersul enciclopedic personal acel impuls iniţial tip Big Bang premergător ambiţioasei expansiuni ulterioare, incriminata duşmănie cauzată de divergenţele de opinii presupusă de subsemnatul dovedindu-se ulterior falsă). Amintirile mele plăcute în legătură cu cele două publicaţii se rezumă la strădania elaborării articolelor şi urmărirea reacţiei criticului literar Paul Cernat din paginile Observatorului Cultural. În concluzie, ecumenismul exagerat din considerentul eronat că idolii stardom-ului reprezintă întruchiparea perfecţiunii, teama demitizării falselor valori (în fond noţiunea de cronică muzicală presupune atât laude cât şi critici, ambele argumentate) în condiţiile unei apetenţe extrem de scăzute a maselor la capitolul cultură în ciuda faptului că exista o evidentă translaţie graduală spre (in)cultura pop şi nu în ultimul rând matrapazlâcurile derulate în spatele cortinei la Art & Roll, au îndreptat cele două lăudabile publicaţii autohtone spre un regretabil sfârşit editorial.

8. În Musical Report colegul Cristian Teodosiu a reusit sa demonteze un mit: Daniela Caraman Fotea şi al ei disco-ghid-rock! Eşti de acord?

Demolarea-demantelarea miturilor din considerente coercitive mi se pare extrem de utilă pentru departajarea artei de impostură printr-o argumentaţie bazată pe acurateţea informaţiilor. Tupeul nemărginit al proletcultiştilor ocupanţi ai unor posturi ce li s-ar fi cuvenit altora, care fără să fi ascultat mare lucru din muzica formaţiilor comentate cu priceperea unor cunoscători ai fenomenului muzical până mai sus de genunchiul broaştei trebuie sancţionat când întrece măsura (Florian Lungu recunoaşte că atunci când Cornel Chiriac a părăsit o ţară în care devenise indezirabil, colegii de la radiodifuziune până să apară securiştii au forţat încuietoarea fişetului unde eruditul transfug îşi ţinea caietele cu însemnări, ulterior devenind cu toţii mari specialişti pe tărâm muzical). Repudierea trecutului figura şi în fişa postului exponenţilor punk însă ei n-au prea avut ce pune în loc, surogatul sonor propus de aceşti anarhişti prin vocaţie reflectându-se în marasmul muzical din anii ’80. Energia consumată pentru semnalarea numeroaselor erori din impropriul spus ‘ghid’ pop-rock-folk ar fi fost mai nimerit ca întreprinzătorul demolator să o consume printr-o alternativă proprie de îndreptar muzical mult mai procopsit, însă tare mă tem că şi cazul de faţă se subordonează proverbului ‘dacă nema putirinţa, geaba chichirez gâlceava’!

9. Există o revistă mai nouă intitulată Sunete, care a ales alt mod de promovare al creaţiilor muzicale axându-se pe trendul dorit de publicul tânăr, nefamiliarizat - ca să mă exprim delicat - cu adevăratele valori ale istoriei muzicale a omenirii…

Pe o piaţă a non-valorilor ce mai contează o fiţuică în plus sau în minus? Cine-şi mai amiteşte de maculatura aparută în anii ’90, unele titluri patronate de tot felul de neica-nimeni înfipţi pe la postul naţional de radio? Sau ce credibilitate are o revistă ca Echinox care premiază aşa-zişi critici muzicali aflaţi la nivel de şcoală primară? Când tot felul de agramaţi devin miniştri ai culturii sau parlamentari europeni de succesuri, ne mai miră oare ceva?

10. Când ai început trilogia ”Faţa văzută şi nevăzută a muzicii”? Ştiai la ce te înhami? Cum ai reuşit să parcurgi muzica prezentată în primul volum dedicat Stardom-ului?

Structurarea pe genuri, interpreţi şi formaţii a demarat în 2002, anul când încetează colaborarea subsemnatului atât cu Musical Report (‘last man standing’, până la ultima apariţie) cât şi cu ambarcaţiunea în derivă Art & Roll unde componenta ‘art’ se diminuase binişor în favoarea derapajelor facile. Stresul intens, cu 14-15 ore pe zi în faţa calculatorului determină la un moment dat transferul paradoxal al activităţii şi în cadrul somnului (restrâns consistent ca durată), uneori trezindu-mă cu o frază provenită parcă din reprezentările onirice. Au fost perioade dificile mai ales la ‘Stardom’ din cauza specimenelor ultraplicticoase ale domeniului, obligatoriu de procesat în condiţiile aprecierilor ultraelogioase aproape unanime dedicate unor impostori preferaţi de public şi pe de altă parte din respect pentru cititor căruia îi trebuie oferite numai păreri personale, nu manipulate de alţii. Prin anul 2009 am rescris şi completat cele 600 de pagini iniţiale cu încă 300.

11. De ce ai fost atât de critic cu unele trupe? Mă refer le Tom Waits, Joe Cocker, The Hollies, Simon & Garfunkel, Savoy Brown, Van Halen, Queen, Dr. John, etc. Dar cu bluesul şi jazzul ce ai avut? Blues-ul stă la temelia rock-lui…

Se pare că n-ai citit cu atenţie ce s-a scris acolo despre Queen, Dr. John, Joe Cocker, Simon & Garfunkel, Van Halen sau Savoy Brown. Orice om familiarizat cu noţiunea de critică muzicală m-ar fi întrebat de ce adopt o atitudine atât de tolerantă în cazul unor albume mediocre din palmaresul interpreţilor sau formaţiilor enumerate. Când cineva cântă bine răsplata se cuantifică în laude, când respectivul cântă prost eu ce vină am dacă nu pot fi indulgent cu mediocritatea? Ai enumerat acolo la normă nişte nume. Nu ştiu ce mă face să pariez că nu prea te dai în vânt după Hollies sau procesatorii blues la second hand Savoy Brown, ipostază elocventă a desuetudinii plicticlosului specimen afroamerican care n-are treabă decât în mică măsură cu rock-ul, derivat din rock’n’roll, la rândul lui provenit din country şi jazz. Waits sună pe unele albume exact cum l-am descris (criticul literar Paul Cernat caracterizează articolul respectiv ca ‘o bijuterie sadică’). Pentru a lămuri ceea ce unii n-au înţeles nici în ruptul capului ce înseamnă un pamflet literar, citez din scrisoarea colecţionarului Ştefan Tomescu (după propria mărturie, un admirator al lui Tom Waits care investise la vremea apariţiei revistei 400 $ în albumele respectivului) trimisă redacţiei Art & Roll şi publicată în pagina 3 a numărului 18 din septembrie 2002: “Articolul Rezonanţa lugubră a lumilor subterane – Tom Waits al domnului Costin Grigoraş scris într-un stil pamfletar nemaivăzut pentru cititorii revistei m-a surprins în mod deosebit de plăcut încât publicaţia a crescut enorm în top-ul preferinţelor mele depăşind lejer Academia Caţavencu – vă jur că am râs cu lacrimi, singur la o masă, după intrarea în Mall când am citit despre ‘dejecţiile sonore insuportabile’ sau ‘glasul schimonosit cu o sete de automutilare rar întâlnită seamănă cu horcăitul unui câine de pripas muribund’ plus alte imagini plastic îmbinate într-un magnific pamflet care l-ar lăsa cu gura căscată chiar pe celebrul poet/publicist Corneliu Vadim Tudor… Oricum, vă admir sincer domnule Costin Grigoraş şi orice aţi fi intenţionat cu articolul dumneavoastră, singur vindeţi revista asta, pe cinstea mea!” Dacă un fan al lui Tom Waits îmi adresează aceste cuvinte, nu crezi că merit să nu mai fiu şicanat pe acest subiect? Deşi nu pun eu întrebările în acest dialog, mi-aş permite să aflu de unde ai dedus că aş avea ceva cu jazz-ul şi cu blues-ul? Care ar fi citatul incriminant că aş subestima nejustificat aceste genuri muzicale în cele 40 de pagini dedicate exclusiv blues-ului la vol.1 şi vol.3 (plus consistentele capitole tangente cu domeniul Jimi Hendrix, Led Zeppelin, Eric Clapton, Johnny Winter, Fleetwood Mac & Peter Green, John Mayall, Savoy Brown, Chicken Shack, Robin Trower, Stevie Ray Vaughan, etc.) sau alte zeci de pagini consacrate jazz-ului?

12. Care este părerea ta despre mainstream?

Toate trendurile principale n-au lăsat în urmă decât modele desuete, stereotipe, banale, rabat de la calitate pe placul publicului tributar mimetismului în masă, de la şansonetismul Tin Pan Alley, anacronismul siropos marca Brill Building la saturantele derivate cu prefix (folk, rock, country) sau sufix pop (synth, sunshine, teen, euro, brit), yé-yé, ska, lounge, soul, AOR, rap, bubblegum, smooth jazz, mimetism şi maimuţăreală trendy potrivnică evoluţiei muzicii în ultimul secol. Paradoxal, aşa-numita alternativă la curentul principal copiază simptomatica simplismului dintotdeauna anacronicului pop (excepţie doar revigorantul grunge), manipulare mascată a procesului de restauraţie a nonvalorii (punk, new wave, hardcore, shoegazing, indie, industrial, emo, noise, post-rock, math-rock, dark cabaret). Pe lângă catastrofalii ani ’80 sau litaniile soul şansonetiste ale anilor ’60, mainstream-ul şaptezecist (The Beatles, Simon and Garfunkel, The Carpenters, Elton John, Stevie Wonder, The Temptations, Mungo Jerry, Crosby, Stills, Nash and Young, Creedence Clearwater Revival, Chicago, Joe Cocker) sau alternativa hippie-psychedelică din perioada zborurilor spre lună apar cele mai viabile coagulări sonore ale unor fenomene de amploare. Procesul evolutiv îl declanşează doar coliziunea contrariilor şi niciodată comodităţile rutiniere.

13. Muzica punk versus prog. Un curent nihilist contra unei atitudini profesioniste. De ce crezi că o grămadă de cronicari rock de pe la noi au preferat să susţină un gen retrograd, să scrie despre el şi să îl laude? Eu cred că nu au ascultat nimic din frumuseţile prog-ului…

N-aş fi prea sigur de acest aspect. Unii preferă simplitatea şi atitudinea tranşantă, impertinenţa şi persuasiunea în locul retractlilului prog, bazat adesea pe introspecţii existenţiale uneori traumatice (cazul inoculărilor depresive specifice lui Peter ‘Mr.Doom’ Hammill - Van Der Graaf Generator, îndurerarea existenţialistă exersată de Pink Floyd, bizareriile teatralizate fantezist-suprarealiste pline de nonsensuri marca Genesis, sarabanda pantagruelică celebrantă a contrapunctului stil Gentle Giant sau incifrările semantice tip Yes). După ce am parcurs ceea ce americanii cataloghează ca muzică progressivă (în viziunea lor eronată o formaţie cu un instrumentist la clape automat aparţine genului) am înţeles de ce unii care iau ca reprezentative acele grupuri se transformă în adversari înverşunaţi ai specimenului. Dacă n-aş fi asimilat zestrea progressivă din alte arealuri geografice nici eu n-aş dori să mai aud asemenea malformaţii sonore (majoritatea neo-prog, sortiment intitulabil şi ‘muzică uşoară cosmetizată’). În ceea ce priveşte apetitul pentru genuri populare al unor condeieri, care îi cataloghează pe cei cu opinii contrare ca elitişti, snobi sau excentrici, le-aş reaminti că ceea ce a rămas în patrimoniul muzicii universale după decantarea inevitabilă a timpului nu prea are legătură cu preferinţele maselor, dezastrul alegerilor politice fiind arhisuficiant pentru a nu extrapola metoda şi în cadrul artei. În cazul unor astfel de preferinţe pentru anomalii anti-estetice rămâne definitorie replica colecţionarului cu pseudonimul ‘Progears’ emisă pe vremuri în nostalgicul local Blues ‘Meeting of the spirits’ Café: “Ăştia habar n-au pe ce lume trăiesc”.

14. Care sunt valorile uitate de marii producători de afară, dă-ne câteva exemple şi de ce crezi că muzica progresivă a fost nişată spre Underground?

Păi nu e clar de ce? Pentru că pune oamenii să gândească şi conform sloganului mineriadei ‘noi muncim nu gândim’ masele evită acest proces complex în favoarea ritmurilor carnale (body-music), oferite cu generozitate de slugile mass-media ahtiate după profit. Dacă marii producători au strategii mercantile bine stabilite, cei destinaţi să încânte un segment restrâns din populaţie au stârnit doar interesul micilor producători de la Musea (Franţa), Cuneiform (USA), Camino (Noua Zeelandă), Ad Perpetuam Memoriam (Suedia), Magna Carta (USA), Cyclops (Anglia), Kinesis (USA), VM Records (Italia), Unicorn (Canada) etc.

15. Volumele 2 şi 3 al trilogiei sunt dedicate Underground-ului. De ce două volume?

Pentru că nu prea există soluţii tehnice pentru legarea cu termoclei a 1.638 de pagini.

16. Ce fel de genuri muzicale se găsesc în aceste tomuri format 25/17 cm?

Prioritar genurile caracterizate de o expresivitate convingătoare (amintite repetat anterior). Despre grupuri hip-hop sau rap din Botswana, Nicaragua, Madagascar sau de aiurea, rezumabile conform reţetarului din domeniu la subiecte stupide despre droguri, chiolhanuri şi sex, n-au decât să scrie fanii lui Eminem, Snoppy Doggy Dog sau Tupac Amaru (un câmp larg de afirmare există şi pentru cei interesaţi de specimene torturante precum pop, trance, tehno, house, disco, electropop, dubstep, emo, pornogrind, screamo, hair metal, black metal, death metal, anarcho-punk, cyberpunk, crustpunk, horrorpunk, etc.).

17. Nu ai cotat discuri cu nota 10 şi trupe de cinci stele. De ce? Pe ce te-ai bazat când ţi-ai fixat aceste criterii?

Nu există formaţie sau interpret să nu aibă cel puţin o fisură în edificiul construit pentru posteritate. Numai divinitatea rămâne sinonimă cu perfecţiunea (pe orbitele cele mai apropiate de un imaginar astru al sunetelor gravitează Simfonia a 5-a, Concertul pentru vioară în Re major op. 61 şi Concertul pentru pian nr. 5 ’Imperialul’ ale inegalabilului Ludwig van Beethoven, apoi la oarecare distanţă referenţialele suite Tarkus-ELP, Close To The Edge-Yes, Thick As A Brick-Jethro Tull sau Supper’s Ready-Genesis). Muzicienii contemporani, mai ales sub presiunile continue ale caselor de discuri interesate de concesii pe gustul publicului şi ameninţaţi permanent de plafonarea specifică succesului, se dovedesc inconsecvenţi de-a lungul carierei. De aceea, să dai nota 10 unui disc chiar dacă numai o piesă se află sub nivelul celorlalte sau să consideri că o echipă sau un personaj pe cont propriu întruneşte maximum de apreciere împotriva evidenţelor contrare, reprezintă evaluări impardonabile pentru un critic intransigent şi echidistant. Utilizarea unor atribute ca ’genial’ sau ’capodoperă’, sub exaltarea de moment sau pentru mimarea părerilor altora, ţine de o anume atitudine iresponsabilă etalată cu infatuare ostentatativă de unii care se pretind analişti şi cunoscători în evaluarea informaţiei sonore. Pentru curiozitatea personală, susţii şi astăzi ceea ce scriai în Musical Report (articol reluat la un moment dat şi în Art & Roll) că Band Of Gypsys rămâne ‘cel mai reuşit trio şi album din istoria muzicii rock’?! Ce te face să crezi că obscurul Billy Cox sau ahtiatul după soul Buddy Miles îi întreceau în virtuozitate pe Noel Reddig şi respectiv Mitch Mitchell? Triumviraturi ca Lee-Lifeson-Peart (Rush), Bruce-Clapton-Baker (Cream), Farner-Brewer-Schacher (Grand Funk Railroad), Gibbons-Beard-Hill (ZZ Top), Vaughan-Layton-Shannon (Double Trouble), Bonamassa-Czar-Kramme (Joe Bonamassa Trio) sau Emerson-Lake-Palmer din triumviratul omonim, ar fi cumva mai prejos decât cel menţionat (plus o sumedenie din zonele jazz sau blues plasabile în underground)? Aşa că recomand mare atenţie la verdictele extremiste!

18. Care crezi că este albumul perfect şi trupa care a realizat din punct de vedere muzical cel puţin 3 discuri consecutive de geniu…?

În formularea interogativă anterioară cuvântul trupă sună peiorativ, pretându-se în special lumii circului (sau găştilor hip-hop, hardcore sau punk). În arealul muzicii viabile există grupuri sau formaţii. Din nou se vehiculează cu mare largheţe cuvântul geniu, ca şi cum mintea ar creşte sub toate gardurile s-o pască la discreţie măgarii. Reiau ideea inexistenţei albumului perfect. O spun cu responsabilitatea celui care a străbătut un ’drum lung şi întortocheat’, cum cântau odinioară The Beatles. E adevărat că într-un noian de rateuri o revelaţie muzicală apare şocant contrastantă cu restul şi de aici tendinţa de a fi ridicată în slăvi. Trei albume consecutive remarcabile ar fi Yes Album, Fragile şi Close To The Edge (Yes), Caress of Steel, 2112 şi A Farewell To Kings (Rush), Meddle, Dark Side Of The Moon şi Wish You Were Here (Pink Floyd), Let It Bleed, Sticky Fingers şi Exile On Main Street (The Rolling Stones), In Rock, Fireball şi Machine Head (Deep Purple), Camel, Mirage şi The Snow Goose (Camel), In the Land of Grey and Pink, Waterloo Lily şi For Girls Who Grow Plump in the Night (Caravan), Salisbury, Look At Yourself şi Demons And Wizards (Uriah Heep), The Inner Mounting Flame, Birds of Fire şi Between Nothingness and Eternity (Mahavishnu Orchestra), Tale Spinnin’, Black Market şi Heavy Weather (Weather Report), Prologue, Ashes Are Burning şi Turn Of The Cards (Renaissance), Where Have I Known You Before, No Mystery şi Romantic Warrior (Return To Forever) sau I, For Your Pleasure şi Stranded (Roxy Music), patru la King Crimson (Islands, Lark’s Tongues in Aspic, Starless and Bible Black şi Red), Led Zeppelin (I, II, III şi IV), Marillion (Script for a Jester’s Tear, Fugazi, Misplaced Childhood şi Cluthing at Straws), Peter Hammill (Fool’s Mate, Chameleon in the Shadow of the Night, The Silent Corner and the Empty Stage şi In Camera), Black Sabbath (I, Paranoid, Master of Reality şi IV) sau Colosseum (Those Who Are About to Die Salute You, Daughter of Time şi Live) sau cinci în cazurile Emerson Lake & Palmer (I, Tarkus, Pictures at an Exhibition, Trilogy şi Brain Salad Surgery), Genesis (Tresspass, Nursery Crime, Foxtrot, Selling England by the Pound şi The Lamb Lies Down On Broadway), Jethro Tull (Stand Up, Benefit, Aqualung, Thick as a Brick şi Passion Play), Van Der Graaf (H To He / Who Am The Only One, Pawn Hearts, Godbluff, Still Life şi Worldrecord) sau Gentle Giant (Three Friends, Octopus, The Power And The Glory, In A Glass House şi Free Hand). Discuri de valoare contabilizează printre alţii şi The Beatles, Kansas, Frank Zappa, The Allman Brothers, AC/DC, Jimi Hendrix, Johnny Winter, The Doors, Santana, Cream, Pentangle, Canned Heat, Tangerine Dream etc., însă nu într-o tripletă consecventă valoric.

19. Există desigur o elită de muzicieni de mare valoare în zona blues-jazz-ului. Poţi numi câţiva?

Octogenarul prospector de talente (Eric Clapton, Peter Green, Mick Taylor, Coco Montoya, Walter Trout, Buddy Weddington etc.) John Mayall, iniţial incitantul combinator prog-blues Joe Bonamassa, remarcabilul fuzionist Scott Henderson sau polivalentul stilistic Roben Ford. Păcat că veteranilor Muddy Waters şi Howlin’ Wolf le-a fost frică de experimente - când au înregistrat cele mai novatoare albume ale lor, Electric Mud (’68) respectiv The Howlin’ Wolf Album (’69) s-au dezis regretabil de ele într-un mod obedient plicticoasei tradiţii. După decenii de reciclări ale aceloraşi laitmotive singura şansă de supravieţuire pentru anacronicul blues rămân demersurile combinative cu alte genuri.

20. Care crezi că este cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor?

Conform cunoscutei parabole biblice, nu putem sluji simultan doi stăpâni. Ori compartimentăm arta prin prisma clasamentelor după metodele şi criteriile corporatiste, ori judecăm domeniul prin proceduri bazate pe criterii estetice, străine disputelor similare celor dintre microbişti în privinţa ‘celui mai tare din parcare’. Deşi întrebarea pare din categoria ‘cu răspunsul déjŕ ştiut’ spre surprinderea interlocutorului nu-l voi numi numai pe Jimi Hendrix în invidiata poziţie ‘sitting on the top of the world’ (totdeauna m-am întrebat ce caută în clasamentele rezultate din sondajele unor reviste de prestigiu tot felul de impostori, ocupanţii unor locuri care s-ar fi cuvenit cu prisosinţă altora), ci în ipostaze aproape ex aequo pe Jimmy Page, Dave Clempson, Stevie Ray Vaughan, Steve Howe, John McLaughlin, Al DiMeola, Ritchie Blackmore, Joe Bonamassa, Angus Young, Frank Zappa, Warren Haynes, Tony Iommi, Scott Henderson, Johnny Winter, Robert Fripp, Kirk Hammett sau Tom Morello (pe cei din underground îi las să-i afle potenţialii cititori ai celor două volume aferente).

19. Ai un top zece al discurilor sau trupelor preferate? Dar de la noi?

Nu operez cu clasamente. Respectivele înşiruiri ale unor nume care în cele mai multe cazuri n-au ce căuta pe-acolo nu reprezintă decât recompensa cuvenită unor artişti care au adus mari beneficii firmelor discografice datorită vandabilităţii spectaculoase. De pildă dacă deschizi ‘goagălu’ (vorba unui primar al unor zone conlocuitoare) şi vrei să afli care sunt cele mai grozave cântăreţe din toate timpurile eşti informat prompt că elita o configurează Whitney Houston, Mariah Carey, Celine Dion, Christina Aguilera, Adele, Barbra Streisand, Shakira, Tina Turner, Patti Labelle, Lady Gaga şi Beyonce. Una şi una! (mai pe la coadă figurează Etta James, Aretha Franklin, Ella Fitzgerald şi Billie Holiday). E corect? Top-ul masculin include în linia întâi nume ca Michael Jackson, Steve Perry, Enrique Iglesias, Prince, Bon Jovi, George Michael, Phil Collins, Stevie Wonder, Elvis, John Lennon, McCartney sau Freddie Mercury, în timp ce Robert Plant apare pe locul 22, Axl Rose pe 36, Chris Cornell pe 75, Ronnie James Dio pe 89, iar Geoff Tate, Peter Gabriel, Greg Lake, Jon Anderson, Chris Farlowe, Jack Bruce, Peter Hammill, Dereh Shulman, Bon Scott, David Gilmour, Layne Staley, Jim Morrison şi Bruce Dickinson nici nu figurează în prima sută de poziţii. Elocventă situaţie pentru gusturile maselor, nu-i aşa? În ceea ce priveşte discurile şi implicit formaţiile preferate în mod sigur n-aş putea alege numai 10. Poate vreo 3-4 sute ar fi nişte cifre mai acoperitoare (discurile notate între 6 şi 9 din cadrul trilogiei merită toate să li se acorde atenţie). De la noi s-ar putea enumera cum am mai opinat şi cu alte prilejuri, într-o ordine aleatoare, albumul omonim al grupului Mondial din 1971, Cei ce ne-au dat nume (’72) şi dublul Cantafabule (’75) ale formaţiei heavy-folk Phoenix, Lume albă (’75) şi Zalmoxe (’78) ale eclecticilor Sfinx, Dreptul de a visa (’75) semnat de pasionalii Progresiv TM, discul în spirit Mahavishnu Amintiri despre viitor (’76) al clujenilor Experimental Quintet, albumul omonim din 1987 şi redresantul Stem (’08) ale post-romanticilor Celelalte Cuvinte, derivata AC /DC Fata din vis (’85) a debutanţilor Compact, ezotericul episod omonim din 1996 al efemerilor Thalita Qumi, meteoricul Kogaion din 1999, timişorenii The Egocentrics şi reprezentativul debut Love Fear Choices And Astronauts (’10), Plum Brandy Blues (’97) al distilatorilor parodici Nightlosers, remarcabilul debut Moonsweat March (’00) al prog-alternativilor Kumm, escapada orientală Kahani (’04) a cameralilor Domnişoara Pogany, formaţia Rhethorica din Baia Mare cu demersul pro-prog Gânduri (’05), debutul Liniştea umple goluri (’10) a post-rockerilor Alternativ Quartet din Bistriţa şi albumul Coming Home (’13) al nostalgicilor pentru anii ’70 Echo.

20. Povesteşte-ne despre o trupă de nişă prog care te-a impresionat…să zicem dintr-o ţară fără identitate muzicală rock ca Bahrain, Panama sau Uzbekistan?

Reacţiile căutătorului de comori la vederea sclipirilor aurifere se pot lectura la numeroase formaţii surprinzătoare cum ar fi Naikaku (Japonia), Laghonia, Kharmina Buranna şi Flor de Loto (Peru), Introvision (Costa Rica), Psiglo (Uruguay), Parhenon, Tempano şi Equilibrio Vital din Venezuela, Mar de Robles (Chile), Oaksenham şi Artsruni (ambele din Armenia), Motherjane (India), İhtiyaç Molası (Turcia), Abstract Truth, Otis Waygood Blues Band şi Freedom’s Children din Africa de Sud, Eik, Odmenn şi Tursaflokkurin din Islanda, Guruh Gypsy şi Imanissimo din Indonezia, Juan de la Cruz (Filipine), From.Uz (Uzbekistan) etc.

21. Cum ai făcut rost de albumele commentate în carte? Mă refer în special la cele prezentate în cele două volume ale Underground-ului?

O parte aparţin colecţiei personale, altele mi-au fost oferite de alţi prospectori de rarităţi fie la schimb fie contra cost în cazul că nu le-am găsit postate pentru audiţie pe internet.

22. “Sursa” estică crezi că a fost benefică sub aspect cultural pentru poporul ce odată se spunea că “libertate ne-a adus”!!!?

Indubitabil. Preţurile accesibile ale CD-urilor au permis procurarea unor rarităţi vehiculate în vest la preţuri exorbitante. Efectele inoculării de modele se observă în revirimentul prog post-sovietic reprezentat de grupurile Caprice, Disen Gage, Eternal Wanderers, Mind Portal, Impact Fuse, Pakapika TeArt, Uphill Work sau Re-Stoned. Pe de altă parte dacă mi-ar fi spus cineva cu un deceniu în urmă că voi găsi albume obscure americane aproape exclusiv în spaţiul rusofon aş fi râs în hohote. Încă o reconfirmare a proverbului referitor la cine râde la urmă. În Românica unde sunt romanele ţinute chipurile la sertar din cauza cenzurii? Unde-i muzica ce ne-o închipuiam sublimă în condiţiile eliberării ideologice? Retorică solitară.

23. Pell Mell, Atlas, National Health, Ben, Jane, IQ, Grobschnitt, Frumpy etc., sunt câteva nume pe care le ascult suficient de des pentru nişte trupe aşa-zis obscure, “nevăzute”, cum le-ai încadrat în această bogată enciclopedie. Sunt chiar toate trecute aici, în cele 2 volume Underground?

Îmi place să cred că n-am omis prea multe dintre formaţiile marcante. Într-un domeniu atât de dinamic să fii la zi cu toate apariţiile din întreaga lume reprezintă un deziderat utopic similar cu încercarea zadarnică a sihastrului monarh Carol Quintul de a potrivi cele 40 de pendule din chiliile unei mănăstiri izolate să arate simultan aceeaşi oră.

24. De unde crezi că a apărut acest “om nou”, pe care nu-l interesează nimic din artă, oricare ar fi ea, cine poartă vina?

Conceput in vitro în mediul culturnic socialist, omul de tip nou a găsit condiţii favorabile pentru dezvoltare unilaterală abia după Marea Involuţie din Decembrie, când Era Ticăloşilor dinainte a continuat-o Epoca Ignoranţilor, perioadă degenerativă caracterizată de pornografierea limbajului, manelizarea muzicii (ici-colo câte o imitaţie proastă a mainstream-ului vestic cu obsesii pentru oripilantul post-punk sau astenii chill-out) şi vânzarea ţării contra unui parandărăt consistent. Preferinţele sonore ale avortonului cultural se limitează la simbioze între humanoizi şi rozătoare, găşti subversive parazitare ale bunului-gust cu pălăvrăgeala lor năucitoare, urgenţe clinice internabile la balamuc, fermentaţii alcoolice moca, proiecţii holografice malformante, emanaţii fetide peste un foc de paie plus alte specimene groteşti pe cale continuă de apariţie. Conform ultimelor evaluări ale cercetătorilor de la Stanford se pare că prostia câştigă tot mai mult teren în faţa inteligenţei deoarece în societatea hipertehnologizată nu e nevoie de prea multă minte pentru supravieţuire, diminuarea capacităţilor intelectuale fiind suplinită de ordinatoare. Expresia ‘prost ca o cizmă’ va deveni în curând caducă, obiectul de încălţăminte având şanse de a fi mai dotat funcţional decât utilizatorul acestuia. Vina o poartă cei care tolerează rezistenţa noilor generaţii la orice asimilare de cunoştinţe. Din moment ce părinţii lor i-au învăţat că pot obţine totul cu bani, inclusiv diplomele cumparate cu o diabolică uşurinţă de ce să-şi mai obosească creierele condamnate astfel la o atrofiere progresivă? Scriam cândva într-un editorial şi-mi menţin părerea că această comă culturală în care ne situăm e atât de profundă încât în paralizantul somn al raţiunii nu distingem decât zămislirea epidemică a monştrilor într-o tranziţie spre nimicul totalitar care distruge lumea fanteziei ca în fascinanta pledoarie pentru lectură ‘Poveste fără sfârşit’. No future profeţeau cândva anarhiştii Sex Pistols şi regretabil ‘fără viitorul’ de atunci s-a transformat malefic în neschimbabilul vreodată ‘no past’! Şi ajungem la vorba lui Horaţiu Mălăiele: ‘trecut de rahat am avut, prezent de rahat avem şi în astfel de condiţii trebuie să fim fericiţi că n-avem nici un viitor’!

25. Crezi că am fi avut parte de King Crimson, VDGG sau Jimi Hendrix în mass-media dacă am fi avut disc jokey competenţi, emisiuni de cultură şi concerte?

Nici pomeneală. Să nu fim mai catolici decât Papa. Hammill & Van der Graaf, Colosseum, Genesis, Jimi Hendrix sau Gentle Giant au fost primiţi cu răceală de compatrioţi, găsind un nesperat debuşeu în alte zone geografice decât cele de origine (Anglia pentru Hendrix, Franţa, Italia sau Germania pentru ceilalţi). Anomaliile crimsoniene circulau în cercurile restrânse ale unor excentrici, chiar respectivii admiratori întâmpinând dificultăţi la receptarea sofisticatelor libertinaje frippertronice (pe vremea ‘odiosului’, un coleg de serviciu, responsabil cu muzica pe la petreceri, ca răzbunare pe fosta pietenă, aduce la revelionul petrecut cu alţi prieteni numai benzi cu King Crimson fiind alungat din gaşcă chiar la ora trecerii între ani). În oraşul natal Seattle, unica statuie a lui Jimi Hendrix se află amplasată la grădina zoologică, deci să nu ne facem iluzii că am fi ascultat în autobuz Purple Haze şi Voodoo Chile, la toaletele publice Easy Money şi Fracture sau Man-Erg şi The Sleepwalkers prin parcuri.

26. Majoritatea când i-am întrebat mi-au argumentat pragmatic că asta e muzica preferată de public…. Eu am încercat să-i conving că trebuie să existe o alternativă, dar nu au urechi să audă.Cine trebuie să formeze gusturile?

În condiţiile în care ‘prostia are talentul de a fi extrem de insistentă’ (Albert Camus) şi asta nu numai în domeniul muzical, canalele mediatice obsedate de rating ar trebui să ofere indivizilor posibilitatea de alegere. Multe persoane pe care le-am rugat să asculte mostre sonore din underground s-au mirat că există asemenea realizări performante pe mapamond. Prin urmare, o mare parte dintre semeni au deschidere spre cunoaştere însă informaţiile unilaterale oferite de radio şi televiziune le pervertesc gusturile, îi determină să creadă că moneda are doar o singură faţă şi se complac într-o necunoaştere fatalistă. Abia în condiţiile ofertelor multiple, dacă alegerea ar fi copleşitoare în favoarea genurilor facile, ofertanţii alternativei ar avea pe bună dreptate dreptul să exclame: ‘lasă-i să moară proşti!’ Spre satisfacţia personală profesorul de limba engleză Doru Popovici de la Liceul ‘Ştefan cel Mare’ din Suceava mi-a spus după un interviu luat subsemnatului la un post de radio local că va folosi ‘Stardom’-ul ca manual pentru orele de muzică ale liceenilor. Semnele unui reviriment al rock-ului progressiv din ultimii ani reaprind speranţa că nu e totul pierdut pentru generaţia următoare!

27. Pentru cine colecţionezi muzică, copiii au moştenit dragostea pentru muzica bună?

Orice colecţionar, mai ales cu preocupări pentru comentarii critice, alege un fond discografic reprezentativ pentru percepţiile valorice proprii. În funcţie de cantitatea de informaţii procesată se estompează detaliile şi se conturează ansamblul, ca şi cum ar avea loc o levitaţie în favoarea lărgirii orizontului. Această incursiune în arealurile muzicale intercontinentale mi-a dat posibilitatea să ştiu acum cu mult mai multe decât ştiam cu un deceniu în urmă. Din cauza crizei de timp, spaţiul temporal alocat unei formaţii şi implicit discografiei aferente a fost de ordinul orelor, nu ca în cazul unor articole din presă pentru care ai la dispoziţie zile sau chiar săptămâni de gestaţie informativă. Astfel m-am aflat în situaţia unui instrumentist de jazz care trebuie să-şi construiască instantaneu numărul improvizatoric, fără posibilitatea de a reveni sau de a relua pasaje cum s-ar fi întâmplat dacă înregistra în studio. Programul zilnic trebuia respectat, în caz contrar elaborarea trilogiei ar fi durat inevitabil mai mult. Spre deosebire de tipologia uzuală a colecţionarului, un comentator are în colecţie şi titluri neagreate sau chiar unele care-l scot din sărite, mai ales dacă departajează tranşant ‘oile de capre’. “Prefer să atrag ură pentru ceea ce sunt decât să fiu iubit pentru ceea ce nu sunt“ definea André Gide atitudinea cuiva cinstit cu sine însuşi, care nu face concesii în detrimentul percepţiilor estetice personale. În privinţa perpetuării gusturilor muzicale, mă consider un caz fericit, atât Andrei cât şi Suzana moştenind ereditar pasiunea pentru ceea ce generaţia precedentă lor definea ca repere fundamentale în istoria muzicii.

28. Ce părere ai despre promovarea muzicii în România, atât la radio cât şi la TV?

Care muzică? La Radio Haos? Sau la TV pe NV? Întrebări cu răspunsul inclus. Trebuia să inventeze americanii Estradasphere din Santa Cruz sortimentul romanian gipsy-metal (elocventa Smuggled Mutation din albumul Palace of Mirrors-’06), slovacii Fermata să prelucreze Rapsodia Română a lui George Enescu pe debutul din 1975 sau Isao Tomita să facă acelaşi lucru cu Hora Stacato a lui Dinicu pe albumul Kosmos (’78), fiindcă pe-aici nu s-a găsit nimeni în stare de aşa ceva. Promovarea unui produs din orice domeniu se bazează pe strategia unor grupuri de interese care speculează financiar lipsa de educaţie a maselor incapabile la o disociere tranşantă între artă de impostură. În măreaţa vatră a republicii noastre mioritice pe lângă lobotomia culturală specifică unor generaţii de nulităţi persistă tradiţionala problemă a lipsei de susţinere dintre exponenţii fiecărei bresle, spre deosebire de alte naţii la care solidaritatea promovării valorilor naţionale reprezintă un gest firesc şi de mândrie patriotică (noţiune tot mai estompată odată cu globalizarea forţată care ne determină să devenim tot mai străini în propria ţară). Atitudinea cea mai la îndemână în rândul condeierilor rămâne ignorarea deliberată a celui care a realizat ceva mai mult decât creaţii subordonate mediocrităţii cenacliste specifice găştilor literare, conform principiului fundamental al celor erodaţi permanent de invidii: ’dacă eu, supremul, n-am fost capabil de asemenea realizări de ce le-aş aprecia pe ale altora?’ Indiferenţa specifică unor indivizi care ocupă ereditar posturile cheie dintr-un sistem bazat pe interese exclusiv personale reprezintă un act de sabotaj cultural caracteristic societăţilor guvernate de ideologii retrograde. În rarele cazuri când se mimează cu perfidie o atenţie ipocrită acordată unei apariţii editoriale, opinentul marşează în disertaţiile sale veninoase pe amănunte nesemnificative din context. Ce promovare favorabilă poate avea loc din partea slujbaşilor din radiouri şi televiziuni specializaţi pe şuşe mediatice, cu ţintă primordială ultramediatizarea prostituatelor de lux, muzica execrabilă şi gargara politicianistă în detrimentul unor evenimente ignorate deliberat dintr-un dispreţ găunos pentru cultură specific mediocrităţilor şi în acelaşi timp o creditare maximă a tabloidizării acestui bâlci al efemeridelor unde asemenea specimene malformatoare de opinie îşi manifestă plenar veleitarismul, analfabetismul estetic şi obedienţa subordonată unor interese obscure.

29. Ai scris poezie. Ce volum ne recomanzi pentru starea de fapt a lucrurilor de la noi?

Deprinderea de a scrie versuri moştenită de la mama mea Ileana nu o consider oglindă a societăţii româneşti. Probabil mă reprezintă cel mai bine recentul ‘Poeme Rock’, unde figurează traduceri şi cam o treime creaţii personale grupate sub titlul ‘Texte pentru cântece neauzite vreodată’ (poate stârnesc interesul vreunei formaţii, cine ştie?). O mostră (sper) amuzantă despre exodul comunitar moldovenesc şi dictonul latin ‘in vino veritas’:

SONET BAHIC

Pus în potir se-mparte ca euharistie;
Câte-un pahar se crede a fi medicament-
De-ntreci măsura cu băutul recurent,
Speratul adevăr din vin devine o prostie

Şi-atunci nu îţi ajută nici ruga ipocrită
La zeul Bahus, destrăbălat în bacanale,
Împleticit între atâtea puncte cardinale
Ce-ţi deformează crunt imaginea-oglindită!

Feteasca senzuală, Băbeasca strepezită
Gregara Grasă ori Busuioaca de rubin
Se-ntrec care să-ţi fie exclusiv iubită,

Ţie, sugarul la canea sau din paharul plin,
Unul din cei ce bea vârtos poşirca prăpădită
Şi-ajunşi în ţări străine, nu mai vin!

35.Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor!

Unii oameni se aseamănă stelelor aflate în stadiul de colaps care şi-au pierdut însuşirea de a fi vizibile din cauza absorbţiei totale a luminii venite de la aştrii încă aprinşi. Fenomenul le justifică absenţa aparentă, licărirea demult apusă lucind tardiv vederii noastre conform principiului relativist eminescian referitor la ‘icoana stelei ce-a murit’ pe care ‘azi o vedem şi nu e’. Însă, deşi devin invizibile, aceste formaţiuni dispreţuite prin termenul peiorativ ‘black holes’, oricât ar părea de paradoxal,totuşi EXISTĂ…

În speranţa că mesajul va fi receptat, le reamintesc celor interesaţi de domeniul literar sfaturile lui Ernesto Sabato din fascinantul lui roman ‘Abaddon exterminatorul’ (1974) adresate unui aspirant la statutul de scriitor: ”Adevărata judecată nu o poţi primi decât de la oameni excepţionali, înzestraţi cu modestie şi sensibilitate, cu luciditate şi generoasă înţelegere... În afară de talent şi inspiraţie, ca scriitor vei avea nevoie şi de alte atribute sufleteşti: curajul de a spune propriul adevăr, tenacitatea de a-ţi continua munca, un amestec ciudat de încredere în ceea ce trebuie să spui şi o repetabilă neîncredere în puterile tale, o combinaţie aparte de modestie în preajma giganţilor şi de dispreţ în faţa imbecililor, o scindare între nevoia de afecţiune şi curajul de a rămâne singur în amintirea celor care au scris în solitudine, Melville pe un vapor, Hemingway într-o pădure, Faulkner într-un sat, departe de ispita clanurilor literare, găştilor sau a narcisismului, fiind dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţi meschinăria si răutatea celor din jur, neînţelegerea şi prostia, resentimentul şi nesfârşita ignoranţă din partea semenilor... Nimeni însă nu-ţi va putea garanta viitorul, care oricum va fi trist: fie că ratezi pentru că ratarea reprezintă un chin, fie că ai parte de triumf, fiindcă triumfalismul implică totdeauna o doză de vulgaritate, un pipăit neruşinat specific unei scârboşenii numită om public, tu trebuind să suporţi şi această injustiţie, să-ţi apleci spinarea şi să-ţi realizezi opera ca şi când ai ridica o statuie într-o cocină.Citeşte-l pe Pavese: 'Să te goleşti în întregime de tine însuţi, scoţând afară nu numai ce ştii despre tine ci şi ceea ce bănuieşti sau presupui că eşti, fiorurile, fantasmele şi viaţa ta cea inconştientă. Şi să faci toate astea tensionat, prin eforturi, cu grijă şi teamă, cu descoperiri plăcute şi amare înfrângeri, împlinindu-le ca şi când întreaga viaţă s-ar fi concentrat într-un singur punct şi n-ar preţui nimic dacă nu-i ocrotită şi nu-i dă caldură un semn omenesc, un cuvânt, un suflet...' Astfel dacă vei auzi dintr-o dată acel cuvânt - precum, oriunde ar fi, Pavese îl aude pe al nostru - vei recunoaşte şi vei simţi atât de dorita prezenţă dinafară, semnul îndelung aşteptat de la o fiinţă care de pe o altă insulă aude strigătul tău, cineva care inţelege gesturile tale, cineva care va fi în stare sa-ţi decodifice cifrul personal. Numai aşa vei avea puterea sa-ţi continui munca, nemaiauzind pentru un timp guiţatul porcilor. Chiar dacă comuniunea respectivă ar dura numai câteva clipe, vei putea privi eternitatea”.

P.S. Viaţa e ca o bicicletă. Pentru a-ţi menţine echilibrul trebuie să rămâi în mişcare.” (Albert Einstein)

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
8 martie 2014


Interviu cu Kitarô

Afis_Kitaro3.jpg1. Numele de naştere este Masanori Takahashi. Cum ai ales numele Kitarô?

Prietenul meu din liceu m-a strigat pentru prima oară aşa, "Kitarô". Provine dintr-o animaţie japoneză.

2. De ce ai părăsit Far East family Bandși cum ai descrie această perioadă?

Am urmărit să-mi creez propria mea muzica şi să merg de unul singur. A fost o epocă specială pentru toţi muzicienii din acea perioadă.

3. Muzica ta este frumoasă și unică. Care a fost inspiraţia ta?

Muzica mea este întotdeauna influențată de natură, iubire și pace. Natură este cea care mă inspiră de cele mai multe ori.

4. Eşti recunoscut ca unul din pionierii muzicii New Age. Cum descrie în cuvinte un nativ din Asia, această armonie perfectă între spirit și tehnică?

Muzica mea derivă din inima mea. Mă gândesc mult cum să transpun această muzică, care inspiră pace interioară. Eu folosesc tehnologia numai când simt că aceasta mă ajută într-adevăr să exprim ceea ce am încercat să spun din punct de vedere muzical.

5. Care este albumul tau cel mai drag? Poate celebra creaţie epică despre crearea Japoniei (Kojiki) ... cum ai descrie acest album conceptual!?

"Kojiki" este una dintre cele mai vechi înregistrări scrise din istoria Japoniei. Cu acest album, am vrut să-mi exprim rădăcinile Japoneze prin muzică. Eu prețuiesc fiecare album pe care l- am creat. Fiecare este foarte special pentru mine, fiecare în felul său.

6. Istoria muzicii tale este ca Silk Road, o călătorie pe "Drumul mătăsii", în opinia mea. De ce ai ales acest punct de reper?

Am fost influențată de ideeaSilk Road, care este un drum vechi între Asia și Europa. Imaginația mea a crescut atât de mult pe această temă, la timp pentru a compune muzică pentru albumul Silk Road.

7. Este prima venire la Bucureşti şi va fi o seară specială. Ce-ai pregătit pentru aceasta alături de promovarea noilor piese ale albumului "Tamayura"?

"Tamayura" a fost proiectul cu care am realizat performanţe cu "Butoh", o companie de dans în anii '90. (Albumul a fost re-lansat de curând.), Cel mai nou album meu este "Final Call", care a fost lansat anul trecut, dar eu nu voi cânta melodii de pe acest album, de această dată. Voi interpreta melodiile mai vechi din "Silk Road", "Kojiki" și "Heaven & Earth", cu o orchestră simfonică din București.

8. Care este cea mai bună colaborarea cu cineaști și de ce?

Îmi place foarte mult să lucrez pentru industria filmului. Am lucrat cu mari regizori de film și am învățat multe interesante lucruri de la ei.

9. Premiile nu te atrag ... Care este cel mai drag premiu primit și de ce?

Nu am creat muzică pentru a ţinti vreun premiu. Dar, atunci când momentul sausituațiile o vorpermite, aş putea primi premii de onoare.

10. Foloseşti o serie de instrumente tradiționale. Care este cel mai interesant şi pe care l-ai folosit de multe ori în muzica ta?

De cele mai multe ori, sursa mea de inspirație pentru muzică vine de la natură și din jurul existenţei mele. Astfel aleg instrumente care simt că descrie sunetul naturii și emoția muzicii mele.

11. Muzica este şi hobby-ul tău?

Muzica sunt eu însumi, viața mea și misiunea mea.

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

I really appreciate all of your supports. Thank you!

Kitaro

Interviu de Radu Lupascu
1 martie 2014


Interviu cu Croco

Mihai "Croco" Manea este probabil singurul rock-observator bucureştean care a asistat la mai toate întâmplările petrecute pe scenele muzicale nu numai din capitală. "Croco" este prietenul muzicienilor, al impresarilor şi al organizatorilor de evenimente, sau măcar al celor mai importante dintre ele. De la începutul acestei mişcări el s-a aflat în spatele scenei, la butoane sau în organizare. Scopul acestui interviu este de a face cunoscută o activitate foarte bogată, de a afla multe din tainele culiselor şi de a recompensa o muncă constantă dedicată unei mari pasiuni: muzica rock.

Croco.jpg

1. Putem vorbi de această mişcare rock ca fiind una de masă sau putem confirma o afirmaţie răutăcioasă conform căreia "rockul românesc nu a existat niciodată"!

Rockul Românesc nu numai că a existat, el s-a ivit pe meleagurile noastre o dată cu apariția sa în lume. A sosit o dată cu primele chitare, indiferent cum l-au numit cei ce l-au cântat. Rockul românesc a existat, există și va exista creînd valori muzicale și oameni competenţi. Nu putem uita de Dorin Liviu Zaharia, Dan Andrei Aldea, Cornel Fugaru, Mony Bordeianu, de trupe precum SFINȚII, COMETELE, SINCRON, FFN, SFINX, PHOENIX și alte sute de trupe românesti valoroase. Prin asta putem spune că rock-ul românesc nu este o apariție sporadică și efemeră, ci este înrădăcinată având propriul drum în arborele genealogic al muzicii românești. Este o AFIRMAȚIE cu adevarat RĂUTĂCIOASĂ că această mișcare n-ar exista. Poți opri pe stradă orice persoană indiferent de vârstă și sigur la întrebarea “Cunoașteţi vreo formație rock românească?“ vor da cel puțin numele unui grup. Mișcarea rock românească există și e “beton”.

2. Cum te-ai apropiat de o scenă muzicală şi de unde te-a atras această lume. Când se întâmpla asta şi cine a aprins scânteia?

Totul a început în școala primară, datorită profesoarei de muzică, ce aducea discuri și dintr-un pickup destul de vechi ne împrăștia sunetul în clasa plină de elevi. Acolo am descoperit muzica clasică, dar și muzica ușoară, pop, rock ascultând SINCRON, ORCHESTRA ELECTRECORD, dar și GEORGE ENESCU. Virusul a apărut după vizionarea unui spectacol al grupului maghiar OMEGA, în sala polivalentă Bucureștană. Cu adevărat din punct de vedere profesional, am început în anul 1977, când mă ocupam de discoteca din Universal Club ce aparținea C.C. U.T.C. și era o sală unde veneau 400 – 500 de persoane. Mentor a fost electronistul clubului Vasile Sălăjan. În club erau multe trupe ce aveau săli de repetiții și mai tot timpul eram printre ei dându-le o mână de ajutor. Erau trupele COLUMNA, BLITZ, DIDA DRĂGAN-MONOLIT, INCOGNITO. Atunci am cunoscut şi “organizatori” de evenimente muzicale Stelian Tănase, Lucian Avramescu, Tatulici, dar și instrumentiști de valoare ce repetau zilnic … Marian Toroimac, Idu Barbu, Dan Dimitriu, Sandu Abramovici… Doamne ce vremuri!

3. Ai cochetat cu vreun instrument sau ţi s-a părut mai interesant să faci parte din echipa scenică şi să pui umărul la organizare să participi din interiorul evenimentului la ...show?

Am “pipăit” și eu fiind “rebel” tânăr, un instrument... bas-ul, dar satisfacția a apărut abia când am început să înțeleg că poți fi un „creator” dacă faci parte din echipa tehnică. Așa am trecut la “butoane” având șansa treptat să lucrez în producții muzicale de greutate. Să știi că din spatele scenei, fiind în interiorul show-ului există multă adrenalină și trăiri ce nu pot fi descrise cu ajutorul cuvintelor. În „spatele scenei” este multă muncă și există o armată de oameni ce tot timpul au ceva de făcut. Sunt mii de metri de cabluri pentru sunet şi electricitate, sunt schele și macarale, peste tot găsești amplificatoare, procesoare de sunet și comenzi pentru lumini. Întâlnesti sute de lăzi, ventilatoare, aparate pentru fum, artificii, gaze pentru flăcări, decor și toate acestea sunt știute de oamenii ce le manevrează având grije și de securitatea celorlalți. Pe scenă, pe acoperiș și sub scenă nimic nu este așezat întâmplător. Cum aș putea descrie această frumoasă ”nebunie”. Nu există suficiente cuvinte pentru a spune ce simți fiind acolo, cu oameni ce trebuie să facă totul să funcționeze.

4. Cine erau în acea vreme capii de afiş? Trupe, chitarişti şi solişti? Ce amintiri păstrezi de la fiecare?

În primul rînd pot aminti un mare orchestrator și șef de big band Sile Dinicu, dar au exista trupele de început CROMATIC, SFIINȚII, OLIMPIC 64, SIDERAL, SINCRON, SFINX și reușeam să le ascult la postul național radio. Erau anii '65-'70. Din instrumentiști ai acestor grupuri am reușit să cunosc și să lucrez cu o mare parte. Am colaborat cu cei din MONDIAL, ROMANTICII, PHOENIX, SFINX, chitarişti precum Sorin Tudoran, Dan Andrei Aldea, Sorin Chifiriuc, Florin Ochescu sunt doar câțiva, lista fiind prea lungă. Tot în acea perioadă am descoperit emisiunea METRONOM (Radio Europa Liberă) a lui Cornel Chiriac. Am muncit și cunoscut ”gașca” de folkiști VINTILĂ, STERIAN, MIRCEA FLORIAN, DAN CHEBAC, MARCELA SAFTIUC, ALIFANTIS, PITTIŞ. M-am “lovit” și de artiști de jazz, J. RĂDUCANU, D. MÎNDRILĂ, M. POP, M. TIBERIAN... Doamne ce frumoși erau și sunt aceşti oameni. Am învățat atât de mult de la ei și cu mulți sunt prieten.

Cum erau și ce amintiri am? ... Erau frumoși și „nebuni” în simplitatea lor și de o „normalitate” firească. Stăteau de vorbă „ei vedetele” cu toată lumea, chiar și atunci când erau opriți pe stradă. Multe din poveștile lor au fost învățătură pentru mine.

5. Cum erau turneele şi festivalurile din acea vreme? Este valabil acest laitmotiv "Las-o bă că merge şi aşa!" la noi, vorba trupei Marfar? De ce, poţi să ne explici?

Sunt ”hărtănit” și bătrân în această branșă. Am lucrat cu ROMANTICII, SAVOY, ROȘU și NEGRU, PROGRESIV TM, PHOENIX după acumularea unei experiente de tehnic, după care au apărut marile producții și spectacole rock, pop, folk, dar am făcut și spectacole de folclor, muzică clasică și balet. Fiecare eveniment îți creează satisfacția împlinirii unor dorințe ale celor ce vin la eveniment. Am lucrat mult, dar nu cu trupe sau grupuri, ci cu oameni... artiști, tehnicieni, organizatori de evenimente, oameni ce există încă și oameni ce-i port în gândurile și sufletul meu după dispariția lor.

Referindu-mă la perioada de început și la vremea în care unicul partid era la putere, pot spune că nu a existat (și asta o spun sigur datorită faptului că am fost implicat din punct de vedere artistic) laitmotivul menționat de tine mai sus. Acesta nu funcționa. Spectatorii nu puteau fi păcăliți cu afișe multicolore. Trebuia să le oferi exact ce cumpărau. Produsul de pe scenă trebuia să fie cel promis. Erau festivaluri ce concurau cu cele din occident, din punct de vedere tehnic și de imagine. Există artişti din Europa ce au reușit să se lanseze în viața artistică de aici... de la noi. Putem da ca exemplu pe JAQUES HUSTIN, JULIO IGLESIAS, FRIDA BOCCARA și lista poate foarte ușor să fie completată şi cu alte nume. În acea perioadă exista cu adevărat “răspundere” a ceea ce faci și nu te jucai cu oamenii din sală. Nu conta că e festival internațíonal sau spectacol la un cămin cultural. Exista sunet și lumini, dar la nivelul acelor perioade ... anii '70. Cu toate acestea spectacolele aveau o anumită calitate. ”Las-o bă că merge și așa!“ funcţíonează doar în momentul actual și sper să dispară cât mai curând din ofertele celor ce organizează câte ceva.

Turneele erau o bucurie și se desfășurau cam așa... autocar cu organizator, artiști, trupe și tehnicieni... camion cu sunet și lumini... atmosferă fără ”fițe” în autocarul ce pleca de fiecare dată la ora fixată de organizator, lăsându-te pe jos indiferent cât de ”valoros” erai. Te descurcai tu să ajungi la următorul spectacol. Se ajungea la hotel... bagajele aruncate în cameră... tehnicul la sala de sindicate sau de sport... montaj... spectacol (sala full) ... demontare, încărcare... hotel, somn... mic dejun... următorul oraș (of, nici în orașul ăsta nu am vizitat nimic!?)... și șansa ca uneori să ai chiar și două spectacole în aceași zi, eventual în orașe la mică distanță unul de celălalt.

Cine erau în autocar? ROMANTICII, SAVOY, uneori VODEVIL, COMPACT, ROȘU și NEGRU, LOREDANA, SILVIA DUMITRESCU, DAN SPĂTARU, GABRIEL COTABIȚĂ, LAURA STOICA, LAURENȚIU CAZAN, MONICA ANGHEL, MIRABELA DAUER, ANDA CĂLUGĂREANU, ADRIAN PINTEA, GEORGE ȚĂRNEA... Doamne ce listă imensă aș putea completa. Asta înseamnă turneu, muncă multă, zile multe pe drum și respect față de spectatorul plătitor.

6. Centrul Naţional de Artă TINERIMEA ROMĂNĂ este locul tău de muncă? Cu ce te ocupi şi ce mai înseamnă azi tinerimea? Cum era când ai început tu treaba acolo şi ce identitate mai are azi...

Centrul Național de Artă TINERIMEA ROMÂNĂ este o instituție ce ”produce și vinde” cultură, clădirea fiind o bijuterie arhitecturală a orașului București, proiectată de prima femeie arhitect din lume, doamna VIRGINIA HARET-ANDREESCU. A fost ridicată pentru Societatea Tinerimea Română prin colectă publică (o sumă mare fiind donată de Nicolae Iorga) între anii 1924 – 1935 când a avut loc inaugurarea, și având o istorie destul de zbuciumată spusă și nespusă. (pentru istoricul sălii click aici)

Când am ajuns eu aici, aparținea de C.C. al U.T.C. și ”politica” din interior, de multe ori eludând “directivele trasate” era cultură și spectacole cu un înalt grad de profesionalism. Aici au activat Mirabela Dauer, Dan Spătaru, Savoy, Monica Anghel, Silvia Dumitrescu, Marina Florea, Corina Chiriac, Angela Similea, Romanticii, Vodevil, Dan Puric, Loredana, Laura Stoica și mulți alți artiști. Acum își desfășoară activitatea adiverse colective... de folclor CUNUNA CARPAȚILOR, corul de cameră PRELUDIU, orchestra de cameră PHILARMONIA, orchestra de muzică contemporană ARHEUS. Avem o sală de spectacole și de ea mă ocup eu din punct de vedere tehnic ... lumini și sunet.

Identitatea instituției a rămas cea pentru care a fost gândită ... cultură reală și spectacole de calitate chiar dacă clădirea este râvnită și vânată de mulți și multe alte instituții. În toți acești ani, sperând și în continuare am avut șansa să butonez spectacole de jazz, folk, pop și clasic cu artişti cunoscuți români și străini. Tot aici avem șansa să organizăm o serie de spectacole și festivaluri, Festivalul de Chitară Clasică Pamfil Șeicaru, Festivalul de Muzica Ușoară pentru Tineret, Festivalul George Enescu și mai ales Festivalul Tinerimea Română... de fapt asta înseamnă TINERIMEA ROMÂNĂ ... azi.

7. Cunoşti bine Bucureştiul...Centrul istoric. Eu îi spun centrul isteric pentru că nici o destinaţie de "distracţie" (a se citi bar, cârciumă sau terasă) nu are vreo identitate proprie (mai puţin cele vechi, Club A, Big Mamou) este o aglomerare urbană lasată în voia soartei, foarte puţine locuri mai amintesc câte ceva din istoria locului... De ce s-a ajuns aici? Nu se face un plan pentru turişti..de fapt nici nu ai loc să te strecori printe atâtea mese...

De fapt despre care centru istoric vorbim. Cel adevărat a fost demolat, ras din București. Cele câteva străzi rămase în zona de centru nu înseamnă centrul istoric. Este de fapt un spațiu arhitectural modificat după bunul plac al patronilor de birturi și stabilimente (nu le pot numi bar sau club). Le spun așa fiindcă sunt jegoase, periculoase și lipsite de personalitatea istorică a ruinelor și subsolurilor în care își desfașoară activitatea. Interesele patronilor (care vând “afacerea“ atât de repede încât nici nu se usucă vopseaua de pe firma de la intrare) nu coincide niciodată cu cele ale celor ce vor locuri în care pot asculta trupele de valoare, indiferent de genul abordat. Întâmplător am prins o discuție dintre doi tineri ce spuneau “Băi ce cool a fost … tare mișto…. Mă doare mână de cât de mult am dansat”. Asta este materialul uman folosit în subsolurile centrului vechi și ... muzică tare, având cel mult trei versuri cu refren cu tot. Au fost modificate diversele hanuri, au dispărut din acest spațiu Curtea Sticlarilor, a fost restrânsă curtea interioară a palatului Curtea Veche și au apărut multe modificări a interioarelor clădirilor monument, dar niciodată din punct de vedere al securității clienților.

Au rămas la un standard muzical acceptabil Club A, dar mai ales clubul Big Mamou care menține cu greu calitatea la produsul ce-l vinde ascultătorilor și iubitorii de muzică bună.

De ce a ajuns atât de ”jenant“ să ajungi în centrul istoric? O spun și eu ca și mulți alții … interesele financiare ale edililor, ale mulților așa ziși “patroni”, a fetițelor cauciucate, a băuturii, a drogurilor și mai ales a faunei de zi și de noapte. Banul, furtul oficial și evaziunea sunt de fapt spectacolul din “centrul vechi “

8. Cum vede omul din spatele scenei mulţimea unei săli indiferent de stilul muzicii de pe scenă? Se orientează după freamăt, după fluierături, după aplauze? Cum este perceput de către organizatori? De multe ori, eu cred că lumea a plecat nemulţumită pe bună dreptate de la vreun concert în special datorită factorului organizatoric, întârzierea începerii, sunet slab, lumini slabe, (sau care băteau în ochii spectatorilor), puncte de desfacere insuficiente, toalete de asemenea, etc!

Ai mare dreptate în ce spui legat de organizările de spectacole. De obicei sunt probleme ce se încearcă a fi rezolvate încă din faza proiectului ce este doar stilizat, apoi încep să apară problemele create de autorități (aprobări și taxe la primărie, jandarmerie, poliție, salvare, firme de pază, apă, salubritate, toalete ecologice, electric, transport, comunicații și...) și apar discuțiile, hârtii, cereri. Toate acestea apar abia după ce ai discuții finalizate cu echipa managerială a artistului.

Proiectul unui concert sau festival începe de obicei cu doi ani înainte de data finală. Trebuie să găsești artiști liberi sau zile libere în turneele lor în perioada dorită de tine, perioada în care să nu te intersectezi cu alte evenimente de amploare, evenimente politice sau sportive ce-ți pot diminua potențialul atractiv oferit de tine. Pentru spațiul de concert trebuie să ai planuri aprobate de acces-evacuare, plan de urgența PSI şi Ordine Publică, plan .... plan ....plan ... și toate aprobate de autorități. Lumea poate deveni nemulțumită de artiști, de spațiile de vânzare, de toaletele ecologice, de acces, de căldură, de ploaie, de... multe. Dar trebuie înţeles un lucru, ai contracte numeroase de onorat cu diferite firme și sponsori, pentru ca publicul să primească un spectacol dorit și de multe ori faci mici compromisuri care pe unii îi nemulțumește. Nu-i poți mulțumi pe toți, dar nici nu poți face ceva bun cu LASĂ CĂ MERGE ȘI VEDEM NOI ATUNCI. Există şi tipul ăsta de organizatori, dar vor dispărea rapid din piață. Adevărat vor aparea alții... dar spectatorii trebuie să se uite pe afiș să afle firma organizatoare și va ști sigur cine și ce merită. Mai trebuie știut și un alt lucru important ... banii, banii ce sunt plătiți pentru preţul biletului nu reprezintă decât respectul față de artiștii de pe scenă, în schimb organizatorul are obligații față de public, dar și față de multele contracte... artiști, scenă-sunet-lumini și toți ceilalți oameni care-ți muncesc la acel concert.

Greu... al naibii de greu, de aceea reușesc doar cei vechi în branșe şi care au deja logistica pusă la punct, oameni ca Valy Stoian, Laura Coroianu, Valerian Mareș, Aurel Mitran și mai sunt dar îți ajung degetele de la cele două mâini pentru a-i enumera ... ceilalți „organizatori” sunt cu sutele ... feriți-vă.

Concluzia mea... Da vor fi oameni nemulțumiți și fluierături, dar vor fi și oameni mulțumiți și aplauze și noi cei din spatele scenei auzim totul...

Povața ... citiți afișele atent și interesați-vă de cei ce organizează evenimentul ... sigur „țeapă” vă veți mai lua.

9. Cum ai început colaborarea cu grupul Barock? Eşti un fel de mama şi tata lor!

BAROCK... BAROCK Group... Doamne, sunt alături de ei de peste 30 de ani... băieți buni... toți... dar ”EU sunt cel mai bun”... glumesc. Adevărul este că toți instrumentiștii și vocaliștii trecuți prin trupă au fost și sunt niște oameni deosebiți. Totul a început ieri... în 1982. De ce ieri? Pentru că totul este o continuitate chiar dacă a existat o pauză de douazeci de ani.

Lucram la Fabrica de Mașini Unelte și Agregate din București și mă ocupam de foto cineclub, de stația de radioamplificare unde eram realizator și prezentator de emisiuni, dar cochetam și cu literatura S.F. fiind președintele cenaclului de literatură ștințifico-fantastică TITAN S.F. Şi totul a fost ca de la sine, mai ales că existau destule activități cultural artistice în întreprindere unde eram şi cel care dădea discoteci în sala de festivități. Viorel Pascu fiind lider de trupă mi-a remarcat prestația de la postul de radio și așa a apărut propunerea de colaborare cu BAROCK. Acum pe cât pot mă ocup de promovarea lor.

10. Cum v-aţi descurcat cu echipamentele? Ştiu că aţi construit câte ceva... poţi să dai câteva exemple?

Și a început nebunia. Echipamente de sunet erau destul de rare, cine avea boxe, amplificatoare şi mixer Vermona sau Dynacord, erau „tari” ca trupă. Am strâns bani toată trupa, am cumpărat difuzoare din R.D.G. și U.R.S.S., am făcut „blatul” cu băieții din atelierul de tâmplărie... cutii, boxe, monitoare, cuburi (amplif și difuzor) pentru chitară și bas, microfoane rusești și poloneze, un mixer cu 16 cai comandat la Ștefan Elefteriu, iar efectul de voce era un magnetofon pe care prietenul nostru Vasile Sălăjan de la Universal Club a montat mai multe capete de redare aliniate şi așa aveam DELAY, reglând viteza de rotație pentru întârziere și uite așa după un an trupa avea propriul P.A. putând da spectacole unde eram solicitați, dar aveam şi propriile lumini (lămpi de la semafoare, tuburi cilindrice cu becuri de mare putere și filtre din sticlă colorate). Totul era făcut manual de membrii trupei chiar și chitare modificate.

11. Piesele Barock se găsesc doar pe un LP Electrecord formaţii Rock 7? Trebuia să apară şi un CD?

După mai multe concerte lângă și cu trupe consacrate am reușit să pătrundem în radio (cu micile atenții de rigoare) pentru a imprima un prim calup de piese și având succes cu difuzările la radio, am fost invitați să imprimăm al doilea calup de piese. Așa au apărut alte succese, clasări în topuri, au apărut mai multe concerte și automat propunerea și invitația pentru transpunerea pe un L.P. la Electrecord pentru seria Formații ROCK (7) a trei piese ce au fost difuzate la radio. Una dintre piese, CÂNTEC DE PACE era impusă de cenzura de la radio şi automat de Electrecord. Celelalte piese au fost CASTELANII și FURTUNA. Pe Formații ROCK (7) am apărut alături de HARDTON, KRYPTON și PREFIX 990. În prezent avem material pentru primul C.D. Va fi un disc ce va aniversa cei 30 de ani de existență ai trupei BAROCK Group, dar încercăm să facem rost de bani pentru al edita în regie proprie... și așa ... în curând .... primul C.D.

12. Ce însemnau acele Serbări ala Scânteii Tineretului a lui Lucian Avramescu? Era un respiro gândit de comunişti?

BAROCK Group a cântat și de fapt a fost prima aparitie pe o scenă cu trupe din primul eșalon al rock-ului bucureștean la Serbările „Scânteia Tineretului”, un cenaclu ce rivaliza cu Cenaclul Flacăra. Totul era sub egida U.T.C. stadioane, săli de sport, iar în spatele acestor slogane patrioticosocialiste scrise și a câtorva poezii înflăcărat patriotice, cele câteva mii de oamenii de pe stadioane, săli de sindicat, de sport sau patinoare, reușeau să vadă și să asculte live lucruri ce cu greu ar fi putut fi imprimate sau difuzate pe tv sau radio. A fost o perioadă extraordinară cu o vervă de expunere fantastică. Totul a fost „politic”, dar prolific pentru mișcarea POP-ROCK-FOLK.

13. Barock ajunsese pe locuri fruntaşe în topuri, piesele compuse rulau la Radio, Radio Vacanţa. A fost apoi un hiatus între anii 1991 şi 2009... Ce s-a întâmplat?

Da BAROCK Group a fost în topuri cu piese originale, cu texte proprii și datorită acestui lucru piesele erau difuzate și de 8-10 ori în 24 de ore de emisie. Piesa „VEI UITA” a fost pe primele locuri (mult timp pe locul 1) un întreg sezon pe litoralul românesc la Radio Vacanța.

După 1989, băieții au simțit gustul banilor și au început să cânte în diverse restaurante cu o clientelă selectă. A fost perioada în care eu am plecat de la trupă (în restaurante nimeni nu te cinstește cu mâncare, ci cu băutură și începusem să fiu prea însetat ... și-mi făcea „rău”), dar îi ajutam de fiecare dată la rearanjarea sunetului când plecau în alte locuri de cântat (restaurante noi sau pe litoral). Au apărut și voci feminine în trupă (Mihaela Trifu, Luminița Scordaliu) dar și piese internaționale de la SANTANA la BONEY M. Treptat trupa a rămas doar cu dorința de a câştiga bani. Înainte de 2008 activitatea grupului s-a redus la minim și foarte rar mai aveau câte o zvâgnire a orgoliului, mai ales că Viorel Marinache (chitară), Lucian Blaga (clape) și Mihaela Trifu (voce) au plecat în Anglia, S.U.A. şi Belgia.

14. Care este formula actuală a grupului BAROCK? Ce aveţi de gând?

Cei doi chitaristi ce au ajutat BAROCK Group devenind membri activi, sunt CRISTI LUCA “ARGINTARU” ( ex. VOLTAJ, COMPANIA DE SUNET) și DENY CRĂINICEANU (ex. ATTIS). De fapt în momentul actual BAROCK înseamnă, DAN OANCEA “TATAIE” – voce, CRISTI LUCA “ARGINTARU” – chitară și voce, DENY CRĂINICEANU – chitară și voce, VIOREL PASCU “BIG MAN” – chitară bas și voce, DANIEL CROITORU “TAILOR” – tobe și voce și MIHAI MANEA “cROCo” – cu de toate în trupă.

Grupul se află în studio și finalizează materialul discografic, dar continuă cu aparițiile TV și interviurile radio, nelăsînd deoparte concertele din cluburi.

15. Cred că acum mai uşor ar fi să apară un dvd tras live direct din mixer şi cu o filmare inteligentă? Ar fi suficient pentru fani?

Fanii noștri (avem mulți şi apropiați de noi) au primit deja CD-uri și DVD-uri produse în regie proprie, dar fiind un număr limitat și greu de produs din punct de vedere financiar, au fost epuizate rapid. Aceste materiale fiind o bucurie pentru prietenii noștri, ai BAROCK Group vom continua să producem aceste mici „cadouri” .

16. Pe internet putem vedea noua pagină a grupului Barock, http://www.barockgroup.ro/,. La această adresă fanii pot vorbi cu idolii lor?

Da, sigur, suntem în permanentă legătură cu ei. La solicitarea fanilor, așa cum s-a și întâmplat până acum, intrăm în contact cu toți prieteni trupei, telefonic și de pe site, dar se poate accesa și pe facebook.

17. Alături de cine te-ai simţit, cu cine ai colaborat foarte bine şi aţi rămas prieteni?

Este greu să dau nume. Am colaborat și muncit pentru și alături de artiști incredibili... „monștri sacri” ai show-ului. Pot aminti doar câțiva din cei ştiuți: Jack Bruce, Alvin Lee, Joe Zawinul, Carl Palmer, Dio, Scorpions, Deep Purple, Asia, Whitesnake, Jethro Tull, Page & Plant, Bryan Adams, Sting, Billy Idol, 50 Cent, Chick Corea, Bobby McFerrin, Trilok Gurtu, Michel Petrucciani, Richard Galliano, Glen Moore, Cesaria Evora, Compact, Iris, Phoenix, Sfinx, Silvia, Cotabiță, Loredana, Laura Stoica, Dida, Angela, Monica, Marina Florea, FFN, Progresiv TM, Roșu și Negru, Semnal M, Proconsul, Holograf, Voltaj, Timpuri Noi, Vița de Vie, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Gheorghe Dinică, Anca Parghel, Johnny Răducanu, Iancy Korossy, Lucian Ban, Roxana Stroe, George Baicea, Florin Ochescu, Adi Ordeanu, A.G. Weinberger, Decebal Bădilă, din clasic cu Zubin Mehta, Misha Maiski, Boris Berezovski, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, Angela Gheorghiu, Felicia Filip. Din balet cu Bejart Balet - Laussane, Nacho Duato - Madrid, Alina Cojocaru, Răzvan Mazilu. Au fost și foarte mulți actori Florin Piersic, Medeea Marinescu, Gheorghe Dinică, Dem Rădulescu, Dan Puric ... mulți și buni... Am lucrat alături de regizori, oameni din televiziune... Aș putea cu modestie acoperii pagini întregi. Am fost onorat să fiu alături de ei. Toți sunt oameni deosebiți. Este interesantă orice clipă petrecută la masă, în autocar sau în cabină purtând o discuție rapidă cu Zavinul, Petrucciani, Michael Schenker, Nigel Kennedy sau cu pilotul de formula 1 Romain Grosjan. Da m-am ocupat și de sport destul de mult ca organizator, rally, gale K1, saloane auto, demonstrații cu mărci de automobile de teren sau de curse din România și de peste tot. Este complicat, dacă nu imposibil să rămâi prieten cu cei ce vin de afară, dar e minunat să vezi că Chick Corea, Cesaria Evora, Joe Zawinul sau Nigel Kennedy, își amintesc de tine întrebându-te cum îți mai este, ce-ai mai făcut și dacă totul e O.K. cu tine.

Cum poți uita plimbarea pe plaja de la Mamaia, răspunzând întrebărilor prietenești ale lui Jack Bruce... Nu poți uita întâmplările lui Larry Coryell de la aeroportul Otopeni când datorită unor manevre neglijente a fost fisurat griful chitarei sale și ajungând la Mamaia la festivalul BLUES & JAZZ SUMMER NIGHTS 1993 a împrumutat chitara electroacustică de la Dan Ionescu și a cântat alături de Anca Parghel. Atât de bine s-au simțit pe scenă încât au depășit timpul alocat prestației lor și de aceea Larry a prezentat scuze în culise fiindcă a depășit timpul deoarece s-a simțit foarte bine pe scenă, iar publicul a fost fenomenal neștiind când a trecut timpul. De asemenea, nu poți uita bucuria revederii cu prim-solista de la Covent Gardren, balerina Alina Cojocaru, revederile cu soprana Leontina Văduva și Angela Gheorghiu. Ce pot spune mai întâi ... sunt 35 de ani de contacte cu marii artiști ai lumii, de la Lou Bega, Natalia Oreiro până la Dio, Deep Purple, Sarah Brightman, cu dirijori de mari orchestre Seiji Ozava, Sir Neville Marriner, ... trupe și companii de balet, coregrafii... Da am multe amintiri, dar sunt amintiri cu oameni deosebiți, ”normali” și talentați ce vin dintr-o lume normală din punct de vedere al show businessului.

18. Să vorbim puţin despre organizarea de concert cu solişti sau trupe de peste hotare...Ce poveşti frumoase ai cu aceştia, pornind de la cereri deosebite sau despre echipamente de top pe care nu le puteau găsi într-o ţară din Estul Europei...

Am amintit deja ce înseamnă organizare a concertelor și a festivalurilor de anvergură, dar aceleași probleme apar și la micile concerte. Este de preferat ca toate cerințele artiștilor să fie onorate. Am avut de multe ori probleme tehnice ce au fost rezolvate prin închirierea de la firme specializate din străinătate. Un exemplu pot da cu stadionul Cotroceni la primul concert din România al lui Sir Elton John, când a trebuit să fie adus din Olanda un covor special pentru acoperirea terenului de fotbal, un covor (PORTAFLOOR) ce permite suprafeței din iarbă să respire normal. Cerințele artiștilor sunt normale... un anume tip de apă, șampanie, vin, bere, sucuri, asta ca băuturi, iar cu mâncarea se rezolvă, fructe proaspete sau uscate, pește și cărnuri, dar în marile turnee se vine cu bucătăria și bucătarii lor, acestea fiind montate în apropierea scenei. Când este vorba de tehnică de sunet și lumini ( mixer, efecte, lumini inteligente, lasere) dacă ei le solicită și noi nu le avem vor fi închiriate de oriunde din lume.

Am o mulțime de întâmplări cu promotorii și artiști. Povești frumoase și mai puțin frumoase, dar sunt trăiri unice și irepetabile. Ce nu putem noi rezolva sunt drumurile şi anumiți oameni din vamă.

19. O trupă sau un solist de frunte al cărui fan eşti şi pe care l-ai întâlnit în culise şi ai putut sta de vorbă?! Ai avut timp de aşa ceva...

Am cunoscut mulți artiști din întreaga gamă de spectacole. Apropiați sufletului meu și pentru care am muncit cu mare bucurie au fost... Petrucciani, Corea, Zawinul, Nigel Kennedy, Alina Cojocaru, Saxon, Dio... sunt așa mulți încât aș ocupa prea mult spațiu pentru a-i enumera. Timp pentru a vorbi cu artiştii sau trupele cu care muncești nu prea ai. Mai prinzi anumite momente, după o conferință de presă sau la masă ... dar în general noi ne facem treburile în backstage și înainte, dar și după concert. Asta înseamnă zeci de ore de muncă și timpul... zboară.

20. Îţi place desigur Jimi Hendrix, iar grupul Barock are chiar o piesă pe ultimul tribut românesc. De ce crezi că nu s-a urmărit o informare graduală a muzicii rock, de ce crezi că posturile de radio nu fac istoria acestui gen muzical? Ce vorbeau în culise organizatorii de spectacole despre gusturile publicului român?

Organizatorii încearcă să aducă în piață ce dorește publicul, ce este de fapt modelat în timp de producători ai artiștilor și de posturile de radio, dar și ai televiziunilor. În ultima perioadă s-a văzut că multe spectacole au fost suspendate, chiar dacă pe afiș au fost artiști de renume și calitate garantată. Problema este de fapt că dacă dorești să vinzi un artist ca pe o gumă de mestecat (să ai un profit rapid și mare) nu reușești decât să suspenzi și să strici cota de credibilitate românească pe piața artistică (bursa) internațională. Așa pierd organizatorii în fața artiștilor, a publicului, prin neprofesionalism.

BAROCK Group încearcă să aducă în concertele sale piese internaționale, cunoscute cu valoare artistică și care au intrat în constința ascultătorilor de peste tot. Am avut șansa și bucuria, mulțumind producătorului acestui CD TRIBUT HENDRIX, să omagiem și noi muzical pe OMUL ce-l iubesc de când am înțeles ce este muzica... JIMI HENDRIX.

Ce cred eu despre promovarea muzicii actuale? Ce să cred.... atâta timp cât „Eu vara nu dorm” auzită de zeci de ori în 24 de ore, a playlistului făcut de redactori-șefi impuși și nu de știutori de muzică, la posturile de radio comerciale și nu numai, vom avea muzică “bună”, publicitate, câștiguri în bani și ascultători de tipul ZOMBIMUZICALI. Există, din ce în ce mai puțini oameni de radio ce se strecoară cu emisiuni adevărate. Există Florin Silviu Ursulescu, Andrei Partoș, Florian Lungu, Teodora Ionescu, Titus Andrei, Ștefan Naftanăilă, Mihai Pahonțu, Doru Ionescu, Lenți Chiriac și mai există… îmi cer scuze că nu sunt amintiți aici, mai uit și eu ….dehhh…. totuși CĂUTAȚI ȘI ASCULTAȚI … EXISTA MUZICĂ BUNĂ. Am aflat de curînd că o parte dintre acești redactori au fost puși pe “liber”.

21. Ai lucrat cu Teo Peter? Era un ardelean tare fain. Ce amintiri păstrezi?

TEO .... TEO PETER... TEOFIL PETER... cât de dureros e până să-ți și amintești... of Dumnezeule, sper să-i fie bine acolo în ceruri. Nu știu dacă acest OM, în viața sa a reușit să se certe cu cineva. Avea un umor molipsitor și un ritm de A FI din care nu reușeai să-l scoți, dar un ritm cerebral ce își gândea acțiunile de două, trei ori înainte de a face un anume lucru. Am lucrat cu el și ca instrumentist în grupul COMPACT, dar și ca organizator de festivaluri și concerte rock și am fost împreună în multe turnee din care se pot scrie volume întregi de amintiri. De asemenea Teo fiind producător de spectacole, era posesor de tehnică de sunet, scenă și lumini. Îmi amintesc ultima zi de existență a lui Teo. Lucram la festivalul de suflet organizat de Teo Peter, Rock In My Heart un festival de trei zile ce aducea nume mari din rockul internațional, unul dintre invitați fiind Carl Palmer (Emerson, Lake & Palmer, Carl Palmer Band). Teo era puțin supărat că nu reușea să primească banii promiși de sponsori. Îi părea rău, dar se și bucura că a făcut precontracte pentru următorul an, la ediția a doua a festivalului. TEO ... TEO PETER... TEOFIL PETER... PRIETENUL NOSTRU E AICI ... ASCULTAȚI-L ȘI NU VA DISPĂREA NICIODATĂ.

22. Eşti sigur convins că există ageamii în organizarea de concert, există oameni cu bani care dau chixuri majore (Marcel Avram) şi alţii mioritici care respectă meseria şi publicul (Aurel Mitran, Events)... Totul se învârte numai în jurul banilor? Dacă crezi că s-ar fi putut schimba această stare de fapt şi cum ar fi trebuit să se întâmple?

Nu se va schimba nimic din starea actuală a lucrurilor. Sunt organizatori de evenimente cu potențial financiar mare și de acea vin în România pentru a realiza concerte. Aici legislația e permisivă și greu poți controla cu autoritățile producția financiară a evenimentului, mai ales când marile partide politice au nevoie de finanțare. Există și organizatori onești, dar ... pentru a exista aceste firme e nevoie să ai și un câștig de pe urma evenimentelor. Oricum cel ce câștigă cu adevărat este statul împreună cu colectorul său principal și neiertător ... Ministerul Finanțelor.

Ce este de făcut ? ... Trebuie să existe un control corect și riguros al statului, dar și înlesniri financiare pentru organizatori, astfel apărând prețuri corecte și mult mai mici la bilete... altfel totul e VÂNARE DE VÂNT.

23. Cum este să faci organizare, adică de toate la un mare festival ca George Enescu, şase ediţii la rând...?

Festivalul Internațional George Enescu este de fapt o industrie artistică. Am lucrat zece ani (cinci ediții de Fest. George Enescu și unul de Festivalul Artelor) în echipa de organizare ce era coordonată de Valerian Mareș. Sigur o pot spune, este al naibii de greu. Se fac sute de contracte cu artiști, săli, orchestre, transport, catering, flori, promovare, hotel. Se aduc diverse tipuri de instrumente ce sunt solicitate de artiști, te ocupi de transferuri de la aeroport, apoi cazări, repetiții, presa, conferințe, sonorizare, echipe tv și radio, iar seara... supravegherea intrării publicului, a invitaților speciali, fori pentru artiști și orchestre. Se muncește de dimineață până dincolo de miezul nopții timp de cel puțin trezeci de zile și asta numai pe perioada zilelor de spectacol. De fapt munca începe cu un an înainte și se intensifică la foc continuu începând cu jumătatea lunii iulie, festivalul fiind în septembrie. Este foarte dificil să legi cap la cap totul, dar cu echipele coordonate de Mihai Constantinescu (Artexim), Valerian Mareș (Art Producțion) și Ministerul Culturii se ajunge la finalul ultimului concert, cu aprecieri majoritare de „BRAVO” și „BIS”, dar echipa de organizare finalizează doar în octombrie munca la festivalul proaspăt terminat, lucrând în paralel la următoarea ediție. Pot spune în final că e minunat să lucrezi pentru marii artiști, dirijori, soliști și instrumentiști veniții de peste tot din lume, aici pentru publicul din București.

24. Despre trupele feminine Catena, Venus...ce poi să ne spui, am avut rockeriţe adevărate? În sensul pur al cuvântului... Eu am văzut-o pe Păuniţa Ionescu o singură dată la subsol la Patria, dar nu am stat mult că eram minor...

Doamne ce frumos era. Apăreau pe scenă niște fete rele... dar bune, și-ți umpleau urechile cu agresivitatea lor muzicală, dar și a mișcării scenice. Le invidiam noi băieții datorită faptului că ele puteau purta plete. Trecând peste „invidiile” noastre pot spune că erau instrumentiste foarte bune, cu voci deosebite și cu niste idei sclipitoare în modul de concepere și compoziție al pieselor și al spectacolului. Fetele știau tot timpul să îmbrace prestația scenică, chiar dacă în sală erau două sute sau cinci mii de oameni. Aveam în peisajul rock românesc, în festivaluri și pe marile scene din țară trupele CATENA, VENUS, SECRET, VENUS L, dar aveam și voci rock feminine ce cântau în trupe de băieți și urcau pe scenă DIDA DRĂGAN (cu MONOLIT, SFINX), MARIA NAGY, SILVIA DUMITRESCU (cu HOLOGRAF), MARGARETA PÂSLARU (cu SINCRON) PĂUNIȚA IONESCU. De curând am văzut și ascultat un DVD cu Păunița Ionescu ce posedă o voce fantastică și puternică, având o trupă (Big Mama & The Golden Six) în Germania și cântă gospel. A fost o plăcere pentru mine și ... părul era cât porumbul pe mâinile mele ... de emoție. Îi urmăresc activitatea chitaristei Anca Vijan Graterol din Germania ce are în continuare cântări cu cele trei trupe ale sale și se ocupă, fiind producător și de studioul său din Hanovra. Mă bucură și ce face Lidia Creangă, care între drumurile dintre California și București a pus în scenă cu studenții bucureșteni, musicalul HAIR. De asemenea mai bârfim din când în când și cu Adriana Buciu, Mirela Păun, Cristina Puiu (Italia). Ele sunt fetele noastre iubite și frumoase, fără de care rock-ul nostru Românesc n-ar fi putut fi. Eu unul le mulțumesc cu plecăciuni.

25. Poţi să dai un top al trupelor tale preferate atât din punct de vedere al muzicii creat cât şi al profesionalismului şi al respectului pentru public?

Da ... pot spune fără să mă gândesc mult. Primul pe lista mea este un zeu al muzicii Românești ... DAN ANDREI ALDEA, un muzician total, un inovator al muzicii universale, un creator de tehnologie de sunet, el fiind cel care a cântat fără a copia stiluri și sunete deja existente. A fost și va fi UNIC ... a fost și va fi însuși ... ZALMOXE.

Abia după asta apar ceilalți, trupe, vocaliști și instrumentiști .... și am o listă luuungăăăăă.

26. Crezi că lipseşte ceva rock-ului românesc actual pentru a deveni atrăgător caselor de discuri? Despre blues nu te întreb, pentru că este puţin probabil ca el să mai aibă în curând vreun spaţiu unde să se mai poată manifesta. Big Mamou este pe cale să se închidă...

Rock-ul Românesc este atrăgător doar pentru cei ce reușesc să urce pe scenă pentru fani și public. Casele de discuri nu mai sunt atrase decât de material audio din care să scoată banii investiți în producție și promovare. Trupele actuale de rock și blues au ajuns să producă materialul audio în regie proprie. Tot ce înseamnă studio, masterizare și produsul finit îl fac cu ajutorul prietenilor ce-i sponsorizează, fără ca ei, sponsorii, să aibă beneficiu de pe urma acestui ajutor. Dacă statul ar reglementa legea sponsorizării cu adevărate beneficii în favoarea celor ce bagă banii în așa ceva, atunci ar fi altă piața discografică. Cluburile dispar din ce în ce mai rapid. Nu vorbesc de clădiri, ci de faptul că dispar formele de manifestare din zona rock și blues, trimițând nicăieri pentru a asculta iubitorii acestor genuri. Vânzarea materialelor audio se face mai ușor de pe paginile web, acolo unde poți cumpăra artistul sau trupa, chiar și pe bucăți. Alegi piesa din albumul preferat și cumperi cât vrei. Din punctul meu de vedere este un dezavantaj această formă de comerț deoarece un material discografic este gândit de artist ca un tot, eterogen, cu o anumită poveste ce începe cu prima piesă și se oprește la ultima. Concluzia este că trupele rock, blues, jazz, fac CD - uri pentru a fi dăruite celor ce merită ... nu vândute.

27. De ce crezi că muzica românească are nevoie de hologramă? Ea nu dă voie de exemplu ca albumele mai vechi, pe LP, casetă sau CD, să se vândă nici măcar în regim de consignaţie... Ele au creat un monopol al celor 7 majori (acum au rămas vreo 5) să supravegeze piaţa muzicală!

Singur dai răspunsul la întrebarea ce-mi este adresată. Monopol... numai ce vrem ”noi” care facem jocurile.... împărțirea artiștilor și a pieței muzicale. Doar așa casele de producție, cred că pot controla piața și totodată controlul uneia asupra celeilalte. Este o rușine ce se întâmplă cu premiile muzicale și cu decernarea de discuri de argint, aur, platină, diamant... și poate lignit, huilă, ebonită. Jocurile sunt între ei și pe terenul lor. Atunci când nu mai există categorii ce trebuie premiate (mulțumit artiști ce plătesc) casele de discuri le inventează, ajungând la sute de premii muzicale acordate într-un spectacol. Nu-i condamn pe ei, trebuie să trăiască din ceva. Îmi pare rău de publicul muzicalozombi, care înghit totul, mai ales dacă are ambalaj strălucitor. Ascultătorii ce doresc calitate și muzică bună, o capătă și o au cu hologramă sau nu, și numai pe căi ştiute de ei, iubitori de bun. Indiferent de cale ascultați ROCK, JAZZ, BLUES, CLASIC.

28. Sunt foarte multe manifestări, un pic underground, deşi nu ar merita! Ştiu că ai făcut un festival de chitară la Tinerimea Română parcă...De ce nu ies în faţă astfel de proiecte culturale?

La TINERIMEA ROMÂNĂ există o activitate destul de intensă cu multe evenimente și concerte ce nu sunt promovate decât cu mijloace proprii și cu ajutorul prietenilor din media, mai ales on line. Am făcut concursuri internaționale de chitară, vioară, interpretare vocală, folk, jazz, muzică ușoară și multe alte spectacole cu decernări de premii și diplome, de care marele public nu a reușit să afle. Același lucru se întâmplă și cu alte manifestări de gen, ce au loc în diverse spații culturale. Este mare păcat deoarece aceste spectacole din micile săli au o mai bună calitate artistică, decît “marile” șușe.

29. Este greu să faci sonorizare în România şi lumini, este greu să faci un eveniment în general? Ce ne trebuie să dăm publicului un spectacol ca ....afară?

Dacă ne referim la tehnica actuală pe care o posedăm noi în România, da este greu. Trebuie tot timpul să faci investiții și să aduci tehnologie cât mai nouă... dar se poate, dacă ce faci o faci cu suflet, cu bucurie, cu dăruire, dar mai ales cu renunțarea de mule ori la viața personală. În schimb dacă ai alături de tine o Cornelia, o Ana-Maria sau un Bogdan (soția, fiica şi fiul meu) familie ce te poate înțelege în “nebunia” ta, atunci va ieși o treabă O.K.

Dacă vorbim de marile producții ce sunt aduse la noi, pot spune că este facil și se poate. După ce am văzut și auzit THE WALL – Roger Waters aici în București, am spus că UITE SE POATE ȘI LA NOI. Totul a sunat cristal... ca pe disc. Acesta a fost cu adevărat un spectacol unicat, pentru cei cu pretenții de sunet, lumină și imagine 3D. Noi ca să dăm un spectacol cu producție ca afară trebuie, sigur aduși cei de afară. Așa se întâmpla și la festivalul George Enescu, sonorizarea este făcută de o firmă specializată pe asemenea evenimente ce vine cu întreaga tehnologie.

30. Timp liber ai? Ai alt hobby decât muzica?

Timpul liber (atâta cât mai am) îl petrec acasă cu soția mea ascultând muzică, şi datorită faptului că în tinerețea mea am fost și președintele cenaclului de literatură SF, (Universal Fandom și Modul 13) organizând la București a 13-a Convenție Națională a Cenaclurilor de Literatură SF, citesc și scriu.. Mult timp am dat discoteci prin tot felul de cluburi, am fost redactor sef la postul de radio al intreprinderii - I.M.U.A.B ( și toate acestea înaimte de 1989 ). Am obiceiul să mai pun pe hârtie ceva scrieri, inclusiv teatru (ce vor apărea tipărite într-o carte ce va purta titlul DUBLU DELICT) şi de asemenea mă ocup de fotografie imortalizând imagini pentru ochiul și sufletul meu.

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

Nu pot decât să mulțumesc pentru existența acestei reviste virtuale, unde am găsit de fiecare dată recenzi, comentarii, interviuri și noutăți foarte ”tari”. Doresc cititorilor să aibe răbdare, să caute și să asculte muzică, multă muzică..... dar bună. Citiți, ascultați și luați de bun ce găsiți prin revista virtuală ARTA SUNETELOR. Să aveți sănătate multă, că muzică veți găsi cât pentru mai multe vieți.

Cu drag prea plecatul vostru prieten cROCo... Mihai Manea din România!

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
20 august 2013


Interviu cu Miluta Flueraş

Miluta Flueras.jpgMiluţă Flueraş este unul din fotografii de marcă ai întâmplărilor rock. Amprenta sa imortalizează acţiunea, dinamica şi tăria acestui gen, pe care-l slujeşte cu stăruinţă. Miluţă excelează de asemeni în portretistică, detaliu peisagistic sau arhitectural. Interviul de faţă îşi propune să descopere cât mai multe din tainele acestui frumos hobby care surprinde amintirea, mesajul, emoţia şi starea momentului ales.

1. Interviul nostru trebuie să pornească firesc cu începutul pasiunii tale, fotografia… Când s-a întâmplat asta? Ai avut vreun mentor?

Practic am început să fotografiez de prin 2006, când mi-am luat prima cameră digitală. Am mai cochetat și cu fotografia pe film pe la începutul anilor 2000, însă primele fotografii pe film le-am realizat pe la 5-6 ani. Tatăl meu era pasionat de fotografia pe film alb-negru, având chiar un laborator acasă. M-am simțit mereu atras de fotografie și uneori regret că nu m-am apucat mai devreme. Nu pot spune că am avut un mentor sau un model, am fost întotdeauna un autodidact, dar asta nu înseamnă ca nu am apreciat mult munca altora.

2. Care este diferenţă între o poză şi o fotografie?

Principala diferență ar fi grija cu care este produsă fiecare. Poza, fiind doar un simplu instantaneu, nu presupune decât să îndrepți camera către subiect, în schimb ce fotografia presupune o atenție sporită la detalii, compunerea cadrului și să reprezinte o interpretare artistică a subiectului... trebuie să transmită o poveste... să emoționeze.

3. Ce părere ai de fotografia alb negru?

Fotografia alb-negru este un mod aparte de exprimare, ce pune accent pe formă și compoziție. Nu orice cadru se pretează pentru alb-negru și o fotografie alb-negru nu trebuie să fie făcută așa doar pentru că e un trend. Adesea, în cazul fotografiilor de concert prefer varianta alb-negru pentru că, în acest mod, privitorul se poate concentra mai mult pe ceea ce transmite artistul de pe scenă și nu pe decorul scenic.
Miluta Flueras gtg.jpg

4. Cum ai transformat un hobby în business?

În primul rând prin foarte multă muncă, apoi încercând mereu să nu mă plafonez și să îmi stabilesc ținte cât mai înalte. Au fost multi factori care au contribuit aici, de la expoziții până la cursuri și workshop-uri, toate au avut un rol la construirea unui portofoliu și au dus la diversificarea temelor abordate. În timp, au venit și clienții - mai mici sau mai mari, care la rândul lor au contribuit la consolidarea portofoliului meu.

5. Pentru cine faci fotografia în general? Tu eşti cel care alege sau eşti ales?

Dacă vorbim de alte teme în afara fotografiei de concert, de regulă sunt ales pentru alte evenimente datorită experienței mele ca fotograf de concert. Job-urile sunt destul de diferite, de la fotografie de eveniment, la fotografie de produs. În ce priveste fotografia de concert am decis în ultima vreme să asist doar la concertele artiștilor a căror muzică îmi transmite ceva, lucru care de cele mai multe ori se reflectă și în imaginile obținute.

6. Cum reuşelti să atragi ochii privitorului către subiectul ales (portret sau subiect în miscare) când realizezi o fotografie?

Nu pot evalua în ce măsură reușesc, dar pot spune cum încerc, cred că cheia este emoția și legatura care se creează între fotograf și subiect. De regulă, urmăresc să obțin cadrele cele mai expresive, cadrele atipice care să emoționeze privitorul. Uneori ajută ca privitorul să fie familiar cu subiectul, alteori nu.
Miluta Flueras public.jpg 

7. Cui ai decis te adresezi? Care este relaţia cu publicul, ce crezi că aşteaptă să vadă într-o fotografie?

Cum nu trăiesc din fotografie, nu am fost nevoit să fac compromisuri prea mari, deci nu depind de un anume tip de audiență. Fotografiile mele sunt pentru oricine are ochi să le privească. Publicul cred că se așteaptă să vadă acele cadre capabile să stârnească o parte din emoția simțită în timpul unui concert, pornind de la detalii, către cadre foarte largi.

8. De ce totusi muzica rock? Într-adevăr fotografiezi jazz, blues sau prog, dar pe primul loc cred că a fost rock-ul în toate formele sale, cu o nuanţă mai accentuată spre extremele rock-ului… De ce?

Miluta Flueras crow.jpgFotografiez ce iubesc și cel mai mult iubesc muzica rock, înainte de a fi fotograf sunt la rândul meu un fan și nu aș putea să fac asta dacă nu aș investi multă pasiune. Sigur, apreciez orice muzică de calitate care este produsă cu pasiune și nu fotografiez doar concerte rock. Mă pot simți la fel de bine și la un concert de metal extrem și la unul de jazz, până la urmă, etichetele nu trebuie să ne separe de scopul final al muzicii - katharsis-ul.

9. Ai avut probleme cu subiecţii surprinşi în fotografii? Mă refer numai la cei agresivi… atât verbal cât şi fizic…!?

Nu am avut astfel de probleme. În general am o relație foarte bună cu publicul datorită unui respect reciproc. Singurele “probleme” care mai apar sunt atunci când sunt rugat să șterg imagini din galeria unui eveniment, dar toate se rezolvă pe cale amiabilă.

10. Se spune că indienilor nu le place să fie fotografiaţi, fiindcă li se va fura sufletul? Ce părere ai?

Acum sigur le pare rău că unii din stămoșii lor au avut această atitudine, poate pentru că fotografii și camerele lor ar fi adus o dovadă a culturii autentice din acea perioadă, fotografia „documentând” astfel existența lor. Pe de altă parte, „sufletul” unei astfel de culturi dăinuia în credințele și obiceiurile lor, lucru pe care un print nu ar fi reușit să îl surprindă decât într-o foarte mică măsură.
Miluta Flueras Avishai Cohen.jpg

11. Ce vrei să surprinzi în peisaje?

Cam ce își doresc majoritatea fotografilor de peisaj, acel moment unic pe care nu îl întâlnești cu ușurință, iar uneori ține și de noroc.

12. Dar referitor la arhitectura clădirilor, străzilor, în fine, a oraşului…

Caut acele locuri care mă inspiră, care îmi trezesc emoții, deși în ultima vreme am fotografiat clădiri mai mult în cadrul diverselor job-uri. Am observat că există acum tendința de a căuta perspective foarte variate, mulți fotografi aventurându-se chiar pe acoperișurile clădirilor pentru a obține imagini aparte.

13.Te-ai gândit să fotografiezi statui?

Am fotografiat și statui, fotografiez multe lucruri, ar trebui să stau luni să sortez și expun tot ce am în portofoliu :) Am fotografiat câteva statui ”celebre” din București cu ocazia unui proiect, a fost o adevărată provocare.

14. Pentru portrete foloseşti tipicul întâlnirilor programate special într-un cadru dinainte ales sau alegi libertatea momentului?

Ambele variante funcționează pentru mine, depinde și de fotograf să poată ghida modelul pentru a obține rezultatul dorit.

15. Cum te simţi în zona destinată fotografilor din sălile de concert (de ex: Sala Palatului) care nu din voia lor obturează vederea spectorilor din primul rând?

La Sala Palatului și la Sala Radio e o situație aparte, ideal ar fi să nu fie foarte mulți fotografi acreditați și să acorde respectul cuvenit publicului, aplecându-se când fotografiază, în felul acesta evitând disconfortul publicului.
Miluta Flueras The XX.jpg

16. Sunt în general probleme cu organizatorii care modifică condiţiile şi acordul de fotografiere în ultimul moment… Cum te descurci în acest caz?

Nu îmi rămâne decât să mă adaptez și să mă gândesc bine dacă mai particip la evenimentele lor viitoare. Adesea însă aceste schimbări nu provin din cauza organizatorului, ci a staff-ului artistului.

17. După parerea mea numele tău a devenit o garanţie pentru fotografia de concert, chiar dacă “condiţiile” mioritice nu sunt cele mai favorabile? Ai ajuns greu la această siguranţă a celui care te solicită?

Miluta Flueras Kayno.jpgMulțumesc pentru apreciere! Nu neapărat greu, dar în timp, e nevoie de niște ani de experiență, nu poți deveni bun peste noapte. Portofoliul se construiește și el în timp.

18. Care este timpul limită pentru predarea fotografiilor?

Nu am un timp limită, dar prefer să le public cât mai repede. :)

19. Avem o piaţă de fotografie în România? Cum recunoşti un profesionist al fotografiei?

Discuția poate avea multe nuanțe, există cu siguranță o piață orientată mai mult către fotografia comercială (eveniment, corporate, produs, etc.) și mai puțin către fine-art. Sunt mai multe criterii pe care ar trebui să le îndeplinească un profesionist, să aibă studii în domeniu, măcar o expoziție la activ, să aibă echipament profesional și să își poată câștiga existența din fotografie.

20. Fotografia este desigur artă! Există o limită de la care o fotografie se consideră ARTĂ?

Totul e relativ în ce privește arta, depinde cine judecă. Ar fi greu de definit o astfel de limită, există o diferență între fotografia artistică și fotografia ca artă. Fotografiile artistice țin de domeniul frumosului, fiecare din noi poate crea astfel de imagini, pe când arta fotografică este recunoscută la un nivel mult mai înalt (muzee, galerii, etc.).

Miluta Flueras AATT.jpg21. Ce este zgomotul (digital)?

Dincolo de definiția teoretică, este un element al fotografiei ce poate fi folosit și creativ.

22. Ce minim de echipamente trebuie să aibă un fotograf profesionist?

Depinde de genul de fotografie adoptat. Uneori o cameră și un obiectiv pot fi suficiente.

23. Ce faci în condiţii de iluminare insuficientă… (şi nu este permisă folosirea bliţului)?

Merg cu ISO la limită, folosesc obiectivele cele mai luminoase și fotografiez cu diafragma cât mai deschisă.

24. În ce condiţii este permis folosirea bliţului? Foloseşti această sursă de lumină (des)?

De obicei în cluburile mici nu sunt restricții în ce privește folosirea blitzului și lumina acolo de regulă nu este prea bună. În astfel de condiții folosesc blitzul declanșat wireless pentru a nu deranja artistul prea tare. Folosirea blitzului permite experimentarea cu tehnici aparte și pot duce la obținerea unor imagini deosebite.

 

25. Firma producătoare deţine secretul sau tehnica avansată a aparatului x şi a competenţelor sale contează… sau nu (mai) contează firma acum în 2013…?

Contează dacă ai investit mult în echipamente și accesorii care sunt specifice unui producător. E cam greu să vinzi o colecție întreagă, mai intră în ecuație și obișnuința aici. Părerea mea e că fotografii ar trebui să fie mai preocupați de produsul final și nu de echipament în sine.

26. Care estre trend-ul actual în materie de fotografie? Spre ce ne îndreptăm?

Judecând după vânzări, camerele mirrorless (camere hibrid între DSLR și camere compacte) capătă din ce în ce mai mult teren. Totuși nu le vad încă înlocuind camerele fotografilor profesioniști. Poate cine știe, va apărea un segment atât de bun încât să fie adoptat și de profesioniști.

27. Ce „ponturi” poţi oferi tinerilor fotografi sau chiar şi amatorilor, posesori de savoniere…

Camera e doar un instrument, viziunea contează și nu uitați că editarea este și ea o ”artă”.
Miluta Flueras dym.jpg

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
6 noiembrie 2013


Interviu cu Joe Gaspar

Joe Gaspar 1.jpgJOE GASPAR trăieşte în Ottawa, capitala Canadei. Este vocea principală şi bas-ul celebrului grup timişorean Quo Vadis, cu care a lansat o jumătate de LP (la Electrecord în1995) şi o caseta audio (le puteţi vedea în cartea Eleganţa Muzicii vol. 2 pagina 63). Talentul şi timbrul special au fost şi sunt încă apreciate, deopotrivă la noi şi de curând, odată cu lansarea noului său trio, Joe Gaspar Band. De la Brâncuşi citire ştim şi recunoaştem că valorile noastre nu sunt pe deplin acceptate (a se citi băgate în seamă) în România. Oare succesul noului trio îl vor convinge să se întoarcă în România? Sper că emisiunile lui Doru Ionescu şi ale lui Stratone îl vor face cunoscut pe sticlă şi la radio aşa cum nu a fost în anii de succes ai grupului timişorean. Despre istoria acelor succese ale trupei vrem să-l întrebăm şi desigur despre noua viaţă din Canada. Noua trupă, Joe Gaspar Band are un album la activ şi pregăteşte de al doilea pentru anul următor.

1. Canada este o ţară ecologică? Cum se reflectă acest fapt asupra vieţii culturale... muzică, film, balet, etc...

Da, Canada este o ţară ecologică, mult mai ecologică decât România, ce m-a lovit la început când am venit, a fost aerul foarte curat pe care poţi să-l inspiri în plămâni. Mi s-a părut cerul mult mai deschis şi mult mai imens. E adevărat că spaţiile sunt mult mai mari şi mai vaste aici. Cum se reflectă asupra vieţii culturale? Nu aş putea să-ţi zic cum... în orice caz pot să-ţi spun că sunt foarte multe concerte şi festivaluri, aşa zise de caritate, iar unele din ele au o natură ecologică, în rest nu ştiu cum aş putea să fac o analogie cu viaţa culturală, sincer...

2. Primul tău grup a fost Quo Vadis? De ce aţi ales numele acesta, vă place Sienkiewicz sau expresia "Unde mergi..." poate fi întrebare şi răspuns?

Primul meu grup nu a fost Quo Vadis. De fapt, când aveam 13, 14 ani, atunci m-am alăturat grupului de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei din Zalău, care după un an de zile a devenit formaţia SILVANA, apaţinând aceleiaşi instituţii. Noi am cântat vreo patru ani la rând, vara de vară, era o formulă foarte bună, la Năvodari în faţa a mii şi mii de copii de vârsta noastră, pot să spun că am fost destul de cunoscuţi în rândul copiilor şi al adolescenţilor. Acesta a fost primulmeu grup Silvana, iar Quo Vadis a fost grupul cu care am devenit cunoscut mai târziu eu în România, ajungând la Timişoara, numele fiind ales deLaci (Loţi), de către chitarist după multe discuţii, polemici şi multe băute. Până la urmă el a venit cu numele, uite sensul este foarte bun, mergi încotro şi într-adevăr poate fi şi întrebare şi răspuns...

3. Unde se putea cânta în Timişoara acelor ani? Cum erau turneele şi festivalurile, plecaţi şi în Ungaria? Poţi face o paralelă cu un concert sau un festival din Canada?

Noi am început cu Quo Vadis în 1991 în Timişoara, nu mult timp după revoluţie, lumea era "fomistă" ca să spun aşa, după muzică bună, tinerii, studenţii, toţi vroiam să ascultăm muzica bună, deci era un mare aflux de muzică de dincolo. Cluburile au început încet, încet să apară, în Timişoara cântam în 2, 3 locuri, se făceau mai mult jam-session-uri, unde muzicienii veneau special pentru asta, iar studenţii participau ca spectatori. Mai târziu după 1993, am început să participăm la festivaluri, nu aş putea zice că au fost turnee, dacă numeşti patru concerte la rând un miniturneu poate, asta am mai avut şi era foarte frumos la acea vreme. Eram şi noi tineri ni se părea foarte mişto totul, aşa că în România sau afară concertele erau foarte faine. Bineînţeles, organizarea lăsa de dorit în România clar, nici în Ungaria nu pot să zic că era totul perfect, am avut ocazia să cântăm şi la Pepsi Sziget în 2000, atunci am simţit organizare profi şi cum poate să decurgă un festival de nota zece. Dacă pot să fac o paralelă cu un concert sau festival de aici?! (râde cu foc!!) Aici lucrurile se schimbă un pic... În ţară din câte ştiu de la colegi, nici în ziua de azi nu s-a schimbat mai nimic. Este o mare neseriozitate în relaţia artist-organizator, mai ales în problema financiară ... În Canada este ca şi în Germania, ce ai promis aia trebuie făcut. Organizarea este superioară, exact ce îţi doreşti să vezi ca un artist, toată lumea conlucrează ca un festival să reuşească sută la sută! Artiştii sunt foarte respectaţi, jos Pălăria! Am participat aici la un festival de blues, unde sunt tot felul de trupesi nu numai de blues, care este unul din primele zece din America de Nord, se ţine la noi în Ottawa; m-amsimţit ca un superstar, deşi eram un nume mic în acel festival. Am fost trataţi excat ca şi oricare alt mare grup care a cântat în acea zi pe scenă.

Quo Vadis.jpg

4. Ce recunoaştere a valorii voastre muzicale aţi primit şi când?

Prima noastră ieşire a fost la Târgu Mureş la un festival concurs, organizat practic în Ungaria, care avea o latură şi în Transilvania, să aducă şi artişti din Transilvania la festivalul renumit Ki Mit Tudcare se ţiena de prin anii '50 - '60, iar în 1993 cred că a fost prima dată când l-au legat de Transilvania. Quo Vadis a participat la secţiunea rock şi am luat premiul întâi calificându-ne pentru Budapesta. Următoarea fază acoloa fost în vara lui '93. Deci prima noastră ieşire din Timişoara la Târgu Mureş, practic am şi primit o recunoaştere a valorii noastre (zâmbeşte!). Nu mult timp după aceea, în aprilie tot 1993, la festivalul renumit de la Buzău, am primit premiul de popularitate. Cred că asta a fost a doua noastră ieşire şi gazdele au fost foarte mulţumite de noi. Anul următor am fost invitaţi de organizatori, cred că a fost o ediţie jubiliară, oricum în 1994 tot la Buzău cântând, 2 formaţii au fost alese de câtre Electrecord ca să facă un album şi Quo Vadis a fost una din acele formaţii. A doua a fost Floare Albastră, iar albumul a fost un split LP, partea noastră cu trei piese am înregistrat-o al bucureşti la Studioul Tomis cu regretatul Freddy Negrescu lapupitru şi albumul a fost editat în 1995. Aceştia au fost primii paşi, mai târziu am participat la mai multe festivaluri, au fost turnee şi a mai urmat şi un al doilea album în 1997.

5. A cui a fost greşeala că nu aţi ajuns pe culmi...cum se spune, pe culmile succesului?!

Eu ştiu foarte bine a cui a fost greşeala, dar nu vreau să arăt pe nimeni cu degetul, oricum cred că greşeala a fost a tuturor, în mai mare sau mică măsură. Ce pot să zic în schimbeste că Laci (Loţi)chitaristul eracel care practic trăgea trupa în faţă, încercând să aranjeze cântări, să organizeze lucrurile trupei. Nu am avut niciodată un manager care să se ocupe de partea asta, nouă ne plăcea mult să compunem, să stăm în pivniţa noastră, unde lucram şi stăteam cu orele zilnic, am avut norocul să locuim toţi în acelaşi colţ de stradă, şi repetam în pivniţa toboşarului lui Szilard, nu am fost destul de deştepţi atunci, nu a fost nimeni să ne îndrume, cu adevărat. Am fi avut ocazia să facem mai mult, să ajungem mai sus, dar nu a fost să fie.

6. Ai o voce unică, foarte potrivită pentru rock şi blues rock. Familia ţi-a îndrumat paşii spre această profesie sau ai ales libertatea şi bucuria acestui mod de viaţă?

Familia m-a încurajat întotdeauna într-adevăr. Ştii cum era pe vremea lui Ceauşescu. Trebuia să înveţi bine, ca eventual să poţi să mergi la facultate, să ai viitorul asigurat, să ai un loc de muncă cât mai bun, asta era ideea pe vremea aia, nu? În ideea asta eu cântat în formaţia Casei Pionierilor din Zalău până-n 1989, când am plecat în armată şi uite că a venit şi revoluţia. După aceea în facultate, am schimbat macazul de la învăţat la muzică, iar familia nu că a aplaudat, dar m-a înţeles, erau mândri şi sunt mândri şi acum. Aşa că eu nu pot să spun că ei m-au îndrumat din start ca să fiu muzician sau artist. Bineînţeles le datorez probabil acest talent, familia din partea tatălui meu sunt mai mult sau mai puţin muzicieni, verişorii mei, inclusiv bunicul meu a fost vioara întâia în orchestră, ş.a.m.d. Aşa că am crescut cumva în mijlocul unei familii unde toţi cântau cumva la chitară, pian sau vioară, iar chefurile în familie erau pe măsură.

7. Primul instrument a fost pianul? Cum ai trecut la bas...ce model de chitară ai acum?

Da, pe la opt, nouă ani părinţii m-au întrebat ce instrument vreau să studiez şi aveam de ales între vioară şi pian. Până la urmă eu am zis pianul deşi ei credeau că o să aleg vioara (zâmbeşte!). Dar uite că a fost o alegere bună, acum dacă mă uit înapoi, pianul este după părerea mea cel mai complex instrument, dacă înveţi să cânţi la el, şi după aceea doreşti să înveţi instrument este mult mai uşor. Mult mai uşor, înţelegi mult mai bine teoria şi de aceea zic că am fost norocos că am învăţat să cânt la pian. Pe vremea adolescenţei mă jucam mai mult cu gândul de a fi chitarist, deci după ce că am învăţat să cânt la pian muzică clasică, am făcut cunoştinţă cu chitara, am învăţat acorduri şi mi-am dat seama că pot să cânt muzică rock pe chitară aşa că am vrut să fiu chitarist, dar cum s-a împărţit norocul la Casa Pionierilor acolo tocmai aveau nevoie de un pianist pentru formaţie şi aşa m-am alăturat eu lor cântând la orgă. Astfel am pus chitara deoparte. Cum am ajuns la Timişoara am început facultatea, după revoluţie, deja în primul an de facultate m-am băgat în vreo patru cinci trupe şi dintre aceleo vreo două practic aveau nevoie de basist şi am acceptat să cânt şi la bas, de ce nu? Doar ştiu să cânt la chitară şi am să încep să cânt la bas. Una din acele formaţii a fost Quo Vadis. Eram în anul doi de facultate şi am început să cânt cu ei şi era prea mult să cânt în nu ştiu câte formaţii, era şi şcoala, am zis că o să aleg o singură trupă. Cred că am făcut bine că am ales Quo Vadis şi am fost basistul şi solistul vocal al trupei QUO VADIS! Camodel de chitară ... acum am două chitare bas aici, cel cu care cânt este un Ibanez,un model destul de slab zic eu, nu e o chitară scumpă, în schimb este foarte versatilă, îmi place foarte mult că pot să scot din ea orice tip de sunet îmi doresc şi de aceea nu am renunţat la ea. Nu m-am gândit să cumpar ceva de soi, ceva scump, şi dau înainte cu ea până când o să găsesc una care să-mi placă mai mult. Şi mai am încă un Fender care este defapt un mix între Jazz Bass şi Precision, adică am ambele tipuri de doze pe el şi este un fretless. Deci este un Fender pe care îl folosesc mai rar, în piesele unde cânt la chitară bas fretless.

8. Ce părere ai de grupul Rush... tot un basist îl conduce cu o voce la fel de specială?

I-am văzut pe Rush acum câţiva ani aici la Festivalul de blues este foarte bună trupa într-adevăr. Îi ştiam de dinainte. Ajungând în Canada, Rush se dă foarte mult radio, aşa că am ajuns să le cunosc piesele, astfel că atunci când i-am văzut live deja le ştiam versurile, mare parte din repertoriu şi ştii că este întotdeauna diferit dacă cunoşti piesele îţi plac piesele, toţi muzicienii sunt foarte buni. Basistul este foarte bun are o voce specială, dar nu e, sincer, genul de voce care mă atinge pe mine la suflet. Dar este foarte bună pentru progresivul pe care-l fac, iar compoziţiile sunt excepţionale.

9. Eu am participat până acum la organizarea a două ediţii a primului festival de chitară bas din România şi chiar din Europa de est. Dracula Bass Festival. Se organizează la voi astfel de evenimente?

Aici în Canada nu am auzit să fie ceva special numai pentru chitară bas, sincer nu am auzit, ar putea să fie, cred că în America ar putea să fie aşa ceva, nu m-am interesat încă. În schimb ce se întâmplă, sunt multe magazine de muzică care organizează din când în când tot felul de întâlniri cu diverşi instrumentişti, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, câteodată în vreun weekend în care sunt invitaţi mai mulţi, se ţin şedinţe şi se fac sesiuni de cântări, în care îţi mai arată câte ceva din măiestria lor, aşa ceva ştiu că se întâmplă destul de des. Un festival special pentru bas nu am auzit.

10. Care este cea mai importantă trăsătură a unui basist şi ce calitaţi consideri ca lider de trupă să aibă membrii bandului său?

(He He Hee!!! râde) Cea mai importantă trăsătură a unui basist este să fie ceas! Să meargă foarte bine cu toboşarul nu degeaba li se spune secţie ritmică. Trebuie să fii foarte bun, să aibă timpul foarte bun ca să-i faci viaţa uşoară şi toboşarului. Toboşarul de asemenea, trebuie să fie foarte drept cum trebuie, să facă viaţa uşoară basistului, astfel se susţin unul pe celălalt şi în momentul când ai această uniune realizată, pentru restul trupei este foarte simplu să aibă o secţie ritmică bună, asta contează. Ca şi lider de trupă, păi uite este foarte interesant că trupa pe care o am aici, Joe Gaspar Band, poţi să spui că este o copie după Quo vadis, în aceeaşi formulă în care, eu cânt la bas şi sunt solistul vocal şi mai este un toboşar şi un chitarist. Îmi place de chitaristul meu Jamie care are un stil undeva între Clapton şi Jeff Beck, este şi un fan al lui Edddie Van Halen, probabil pe aceştia trei i-a studiat cel mai mult. Are un ton foarte bun, gen anii '70, nervos, exact ce-mi place mie şi practic l-am invitat să facem trupa şi el a fost bucuros să se alăture. Toboşarul trebuie să fie foarte bun, îmi place de toboşarul meu Steve că este nervos, dă în tobe ca şi Bonham, această asemănare fiind o bună trăsătură a sa. E o calitate pe care poţi să o consideri bună.

11. Revenim la Quo Vadis. Când s-a format trupa QUO VADIS aveaţi concurenţă? În Bucureşti aţi susţinut concerte la Swing House unde v-am şi cunoscut dealtfel...Mi-aduc aminte şi acum de impresia puternică de power-supergrup pe care aţi avut-o asupra noastră... Ştiam că sunteţi de mare viitor, deşi nimeni nu auzise de voi atunci la radio...De ce? De fapt nici acum nu se dă muzică românească... Crezi că acesta este mare defect al mass mediei şi al producătorilor... faptul că NU oferă alternativă din zonele rock, blues, jazz, prog...?

Dacă aveam concurenţă... Nu ştiu, noi am apărut după Survolaj, ei erau încă în plin avânt, între '91 şi '93 când ne-am lansat noi în Timişoara nu mai era nimeni care făcea ceva asemănător, tinerii au făcut cunoştinţă cu metalul, mai toţi vroiau să cânte heavy metal, dar multora le plăcea încă ce făceam noi, ideea de rock mai vechi, power rock, anii '70. La Bucureşti cred că am ajuns cu ajutorul lui Nelu Stratone, la o cântare chiar la Lăptăria lui Enache, cred că asta a fost prima noastră cântare. Curios că zici de radio, noi înregistrsem ceva în Timişoara şi a ajuns o casetă cu noi la radio ...Uniplus. Ei ne-au băgat în topurile lor şi am început să urcăm pănă pe primul loc, ne-au invitat la un concert mare în faţa Palatului. Noi nici nu cântasem în Bucureşti înaintea acelui concert de la Lăptărie. Cred că nu mă înşel, chiar a doua zi, am ajuns să cântăm pe scena mare în faţa Casei Poporului, în aceeaşi seară cu Timpuri Noi şi Roata. Cei de la Uniplus ne-au ajutat, au mai organizat nişte concerte şi prin ţară am fost invitaţi la Arad şi în Timişoara, sub egida lor. În rest, la radiouri la începutul anilor '90, puteai să auzi muzică bună, ascultai rock, după cum ştie toată lumea lucrurile au luat o întorsătură destul de nasoală, (râde!!!), acum dacă daidrumul la orice post nu o să mai auzi muzică rock, mare mare diferenţă faţă de Canada. Când am ajuns aici şi am dat drumul la radio şi întorceam de buton să caut posturi, găseam numai rock, hai să dăm la următorul, tot rock, ce se întâmplă aici? Ba un post de country, ba un post de blues, iar aici aud muzică jazz... WOW! Serios? Mai caut, găsesc şi un hip-hop asta e, dar după hip hop aud Aerosmith...în fine. Aici lumea merge la concerte rock şi ascultă şi a fost crescută cu rock, nu zic că nu există un public care caută şi alte genuri de muzică, dar sincer mulţi ascultă tot felul de genuri, pot să aprecieze orice gen de muzică să diferenţieze ce este bun de calitate şi ce este rău. Uite că în România din păcate, dacă m-aş face manelist poate aş face o grămadă de bani, numai că mai cunosc şi muzică şi cânt şi manele (râde!!!) Eu am plecat de vreo opt-nouă ani, nu ştiu exact cum merge, doar din poveşti, aşa că nu vreau să comentez mai mult.

12. De ce ai emigrat, care au fost motivele? Cum au suportat colegii această plecare?

Eu m-am recăsătorit şi în momentul în care s-a născut fetiţa noastră atunci am plecat practic din România, eram deja porniţi spre plecare, cu un an doi înainte. I-am anunţat pe colegi nu le-a plăcut bineînţeles, cui i-ar fi plăcut să-i plece colegul de trupă cu care ai cântat peste 10 ani, aproape 15, să lase totul şi să plece. Trupa nu mai mergea chiar aşa de grozav, nu mai erau anii ăia ai tinereţii şi nici avântul nu mai era aşa mare, aşa că mi-a fost mai uşor ca să renunţ la Quo Vadis. Ce să zic, motivul emigrării? Păi nu e (cred!), nu există om în România care nu s-ar fi jucat cu gândul de a emigra, oare de ce? În Canada e clar, viaţa e mult mai uşoară, la vrema respectivă eram familist, acum deja am divorţat şi de a doua nevastă, dar atunci mai ales ea era împotriva sistemului, unde a lucrat, ce s-a întâmplat şi pur şi simplu eram hotărâţi să plecăm. Să avem şi noi şi fetiţa viaţa mai uşoară. Între timp lucrurile s-au mai schimbat cum am zis, m-am despărţit de ea, dar cu colegii am rămas prieten în continuare, nu pot să nu rămân.

13.După plecarea ta din Quo Vadis s-au alăturat trupei - pentru aniversarea celor 20 ani de existenţă - Bogy şi Chifrak pe care îi ştiu din trupa Crossroads şi Black Jack? Era anul 2011... Ce mai fac membrii fondatori ai trupei astăzi, Laci Farkas şi BorbelySzilard?

Cred că tu ai zis de aniversarea celor 20 de ani... Ei de fapt s-au alăturat trupei când am plecat eu în 2005 şi după cum am zis trupa nu mai activa prea mult.După ce am plecat eu cred că şi mai puţin, au mai mers ici colo la câte un festival, câte un concert, o apariţie prin Bucureşti, au mai ieşit prin Ungaria şi Slovacia, în locuri unde mai mergeam noi, dar la ora actuală mi se pare că au lăsat-o chiar foarte moale. Cu Laci (Loţi) mai vorbesc, el are un business în Timişoara cu care se ocupă şi s-a alăturat unei trupe cu care mai cântă. De Szilard nu ştiu ca să mai cânte sincer, nu cred că mai activează ca şi muzician, cu Bogy şi Pişta eram foarte buni prieteni, m-am bucurat că ei au fost cei care au continuat să cânte cu Vadis-ul. Am cântat cu amândoi, cu Bogy în special eram foarte buni prieteniîncă din formaţia Crossroads. În 2011 zici de o aniversare... nu a fost o aniversare de 20 de ani, un concert care ne-am dorit să-l facem, eu m-am dus acasă şi a fost doar o întâlnire cu mare bairam, jam session, inclusivşi Adi Bărar de la Cargo a fost acolo, şi noapte aceea a fost de minune.

14. Există un proiect Bogy and Joe? Despre ce este vorba...

Nu există un proiect Bogy and Joe, a existat unul înaintea plecării mele, după cum ziceam eram foarte buni prieteni, şi undeva între2001 şi 2004 cred, atunci a fost un proiect, cântam împreună în Crossroads, îl mai invitam pe Bogy şi cu Quo Vadis, la câte o cântare, el fiind foarte bun vocalist, cânta şi la muzicuţă, la un moment dat ne-am gândit noi mai ce-ar fi să facem un duo acustic, uite nici tu nu eşti chitarist nici eu, dar hai să cântăm amăndoi la chitară şi să încercăm să pătrundem în locuri unde nu poţi să bagi o trupă, o formaţie întreagă cu de toate, toboşar şamd. Poate cântăm şi piese care nu sunt neapărat rock, aşa ne-am gândit să mergem pe o latură mai blues. Am fost remarcaţi în Braşov, am cântat nu mai ştiu la ce organizaţie, cineva ne-a invitat acolo şi Alexandru Şipa care era de faţă, cred că este braşovean, ne-a invitat la sala Radio unde organiza anual un fel de premii de jazz şi ne-a chemat acolo. Bogy and Joe, practiv aia a fost o ieşire mai mare pentru noi, aveam ceva înregistări făcute, la TVR Timişoara, am rămas măcar cu amintirea lor, iar duă plecarea mea binînţeles că nu a mai fost niciun proiect Bogy and Joe, dar încă odată spun, suntem foarte buni prieteni şi ţinem legătura şi ...nu se ştie niciodată.

15. Ce a rămas tras efectiv în România, o jumătate de LP şi o casetă...? De ce atât de puţin? Mai aveţi în registrări? Se poate reedita caseta pe CD?

Quo Vadis Connect.jpgLa vremea respectivă, noi făcusem acel Split LP cu Electrecord în 1995, mai târziu în 1997, a apărut albumul nostru Connect with me pe o casetă audio, încă nu erau CD-uri la vremea aceea, după câţiva ani am pus materialul şi pe un CD, dar nu a fost editat de niciocasă de discuri. După aceea, nu ni s-a legat cumva ca să imprimăm, să intrăm într-un studio, noi nu am organizat acest lucru, bani nu aveam ca să o facem singuri. Chiar dacă exista material, niciodată nu ne-am pus să-l şlefuim, în ideea în care mergem într-un studio. Dacă ştiam dinainte că mergem să facem o înregistare în mod cert ne prăgăteam, Quo Vadis LP.jpgdar piesele erau mai mult pregătite pentru live, pentru apariţii în concerte. Alte înregistări au fost făcute doar live, unele chiar destul de bune. Am apărut pe o compilaţie în Ungaria, la un festival, pe acel cd a apărut şi fostul chitarist de la The Rolling Stones, Mick Taylor, care fusese invitat în festival, am mai apărut ici colo pe o compilaţie, dar nu a fost nimic scos de o casă de discuri. Acea casetă se poate reedita, sunt convins, ea există pe un format de casetă Dat parcă, aşa că într-un viitor ar fi posibil să iasă, reeditat pe un CD.

16. Alături de tine au activat multe nume sonore ale rock-ului timişorean. Cu cine ai colaborat foarte bine şi ai rămas prieten?

Da, practic în Timişoara, la începutul anilor '90, se organizau multe jam session-uri, unde mai apăreau şi feţe mai bătrâne ale spaţiului muzical timişorean, cei de la Pro Muzica, sau mai câte unul de la Cargo, sau cei de la Bega Blues Band, eu am fost foarte bun prieten cu Zsolt Szabo şi Levi Molnar de la Survolaj, care erau lansaţi la momentul respectiv, am cântat în diferite formule şi cu alţii, Lică Dolga şi Bujor Hariga de la Pro Muzica. Cu Cargo am colaborat la un moment dat, când solistul lor vocal a avut un accident şi au fost invitaţi mai mulţi muzicieni, solişti vocali, să participe la diferite concerte în Bucureşti, eu am fost unul din aceia. Foarte bun prieten am rămas cu Bogy, cu care am avut şi acel priect duo, el cântă acum cu Burning table, fostul Croosroads şi mai sunt mulţi muzicieni în ţară cu care m-am înţeles foarte bine, Raul Kuşak, este zălăuan ca şi mine, am pornit amândoi de la Casa Pionierilor din Zalău, el apare şi pe caseta noastră pe două piese, cântând la clape, Sarosi Peterdin Tărgu Mureş un muzician extraordinar, de asemenea un foarte bun clăpar, am cântat în opera lui rock şi mai sunt foarte mulţi muzicieni şi în Bucureşti, cu care m-a înţeles bine, Eugen Caminschi care este în Vama acum şi cu Berti Barbera am mai cântat de asemeni. În Timişoara uite din păcate a fost mai greu ca să izbuteşti să ajungi în faţă, Cargo a făcut-o şi o face în continuare, dar totuşi cel mai bine este să fii în Bucureşti, dacă doreşti să ai un nume sonor.

17. Există cumva în arhiva TVR sau a postului national român de radio înregistrări cu grupul în care ai cântat?! Unde sunt, dacă au fost şi de ce nu se mai găsesc? Poate se scot, dar timpul nu aşteaptă ...este (poate fi) un obstacol... mulţi din fanii voştri vechi, printre care mă număr şi eu sunt trecuţi de 50 de ani...

Eu ştiu de o înregistrare pe care tare aş fi dorit să o am, să o avem, pe care nu am văzut-o de la Skip Rock din 1995, în anul respectiv acel renumit festival de rock bucureştean. În 1995 a fost invitat cap de afiş Iron Maiden şi Quo vadis a cântat la acel festival, programul nostru fiind redus la minim din cauza problemelor de timp lăsat pentru capetele de afiş, dar avem trei sau patru piese grozave, pe care nu le-am văzut, ştiu că au fost date, nu ştiu exact dacă în direct, dar sigur în aceeaşi seară pe post, după care, cineva de la TVR mi-a zis că ar fi şters benzile respective, nu mai ştiu sigur dacă mai s-a păstrat sau nu. Mai există tot felul de înregistrări, ştiu că Mihai Godoroja, a înregistrat cu noi concerte, a fost o emisiune foarte bună, unde au cântat trei formaţii, au ales un nume din muzica mondială, noi am ales pe Cream, şi a fost o ediţie specială în care am cântat doar Cream timp de o oră şi ceva, Iris a cântat Led Zeppelin şi Florin Ochescu cu Berti au cântat Jimi Hendrix-uri. Aş dori să am şi emisiunea aia, sunt convins că există pentru că a fost dată pe post. Sunt diferite festivaluri unde TVR a mai filmat înclusiv la Buzău, dacă nu mă înşel, din păcate în România nu vine nimeni la tine să te tragă de mănecă, ştii noi filmăm, ne dai voie, este ok, doreşti înregistrarea, uite aici poţi să apelezi la cineva ca să o opţii. Aşa că nu ştim ce unde şi când am fost filmaţi. Am văzut la emisiune lui Doru "Rocker" Ionescu, pe care a făcut-o despre mine am văzut înregistrări cu noi de care nici nu ştiam că există, TVR filmând la festivalul de jazz de la Gârâna, nici nu ştiam că am fost filmaţi (râde!!!). Sau inclusiv cântarea cu Cargo la Sala Palatului unde am fost şi eu invitat. Ar fi bine dacă ar ieşi la iveală. Uite cu Bogy ştiu că a fost o emisiune în direct la Radio 3 mi se pare, unde am cântat în direct în studio, poate există o înregistrare şi cu aia, ar fi minunat. Cu Crossroads cu care am cântat între 2000 şi 2003, ştiu că a fost înregistrat la Vama Veche un festival Jazz Bluesla BIBI, unde sunt convins ca TVR a filmat pentru că Gianina Corondan ne-aluat interviu, acea înregistrarear fi minunat dacă ar apărea eu nu am nimic live din perioada cu Crossroads, care a fost un supergrup timişorean. Ar fi foarte bine pentru toţi dacă le-am recupera.

18. Am văzut o înregistrare video cu un concert pentru Kempes...Crezi că rockerii români se ajută între ei? Strâng rândurile când este vreun necaz? Dar acum când totul este aproape pierdut pentru rock şi blues...ce crezi că s-ar putea face?

Da, a fost acel concert pentru ca să-l ajutăm pe Kempes în '95. Nu ştiu acum dacă rockerii români se ajută între ei (râde!), ar fi foarte frumos să se întâmple. Uite aici în Canada văd efectiv trupe care vorbesc pentru cântări şi îşi aranjează unul celuilat sau se invită reciproc, de exemplu este un club unde intră 200 de oameni, şi eu sunt în căştig dacă mai invit încă o formaţie care o să mai aducă nişte oameni în plus la uşă şi în felul ăsta umplem o sală întreagă, cu 2 trupe de ce să fim vrăjmaşi când mai mult ne ajutăm între noi... Nu ştiu care este situaţia în România ştiu că toată lumea se plânge, de câte ori am fost acolo, am zis mai devreme, dacă dau drumul la radio aud decât manele şi hip hop, pare chiar trist... Ce s-ar putea face? Hm!!! nu ştiu cine poate să întoarcă tineretul, practic asta e problema. Pe vremea când eram eu student în căminele studenţeşti se asculta numai muzică bună şi la party-uri noi dansam pe AC/DC. Ha, ha, ha !!! La ora aceasta cred că într-adevăr situaţia e tristă...

19. Eu cred că se pot aduna destule minute pentru un album aniversar cu Quo Vadis pe dvd!? Cu un CD remasters a ceea ce a fost scos deja se poate lansa un album de autor!

Sunt convins că se poate face asta. Ar fi minunat să existe un interviu cu Szilard, Laci (Loţi) şi cu mine pe acel dvd şi să includă albumul de la Electrecord şi cel din '97 care este pe casetă ar fi minunat, eu nu pot decât să aplaud ideea. Din păcate cu Electrecord ar fi mai greu, drepturile de autor sunt ale lor, cred că pe vremea aia aşa se făcea, trebuia să semnezi că ei deţin totul aşa că nu ştiu cum s-ar putea aranja cu ei, dar ar fi frumos să existe un dvd despre noi.

20. Pe internet (youtube) putem asculta multe din piesele tale sau variante la piese celebre? Ai pentru fani o adresă pentru o mai rapidă căutare?

Joe Gaspar Band.jpgDa. Cred că cel mai simplu ar fi dacă dai căutare pe Joe Gaspar, o să apară şi piesele cu Quo Vadis şi cele mai recente cu trupa mea de aici, sau chiar cu trupele de coveruri cu care mai cânt aici în Canada. Dacă cauţi Quo Vadis Timişoara sigur o să apară înregistrări cu trupa românească, nu cu cea din Canada care este o cu totul altă trupă. Aici în Canada am cântat şi mai cânt cu o formaţie care se numeşte Rocksnake cu care cântam coveruri din anii '70, faţa B a discului lor, aşa le zicem noi şi cu Union Jack o formaţie foarte bună, unde cântam doar piese care vin din Marea Britanie, mai cânt şi într-o formaţie numită Crunchy Flower unde este o solistă vocală, eu cânt la bas şi voce mai puţin. Joe Gaspar Bande trupa de suflet aici în Canada. Deci dacă dai căutare pe Joe Gaspar Bando să vezi multe materiale cu trupa mea.

21. Folclorul este "prezent" inteligent în variantele pieselor live... Cum puteţi asimila acest lucru şi de ce nu aţi cântat totuşi în limba română...un album bilingv? Aţi folosit instrumente tradiţionale?

Da, într-adevăr îl invitam pe fratele lui Laci (Loţi) pe Szilamer, care a fost de fapt membru QuoVadis, în primul an de existenţă, în 1991 cînd încă nici nu ne numeam Quo Vadis, el a mers pe linia mai world music, foarte mult pe India, a învăţat să cânte la sitar şi la un flaut specific din India, aşa încât pe albumul nostru l-am invitat să cânte la aceste instrumente. În live a mai apărut ici colo invitat, există o înregistrare pe net mai avem şi alte înregistrări unde cîntă la sitar, nu am mers noi neapărat pe ideea de-a încorpora folclorul în muzica noastră, nici românesc, nici maghiar, nici de care, am creat câteva piese în care apărea sitarul, dar mai mult ca show ca şi curiozitate aş zice. Nu ne-am dus pe ideea de folclor, cum ar fi de exmplu Pro Musica. De ce nu am cântat în română, asta e o întrebare care mi-o pun şi eu în ziua de astăzi?! Uite că nu am făcut-o, nu am cântat nici în maghiară, nu am cântat decât în engleză, pentru că muzica respectivă a fost făcută în engleză şi sună cel mai bine în engleză. Noi am ţinut trend-ul ăsta.

22. Ai participat la Gărâna Jazz Festival 2003. Cum ai fost primit în lumea jazzului...? Putea fi un punct de pornire pentru lansarea în main stream...?

Încep cu sfârşitul. Nu cred că jazz-ul în România poate fi numit main-stream aşa că nu ar fi fost un punct de pornire. Cumva blues-ul şi jazz-ul interferează poţi să spui că publicul care ascultă unul sau celălalt ştiu de amândouă. Cred că festivalurile de jazz erau ceva deosebit mai ales la vremea respectivă, acum am înţeles că vin nume mult mai sonore, mai mari unele care sunt în main-stream dincolo, şi mai vezi lume care nu ar aparţine strict de publicul ascultător de jazz, la festivalurile de jazz. Asta este bine. Noi am fost invitaţi pentru că organizatorul ne ştia bine, a vrut să atingă mai mult partea de blues cumva, Quo Vadis putea fi catalogată o formaţie de power-blues-rock. În acea seară am cântat mai mult piese inspirate pe linia de blues.

23. Să ne întoarcemla activitatea ta muzicală din Canada? Cum este văzut acolo blues-rockul pe care îl cânti... Se difuzează la radio şi TV?? Cum este percepută starea unui grup rock, blues sau jazz... se autopromovează pe banii lor sau ai impresarilor?

Sunt foarte mulţumit de ce se întâmplă aici din punct de vedere muzical. Îmi place că muzica bună este apreciată, publicul de toate vârstele ascultă aceeaşi muzică şi asta e ceva extraordinar. Pot să aprecieze o formaţie care sună ca în anii '70, la fel de bine cum pot să aprecieze o trupă care este foarte modernă, world-music ce-ar fi. Blues-rock-ul pe care-l cânt eu este apreciat, să nu uităm că a pornit de aici, mă rog din State, genul acesta este foarte bine primit, în cluburi şi pe scenele mai mari. La radio, piesele noastre sunt date la un post de blues, suntem văzuţi ca o trupă blues-rock de unii, iar alţii ne văd mai degrabă rock. La televiziuni nu am apărut incă, deşi am avut ocazia, am avut eu un mic-mare accident şi nu am ajuns... Cum este percepută starea unui grup rock... Bune sau rele, publicul poate să aprecieze ce e bun şi ce e comercial, bineînţeles tinerii pot avea gusturi diverse mai spre muzica hip-hop sau ce a mai apărut după 1990, pot să aprecieze mai bine un gen sau altul. Festivalurile sunt concepute pe linia de festival rock, aşa că eu zic că aici este foarte bine asta, îmi place tot ce se întâmplă în acest domeniu. Grupurile mai mici aş spune, se autopromovează. În ziua de azi este foarte uşor să faci toată treaba asta cu un computer acasă, pe internet, poţi să-ţi organizezi ditamai turneul dacă vrei, bineînţeles, trebuie să ştii cum să te vinzi. Problema banilor este ca peste tot, doar că aici poate că sunt mai mulţi decât în România, vorbesc de banii personali. Poţi să-ţi permiţi să călătoreşti până nu ştiu unde, ca să cânţi două sau trei concerte. Cu impresarii e mai greu, acolo intri pe linia profesionistă. Există şi impresari care promovează trupele ca să zic aşa de hobby, de garaj cum le zic aici (aia nu înseamă că muzica este genul garage, pur şi simplu trupa este cea care repetă în garaj hahaha), dar acei impresari care promovează trupele respective nu solicită un contract de exclusivitate sau ceva foarte serios, ci pur şi simplu merge de la concert la concert, eu îţi găsesc o cântare acolo, dacă tu eşti ok să cânţi, eu iau 10 sau 15 la sută din cântarea respectivă ca şi impresar.

24. Cum ai început să cânţi în Canada?

Joe Gaspar 2.jpgE un pic legat de familia mea a doua, cu fosta mea nevastă. Cât timp am fost aici în Canada, nu prea am cântat. Aşa a fost situaţia familială. Nu mi-am căutat trupă, am fost pe partea franceză unde era chiar mai greu, în sensul că acolo se cântă majoritatea în franceză sau cum să zic, e mai greu dacă vrei să cânţi doar în engleză. Venind în Ottawa care este deja un oraş bilingv mai degrabă - e chiar la graniţa între Ontario şi Quebec - fiind şi capitală, cred că alegerea a fost foarte bună, aici am căutat cluburi unde s-ar putea să cânt de unul singur cu o chitară pur şi simplu. Am găsit un club foarte bun, se cheamă Rainbow, care este special pentru concerte de blues. Este renumit, vin nume foarte mari din State de peste tot. Am cântat într-o seară în timpul săptămânii, proprietarului de bar i-a plăcut foarte mult şi m-a mai invitat după aceea. Undeva cam acolo a început. Un an mai târziu după ce am venit în Ottawa, pur şi simplu am aplicat la renumitul festival de aici în 2010, am fost acceptat ca să cânt în festival, ei promovează mult trupele locale şi încurajează să aplice. Din 300 de trupe, sunt acceptate 15 sau 20 şi am fost acceptat să cânt ca one man band, aşa că a trebuit să-mi fac un program de 60 de minute, în care eu cântam singur cu chitara. Şi am făcut-o! Practic din acel moment am zis ok, îi dau cu muzica înainte. Strategia mea a fost ca să mă fac cunsocut în oraş, cel mai bine este să mă implic să intru în câteva trupe care să fie mai cunoscute, unde mă văd oamenii intru la cluburi şi asta am şi făcut. Am cântat cu vreo trei trupe de coveruri, am cunoscut locurile, pub-urile, proprietarii de pub-uri, după care mi-am făcut trupa mea, Joe Gaspar Band, cu care activez acum.

25. În Canada există o trupă de metalQuo Vadis?...aşa cum există exact şi o trupă Phoenix în Franţa...

Daaa! A fost chiar o surpriză pentru mine. Aterizez în 2005, în Quebec City şi efectiv a doua zi, am ieşit la plimbare pe stradă, îmi dau seamă că trec pe lângă o sală de concerte, era un fel de minioperă sau cam aşa ceva arăta pe dinafară. Văd că este ceva mişcare cu instrumente, hai să intru să văd ce este în locul ăsta? Uşile erau deschise, am intrat direct era practic ca o sală de teatru, când intru văd scena unde se montau scule erau trupeţi şi în spate cortina şi o pancardă uriaşă pe care scria QUO VADIS! Eu venind din Timişoara, era prima zi în Canada, văd Quo Vadis cântă pe scena respectivă, a fost cumva un şoc! Atunci am aflat că există un Quo Vadis în Canada, cred că sunt din Montreal, e o trupă de metal destul de dură, şi este chiar o trupă de succes. Asta se întâmpla în 2005, în scurt timp au devenit foarte cunoscuţi, au avut turneu, curiozitate este că la chitară bas au cooptat o fată care este româncă, ca şi mine şi au ajuns şi în România. Au fost Quo Vadis din Canada în România!

27. Joe Gaspar Band cum şi când a apărut? Care este formula actuală cu care cânţi, ce ne poţi spune despre ei? Unde ai susţinut ultimul recital cu acest grup? Aveţi piese proprii vă gândiţi la un album?

Joe Gaspar Band (n.r. cu s nu cu ş)cum se zice aici, a apărut acum 2 ani, am făcut grupul pentru a participa la un concurs de blues, unde miza era marele concurs internaţional din Memphis. Fiecare societate de blues- cum există şi aici în Ottawa- îşi trimite reprezentantul la marele concurs, unde sunt peste 130 de trupe şi unde practic dacă ajungi în faţă, vei fi recunoscut, o să ai contracte, ş.a.m.d. Am încercat treaba aia acum 2ani, am zis să fac o trupă de blues, pe care să o numesc Joe Gaspar Band şi intru în concursul din Ottawa. Am găsit 2 muzicieni foarte buni, toboşarul Steve Dupont şi chitaristul Jamie Young şi, după acel concurs, pe care nu l-am câştigat, ne-am dat seama că ceva se întâmplă, este foarte ok, sună bine trupa, ar păcat să-l lăsăm aşa gen proiect, hai să facem trupă am zis. Ei au fost foarte bucuroşi şi aşa am rămas Joe Gaspar Band, am început să scriem piese, să compunem. În cluburi bineînţeles cântăm şi coveruri, dar şi piesele proprii. Am scos un album în 2012, care se cheamă Move On. Sunt 9 piese pe albumul respectiv, avem piese noipe care le pregătim acum, să le înregistrăm pentru albumul următor. Move Onpoate fi găsit pe iTunes, Amazon, CD Baby, dar avem şi albumul fizic sub formă de CD pe care îl vindem la concerte, îl mai trimitem la radiouri. Următorul sperăm să iasă în 2014, nu mai avem mult din acest an...

28. Ai ca şi mine o sensibilitate pentru Cream şi Zeppelin... Nu sunt perimate deloc aceste piese. În Bucureşti patronii vor DJ-ală (digeială) şi nu trupe...vor să facă bani şi nu ştiu dacă ştii avem un nou centru centru istoric aşa zis... eu îi spun centrul Isteric pentru că acolo sunt cluburi, terase şi baruri fără identitate, cu muzică la kilogram, de pe jalnicele noastre posturi de radio... De ce vor să descurajeze orice tânăr talentat care ar cânta măcar folk simplu la chitară... Care este miza?

(Râde!!!) Miza e simplă: Banii! La ce merg banii, dacă la radio auzi numai digeială, hip hop şi manele şi aşa sunt educaţi tinerii... păi atunci asta o să pună şi ei, la baruri terase cluburi, ş.a.m.d. Dacă aş fi un Donald Trump al României să mă duc şi să zic că am cumpărat toate posturile de radio ale României care există acum, o să pun numai rock, blues şi jazz şi uite-aşa o ţin câţiva ani, o să vezi ce-o să se întâmple atunci la terasele respective... şi oare tânărul acela care ar vrea să cânte la chitară, ar avea atunci loc unde să facă un recital? Uite, interesant, aici în Canada sunt încurajaţi de fapt artiştii,şi oamenii se opresc şi intrăla terasele sau la o cafea acolo unde existăacel tânăr într-un colţ cu un mic sistem şi cântă la o chitară, ei se bucură şi încurajează acest lucru li nu numai de cei în vârstăvorbesc, ci si de cei tineri...

29. Cred că ştii desigur de Ryan McGarvey, Danny Bryant şi mai ales de trupa Rival Sons ... Toţi au un sound solid, cu o puternică legătură cu trecutul, dar şi foarte ancorat în prezent... Ce părere ai despre muzica rock şi blues sau blues rock...de dincolo?

Adică din State. Sincer de Danny Bryant nu auzisem, mulţumesc pe calea asta, pe McGarvey îl ştiu este grozav, iar trupa Rival Sons este una din preferatele mele, chiar acum urmează să vină în Ottawa, de Halloween vor cânta. Sunt invitaţi de un post de radio, unde îl ştiu pe unul din DJ, i-am scris să-l întreb dacă nu vor o trupă de deschidere la ei, mă duc fără niciun ban, dar aveau deja pe cineva să le deschidă concertul. Muzica rock este în floare aici. Efectiv asta e marea diferenţă pe care o simt faţă de România, foarte multe trupe cântă muzică bună melodioasă, nu pot să zic că auzi doar muzica main-stream gen Nickelback, există tot felul de ramuri a muzicii rock, de blues nu mai vorbesc, oamenii se bucură când ascultă un blues-rock, se aşteaptă ca la un festival să audă aşa ceva. Dacă este un festival tehno atunci este altceva. Eu sunt bucuros de ce se întâmplă aici.

30. Nu ştiu dacă eşti la curent cu situaţia muzicală din România, cu ce se dă la radio ce şi cum se ce scrie în presă...?! Poţi să ne spui în ce procent se dă muzică made in Canada la radio TV indiferent de zona de influenţă lingvistică? Cum este protejat autorul canadian şi cum este apărat de contractele oneroase? Există un sindicat?

Nu pot să zic că sunt la curent cu situaţia muzicală din România, doar din auzite, ce îmi spun foştii colegi, muzicieni sau oameni din presă. Ştiu că la radio, adică în general, media e cam dezastru din punctul rocker-ului de vedere şi că este o fanfaronadă maximă cu totul pentru aşa zis reprezentanţi ai vieţii artistice. De manele nu vreau să comentez. Referitor la cât de muzică canadiană se dă la radio, trebuie să-ţi spun că există nişte reguli, ştiu că sunt 2 tipuri: radio comerciale care aparţin unui trust care controlează ce se dă pe post sau private cum ar fi eu să obţin o licenţă radio şi dau ce muzică vreau eu. Fiecare trebuie să dea într-o anume măsură muzică canadiană, dar sincer eu nu prea îmi dau seama, trupele sună exact ca acelea din State sau din Anglia, nu pot să zic că aud aceaşi trupă într-una, pentru că e din Canada nu ştiu care este procentul, sunt foarte multe trupe canadiene bune, de care eu mă bucur că le aud. La orice post de radio îmi place că pot să ascult melodiile care se dau. Dacă mergi în România nu ştiu dacă poţi să faci treaba asta, să treci de la un post la altul, adică să laşi să curgă pe orice post pentru că este OK!? Cum este protejat autorul canadian? Aici legile sunt destul de clare. Primul lucru pe care trebuiesă-l faci în momentul în care creezi un produs este săîl înregistrezi.Da există şi un sindicat, dar cel mai bine este să mergi la drepturile de autor, frumos, te-ai înscris, nu costă bani, e treaba ta, eu am pus inclusiv CD-ul pe care l-am făcut anul trecut, l-am înregistrat şi la arhiva naţională a Canadei, deci inclusiv şi acolo poţi să fi în baza lor de date. Bineînţeles că eşti protejat, iar în momentul când te-au înregistrat nu se mai atinge nimeni, de proprietatea ta.

31. Se poate trăi din muzică în Canada? Ce nivel trebuie să atingi (bănuiesc că la ei nu se ştie ce-i aia şpagă)? Cu ce te ocupi în mod curent?

Trăitul din muzică... cred că este ca peste tot. Dacă ajungi la un anume nivel, asta înseamnă că ai un contract cu o casă de discuri sau ţi-ai făcut nişte cunoştinţe solide la nivel de turneu de cluburi, atunci poţi să spui că poţi să trăieşti din muzică. Acum şi cu nivelul ăsta... fiecare om are nivelul propriu de viaţa, cât de mult îşi doreşte să aibe sau să nu aibe. Şpagă? Aici nu există aşa ceva, ca nicăieri în lumea civilizată, există acel bacşişcând mergi la un restaurant care este ceva normal, este legalizat, iar în rest nicăieri la medic, la avocat, la şcoală oriunde ai merge, nu există aşa ceva. Pile, relaţii probabil că sunt ...nu aşa rău ca în România, dar şi aici e bine să mai cunoşti pe unulaltul... care te mai poate ajuta. Cu ce mă ocup în mod curent... Eu cu Facultatea mea de Electronică şi Telecomunicaţii, acasă în România nu am lucrat aproape deloc ca şi inginer, aici am găsit de lucru din start ca tehnician. Să-ţi zic, nu am mers pe ideea de a mă califica ca inginer în Canada, aşa că lucrez la firma mare BellCanada, un fel de Romtelecom, e firmă de telefonie naţională care bineînţeles în ziua de azi se ocupă şi de internet şi televiziune ş.a.m.d...telefoane mobile. Lucrez acolo de nişte ani buni, 4, 5 ani, practic ziua lucrez şi noaptea le cânt...

32. Crezi că lipseşte ceva rock-ului românesc actual pentru a deveni atrăgător caselor de discuri? Despre blues nu te întreb, pentru că la noi ei îl confundă cu muzica lentă de la petreceri...

Nu ştiu dacă lipseşte ceva rockului românesc, nu am mai ascultat trupele noi apărute... Din ce am mai auzit, uite foştii mei colegi cu Burning Table, au un sunet foarte actual, este o muzică extraordinară. Dacă ei ar fi aici, sunt convins că ei ar găsi un contract şi ar putea să ajungă undeva... Din păcate în România, situaţia este tristă la ce pare atrăgător caselor de discuri. Singurele trupe de rock care încă sunt promovate sunt dinozaurii pe care-i ştim cu toţii, iar muzică blues nu cred că există aşaceva, la casele discuri... Ce ar lipsi? Din nou, dacăcineva ar putea săîntoarcăroata, sămeargăun pic înapoi, la începutul anilor '90, să lase muzica rock şi efectiv muzica melodioasă să curgă din radiouri şi televiziue. Asta e!

33. Te gândeşti să revii acasă în Timişoara...dar în Bucureşti...?

Sigur! De multe ori, măgândesc cum ar fi ce-ar fi sămă întorc acasă şi după aceea mă trezesc din vis şi-mi trece. (Râde!!!) Este mult mai bine aici, viaţa este mult mai uşoară, mă bucur că pot să fac muzică aici, încerc să ajung cât mai sus făcând asta. Dacă ar fi să mă întorc acasă aş dori să mă ocup tot de muzică şi în Bucureşti m-aş duce până la urmă pentru că din capitală de acolo se porneşte totul. Am destui prieteni cu care aş putea face ceva în Bucureşti, nu ar trebui să fie neapărat în Timişoara.

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

Uite, dacă eşti cititor al revistei înseamnă că nu sunt de fapt probleme, eşti pe calea bună, asculţi muzica care ne place. Povaţa mea este să iei colegul de bacă sau colegul de lucru, sau vecinul şi pune-i pe computer, pe youtube caută... eu ştiu Tommy Emmanuel să vezi cum face ăla la chitară sau pune-i o piesă de Crosby, Still, Nash and Young şi dacă zice că nu pricepe că nu-i în română, atunci pune-i Poesis sau Mugur de fluier, sau Noaptea de Iris şi încearcă să zici: Domnule, asta îmi place mie! Ce zici Tu?... eh.. Frumos ar fi!!!!

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
17 august 2013


Interviu cu Daniel Silvian Petre

DSP.jpgDaniel Silvian Petre, solist al trupei Survolaj, iniţiator a două proiecte muzicale foarte reuşite, Chin şi Acoustica, iese la rampă cu Everybadea, grup ce va debuta de ziua naţională a României, la Timişoara într-un loc numit Scârţ Loc Lejer. Daniel Silvian Petre: „Numele vine de la Fărămiţă Lambru, acest Jimi Hendrix al acordeonului românesc. L-am văzut la TV, în anii 80, de Revelion. S-a oprit în mijlocul unei solistici de acordeon şi a strigat “everybadea”… Primul interviu acordat revistei virtuale Arta Sunetelor de către Daniel, va încerca să afle cât mai multe din frământările şi visele unui muzician cu personalitate.

1. Înţeleg că vreţi să vă deschideţi un aprozar? Ce faceţi cu atâtea murături şi zacuscă primite la concertele Everybadea?

Ar fi o idee asta cu aprozarul (Woody Allen are o băcănie în New York deja de prin anii ‘70). Deocamdată o să depunem borcanele în şpais (cămară, pentru prietenii din regat) şi o să aşteptăm să crească dobânda. Prevăd că, la iarnă, zacusca va deveni convertibilă.

2. Acum când majoritatea cluburilor nu mai plătesc gajul artiştilor credeţi că această plată în natură va funcţiona?

Cluburile care nu pot plăti gaj nu sunt cluburi, sunt simple cafenele. Şi nu, pe termen lung nu ar funcţiona plata în natură, poate doar dacă am cânta într-un salon de masaj.

3. Înţeleg că Sergiu Cioiu cu al său “La o adică” v-a inspirat starea băşcăloasă pe care vreţi să o implantaţi noului grup? Românii mai au umor…sau e haz de necaz?

Nu va fi deloc băşcălie, dar nici nu m-ar deranja ca lumea să râdă inteligent la spectacolele noastre. Hazul va veni tocmai de pe urma faptului că noi cântăm foarte serios nişte chestii pe care nu ar trebui să le cânte o trupă de rock-eri. La urma-urmei, versurile de pe albumul lui Cioiu sunt scrise de Marin Sorescu, deci umorul are ce căuta şi în poezie şi în muzică.

4. Colegii tăi din Everybadea sunt: Ovidiu Mihăiţă la tobe, Alex Iovan - saxofon, chitară, şi voce şi Ovidiu Zimcea chitară bas şi voce. Cum v-aţi adunat şi de pe unde?

Ovidiu Mihăiţă a cântat la tobe pe ultimul album Dor de duh şi, printre multe altele, mai are grijă şi de teatrul Auăleu din Timişoara. Alex Iovan a cântat în Melting Carousel şi Exit Oz, iar Ovidiu Zimcea în Paper Jam şi Exit Oz. Am mai colaborat, la început, şi cu chitaristul Lucian Naste, dar el s-a mutat între timp în Bucureşti.

5. Formula poate fi de rock, jazz rock poate şi de prog rock? Crezi că va fi de tip ethno - …

E un etno atât de transformat încât nici nu ştiu cum să-i zic... de la punk şi post-rock la reggae, de la free jazz la psychedelic.

6. Într-adevăr în ultimii 2 ani (la noi) se observă o revenire spre vinyl. O pasiune frumoasă (acum costisitoare) pe care am pornit-o de 2 ori şi pe care (dacă aş mai putea) o găsesc potrivită pentru audiofili. De ce v-a atras pe voi? Vă creează acea emoţie reală când studiezi coperta LP-ului, îl scoţi din chilotul de plastic (sau hârtie) şi-l aşezi atent pe platan?

Mi-am păstrat, din păcate, doar o foarte mică parte din colecţia făcută în anii ‘80-’90, dar Ovidiu Mihăiţă e un mare colecţionar, nu numai de vinyluri, ci de tot felul de obiecte care amintesc de Epoca de aur, cu care va şi deschide un muzeu, probabil laanul. Vinylul, prin mărimea copertei, prin tehnica vintage de redare a redevenit obiect de cult. Mă bucur tare mult că am reuşit, în anii ’90, să imprim 2 vinyluri cu Survolaj.

7. Îmi place foarte mult să aud nume româneşti de trupe, de cârciumi sau de pensiuni turistice. Dar în foarte multe cazuri ne-am englezât. Cum am reuşit să această contra-performanţă?

Pentru că ne subestimăm şi ca naţie şi individual, cumva- fiecare om de pe stradă e convins că pe lângă el trec numai proşti, dar şi că el, la rândul lui, e mai prost decât un spaniol, de ex. Eu n-am avut intenţia să plec definitiv din ţară niciodată, dar am trăit multă vreme aşa, în răspăr, în ideea eroic-cretină că „trebuie cineva să le stea ăstora în gât”, până într-o dimineaţă de ajun de Crăciun, acum vreo 10 ani, când am văzut un maidanez coborând lejer dintr-un troleibuz, aşteptând să se facă verde la semafor şi intrând apoi într-un mall, pe scările rulante, pe lângă ceilalţi clienţi. Atunci am priceput că tot ceea ce mă enerva la România trebuia, de fapt, să-mi placă, de-asta eram nefericit. Modelul nostru a fost mereu greşit - pe vremea lui Caragiale voiam să fim ca fraierii ăia de franţuji, acuma vrem să fim pricopsiţi şi înţepaţi ca nemţii, când, de fapt, noi suntem o minunată Cuba a Europei, cu tot cu câinii noştri maidanezi, cu ferrariurile trase de cai, cu hoţii care ard tablourile alea urâte de Picasso, cu patriarhul confundat de CNN cu regele rromilor etc, etc.

8. Orice trupă este liberă să cânte în ce limbă vrea şi se simte cumva potrivită pentru stilul ales…Dar totuşi mi se pare un pic cam mult să cânţi exclusiv în engleză? Ai vreo părere?

Am două albume exclusiv în engleză, la începutul anilor ’90 şi îmi pare rău acum că nu le-am făcut în româneşte. Dar atunci aveam în cap băşini din astea internaţionale.

9. De ce crezi că nu este promovată muzica românească de valoare la radiouri? Dar la TV?

Fiindcă se întâmplă rar să se atingă cele două extreme: cultura şi entertainmentul. Când se întâmpla să se atingă, lumea pune botu’, fiindcă românu’ n-o fi el cult ca (vorba vine) neamţu’, dar are organu’ cu care să simtă „adevărăciunea”. Asta e explicaţia ştiinţifică. Aia pe bune e că trăim un fel de Memorialul Durerii în Cur, nu mai face nimeni nimic din suflet, nici măcar dacă e plătit pentru asta.

10. Sunt în general probleme cu organizatorii de spectacole în general datorită faptului că nu plătesc muzicienii serioşi şi merg pe mâna unor intruşi promovaţi de conjuraţia caselor majore de discuri?

Ai văzut vreun muzician român fără burtă de bere? Nici eu. Deci cum-necum, sunt(em) plătiţi. Cât despre conjuraţia la români... Dacă Hristos ar fi fost român ar fi murit de bătrâneţe, fiindcă nu s-ar fi putut strânge o mână de oameni în week-end la aceeaşi oră şi în acelaşi loc pentru altceva în afară de grătare şi mici.

11. Îmi amintesc de “mişcarea de rezistenţă împotriva prostiei revărsate”, cum spunea Moţu. Ne lipseşte mult glasul şi atitudinea lui? Mişcarea aceea de rezistenţa clamată de Jurnalul Naţional nu cred că reprezintă această idee…

Am participat şi eu de vreo două ori la mişcarea aia, în speranţa că o să am şansa să cânt unor copii care (încă mai) ştiu să scrie de mână, dar mi s-a părut că mai degrabă Păunescu lipsea acolo, nu Motzu. Cât despre Motzu, am tot zis şi, dacă n-am zis, repet: cele mai importante 2 persoane din viaţa mea şi singurele care mă fac să cred că, totuşi, omul nu se trage din maimuţă sunt Florian Pittiş şi bunica mea.

12. Ce-a fost înainte de Survolaj? Este un grup rock de excepţie, mai putem spera într-o reuniune?

De la Survolaj nu mi-am dorit decât să-i placă lu’ Motzu şi să ajung să cânt în Occident (vise cam mari pentru un licean din 1985). A fost o trupă care nu trebuia, în mod normal, să aibă succesu’ ăla. Dar picasem într-o perioada cenuşie, imediat după revoluţie (eram printre puţinele ţări europene fără coca- cola!), în care vizele se dădeau extrem de greu, iar la televizor Ceauşescu fusese înlocuit de Iliescu şi ajunsesem, fără voia noastră, să întruchipăm (ajutaţi şi de revivalul de afară) eroii hippie pentru generaţia aia. Sunt convins că nici 5 la sută dintre spectatori nu ascultau ce cântam, se uitau mai mult la tzoale, plete etc.

Cât despre reunire, nu, mersi, am mai făcut-o o dată şi e trist să cânţi la puştancele de pe vremuri devenite mame eroine. Glumesc. Never say never.

13. De ce ai abandonat CHIN? Era un foarte bun proiect grunge… singurul cumva de pe la noi…?

Pentru Chin am avut sub nas un contract cu o mare casă de discuri, cum zici tu, pe 5 ani & 5 albume. Nu l-am semnat fiindcă nu am habar ce-o să fac peste 5 ore, darmite peste 5 ani. M-aş fi simţit ca la uzină, angajat. Oricum, scopul mi-l atinsesem: acela de a nu înnebuni în urma desfiinţării Survolajului şi, mai ales, de a scăpa de comparaţiile răutăcioase cu Plant, Zepp, etc.

14. Acoustica Monsters are ceva scos oficial…cd, dvd? Nu e păcat ca doi muzicieni care s-au înţeles perfect să nu rămână cu o identitate fonică pentru posteritate…

O să mă ocup peste vreo 10-20 de ani şi de Acoustica, toate la timpul lor :)

15. Ne spui de această frumoasă piesă „Mândruliţă Pup de Trandafir” din folclorul autentic…Şi aici şi-a băgat dracul coada, Ceauşescu şi ulterior alţii ca Iliescu şi urmaşii lui au distrus folclorul autentic au creat „maniera” de tip nou, omului nou…

Păi da, am aflat târziu că folclorul e una şi muzica populară e alta, a reuşit piticu’ atomic să distrugă şi asta... Am văzut la Viena, prin 1998, ceva paradă de modă cu tot felul de fătuci celebre defilând pe muzica Mariei Tănase. Am avut un şoc cultural (nu că n-aş mai fi ascultat Maria Tănase înainte). Mi-am jurat că, într-o zi, dacă o să mai cânt (asta era la începutul perioadei de 10 ani în care n-am mai ieşit pe scenă), n-o să mai cânt pe limba jucătorilor de baschet din USA, ci o să cânt în limba-n care-njur şi-n care visez.

Pup de trandafir e o dedicaţie pentru bunica mea; una dintre piesele pe care le tot auzeam în copilărie, pe la rugi. Păi n-are tot rockul românesc cuvinte mai hardcore decât astea „dacă te prind, am să te bat/ cu scândura de la pat/ dacă te prind, am să te-omor/ cu muchia de la topor”. Şi e un cântec de dragoste!

16. Cum adică muzică din filmele româneşti din anii ’70? …cântece patriotice, muzică de inimă albastră. A existat muzică de film la noi? “Macarale” „Plnge marea” şi „Pe-al nostru steag e scris unire”? Cum vrei să le faci, ethno punk?

...adică muzica pe care am auzit-o în filmele româneşti şi mi-a rămas în cap de-atunci, de mai bine de 30 de ani. „Magdalena” se poate auzi în Croaziera lui Mircea Daneliuc, „Suflecată pân’ la brâu” în Convoiul, „Dacă vrei să ai gagică” în Reconstituirea, etc. Nu vrei să ştii cât m-am chinuit să fac rost de celelalte 2 strofe din Dacă vrei să ai gagică, fiindcă în Reconstituirea se cântă numai una!

17. În primul comunicat despre Everybadea aţi pomenit numele unuia dintre cei mai mari artişti ai muzicii rock, Frank Zappa. Avea umor desigur, dar avea şi o adversitate pentru politicieni! Vina campania la anul şi mă gândesc dacă intraţi în vreo luptă cu textul sau atitudinea câtecelor. Salvaţi Roşia Montană sau de fapt ar trebui să salvăm ţara? Te gândeşti să le dai peste nas pentru nemernicia lor?

Da, iau în calcul varianta să candidez la prezidenţiale.18. Frumoasa vârstă pe care o vei aniversa în noiembrie va trebui sărbătorită cumva. Te-ai gândit la ceva să o sărbătoreşti cu prietenii, cu fanii, pe scenă?

Da, sunt aproape semi-centenar. Anul trecut am sărbătorit la Buzău, pe scenă şi s-ar putea ca şi anul ăsta să fie exact la fel. Oricum, eu sărbătoresc în fiecare zi, preventiv. Vorba lu’ Jim Morisson “I woke up this morning and I got myself a beer; the future’s uncertain and the end is always near”.

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei Arta Sunetelor!

Mergeţi la concertele din oraşul vostru şi nu uitaţi să daţi bani pe bilet sau măcar o bere după.

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
27 octombrie 2013


Interviu cu Gabi ISAC

Gabriel "Baştanu" Isac este unul din reprezentanţii rock-ului şi blues-ului braşovean cu care încercăm să reconstituim istoria mai puţin cunoscută a unor trupe locale, începând cu anii '80. Căutăm să descoperim cât mai multe momente interesante legate de câteva nume mai puţin cunoscute la nivel naţional cum ar fi, Conexiuni, Axiome, Grup 74, Albiter Blues Company, Ringtone şi Fernet Blues Band.

1. Când a început pasiunea ta pentru blues şi rock? Care a fost momentul zero?

Gabi Isac.jpgDe mic mă gâdilă în mod plăcut muzica rock. Am început să studiez pian clasic în clasa I-a în particular cu doamna Humell la dorinţa bunicii care mi-a cumpărat un pian. În primii 2 ani am fost încântat însă când am dat de greu nu mi-a mai făcut o deosebită plăcere, eu care nu dormeam după amiază nici bătut „mi se făcea subit somn sau inventam alte motive să nu merg la orele de pian”. În clasa a-V-a am intrat în orchestra şcolii la acordeon,la îndrumarea profesorului Spineanu, după un an am învăţat toate piesele la ghitară, să nu mai car acordeonul. La rugămintea mea, tata mi-a cumpărat o ghitară electrică Reghin şi staţie Doina de 15 w, la o săptămână am cântat câteva piese la un bal cu trupa Poseidon. Poseidon a fost o trupă de elevi de liceu din Călan - de unde sunt eu, care suna bine pe vremea aia. Cântau doar muzica de dans. Îmi plăcea să stau pe lânga ei, mai ales că mă lăsau să cânt la orgă în pauzele repetiţiilor. Am rămas amici. Acum trupa nu mai este - mi-ar fi plăcut să iau numele ca valoare sentimentală.

2. Care au fost valorile anilor '70 sau ’80 care te-au influenţat? De la noi şi, desigur de dincolo...

Nu pot să zic că am fost influenţat de cineva în mod deosebit. Am fost înfometat de muzică, aşa că înghiţeam tot ce prindeam. Am avut şi o colecţie destul de mare de muzică care s-a dus.

3. Braşov a fost un oraş care a avut un cuvânt greu de spus în cultura românească! În ceea ce priveşte muzica rock şi blues prin ce nume de trupe şi artişti este cunoscut?

Braşovul a fost şi încă mai este un oraş muncitoresc şi colonizat de moldoveni, aşa că faţă de alte oraşe nu cred că se poate lăuda prea mult în sensul asta. Bineînţeles au fost multe vârfuri muzicale la nivel naţional. Nici eu nu sunt braşovean, am venit aici în 1984 la Facultatea Autovehicule Rutiere şi am rămas să ridic rock-ul românesc pe înalte culmi.

4. Conexiuni a lansat un LP la Eurostar, 3 casete audio şi un CD. Ce ne poţi spune despre activitatea trupei şi care erau membrii ei. Se mai găsesc înregistrări cu Conexiuni?

Cu Conexiuni este o poveste lungă. Am avut împreună câteva din cele mai măreţe momente ale vieţii. Din păcate "căruţa" s-a stricat. Ultimul album – Lumea marionetelor - a fost editat de Isac Production – studioul meu, unde au fost făcute şi imprimările. Momentan nu este făcută nici o reeditare.

conexiuni.jpg

5. A urmat trupa Axiome....unde erai coleg alături de... Unde a fost formată şi ce drum a avut?

Trupa există la Casa Studenţilor la concurenţă cu Conexiuni, din trupă a rămas doar un ghitarist cu care am continuat activitatea trupei câţiva ani după care am cedat numele unui toboşar cu care am colaborat un timp şi l-a dus în Gura Humorului unde activează şi acum. Marele câştig a fost prietenia cu Mircea Crişan al 2-lea toboşar al trupei, ce durează până acum. Aici o retrospectivă Conexiuni.

6. Axiome a lăsat în urmă discuri înregistrate? Avea destule piese proprii!

Am avut în 1986 patru piese imprimate în T8 la Radio România, pe rând ele au ajuns în primele locuri în Top Săptămâna – România. Pe urmă am avut şi alte piese noi, dar nu au fost înregistrate.

7. Când ai primit această poreclă şi cine te-a "botezat"?

S-a întors împotriva mea, eu foloseam des cuvântul!

8. Cu Sandu Albiter ai cântat în două rânduri cu Grup 74 şi Albiter Blues Company. Cum v-aţi cunoscut? Te rugăm, spune-ne povestea.

Ne cunoşteam mai demult, Braşovul nu e un oraş foarte mare. După ce Victor a coafat formula Conexiuni la scurt timp am colaborat cu Sandu, mai ales că Mircea era acolo de ceva timp.

9. Ai cântat cu Mircea Crişan în mai multe trupe. Sunteţi prieteni de mult? Este un tobar cu experienţă şi are o voce foarte bună.

Jos cu pălăria pentru Mircea! Ne înţelegeam bine şi la compoziţii.

10. Apropo' de limba română şi cântatul pieselor... Ce părere ai despre acest lucru şi dacă ţi se pare normal că multe trupe tinere aleg să cânte în engleză... Ascunde ceva acest lucru sau e mai cool aşa...fiindcă "ieşitul afară" e doar o iluzie.

Nu e vorba de ieşit afară. Ăia ne mănâncă cu fulgi cu tot, deşi la o miuţă poate–i facem. E vorba că unele piese sună mai bine în engleză sau ai şi o altă inspiraţie de a orchestra. Să nu mai zic de blues.

11. Cine se ocupa de sonorizări în acea perioadă? Cum vă descurcaţi cu echipamentele?

De sonorizari se ocupau cei care aveau scule! Nu ştii cum eram – ca indienii pe care–i cumpărai cu o oglindă. Mai ales că nu aveai acces la informaţii sau să poţi cumpăra instrumente din vest. Însă era o viaţă mult mai curată. Cântam cu toţi din suflet.

12. Să ne întoarcemla activitatea ta muzicală şi să vorbim puţin despre grupul Fernet. De ce acest nume de lichior uşor ...amar? Care a fost componenţa stabilă? Cine a dat orientarea acestui grup spre blues?

Fernet era o băutură dintr-un amestec de plante. Şi trupa iniţial a fost un amestec de stiluri. Componenţa era:

Gabi Isac - bas (rock, blues)

Mircea Crişan – tobe, vocal (pop, blues)

Cristi Oprea – muzicuţă (blues)

Cătălin Răţoi – clape (rock)

Dan Bouroşu – ghitară (multitalent)

Direcţia spre blues a dat-o Cristi acum. Fernet Blues Band e activă.

13. Alături de tine în Fernet s-au perindat mulţi chitarişti după Dan Bouroşu. A fost un fel de pepinieră de talente? Ce nume au fost remarcabile şi s-au consacrat ulterior?

Nici unul nu l-a egalat pe Bouroşu şi nici nu-l va egala.

14. Cyfer îşi aminteşte cu plăcere de acea perioadă într-un interviu acordat în 2009 revistei noastre. El s-a lansat în Bucureşti la singurul club de blues, Big Mamou. A fost solist şi chitarist în Fernet şi cât timp?

A fost ghitaristul care a fost cel mai stabil în trupă după Bouroşu. Şi acum mai colaborăm şi îmi face o deosebită plăcere. E personal în felul său. Cristi l-a încurajat să cânte şi cu vocea. I se potriveau bine unele piese.

15. Fernet are înregistrări pe CD? Câţi ani are de activitate acest grup?

Este la sertar un album tras atunci în 2000 şi acum mi se pare foarte bun!

16. În Braşov ştiu că mai era o trupă care activa în paralel cu voi de la Conexiuni şi care îl avea la chitară bas pe...Ludovic Orban, pe care l-am cunoscut în calitate de muzician "de ocazie" tot la clubul Big Mamou. Ce-ţi aminteşti de activitatea acelui grup şi de viitorul deputat şi ministru al transporturilor?

Se numea PROIECT, a activat 1 an 1984 - 1985. Suna bine. Acolo l-am cunoscut pe Mircea şi pe Ramiro. Pe Orban nu l-am cunoscut foarte bine. Doar ne salutam. Din câte ştiu el nu a mai cântat în vreo trupă după momentul acela din 1985.

17. DVD-ul ATLANTIDA este o producţie personală? Despre ce muzică este vorba şi de ce ai ales noua variantă de sunet 5.1? Unde se distribuie?

L-am făcut cu caracter promoţional. Unele piese erau compuse şi le-am adaptat la 5.1, ulterior adaugând sunete şi refăcând panoramările, altele le-am compus direct în 5.1. Este un alt univers. Mai ales că poţi pune şi imagine.

18. Ai cântat în deschiderea unor trupe consacrate din România sau de peste hotare. Ce amintiri plăcute ai? Ai şi mai puţin plăcute?

Am doar amintiri plăcute. Contactul cu oameni de calitate te ridică.

19. Te-ai gândit vreodată să pleci din Braşov? Eşti mulţumit aici? Vorbeşte-ne despre propria companie de înregistrări Isac Production.

Momentan sunt fericit cu ceea ce am construit. Bineînţeles este loc şi de mai bine. Tendinţa mea este progresul alături de familie şi de visele care se adună în fiecare noapte.

20. Ce nume mari care vrei să le menţionezi ţi-au trecut pragul studioului şi aţi rămas prieteni?

Mai bine să mă menţioneze cei ce au trecut pragul studioului. Pentru mine au fost toţi la fel de importanţi şi mă bucur la fiecare revedere.

21. Mi-a atras atenţia un nume dintre cele cu care ai lucrat în studiu, Haydn Deane and His Big Band. Ce trupă este aceasta?

El este irlandez, doctor – pensionar, s-a stabilit în Braşov şi a înfinţat un bigband. I-am făcut 3 albume şi un DVD din concert mixat în 5.1.

22. Am vizionat pe canalul youtube o înregistrare foarte bună în formula de trio, cu Ramiro Yunger la chitară şi băiatul tău la baterie. Care a fost ocazia acestei întâniri şi ce finalizare te gândeşti pentru acest proiect? Ramiro trăieşte în Germania, se mai ocupă de muzică?

Ramiro este medic stomatolog, acum în România. A fost o încercare.

23. Spune-ne ceva despre trupa Ringtone, componenţă, dacă aveţi album în pregătire?

Ringtone am format-o la începutul acestui an când, după ce am dat sfoară în ţară, a venit Botond Ilyes Laszlo să dea probă la ghitară şi ne-a plăcut de el. Cu Stelian Savu la vocal, am lucrat diverse piese în studio de vreo 3 ani - pentru Eurovision, single radio, clubing, spoturi publicitare. În rest Vlad la tobă şi eu la chitară bas. Avem un repertoriu bun de cover-uri să fie pentrru cântări, dar axa importantă sunt piesele proprii cu care dorim să ieşim în faţă. Avem 14 piese făcute pe care le vom înregistra în timp. La unele evenimente mai colaborăm cu Codruţ Croitoru. Cel mai greu a fost să găsim un nume de trupă. Poate că nici ăsta nu e prea inspirat, dar acum asta e! Uite un link către canalul de youtube a lui Stelian cu piese făcute de noi.

23. Crezi că lipseşte ceva rock-ului românesc actual pentru a deveni atractiv caselor de discuri majore? Este valabil acest lucru şi pentru blues...?

Lipseşte publicul şi interesul oamenilor pentru muzică în general. Nu ţine de foame!

Şi vorba vorbei:

"În lumea asta prost făcută

Căcaţii fut în loc să pută

Iar futăcioşii consacraţi

Nu pot să fută de căcaţi!"

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

S.O.S. Doamne ajută!

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
6 august 2013

Fernet Blues Band 2013.jpg

FotoFernet Blues Band 2013: IonuţConstantin - voce; Cristi Oprea - muzicuţă; Isac Vlad - tobe ; Isac Gabi - bas; Andrei Vetro - ghitara.


Interviu cu Kajtar Arpad

"Arpi" este unul din reprezentanţii de frunte ai rock-ului şi blues-ului timişorean. Încercăm prin acest interviu să alcătuim din părţi ştiute şi mai ales neştiute o istorie a rock-ului sau/şi a blues-rock-ului românesc din această regiune a României. Vom afla multe poveşti ale unor trupe de valoare de care unii au auzit, dar majoritatea cu siguranţă nu au auzit! Pasiunea lui "Arpi" pentru chitară şi blues vă va convinge despre bogăţia underground-ului românesc. Pe "Arpi" l-am cunoscut anul acesta, prin intermediul unui fan al Artei Sunetelor şi cumpărător a cărţilor mele, Ioan Nicolae "Johnny" Bîtea. Le mulţumesc pe această cale amândurora, pentru bucuria de a cunoaşte şi de-a (vă) putea împărtăşi valori certe ale scenei muzicale rock din Banat. 

Kajtar Arpad foto 1.jpg

Kajtar Arpad foto 1:  Timrock 2012

1. Încep acest interviu prin a te întreba despre Timişoara. Ce reprezintă acest oraş pentru tine şi generaţia ta? De foarte multe ori ne-am întrebat (noi bucureştenii) dacă rock-ul românesc s-a născut cumva în oraşul de pe BEGA? Te-ai gândit vreodată să pleci din Timişoara... Ce mai exista acum din această bogată zestre muzicală şi cum se păstrează ea...

Acum după atâţia ani de observare şi studierea fenomenului în comparaţie cu ce apare in documentarele despre fenomenul din vest cred că rock-ul românesc s-a născut în toată ţara în funcţie de influenţele din jur, cum în Timişoara recepţionam în acea perioadă mai multe posturi RTV iugoslave cât şi ungureşti, pe lângă Radio Luxemburg şi Europa Liberă, probabil au existat mai multe canale, decât în alte zone ale ţării, prin care muzica din vest putea să ajungă la ascultători. Dacă există ascultători există şi cerere către muzicanţi pentru această muzică auzită la posturile din vest. Altfel muzicanţii chiar dacă au documentaţie bogată şi la zi, suferă de lipsa auditoriului care să-i susţină.

2. Care au fost momentele principale care te-au influenţat din punct de vedere muzical? Cum era scena muzicală timişoreana la acea dată...?

"Momentul" în care publicul tânăr a fost atras către noua muzică cred că a fost cu filmul "Tinerii", noi tinerii viitori muzicanţi amatori eram vrăjiţi de The Shadows şi alte trupe auzite la posturile de radio, chiar înainte de difuzarea filmului amintit, dar cererea "mare" a urmat în urma promovării prin acest film. Au mai fost şi înainte multe trupe cu muzică bună, dar nepopularizate au rămas doar în cercul melomanilor. Scena timişoreană era bogată, dar fiind prea tânăr cunoşteam doar ce se întâmpla la clubul "Ada Marinescu" aflat la aproximativ 100 m de adresa unde locuiam pe strada Romulus (clubul fabricii de panglici Garofiţa). Din auzite, cum vorbeau muzicanţii la club unde noi băieții mergeam să jucăm ping-pong, mai târziu am ajuns să casc gura la repetiţiile trupei şi la diferite discuţii, am înţeles că sunt multe cluburi de dans unde cântă diferite trupe. Fiecare fabrică avea club şi mai la toate se organizau seri de dans cu trupă live. Muzica nouă din anii ’64, ’65, era dominată de chitara electrică, care era prezentă prin The Ventures şi de The Shadows, trupa care a introdus în modă muzica rock & roll în Europa. Apoi au apărut trupele vocal instrumentale cu muzica "beat"...

3. Bănuiesc că despre echipamente şi instrumente muzicale nu putem vorbi în acei ani?

Echipamentele erau artizanale. În afară de difuzoare şi microfoane toate se construiau de amatorii ajutați de ingineri şi meseriaşi. Apoi au apărut amplificatoarele Doina de 15 W pentru instrumente şi amplificatoare pentru sonorizare de aproximativ 50 W pentru "voce". Pentru condiţiile şi cerinţele de atunci cred că erau OK.

4. Care a fost prima ta chitară? Ai rude care te-au susţinut sau îndrumat pe această cale?

În familie bunicul cânta la vioară la "tzitera" şi vocal, mama în tinereţe a făcut gimnastică ritmică şi pian. Mama pe când eram în clasa a VII-a a vrut să mă dea la un cantor de la biserica din fabrică să învăţ să cânt la orgă dar eu vroiam chitară, "muzică beat" şi dacă se poate "mâine" să şi cânt ca şi Hank Marvin, apoi cu "odiseea" prin diferite cluburi sportive, cercuri artistice de desen şi sculptură s-a amânat problema cu muzica pe mai târziu, părinţii m-au suportat cum învăţam autodidact să cânt la o chitară împrumutată de la un prieten. Mai târziu prin clasa a VIII-a am construit cu colegii două chitare electrice copiate ca şi concepţie după chitara Framus, copie de Fender Jaguar, a lui Karl @Tziry Zirener chitarist la acel moment de la clubul "Ada Marinescu". Aşa am rezolvat problema cu chitara, deoarece părinţii nu prea erau convinşi că acest "hobby" ţine mai mult de un sezon şi le era cam peste mână să arunce un salariu pe o chitară electrică, apoi şi pe un amplificator ca apoi "copilu'" după trei luni să uite totul într-un colţ al camerei.

5. Care a fost prima trupă cu care ai cântat? Unde se putea cânta în acele vremuri? Cum erau turneele şi festivalurile din acea vreme?

Prima trupă a fost cu colegii de clasă şi de liceu, trupa fără nume toată clasa a luat parte la organizarea unui spectacol în care fetele au executat "dans modern", a fost şi o scenetă, poezie, iar noi, "trupa", am cântat câteva piese "Shadows" şi câteva vocal instrumentale, iar după spectacol am susţinut un bal dansat. După câteva spectacole din banii adunaţi am mers în excursie în Retezat. Apoi am mai cântat cu câteva ocazii în liceu la celebra "joia tineretului". În clasa a XI-a am fost cooptat de Dinu Popescu, un vocalist de excepţie, să cânt cu el la "Ada" cu o trupă de studenţi ale căror nume de familie nu-l mai ştiu ... Willy - la chitară, Freddy - la bas, Utzu - tobe (era coleg cu Mişi Farcaş) Dinu la voce şi cu mine la chitară solo. Nici nu ştiu dacă aveam un nume de trupă ... probabil, dar nu mai ţin minte. Nu prea conta numele la trupele din cluburi, fiecare club avea "clientela" proprie. După câteva "ture" prin cluburi cum migrau trupele, se formau se destrămau, ne cunoşteau tot oraşul.

6. Când s-a format trupa Clasic XX? Care erau membrii ei? Ce moştenire muzicală au lăsat?

După ce Hepp@Ditty Dietmar organist, saxofonist şi vocalist, apoi compozitor şi conducător de trupă a primit o staţie de voci Schaller plus microfoane şi un amplificator de chitară bas Dinacord cu o boxă Schaller a încercat să formeze o trupă. Înainte am cântat cu el o vară la "Grădina de Vară al Clubului CFR", apoi după ce a primit sculele ne-a chemat pe Dinu Popescu şi pe mine să cântăm, nu mai ştiu de ce nu ne-a convenit. Din schimbări în schimbări am ajuns să cânt cu Liuba Cornel şi cu Mihai Ciuchitu Valentin Mihăiescu. Cam în această perioadă a apărut pe la sfârşitul lui '68 Classic XX cu Hepp - orgă, Herdina Ladislau - chitară, Puba Hromadka - tobe, Dinu Popescu - voce. Perioada aceea de timp era extrem de aglomerată mai ales că aveam şi bac-ul şi apoi examenele pentru facultate. A fost prima trupă de rock ce am văzut în Timişoara care cânta şi suna ca orice trupă profesionistă din vest, din păcate cântau numai "cover"-uri. Bineînţeles Phoenix exista deja de mult şi erau foarte buni, erau o trupă "beat/pop" avantajul îl aveau prin faptul că au început să cânte compoziţii cu textul în limba română, după cum ştim 80% contează textul refrenului în afară de faptul că publicul trebuie să înţeleaga textul ca să aibă efectul dorit de artist.

Kajtar Arpad foto 2.jpg Kajtar Arpad foto 2: Classic XX Afiş 1

Când Herdina a fost săltat la armată a venit Ioji Kappl şi am fost invitat să cânt cu Classic XX, în formula Hepp - sax şi vocal, Moll Joji orgă, Kappl - bas, Mişi Farcaş - tobe, Strumberger Roby - voce, la care eu am propus să vin şi cu Harry Coradini la voce, la care Strumberger s-a retras. Cu Harry Coradini am avut o perioadă lungă în (trupa vocal instrumentală) "Reflex" (MkII) Harry Coradini -voce, cu Zoli Kovacs - bas, Liuba @Tzula Cornel -tobe, Kajtar Arpi - chitară şi mai era câte odată un organist - trompetist parcă Ştefi. Pe Tzula şi pe Zoli i-a "răpit" Nicu Covaci la Phoenix, iar eu cu Harry Coradini am ajuns la Clasic XX.

Această formulă a fost cea de a doua care a avut succes mai târziu, alte formule s-au îmblânzit nu mai erau de rock sau nu au întors către "underground" şi hard rock. Cu această formula Hepp a început să compună piese drăguţe ce prindeau la public, Kappl avea câteva idei eu la fel dar în altă direcţie nu prea eram mulțumiți cu gusturile lui Ditti Hepp, drept care mai târziu ne-am şi retras pe rând din trupă.

Tatăl lui Hepp a fost director la clubul CFR, era muzician, bun organizator, etc, el ne-a "împins" către tot felul de "concursuri/festivaluri" din acelea tip sindicat sau studenţeşti, apoi la TVR aşa încet am devenit o trupă mai cunoscută, o trupă de concerte ce putea să iasă din circuitul de cluburi de dans. Am fost în câteva turnee, deplasări, organizate de Universitate. Prin câteva oraşe printre care şi în Bucureşti. Piesele înregistrate la Radio de la postul local din Timişoara şi înregistrările de la TVR au fost difuzate o vreme, apoi cum era pe atunci probabil s-au şters benzile pentru a face loc la alte înregistrări. După festivalul din '71 organizat de "Club A" în Bucureşti la Sala Palatului am mai fost înregistraţi la RTV şi am dus material la Electrecord pentru finalizarea unui LP, doar că a urmat "Duşul ideologic" după ce Ceauşescu s-a întors din China sau Korea şi o vreme s-a oprit totul pentru muzica "beat/pop". Două piese au avut succes atât la spectatori cât şi în cercul "autorităţilor" compoziţii/adaptări ale lui Ditti Hepp, "Măi fetiţă cu Ilic..." şi "Tu nu vrei ..." prelucrări după piese din folclor. La festival am mai cântat "Blues în cinci părţi" al lui Hepp, în rest cântam "cover"-uri.

Acum, privind la ce a fost, îmi dau seama că dacă Hepp găsea oameni care să asculte de el şi să cânte numai ce a planificat el, ajungea Clasic XX o super trupă la noi. Hepp pe lângă simţul banului avea simţul şi înclinaţia către muzică mai "easy listening", dar de calitate, combinată cu texte uşoare care prind la o gamă largă de public, era omul perfect pentru o "fabrică de şlagăre" ... dar "moda" pentru noi membrii trupei avea altă linie. 

Kajtar Arpad foto 3.jpg

Kajtar Arpad foto 3:
Classic XX Harry Coradini

7. De ce mulţi chitarişti de blues şi blues-rock aleg chitara Fender şi nu Gibson Les Paul?

Există o întreagă "mitologie" alimentată de propaganda firmelor de desfacere, reclamă mascată, nemascată, aburire ca de obicei la orice produs.Este diferenţă între cele două tipuri de chitară în ceea ce priveşte sound-ul şi versatilitatea. Vorbim numai de chitara cuplată la un amplificator de chitară ... fără efecte şi fără pedale overdrive sau distors doar printr-un cablu cum se spune "sound-ul direct - clean". Să zicem despre chitarele Fender că au o "definiţie" mai mare, astfel în trupe cu mai multe instrumente ies în evidenţă prin acel "Twang", chitarele tip Gibson au un sunet mai "dark" ce poate să fie "umbrit" uşor de un alt instrument ce are sunet mai bogat în armonice, aceste chitare (vorbim de "clean") sună foarte frumos şi bine într-un trio unde nu există alt instrument ca să-l umbrească ... adică o chitară bas şi tobă ce nu au treabă cu plaja de armonice ale chitarei. Cele două tipuri constructive sunt OK, dar în funcţie de trupă se alege ce se potriveşte mai bine. La ora actuală se utilizează chitare tip "power Strat" cum sunt şi multe tipuri Ibanez sau "fat Strat" cu doză tip Humbucker la bridge cu posibilitate de comutare între doză "singlecoil" şi "humbucker" aşa ai şi soundul aproximativ de doză simplă ca şi la Stratocaster sau "doză dublă" cu sunet mai închis, dinamica mai redusă, dar cu semnal cu volum mare. Ambele chitare au sunet specific căutat de chitarişti. Cu formatoare de ton ... procesoare, la ora actuală se poate folosi aproape orice tip de chitară pentru diferite genuri de muzică, chiar dacă nu sună şi se comportă dinamic 100% ca şi chitarele "istorice": Stratocaster, Telecaster, Gibson SG, Gibson LP ai avantajul transportului unei singure chitare cu care "rezolvi" totul. (Nu mai înşir câte chitare trebuie să aibă un studio ca să aibă posibilitatea de a asigura orice sound de chitară dorit pentru orice gen muzical şi pentru mai multe moduri de cântat la chitară cu diferite tipuri de corzi, doze, etc, să zicem toate combinaţiile posibile, ajungi uşor la 100 chitare. Într-o o trupă fără o sponsorizare/finanţare serioasă nu ai cum să transporţi minim 15 chitare şi 600 - 1200 W amplificare în turneu pentru scenă ca să ai aprox. 20dB rezervă de dinamică, etc. (dinamica chitarei este foarte mare, acel "TWANG" sunetul de coardă ciupită este problematic de redat, practic se reda mult comprimat, dinamica muzicală de interpretare este mare să zicem 40dB, iar o instalaţie de scenă "normală" de monitorizare şi producerea sunetului este bine dacă are rezerva dinamică 3dB din aceasta cauză se utilizează compresor/expansor de dinamică ca să se încadreze un sunet acceptabil în dinamica amplificatorului (monitor) utilizat pe scenă, în cazul utilizării chitarei tip Fender Strat sunetul îşi păstrează caracteristica dinamică chiar dacă este denaturată/comprimată până ce în cazul chitarelor tip Gibson ce au "doze humbucker" dinamica sunetului este mai "plată" şi relativ cu timbru constant, etc ... Aceste considerente şi multe altele se iau în considerare la alegerea tipului de chitară pentru diferite sonorităţi, genuri/stiluri muzicale). Din considerente practice se caută să ai o singură chitară un procesor/formator de ton un amplificator de bandă largă cu putere acustică radiată rezonabilă pentru un bun control pe scenă, care să asigure sunet/sonoritate ce imită cât mai aproape "toate" tonurile "native", atât ca şi timbru cât şi dinamica.)

Kajtar Arpad foto 4.jpg

Kajtar Arpad foto 4:
după armată 1973 la un banchet

8. Ai construit chitare. A fost o necesitate personală şi apoi un mod de existenţă? Despre ce este vorba şi cine le deţine?!

Da, a fost o necesitate, căci nu se găseau chitare, dar şi ce se găsea la un moment dat era scump şi "primitiv" faţă de ce vedeam în diferite prospecte. Părinţii greu se hotărau să cumpere la valoarea unui salariu o chitară, ca apoi poate copilul să nici nu aibă tragere de inimă să înveţe să cânte, cei mai mulţi dintre cei care au devenit chitarişti au învăţat şi au cântat pe chitarele prietenilor, colegilor, care au primit chitara cadou de la părinţi, dar ei nu au avut chef şi chemare să înveţe să cânte.

Patru chitare am construit pentru mine, iar pe colegul meu l-am ajutat să construiască chitara bas. Prima chitară a fost vândută după un an, deoarece nu eram mulţumit de anumite detalii, cu experienţa dobândită am construit alta mai bună, cu care am cântat câţiva ani, apoi am vândut-o. Ultimele două construite mai târziu le-a cumpărat Boian @Boitză Perin care deja era un chitarist avansat, extrem de talentat, ne-am împrietenit, iar el venea la mine să "fure" din experienţa mea aşa m-a convins să-i vând chitarele, pe care el apoi pe rând le-a dat mai departe, una din chitare a vândut-o unui american pe când cânta la mare, cealaltă cumpărată mai târziu de la mine a ajuns la Iovin @Ghighi Ghiocel din Arad care pe atunci cânta la chitară şi voce în trupa lui Laţi Herdina, Progresiv TM. Chiar sunt curios ce soartă a avut chitara, trebuie să-l caut pe Ghighi, am auzit că este acasă în Arad şi are şi un studio de înregistrări.

9. De ce ţi se spune "Storyteller Guitar"?

A fost o încurcătură cu "AcidPlanet" la deschiderea contului ... acolo scria "numele paginii tale" eu am pus "Storyteller Guitar" deoarece m-am gândit la piesele mele instrumentale care spun câte o poveste, când colo m-am trezit că de fapt era vorba de "nickname" ce apărea şi ca semnătură şi nu era numai titlul paginii personale. Apoi s-a precipitat treaba pe AcidPlanet unde postam câte o piesă originală pe săptămână (atât timp stă o piesă pe locul #1 după care se "resetează" chart-ul şi dacă pui altă piesă şi dacă te votează ceilalţi muzicanţi poţi să ajungi iarăşi pe locul #1). Aşa că nu am mai schimbat ,toată lumea vota pe "Storyteller Guitar" , în câteva săptămâni am ajuns şi "featured artist" nu am mai schimbat pe "nickname"-ul "Karpi" cu care efectiv semnam. Cam trei sau patru ani a mers perfect competiţia de creativitate între muzicanţii de pe Acid Planet până cu apariţia crizei când au făcut "schimbarea schimbării" şi au introdus alt "algoritm" pentru "chart" la care foarte mulţi muzicanţi, compozitori şi aranjori au considerat că e o treabă neserioasă şi s-au lăsat de postat pe acest site. La ora actuală doar câţiva mai "trecem" şi postăm câte o înregistrare doar aşa să mai ţinem legăturile de prietenie şi tot mai mulţi apar pe myspace, youtube şi pe facebook. Probabil au făcut acele schimbări să scape de "chitarişti" deoarece de fapt site-ul promovează şi vinde colecţii de CD sau DVD cu "loop-uri" relativ scumpe din care amatorii să mixeze piese, iar noi chitariştii sau rock-iştii nu prea ne omorâm să le folosim astfel nu le prea promovăm marfa.

10. Ai cântat alături de Ioji Kappl. Ce ne poţi spune despre prietenia cu el şi ce-ai auzit de noul său proiect Meşterul Manole?

Cu Joji Kappl ne-am împrietenit când am cântat la Clasic XX, un basist şi muzician de excepţie, cu el încercam să tragem trupa Clasic XX către rock. După ce am plecat în armată el a ajuns la Phoenix, iar eu după ce am revenit am cântat cu Moll Joji cu trupa Univers (Mk II) atunci la TMST (Teatrul Maghiar de Stat) aveam concerte turnee şi repetiţii, iar el cu Phoenix la fel, aşa că ne întâlneam rar. Despre Meşterul Manole tot am auzit de la Nicu, de prin '69 se străduia să facă concerte conceptuale, discuri cu un conţinut unitar şi nu cu piese separate. Despre ce o să facă Ioji Kappl vom vedea, nu cunosc piesele compuse de el.

11. Cine se ocupa de sonorizări în acea perioadă? Cum vă descurcaţi cu echipamentele?

Cum am amintit la început în cluburi cântam pe amplificatoare şi chitare construite de noi sau de meseriaşi mai pricepuţi. Când am ajuns cu trupă aşa cântam în cartierul Fabrica la "BERE" clubul fabricii de Bere Timişoara am avut coleg pe Valentin Mihăiescu care era prieten cu ing. Andronic de la Caravana Cinema, el ne-a învăţat să construim amplificatoare. După ce am fost să "facem comandă" la amplificator pentru mine i-am dus şi schema de la ampliful Selmer a lui Nicu Covaci de la Phoenix şi i-am explicat cum vrem să sune chitara a înţeles ce dorim. Ne-a plus la lucru a stat în spatele nostru ca un profesor şi efectiv 80% - în afară de calculat şi bobinat transformatoarele - am făcut totul, la terminare a spus că nu costă nimic şi se bucura că a avut pe cine să înveţe câte ceva. Ne-a făcut rost şi de difuzoare "Telefunken" cu excitaţie (probabil casate) erau enorm de grele şi mai aveau şi o sursă cu un transformator măricel pentru magnetizare, dar sunau foarte tare şi bine. Sonorizator efectiv care se ocupa de mixat şi controla tot sunetul am avut doar după ce am ajuns la teatru cu trupa, l-am "ademenit" pe fostul meu coleg din liceu, cu care am avut şi prima trupă în care el a fost la chitară bas, după ce a terminat electronica repara televizoare, etc, l-am corupt să vină sonorizator. În primul rând era extraordinar căci cunoştea muzică şi electroacustică, cu el am construit şi primele chitare, boxe, a fost un membru principal şi cel mai important al trupei. Cu el am realizat prima instalaţie PA din oraşul nostru cu putere tot mai mare când am văzut că "o staţie de voce normală" nu mai făcea faţă, iar mai multe staţii de voce nu erau rentabile. Am observat că mărirea puterii la instrumente nu rezolvă treaba şi ca trupă nu mai poate fi "mixată" se ajungea la o competiţie între puterea amplificatoarelor de instrument şi puterea amplificatorului de voce, aşa că ne-am documentat din reviste de specialitate am urmărit cum fac trupele străine ce ajungeau prin Timişoara am construit boxe cu pâlnie

am folosit mai multe amplificatoare în paralel. În prima instanţă toate amplifurile şi boxele funcţionau pe bandă largă mai târziu după experimentări şi documentare din publicaţii de specialitate, am modificat pe două căi ca să folosim cât mai judicios puterea amplificatoarelor.

12. Să ne întoarcem la activitatea ta muzicală de după Clasic XX. Este vorba de trupa Univers. Ne poţi spune istoria ei... Au fost şi alte grupuri rock pe care le-ai înfiinţat?

Univers a fost trupa prietenilor mei care i-am cunoscut când cântau la "Ada Marinescu". Latzi Molnar - chitară şi Moşoarcă Gheorghe - bas, Tines @ Tzila Ladislau - tobe, Nelu @Tzache Botzoc. Aceştia au ajuns la "Ada" în formaţia "Phoebus" o trupă ce era "garage/grange" cântau de toate dar în viziune proprie nu urmăreau să sune la fel ca şi originalul. Era ceva nou pentru noi toţi. Manciu Marino - chitară, Ică - vocal, Tines Latzi - tobe, Cizmaş Marcel - voce. Înainte au mai fost doi membri Bosku şi Tibi chitarişti. Păcat că aceasta trupa nu a ajuns in circuitul trupelor studențești care aveau acces la câte un festival, câte un turneu astfel fiind oarecum promovate.

După ieşirea din acesta trupă "urmaşă a trupei originale "Phoebus" Molnar, Moşoarcă şi Tines au format trupa UNIVERS al doilea "power trio" după modelul vremurilor cu CREAM, Hendrix, ... Primul power trio din Timişoara a fost cel format cu Mişu Ciuchitu, Liuba Cornel şi cu mine, Arpi Kajtar, noi fiind cu aproximativ 3 ani mai în vârstă, după câţiva ani de "hard clubing" am ajuns la concluzia că vrem să cântăm "underground", R&B ... şi nu beat sau pop, astfel ne-am retras către alte cluburi din alt cartier unde a început să prindă muzica "underground" de fapt muzica pentru recitaluri sau concerte, nicidecum nu mai eram pentru dans. Cred că era primul "power trio" din Timişoara, iar repertoriul era total diferit, aşa am ajuns să cântăm "Political Man"sau "In-a-gadda-da-vida" (Iron Butterfly), piesă lungă de 20 de minute în Clubul "Lira" pe post de muzica de dans.

A doua trupă UNIVERS s-a format după ce am venit din armată (din Craiova unde am fost la trupa de muzică uşoară şi folclor de pe lângă fanfara militară) am avut o versiune UNIVERS cu Molnar Ladislau şi Gigi Nanu cu care am cântat la "Ada" şi am avut şi un concert la Casa Studenţilor, practic ne pregăteam pentru un Festival de muzică Rock ce urma să fie realizat de Nicu Covaci, ce până la urmă nu a ieşit, nu ştiu care au fost cauzele. După aproximativ un an şi câteva luni m-au chemat la TMST (Teatrul Maghiar de Stat Timişoara) Moll Joji - orgă, Dinu Popescu - voce, Moşoarcă Gheorge - bas, Chiţeală Dumitru - tobe şi cu mine la chitară. Era o versiune Clasic XX, dar ne-am trezit ca şi Progresiv TM înainte cu doi ani, că au mai apărut trupe Clasic XX L şi Clasic XX M. Clasic XX L, al fraţilor Lengyel al căror trupa "Fraţii" a cântat cu Mişu Ciuchitu pe litoral la mare sub titulatura de Clasic XX au considerat că şi ei au drept la acest nume/brand deja cunoscut pe traseul turneelor. În Timişoara nu conta prea mult "firma" deoarece ne cunoştea publicul / fanii pe fiecare în parte, dar când ne-am trezit în turneu cu afişe Clasic XX L lângă afişele noastre ne-am hotărât să schimbăm numele trupei în UNIVERS deoarece şi eu am cântat cu Molnar Latzi într-o versiune Univers când Moşoarcă a fost în armată. Molnar a trecut să cânte doar prin restaurante aşa că nu mai era o problemă să preluăm numele trupei practic desfiinţate, aşa că nefiind inspiraţi am ales UNIVERS deoarece ne grăbeau organizatorii teatrului căci trebuia dată comanda la afişe. După aproximativ doi ani, Moll Joji emigrează în Germania am adus alt organist un fost coleg de şcoală Dani Kalman şi pe Robi Strumberger la voce. Cu această formulă cântam compoziţiile lui Joji Moll ce trăgeau către prog-rock apoi după ce el a plecat cu Moşoarcă am dus trupa către hard rock. 

Kajtar Arpad foto 5.jpg
Kajtar Arpad foto 5: Univers Bal Tipografilor la Continental - Nae Tarnoczy, Kaip Victor - trompetă, Arpi kajtar, Robi Strumberger, Dani Calman tobe, Chiţeală Dumitru

După câțiva ani, ChiţealăDumitru şi Strumberger au fost nevoiţi să părăsească trupa după un "carambol" cu PCR din Petroşani. Apoi, după un timp l-am adus pe Hemut @Hely Mosbrucker care chiar s-a retras din Progresiv TM. Cu această formulă cu Moşoarcă vocal şi chitară bas am continuat până în '79 când am plecat din TMST, deoarece toţi regizorii au început să ne includă în piese de teatru ca să aibă succes ceea ce nu ne-a convenit căci nu mai puteam să ne pregătim pentru turneele noastre de muzica rock. După ieşirea din Teatrul Maghiar de Stat am mai cântat o vreme cu Zirko Karol la tobe şi am susţinut câteva concerte în Casa Studenţilor numai cu repertoriu din piese originale, compoziţii proprii ce au avut succes. Am mai înregistrat ceva la emisiunea în limba maghiară a lui Boroş Zoli de la TVR, apoi încet cu schimbările "epocii de aur" încet fiecare şi-a găsit un serviciu şi cântam la nunţi şi în restaurante pentru a ne completa salariul. Aceiaşi situaţie aveau şi celelalte trupe. Pro Muzica mai cânta cu cenaclurile lui Păunescu, apoi în "liniştea mare" după un timp a apărut trupa AUTOSTOP a lui Adi Bărar la un moment dat era singura trupă de rock din Timişoara cu muzicanţi timişoreni. Adi Bărar mai organiza seri de blues la Clubul Electromotor, el ne aduna toată trupa UNIVERS şi ne invita pe toţi să cântăm. Încet fiecare se ocupa de serviciu său, unii s-au angajat în trupe de restaurant, deci erau ocupaţi cu problemele cotidiene / familie. În acest fel nu am luat parte cu trupa la nici o sesiune al Festivalului Timrock de la sfârşitul anilor '80, căci nu am vrut să mergem cu repertoriu din amintiri fără repetiţii şi pregătire serioasă cu sonoritate "învechită" între trupele tinere foarte bune ca Autostop (mai târziu şi-au schimbat numele în Cargo), Metamorf (Tibi Gajdo - bas şi voce, Adi Popescu - chitară, Laurenţiu Morun - tobe), Pro Muzica. 

Kajtar Arpad foto 6.jpg
Kajtar Arpad foto 6: Univers cu Nae Tarnotzy Popescu bas, Arpi Kajtar, Victor Kaip, Dani Calman

Nu am amintit de concurenţa trupei PHOENIX, chiar de la începuturi, aceasta a fost trupa CLASICII, Ocsi Krijan - chit, Zoli Kovacs - bas, Robi Strumberger - vocal, Puba Hromadka - tobe, Mişu Ciuchitu - chitara ritm. Cu toţi aceşti muzicanţi am cântat în tot felul de formule cum se destrama o formulă imediat aveam alta. Majoritatea acestor formule se numeau REFLEX (MkII) nume "împrumutat" de la fosta trupa REFLEX care a cântat înainte la clubul "Ada Marinescu" cu Zirenner @ Tziry Karl (mentorul meu, când acesta s-a retras din trupă în locul lui venit Latzi Herdina), în trupa REFLEX mai cânta Munteanu Sanyi - bas, Udo - tobe, Nelu @Tzache Botzok - voce şi chitară ritmică. Noi eram practic copii şi ne plăcea acest nume de trupă şi probabil îi imitam pe "băieții mari" care erau modelele noastre de urmat. (Acest Karl Zirenner, era electronist, artist plastic, fotograf profesionist, chitarist de excepţie ... un model demn de urmat pentru orice tânăr. El mi-a insuflat că muzica nu trebuie "fotografiată", ci trebuie interpretată... dacă nu interpretezi în stilul tău personal, iese doar o copie proastă fără viaţă.)

Practic trupele în care am cântat şi care au dobândit un oarecare renume şi aveau deja şi nume au fost Reflex (MkII), Clasic XX (MKII), Univers (MK II). Nu am iniţiat eu nici una din trupele în care am cântat în toate am fost invitat să iau parte. Norocul a fost că în toate aceste trupe amintite (cât şi în trupele intermediare, de tatonări, de căutări) am fost chemat să cânt de către muzicanţi cu experienţă de la care şi învăţam / furam ce se putea. Cred că acest lucru a fost un avantaj deoarece fără experienţă să conduc eu o trupă probabil lua mult mai mult timp să realizez ceva, probabil pierdeam mult timp cu "căutările" în acest fel am fost ajutat să mă dezvolt.

Kajtar Arpad foto 7.jpg

Kajtar Arpad foto 7:
Reflex Mişu - Arpi - 1969


13. Alături de tine au activat multe nume sonore ale rock-ului timişorean. Cu cine ai colaborat foarte bine şi ai rămas prieten?

Încerc o înşiruire fără nici o ierarhizare, încerc după vârstă. Kamocsa @Kamo Bela*, Harrry Coradini, Hepp Dietmar, Valentin Mihăiescu, Marcel Mihăiescu, Kappl Ioji, Zoli Kovacs, Moşoarcă Gheorghe, Dixie Krauser, Molnar Ladislau, Liuba Cornel*, Helmut Mosbruker, Robi Strumberger, Dinu Popescu, Nae Tarnoczy Popescu*, Mişu Ciuchitu*, Liviu Butoi, Czirko Carol*, Lengyel Arpi, Chiteală Dumitru. Toţi aceşti muzicieni, cum privesc acum, văd că practic au fost membrii trupelor Clasicii, Reflex, Univers, Clasic XX, Fraţii ... în mai multe versiuni / formule. După 2000 am colaborat cu @Kamo care a fost membru formator Phoenix, Liviu Butoi şi Dixie Krauser dar şi cu alţi muzicanţi mai tineri în tot felul de proiecte cel mai recent a fost cu "Timişoara Gospel Project" cu un cor de peste 100 de persoane în trupa de acompaniament cu Petre Ionuţescu - orgă şi trompetă (Blazaj), Mihai Moldovean - bas, Marcel Poaty Souami - pian, Sergiu Catana - tobe muzicanţi tineri ce vin puternic, mai ales în jazz. A fost o experienţă fantastică.

Fraţii Mihăiescu sunt mai în vârstă, puţină lume mai ştie că au fost prima trupă care a cântat la Club PM6 organizat de Petre Umanschi prin '66 în sala ARLUS o seară "Medalion Rolling Stones" Marcel Mihăiescu fiind un vocalist extrem de bun care a fost exemplu pentru Moni Bordeanu cât şi pentru Dinu Popescu. Fraţii Mihăiescu au avut trupa "Terra Six" au fost prima trupă care a avut înregistrare la Radio Timişoara cu o piesă instrumentală "Pe lângă plopii fără soţ". În trupă cu ei a cântat la bas Nae Tarnoczi Popescu, apoi mai târziu în Reflex (MK I) cu Herdina la "Ada Marinescu", peste mai mulţi ani după aventuri pe litoral, cântat pe vapor Constanţa - Istanbul ... întors în Timişoara a cântat în multe trupe cu basul apoi a ajuns să fie un vocalist extraordinar. A cântat cu KPK cu Progresiv TM cu Pro Muzica. Mai cu toţi mai ţin legătura cât se poate, cine are internet. Cu cei care nu au doar când vin în Timişoara ne mai întâlnim deoarece 90% au emigrat în Germania să-şi facă o carieră. Din păcate mulţi dintre acești muzicanți extraordinari au decedat prematur*.

14. Există cumva în arhiva TVR sau a postului national român de radio înregistrări cu grupurile în care ai cântat! Unde sunt, dacă au fost şi de ce nu se mai găsesc? Te rog să ne dai link dacă există pe youtube...

În arhiva TVR nu ştiu dacă mai există ceva, poate o dată Doru Ionescu mai găseşte ceva din greşeală pe un capăt de bandă, deoarece benzile se mai refoloseau.

Pe youtube Storyteller Guitar este pagina mea,

http://www.youtube.com/user/StorytellerGuitar

pe ACID PLANET am vreo 245 de piese postate

http://www.acidplanet.com/artist.asp?songs=386149&T=8485

Din păcate în urma crizei, "jamwave.com" este închis pentru public, eu mă mai pot loga ceea ce este util, doar ca să am să mai iau legătura cu prietenii făcuţi ca să ne stabilim cum ne găsim pe alte site-uri.

15. Despre ce este vorba în proiectul Arpi Kajtar & Effect featuring Mirela Iacob?

A fost un proiect de blues cu care am dorit să mai lărgim repertoriul a ceea ce se cânta prin cluburile timişorene, mai toţi tinerii cântau aproximativ în total vreo 10-12 piese. Mirela e o forţă cu repertoriul şi foarte muncitoare, aşa că am reuşit să facem câteva piese cu care am fost invitaţi şi la câteva concerte, apoi ne-am hotărât să trecem la câteva compoziţii, dar au intervenit unele probleme şi nu a mai avut timp pentru proiect aşa că s-a oprit colaborarea. Fiecare participăm în alte proiecte, dar probabil când vine timpul o să reuşim poate şi cu compoziţiile să finalizăm câte ceva. 

Kajtar Arpad foto 8.jpg Kajtar Arpad foto 8:
rock de criză
2009.11.18 - Comşa, Mirela Iacob, Paul Shufaru, Arpi

16. Pe internet putem asculta multe din piesele tale sau variante la piese celebre. Eşti mulţumit doar cu această reprezentare?

Pe internet iniţial am vrut doar să fac posibil să audă şi prietenii, foştii colegi de trupe ce au emigrat în Germania aşa am dat din greşeală de Acid Planet care mi-a asigurat spaţiu nelimitat (pe atunci în 2004 pe câte un server ftp. primeai free doar 50MB spaţiu) apoi am dat de comunitatea AP unde am cunoscut mulţi muzicieni, artişti, instrumentişti, compozitori, aranjori într-o competiţie constructivă. Aceştia m-au votat după aprecierea a ceea ce am postat şi am ajuns pe locurile fruntaşe am avut aproximativ 180 de piese din 240 pe #1 la secţiunea Guitar Rock astfel am ajuns #1 în Lista de Rock şi Guitar Rock, dar a fost mai important ce am învăţat foarte de pe AP atât muzical cât şi ca "mixerist". Pe un alt site ,"jamwave.com" cu numai 20 de piese postate şi am avut mai multe audiţii decât pe AP la 240 de piese, fapt ce mi-a dat încrederea că totuşi chiar dacă nu sunt eu niciodată mulţumit de mine alţii apreciază ceea ce fac. Era mare lucru pentru mine pe post de "bedroom player" cu o placă de sunet ieftină un PC cu CPU 200MHz cu 250MB RAM să fiu apreciat pe un site unde trupe "indie" îşi promovau CD-urile trase profi în studiouri, materiale gata de vânzare. După două trei luni şi pe acel site am fost "featured artist", cu câteva piese am fost de mai multe ori pe #1 chiar pe lista comună, cu toate genurile muzicale ... glumeam cu un bun prieten chitarist din SUA cu care am avut o piesă instrumentală colaborare ... "I-am bătut pe Hi-Hop-eri" nu ne venea să credem, apoi cum se întâmplă, toată lumea era curioasă ce piesă e a noastră şi aşa a stat două săptămâni #1, peste un an aceiaşi piesă iarăşi a ajuns iarăşi #1 acum doar pentru 3 zile. De obicei nu prea rămânea o piesă mai mult de două trei zile #1. Este o apreciere foarte importantă deoarece vine de la muzicieni profesionişti şi experimentaţi care cei mai mulţi privesc cu o critica constructivă cea ce fac alții. O promovare în media la TV şi posturi de radio, se face numai pentru proiecte în care cineva a investit bani pe care apoi vor să-i scoată "înzecit". Cu "underground" nu prea se câștigă bani, aşa că nici nu o să investească afaceriştii în aşa ceva.

Îţi trimit şi câteva "snapshot" făcute de pe site-urile AcidPlanet şi Jamwave înainte de schimbare:

- cu Top Artist ... ceea ce însemna locul ocupat pe AP în diferite genuri rock, blues, jazzrock ...

 Kajtar Arpad foto 9.jpg Kajtar Arpad foto 9:
STG Top Artist AP Guitar Rock

- cu featured artist

Kajtar Arpad foto 10.jpg

Kajtar Arpad foto 10: Featured Artist JW 160706

Numai eu pot accesa lista cu rezultatele finale, care apoi s-au schimbat când au modificat "algoritmul" de evaluare, drept care s-au supărat userii şi mulţi s-au retras de pe site. Nu era nici o supărare dacă 'resetau" rezutatele "chart"-ului şi erau toţi din nou de la "zero", dar ei prin noul algoritm au adus pe "chart" artişti ce nu mai existau de ani de zile şi nu corespundeau niciunui mod logic de evaluare. Când competiţia a fost "întreruptă" membrii şi-au pierdut interesul şi iată cum se strica un site bun ... deci nu numai la noi sunt "deştepţi". Dar asta este, a trecut, urmează altele.

17. Te pregăteşti pentru un album de autor, ai vrea să realizezi aşa ceva?

Lucrez la această idee sper să reuşesc să fac "pilotul" în această toamnă... am în jur de 300 de compoziții efectiv mi-e greu sa aleg, la multe din aceste piese am variantele simple postate pe AcidPlanet altele nu au fost publicate niciunde.

18. Eşti fan Jimi Hendrix, ai cântat multe cover-ri, care este părerea ta despre marele JIMI? Ce piese cânţi la concerte...

Hendrix, da ne-a uimit pe toţi în toată lumea cu tehnica extraordinară, apoi cu feeling-ul său ca mai târziu maturizându-ne să vedem ce a avut MUZICA lui! Ceea ce este cel mai important lucru, compoziţiile sale dar chiar şi adaptările, prelucrările realizate de el se cântă şi acum de foarte mulţi muzicanţi în concerte şi nu numai la câte un concert comemorativ. Nu am prea cântat Hendrix niciunde căci la dans nu mergea apoi când am ajuns pe scena mare în turnee, spectacole / concerte s-a schimbat "moda". Abia cu tineri "discipoli" care m-au corupt am început să cânt piese sau muzică stil Hendrix, la jam session-uri în cluburi dar nu copiate ci doar în spiritul şi atmosfera pieselor. Hendrix de fapt nu prea se poate "copia" doar se poate încerca şa redai reda ce ai simţit tu când ai auzit muzica lui Hendrix să faci un "rezumat" din ce "te-a prins" din nenumăratele versiuni ale pieselor sale cântate în diferite concerte sau sesiuni de înregistrări. Muzica sa nu se putea încadra niciunde, aşa că la acea vreme se chema simplu "Hendrix Music". A avut un curaj extraordinar să introducă în repertoriul său la acea vreme compoziţie ca şi "1983 ... (A Merman I Should Turn to Be)" ce a avut efect extraordinar asupra altor trupe de muzică "nouă", le-a deschis şi le-a arătat calea că se poate şi altfel.

Kajtar Arpad foto 11.jpg Kajtar Arpad foto 11:
Hendrix Infernal Machine

19. Într-un top al vremii (1971) figurezi pe locul 11. Sunt nume mari, de valoare ale rock-ului românesc... Reflectă realitea din acel moment acest top?

”7. CHITARĂ (SOLO)

1. Sorin Tudoran (Mdl, ex-Chrom)

2. Dan Andrei Aldea (Sfinx)

3. Nicu Covaci (Ph)

4. Niky Dorobanţu (R. ş N.)

5. Gabriel Litvin (ex-Mdl)

6. Dimitrie Inglessis (O ‘64)

7. Sandu Avramovici (R-Tv)

8. Radu Goldiş (Ecord)

9. Sandu Ureche (Mnm)

10. Sabău Ioan (Dts)

11. Kajtar Arpad (C XX)

12. Ludovic Mittaler (Csel)

13. Doru Tufiş (M.G.)”

!!! Da, a fost un festival foarte bun, am rămas impresionat de nivelul conceptual ale celorlalte trupe, cum noi eram în formulă proaspăt formată doar feeling şi groove aveam, o concepţie "coaptă" încă nu se zărea, experienţa cu acest festival ne-a ajutat în alegerea şi acceptarea direcţiei pentru trupă am văzut că toate trupele participante au venit cu lucrări ample de concepţie. Hepp ştia aceste aspecte şi a salvat situaţia cu "Blues în cinci părţi" în care ne-a exploatat tehnica de interpretare feeling-ul şi groove-ul. Clasic XX şi în concertul din cadrul festivalului a avut succes la public dar eram, ca şi instrumentişti individuali, necunoscuţi pentru publicul atât din sală cât şi din ţară. În general eram trupe destul de diferite ca şi stil / gen publicul, cititorii au votat atât după preferinţele stilistice cât şi genul de muzică. Deci lista reflectă ce au simţit cei care au votat cum au perceput ei "valoarea / rangul" după ce considerau important. Dacă ar fi fost alcătuit acest top de către muzicanţi, muzicieni, nu ajungea Sandu Avramovici şi Radu Goldiş pe locurile 7 şi 8. Ca şi chitarist care a luat parte la festival şi care a fost la toate recitalurile, pot să spun că toţi au cântat bine, au dat ce-i mai bun, este greu să faci o "ierarhizare". Acceptăm lista propusă de votanţii publicaţiei, muzicantul / interpretul trebuie să "convingă", publicul are dreptate. Fără public nu va exista nici muzică.

20. Ai fost declarat în presa din Timişoara cel mai bun chitarist în anul 2005! A fost un concurs sau o recunoaştere a activitaţii tale?

În presă a apărut un articol cu realizările mele de pe AcidPlanet şi pe Jamwave.com site-uri pe care am fost de multe ori #1 şi de câteva ori "Featured Artist". Altfel, în Timişoara nu a fost nici un concurs şi cred că nici nu este cazul, dar fanii, ziariştii, prietenii muzicanţilor, spectatorii, probabil fiecare poartă discuţii au o părere sau o preferinţă şi după "modelul universal de competiţie" încearcă să ne catalogheze. La un moment dat am avut 100.000 de vizionări/audiţii pe AP s Jamwave şi cred că eram primul din oraş care pe internet a avut la acea vreme atâtea vizionări, audiţii care pentru mine chiar au o valoare, deoarece nu sunt atât de multe cum ar putea fi pe internet, dar sunt aprecierile muzicanţilor de pe acele site-uri, aprecieri care mă onorează şi prin care m-au încurajat să nu mă las de cântat şi de compus muzică. În review-urile făcute de ceilalți la piesele mele se poate urmări părerea generală, criticile şi laudele, după cum a simţit fiecare. Mi-am făcut câţiva prieteni cu care am şi colaborat. Am compus piesa care a fost cântată de prietenii americani sau am luat parte la "jam session" ne trimiteam negativele şi pe rând realizam o piesă (nu online live). Apoi cu un prieten basist şi vocal am făcut prima trupă "Transatlantic Orchestra" pe jamwave unde am postat câteva piese, pe care apoi le am puse şi pe Acid planet.

Într-o săptămâna de obicei / normal se ajungea la 160 -200 audiţii ceea te propulsa pe #1, iar apoi dacă ajungea o piesa pe All Music, adică toată Planeta, intrau la audiţie şi review-uri şi cei de la alte genuri...

Kajtar Arpad foto 12.jpg

Kajtar Arpad foto 12:
I Don’t Know Why Blues

21. Spune-ne povestea G6 de la clubul The Note? Alături de cine ai cântat?

Adi Ilie a venit în Timişoara la care prietenii au organizat o seară de blues în clubul "The Note". În această seară după recitalul Bega Blues Band am cântat cu tinerii mei prieteni trupa "EFFECT" un recital reuşit apoi s-a organizat un jam session cu toţi chitariştii Adi Ilie, Vivi Repciuc, Mircea Bunea, Bujor Hariga, Victor Miclăuş, Lica Dolga, Ion Popovici, Oros Dan, Filu. O seară foarte reuşită.

22. Care este formula actuală cu care cânţi? Unde ai susţinut ultimul recital cu acest grup?

Cu prietenii mei EFFECT am cântat cel mai mult în ultimi ani. Ultima apariţie am avut-o în 5 August 2013 când am susţinut un recital cu ei în cadrul festivalului "Blues pentru Timişoara" organizat în cadrul "Zilele Timişoarei" ca vocalist l-am avut invitat pe Vio Screciu la voce, din trupa "West". Am postat pe youtube filmările făcute de Johnny Bîtea care este un meloman colecţionar de muzică bună pe lângă hobby-ul de fotograf. Anul trecut am cântat cu trupa EFFECT la Timrock 2012 ce anul acesta nu s-a mai "aprobat", dar cine ştie poate se reînvie totuşi. Componenţa trupei EFFECT: Ion Popovici la chitară şi voce, Dan “Dutzu” Oros la chitară bas (momentan înlocuit cu talentatul Teo Grosmuck, contrabasist de jazz şi rock ), Alin Costache la tobe şi Cristi Mereuţă la claviaturi.

Kajtar Arpad foto 13.jpg
Kajtar Arpad foto 13: Effect - Dutzu Oros, Ion Popovici, Arpi Kajtar, Filu la tobe în locul lui Alin Costache, concert pentru revista Rocka Rolla

23. Varianta ta la piesa tradiţională "Ciocârlia" este mai veche decât a Phoenixşilor? Ai înregistrat-o pe vreun suport?

Ideea să cânt "Ciocârlia" la chitară mi-a venit în armată în 1972 când eram în trupa de muzică uşoară/folclor pe lângă fanfara militară din Craiova, apoi când am revenit din armată am cântat-o şi în concerte. O includeam în "coda" piesei care era ultima înainte de pauză concertului. Nicu a inclus o variantă în repertoriul său după ce a emigrat. Pe AcidPlanet la un moment dat câţiva chitarişti tineri "shredderi" postau piese ce aveau o singură valoare măsurabilă sau apreciabilă, viteza de execuţie, la care le-am pus un exemplu de piesă simplă de virtuozitate ce le-a plăcut foarte mult aşa am realizat versiunea postată pe AcidPlanet undeva pe la mijlocul listei de piese.

http://www.acidplanet.com/artist.asp?songs=386149&T=8485

24. Crezi că lipseşte ceva rock-ului românesc actual pentru a deveni atrăgător caselor de discuri? Despre blues nu te întreb, pentru că ei îl confundă cu muzica lentă de la petreceri...

Lipsesc banii, susţinerea, adică promovarea. Cum nu am auzit de nicio "casă de discuri" care să fi descoperit vreodată un talent sau valoarea de piaţă al unuigen de modă în muzică, părerea mea după câte am văzut, citit, urmărit, căutat, că habar nu au ce le trebuie. La nimereală le iese câte o treabă pe care apoi un "agent" şmecher o prezintă ca rezultatul flerului său "clarvăzător". De fapt din documentarele, articolele despre "păţaniile" trupelor muzicanţilor reiese că cele mai mari vedete au fost respinse de multe case de discuri, căci au spus că nu au nici un viitor! Sunt foarte multe exemple în acest sens. Se poate vedea cum la apariţia unui gen muzical, unei noi trupe cu succes toate "casele de discuri" caută trupe muzicant ce să copieze "muzica şi succesul". Oricum lipseşte o reţea de management care să "plaseze" muzicanţii şi trupele la locurile unde este nevoie de aceştia. Poate lipseşte şi "critica muzicală". Cu fazele tragicomice "dansez blues" probabil prin greşeli, neînţelegeri, lipsa de informare, exact cum "Haina de Blană bulgărească" se chema la noi, "Haina Alain Delon" deoarece oamenii au văzut această haina de blană într-un film cu Delon...

25. Te-ai gândit vreodată să emigrezi în Ungaria sau oriunde în OCCIDENT?

Miraj exista, dar nu am fost niciodată convins, deşi am fost chemat de mulţi şi de mai multe ori. Părerea mea este că singura şansa era să ieşi ca şi o trupă «bună», din «est», ţi se făcea reclamă, promovare, şi aşa aveai o pornire, un statut. Dar, având unele informaţii din Ungaria, vedeam altfel mirajul. Singura trupă maghiară recunoscută în lumea capitalistă, a fost Syrius. Această trupă, cu Orsansky, la bas şi vocal, care cânta în maniera Blood Sweat & Tears, a câştigat ceva premii la un festival în Australia şi în alte locaţii, a fost sabotată de autorităţile maghiare, care nu le-au prelungit vizele şi au trebuit să renunţe la contracte deja semnate în vest, la care Orsanzky, a emigrat după o vreme, dar singur. Toţi aşteptam să facă ceva epocal dar nu a mai făcut mare lucru ... a avut ceva trupe, a cântat, a avut o activitate bogată, dar succesul pe care l-au avut Syrius nu a mai venit. Locomotiv GT, la fel, au avut de ales... sau se întoarcă acasă sau îşi pierd cetăţenia şi sprijinul autorităţilor maghiare. Aşa că au renunţat la un turneu şi la un disc, care trebuia scos, în SUA. Omega a cântat în Europa de vest foarte mult, unul dintre LP - uri s-a vândut în peste 200.0000 de exemplare, ceea ce acasă, în Ungaria, era un subiect, tabu. Vindeau compoziţii, pe bani,... până şi celor de la Boney M, făceau bani în toate modurile posibile, dar pe ascuns... şi se întorceau acasă. Ceea ce-mi dădea de gândit: « Oare de ce nu rămân afară?... mai ales că era de mare succes în ţara mamă, şi o noutate exotică în vest ». Aşa cum spuneam, multe trupe de succes de după « cortina de fier », printre care şi Syrius, Omega sau Locomotiv GT, puteau să rămână afară, nu au fost forţaţi, prea serios, să meargă acasă, doar că, li s-a pus în vedere, o singură condiţie... sau afară sau acasă. Faptul că au rămas acasă mi-a dat de gândit. Am auzit comentarii, la radio, despre Bee Gees, despre Kinks, cu câte probleme au avut ca să intre în legalitate şi să fie lăsaţi să cânte... Bee Gees în Anglia şi Kinks în SUA… cele două trupe s-au luptat, ani de zile, cu sindicatele şi cu autorităţile capitaliste din ţările gazdă. Deci aflai câte ceva care te punea pe gânduri că ceva nu era în ordine nici acolo. Pe urmă, a trecut valul de noutate al muzicii rock, au intrat puternic « industriaşii » ce produceau trupele « west coast »... Kansas , Foreigner , Styx, Reo Speedwagon, Damn Yankees. Nu aveai cum să susţii amatoricește, fără bani, o trupă de profesionişti cu trei patru vocali fantastici… chiar dacă aveai idei, nu erau bani. Ori, cum la noi, nu a apărut nici măcar încercarea de a face o trupă de muzică « west coast din anii ’78 –’80, nu aveam nicio şansă. Apoi a venit DISCO mania ce a şters anii rockului de pe mainstream până la aparitia trupei AC/DC şi Whitesnake când s-a mai revigorat mişcarea rockistă. Cred că poţi să te integrezi într-o societate numai dacă creşti în acel mediu de mic copil, iar ca să ajungi în main stream sau ai noroc chior sau cheltui banii lui babacu dacă îi are. Trebuie să nimereşti şi perioada de mari schimbări şi să ai norocul să ajungi «pe val». În condiţiile prielnice să fi în locul potrivit la timpul potrivit pentru a reuşi în cariera muzicală numai banii nu cred că sunt suficienţi. Este ceva foarte complex şi complicat. Ultimul exemplu este cu PHOENIX. Am crezut şi eu că Nicu Covaci a făcut o mişcare inteligentă când şi-a scos trupa în vest, singur nu avea şansă, dar o trupă din "Est" cu repertoriu exotic putea să răzbată, dar nu a urmat traiectoria aşteptată nu au ajuns în mainstream cu toate că cunoscându-l pe Nicu ca şi un bun organizator precis a făcut tot ce era posibil din partea sa. Singurul muzicant din cei care au emigrat şi care a ajuns să fie apreciat şi cunoscut în vest din zona rock cred că este Erland Krauser care face parte din trupa lui James Last. Din Bucureşti şi din ţară mai ştiu despre chitarişti extraordinari, de Sorin Tudoran din auzite şi de Dan Andrei Aldea, dar care am înţeles că activează / lucrează mai mult în zonacompoziţiei şi a studioului de înregistrări. Cum nu m-am lăsat de "job" am fost angajat întotdeauna, căci nu mă bizuiam numai pe cântat, aşa nu am crezut nici în poveşti despre "câinii cu covrigi în coadă şi gardurile din carnaţi" ce ne-ar aştepta "afară".

Kajtar Arpad foto 14.jpg

Kajtar Arpad foto 14: Arpi acasă

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

Mă bucură faptul că sunt câteva publicaţii on-line unde se încearcă reconstituirea unei istorii ale muzicii rock locale, care chiar dacă a fost sub influenţa vestului, totuşi prin artişti dornici de a-şi implementa ideile şi concepţia proprie au contribuit cu caracteristica locală, muzicii venite din vest. Chiar şi unele trupe de "cover"-uri au fost şi sunt foarte utile pentru dezvoltarea genului şi pentru susţinerea acestei muzici.

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
13 august 2013


Interviu cu CĂLIN UNGUREANU
de Nelu Stratone

Calin Ungureanu.jpgNumele lui Călin Ungureanu este puţin cunoscut iubitorilor rock-ului românesc din prezent, dar formaţia Coral, din care făcea parte, era printre primele grupuri ale anilor '60, care au atras serios atenţia asupra potenţialului artistic de care "se făceau vinovaţi" membri săi. Coral a fost înfiinţată în anul 1965, împreună cu celebrul folkist Adrian Ivaniţchi. La momentul interviului, anul 2002, Călin Ungureanu "conducea departamentul de control al calităţii discurilor la Sony Music - Olanda. Mi-a răspuns cu multă amabilitate la întrebările formulate, ba, mai mult, a corectat, cu multă migală, erorile de informare din fişele de formaţii rock româneşti ale anilor '60 - '70. Mulţumesc mult!" - povesteşte Nelu Stratone, autorul interviului de faţă.Povestea rock-ului românesc scrisă de Nelu, este confirmată şi completată cu nume de trupe şi membriilorcomponenţi, unele foarte puţin cunoscute astăzi.Un muzician plecat din Arad, care a hoinărit cu Coral a ajuns la Sideral şi din nou la Arad întrând în trupa Carusel dar, în cele din urmă emigrând în Olanda(prin căsătorie). O poveste adevărată a unor vremuri frumoase unde publicul alerga la munte sau la mare după idolii lor şi umpleau la refuz cluburile sau terasele unde se cânta binînţelesnumaipe bune! E drept că la televizor nu se prea difuza muzică beat sau rock and roll, rock-ul românesc fiind în acei ani reprezentat de Sincron, Olympic '64, Sideral sau Cromatic. Dacă ne raportăm la prezent nu putem spune că avem multă muzică rock românească nici acum... sau, ce avem (re)prezentată pe sticlă (sau la radio) nu este din rezistenţa bunului simţ artistic,cum era (totuşi) în acele vremuri...

Radu Lupaşcu
4 septembrie 2013

1. Cum a apărut pasiunea ta pentru muzica beat şi rhythm and blues?

Totul a început datorită filmului “The Young Ones” (“Tinerii”, în versiune românească, n.n.), cu Cliff Richards şi The Shadows. O anomalie fericită pentru acele timpuri.

2. Aţi avut anumite modele occidentale sau aţi încercat, înca de la început să cântaţi doar compoziţii proprii?

Bineînţeles că toţi am încercat să-i copiem pe …”umbrele” (The Shadows, n.n.)… până la apariţia celor de la The Beatles, care nu prea merg numai pe “solo chitară”.

3. În ce formaţii aţi activat şi care au fost muzicienii cu care aţi colaborat în aceste trupe?

Prima “trupă”, a fost brigada de agitaţie a liceului, cu ...acordeoane, contrabas, tobe pioniereşti, etc.… era cam pe timpul în care trio-ul Los Paraguayos şi Luis Alberto del Parana făceau un turneu prin România. Apoi, am înfiinţat, împreună cu Adrian Ivaniţchi, la şcoala tehnică de arhitectură (STACO) din Bucureşti, formaţia Coral, cu: Ion Mărgărint - tobe, M. Rădulescu - bas, C. Stănciulescu - keyboards, Radu Stoica - voce şi “air guitar”. Ca invitat, « guest star », îl aveam des pe Chubby (Dorin Liviu Zaharia). Apoi, în perioada august – septembrie 1967, am cântat cu Sideral, ca înlocuitor al lui Liviu Tudan, dar repartiţia mea mi-a jucat o festă şi am ajuns la Arad. În perioada aceea, Sideral era compus din Mugur Winkler – chitară solo, Mircea Drăgan - keyboards, Liviu Tudan – solist vocal, chitară bas (pe care l-am înlocuit eu), Vlad Gabrielescu – chitară armonie, Adrian Ivaniţchi – chitară, voce şi Ştefan Mihăescu - tobe. La Sideral, l-am acompaniat, printre alţii, şi pe Gică Petrescu, dar am colaborat şi cu Anda Călugareanu şi N. Stroe… Ajuns la Arad, am intrat în formaţia Carusel, înfiinţată de Liviu Şimandan şi Stelică Crişan, prin septembrie – octombrie 1967 sau chiar mai devreme. Eu am venit la ei, de la Bucureşti, în octombrie ‘67. Componenţa formaţiei era atunci: Liviu Şimandan – chitară, voce, Duţu Philips - bas, Stelian Crişan – tobe, eu, fiind la chitară solo şi voce. După un timp am schimbat toboşarul cu Dorin Popa din Ploieşti. N-am idee ce s-a ales de el. Plecînd, în 1968, în armată, cînd m-am întors, prin iunie 1969, venise deja Ludovic Miltaller la chitară - de la formaţia arădeană Atlantic. În acea vară, plecăm la Eforie Sud, unde inaugurăm hotelul restaurant Măgura, avându-i, ca vecini, pe băieţii de la formaţia Litoral, la Cosmos şi pe târg-mureşenii de la Dentes, la Casino. În septembrie, ne-am mutat la barul Litoral, din Eforie Nord, unde a preluat contractul de la Phoenix, deoarece Moni Bordeianu pleca în Statele Unite, iar Bela Kamocsa avea restanţe la facultate, în timp ce Nicu Covaci nu prea mai avea chef, după o vară întreagă, iar Pilu Ştefanovici, un tobar genial, avea obligaţii şi la Hotelul Europa. La restaurantul Măgura, am cântat cu Aurelian Andreescu şi am făcut ceva şuşe cu Dan Spătaru şi N. Stroe, again. În barul Litoral au avut loc jam session-uri cu tot felul de muzicanţi de la Phoenix, Tinerii, etc. În anii următori, la mare şi la munte, am acompaniat desigur mulţi solişti şi soliste, unii cu oarecare faimă în acel timp, cum ar fi, una din surorile Sîntu şi Elena Schneider.

4. Cam care era dotarea formaţiilor din care aţi făcut parte?

Dotarea, la început, era destul de primitivă, însă la mare şi la munte, schimbam lei pe valută şi trimiteam banii în vest unde prietenii ne cumpărau instrumente bune pentru noi. Astfel, aveam mixer Dynacord, amplificator Echolette, orgă Farfisa, chitară Iolana, boxe Marshall şi microfoane Beyer şi Shure. Începutul, a fost cu amplificatoare Doina, cu difuzoare Goodmans, înăuntru.

5. Consideraţi că muzica rock românească din acea perioadă era sincronă cu cea occidentală?

Muzica rock românească nu prea exista. Majoritatea formaţiilor cântau coveruri. Apoi au venit Sincron, Sideral, Phoenix şi, de ce nu, Coral, care au început să cînte şi în româneşte.. şi bine. Nivelul profesional era la acelaşi nivel cu trupele din vest. Un Sorin Tudoran, Mugur Winkler, Pichi Inglessis sau Dănuţ Aldea, erau chitarişti de talie internaţională. Nu vorbesc de Ţăndărică, Dan Igreţiu, Mişu Cernea, Pilu Ştefanovici sau chiar de Tibi Minya al nostru, toboşari mai mult decât excelenţi. Lista de muzicanţi formidabili este foarte lungă. Se poate vorbi de o sincronicitate a “soundului” - nu şi de conţinutul textelor.

6. Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai descoperit şi cum ţi s-au părut la o primă audiţie?

Primii au fost Sincron…însa erau deja antedataţi... The Shadows. Aş zice că, m-au impresionat Olympic ’64 şi în acelaşi timp Sideral. Lânga casă, erau Phoenix, dar noi nu eram mari amatori de texte în limba română.

7. Care a fost activitatea concertistică a trupelor din care ai făcut parte?

Activitaţile concertistice se rezumau la turnee în regiune şi spectacole în oraşele din apropiere: Oradea, Timişoara, Lugoj, Arad desigur (asta cu Carusel). Să nu uitam şi de dansul de sâmbata şi duminica după amiază. Cu formaţia Coral, erau faimoasele carnavaluri de la Ion Mincu, din care s-au născut festivalurile pop.

8. Care anume dintre muzicienii, afirmaţi în rock-ul românesc din anii 60 - 70, v-au impresionat in mod deosebit?

Lista e lungă, dar Mugur Winkler, Sorin Tudoran, Iuliu Merca, Nancy Brandes, Gheorghe Mittelmann, Gil Dobrică, Aurelian Andreescu, pentru aplomb şi farmec profesional, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Virgil Iuga, formaţia lui Ciolac, etc.

9. Consideri că în alte condiţii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe şanse de afirmare pe plan internaţional?

Cu siguranţă!

10. Cu ce impresii ai rămas de la festivalurile studenteşti la care ai participat?

Impresia principală a fost că “...poate, totuşi, dracul nu-i aşa de negru…” şi că sunt foarte mulţi muzicieni talentaţi în ţară.

11. Exista o competiţie reală între trupele acelor timpuri sau eraţi prieteni şi vă stimaţi reciproc ?

Desigur că era o competiţie însă exista un respect mare pentru cei care ieşeau din comun ca muzicanţi profesionişti. Fiecare-şi ştia locul şi teritoriul artistic. Nu făceai concurs cu trupa lui Moculescu sau cu Cromaticii, asta ca exemplu.

12. Dacă ai avut probleme cu autorităţile perioadei respective în ce au constat ele ?

Problemele constau în aparenţa fizică, păr lung, pantaloni (prea) trapez, şi, prin ’72, repertoriul în alte limbi devenise un pericol pentru salariu, limba română fiind obligatorie. De asemenea, volumul la care se cânta era o problemă permanentă.

13. Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutati "mesaje" încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile voastre?

Răspunsul e parţial dat mai sus. O alternativă era folosirea unor texte în româneşte dar cu flavoare folklorică (Zis-a mama să mă însor). Nu am căutat în mod conştient să sublimăm mesaje în textele noastre.

14. Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Exista această listă, şi dacă da, cam care erau cuvintele interzise?

Nu am auzit de o asemenea listă! Orice cuvânt în engleză era interzis. Sau întro altă limbă străină.

15. Crezi că existau anumite personaje care, prin poziţia pe care-au avut-o, au făcut mult rău rock-ului românesc? Poţi numi câteva?

Desigur că orice secretar de partid încerca să ne bage “strâmbe”. Nu vorbesc de cei care trebuiau să ne asigure un loc de cântat.. toţi vroiau un plic, o sticlă, un cartuş de ţigări, etc. Nu multe, dar cu regularitate. Ca un impozit. Asta pentru a primi o licenţă de muzicant cu care aveai voie să cânţi, să ai păr lung şi pantaloni largi. Pentru concertele din oraş apelam şi făceam de fapt un fel de trafic de influenţă, folosindu-ne de relaţiile, dacă erau, care aveau greutate politică.

16. Au existat infiltrări ale trupelor rock cu "tovărăşei cu ochi albaştri"? Care era rolul acestora?

Bineînţeles. Caz concret, un prieten de-al Carusel-ului, un băiat din Bucureşti, Constantin, care era receptioner la Athenee Palace. De abia la plecarea mea - de fapt după - am aflat că avea ochii foarte albaştri. Mulţi şefi de orchestră colaborau cu securitatea, în schimbul unui ”ochi închis”, asta pentru avantaje personale sau înlesnirea vizelor pentru lucru în străinătate. Exemple sunt de găsit în dosarele, devenite acum publice (??), ale securităţii.

17. Consideri că ar folosi la ceva "demascarea" asa de târzie a lor?

Nu, mai ales că, dacă nu au murit sau nu au plecat, o fac şi acuma. Unii fiind obligaţi să o facă.

18. În general, se poate vorbi despre o anumita "intelectualizare", a muzicii rock din România în perioada post "beat", după tezele din aprilie 1971, şi până la …explozia muzicii "hard rock"?

Nu ştiu. Era oricum vorba de trupe care foloseau poezia clasică română şi de trupe care încercau să scrie ceva cu o rimă. Puţini poeţi adevăraţi. Sindromul Păunescu e bine cunoscut. Perioada post beat şi până la hard rock nu cred că poate fi numită intelectuală. Nu sunt chiar la curent cu perioada mai recentă.

19. În ce consta « activitatea de restaurant » a formaţiilor din perioada respectivă?

Se începea cu un café concert (instrumental) după care urmau 3 - 4 reprize de repertoriu propriu sau cover-uri - de obicei în engleză.

20. Cam care ar fi "evenimentele" din "viaţa" formaţiilor Carusel şi Coral care ar trebui amintite intotdeauna, atunci când se scrie sau se vorbeşte despre trupele respective ?

Coral înseamna Arhitectura, carnavalurile din fiecare an de acolo, clubul A. Carusel-ul este ceea ce a fost, şi este, Phoenix pentru Timisoara. Deschizători de drumuri.

21. Te rog să-mi indici titlurile unora dintre piesele de rezistenţă ale formaţiilor din care ai făcut parte.

De la Coral, “Ring of Fire”, versiunea Animals, Searchers – “Needles and Pins”, “Love Potion no. 9”, “Marmerstein” (Drafi Deutcher!!!), ceva The Shadows. De la Sideral: “Keep on running”, “Long tall Sally”, iar de la Carusel: “You really got me”, “Michelle”, “Mr. Moonlight”, “Black night” - Deep Purple.

22. De ce nu aţi reuşit să scoateţi albume la Electrecord?

Răspunsul l-am dat deja… departe de Bucureşti, fără relaţii în radio / tv. Singurul care ne-a luat un interviu a fost Paul Grigoriu, când era la Radio Vacanţa, la Mamaia. După Festivalul Club A, am făcut o înregistrare, pierdută, la radio Timişoara şi vreo 20 de secunde la televiziunea română pentru un ”clip” de revelion (cu părul în agrafe, bineînţeles). Nu ştiu ce s-a ales de înregistrare. Având contracte la mare sau la munte ne era imposibil să plecăm să facem înregistrări!

23. Ce anume te-a determinat să pleci în Occident şi în ce condiţii ai reuşit să ajungi în Vest ?

Naţionalitatea soţiei mele a fost factorul hotărâtor. Am depus o cerere de aprobare a căsătoriei, cu acea cetăţeancă străină, şi după 2 ani am primit aprobarea să mă căsătoresc şi să plec. La fel, a făcut şi Nicu Covaci şi mulţi alţii. Pe formularul ce trebuia completat era o întrebare a preferinţei domiciliului (în ţară sau în străinătate). Nu am renunţat la cetăţenie.

24. Ai încercat să urmezi acolo o carieră muzicală sau te-ai orientat către altă activitate?

Am încercat, cu ceva membri ai formaţiei Litoral, şi unul de la Magic… dar să cânţi la olandezi, în berării, nu era ideea mea de făcut muzică. Chitarele le-am dat (ÎMPRUMUTAT) lui Nicu Covaci, iar bunul meu coleg şi prieten încă nu mi le-a dat înapoi - din 1975.

25. Ce mai ştii despre foştii colegi de trupă?

Liviu Şimandan este, bine mersi, în Arad, la fel şi Virgil Iuga, precum şi Ludovic Miltaller. Tiberiu Minya este în Suedia. Liviu Şimandan a locuit mulţi ani în Olanda, însă s-a întors (climatul de aici nu prieşte la oricine).

26. Ai mai avut posibilitatea să asculţi câte ceva din producţiile rock româneşti? Ce impresie ţi-au produs acestea?

Dintre formaţiile noi am ascultat şi-mi plac Viţa de Vie, Holograf, Direcţia 5, puţin din Iris (prea bombastici)... Paula Seling...

27. Ai mai revenit vreodată în ţară ?

În fiecare an, petrec cel puţin 2 săptămâni în ţară … şi asta din 1974.

28. Cu ce te ocupi în prezent ?

În prezent, lucrez pentru firma Sony ca audio engineer. De 28 de ani.

29. Consideri utilă publicarea unei istorii a muzicii rock din România şi a unui box set cu cele mai interesante producţii muzicale ?

Bineînţeles şi cât mai repede.

30. Ai reveni în ţară pentru un festival « România Rock 40 » consacrat aniversării a 40 de ani de rock românesc ?

Fără doar şi poate, dacă împrejurările sunt favorabile sau posibile, mă refer la serviciu, transport, cazare etc. Nu ştiu în ce calitate (spectator sau participant activ).

Interviu realizat de Nelu Stratone în anul 2002


Miracolul JOE COCKER

Dincolo e talentul uriaş, Joe Cocker este un miracol prin determinarea, îndârjirea şi energia care îl fac şi acum, la aproape 70 de ani şi sute de înregistrări şi concerte lăsate în spate, unul dintre cei mai activi ambasadori (din vechea gardă) a Rock-ului pe întreg mapamondul. Pentru noi, faptul că şi-a găsit timpul să răspundă (în scris!) la întrebările noastre este de asemenea… un miracol! Pentru înfăptuirea căruia trebuie să îi mulţumim Dianei Georgescu şi echipei Project Events (organizatorii concertului de pe 4 august de la Sala Palatului) a căror răbdare a fost greu pusă la încercare de persistenţa noastră în a obţine interviul de mai jos… Joe Cocker, fire it up!

Pentru “Fire It Up” ai ales să colaborezi din nou cu Matt Serletic ca producător. Spune-ne câteva cuvinte despre cum aţi abordat “Fire…” faţă de precedentul “Hard Knocks”?

Matt şi cu mine ne înţelegem de minune pentru că este absolut fantastic în studio. Am petrecut foarte mult timp împreună adunând compoziţii pentru “Hard Knocks” întrucât ne-am propus să căutăm în primul rând cântece originale şi mai puţin cover-uri. Matt s-a priceput întotdeauna să alcătuiască o trupă de studio excelentă astfel încât înregistrările au fost o adevărată placere. “Hard Knocks” a fost bine primit în Europa şi a câştigat Discul de Platină. Pentru următorul album, “Fire It Up”, ne-am propus să continuăm cu aceiaşi muzicieni de studio dar să explorăm mai în profunzime conţinutul muzical. Pe acest album sunt câteva piese de care sunt realmente ataşat precum “You Don’t Need A Million Dollars” şi “Younger”. M-am simţit cu adevărat foarte bine pe parcursul realizării acestui album.

În ce măsură textul unei piese este important pentru tine în procesul de selecţie şi includerea sa în repertoriul de concert sau pe un disc?

Textul reprezintă întotdeauna acea parte a unui cântec care sfârşeşte prin a mă câştiga. Acum că am 69 de ani nu mai pot cânta doar ‘I love you baby’… nu mai pot cânta genul acesta de piese. Am nevoie de versuri care să spună o poveste sau să se refere la un sentiment mai profund. Din acest motiv, datorită textelor, eu consider că titlurile menţionate anterior mi se potrivesc atât de bine.

Ce continuă să te motiveze, care este ‘flacăra’ ce te face să continui să străbaţi mii de kilometri în turnee pe întreaga planetă?

După atăţia ani de cântat şi performat pe scenă am realizat că este lucrul la care mă pricep cel mai bine şi atunci nu vreau să schimb nimic tocmai pentru că îmi place atât de mult ceea ce fac. Ador să îmi întâlnesc fanii şi, atâta vreme cât aceştia vor continua să vină la concertele mele, eu voi continua să cânt pentru ei.

Eşti un martor legendar al istoriei şi evoluţiei culturii Pop. Ai fost la Woodstock atât în ’69 cât şi în ’94. Ce observaţii personale poţi face faţă de schimbările apărute în timp, mai ales în ceea ce priveşte publicul?

Primul Woodstock a fost cu totul special. Nu erau sponsori, nu se vedeau reclame la Cola sau mărci de bere… totul era despre muzică şi despre ceea ce simţeai în acele vremuri. La ‘94 Woodstock’ puteai să vezi deja schimbări importante, puteai să vezi reclamele sponsorilor absolut peste tot iar atitudinea fanilor era diferită. Eu nu cred că s-ar mai putea reveni vreodată la feeling-ul primului Woodstock pentru că schimbările culturale continuă să se producă şi să fie reflectate în evenimente.

Prin muzica ta ai fost mereu aproape de cinematografie. Ba chiar ai apărut în “Across the Universe” a lui Julie Taymor. Nu ai fost tentat să joci şi în alte filme?

Urăsc să aştept pe platourile de filmare. Poţi să pierzi timpul o zi întreagă pentru scena pe care trebuie să o filmezi. [Filmul - .n.r.] nu m-a atras niciodată cu adevărat.

Ai luptat cu determinare de la început pentru visul tău de a face muzică. Ce sfat ai da unui tânăr care are acelaşi vis dar trăieşte în zilele noastre?

Tot ce pot să îi spun este să îşi urmeze visul şi să nu înceteze niciodată să îşi şlefuiască calităţile şi să îşi perfecţioneze tehnica. Să o faca în pub-uri şi baruri dar să uite de show-uri de televiziune precum “American Idol”, “The Voice”, etc. Cred că acestea fac mult mai mult rău decât bine.

Ioan Big
02 August 2013

autograf joe cocker.jpg


Being… STEVE VAI

Steve Vai 1Pretext: STEVE VAI a revenit în România pentru a repeta cu ansamblul “Evolution Tempo Orchestra”, selectat, condus şi dirijat de Geore Natsis în vederea turneului care va începe în Rusia (la noi, show-ul de la Arenele Romane este programat pentru seara de 25 iunie) şi se va încheia la Madrid. În (oarecum) aceeaşi formulă, chitaristul susţinuse cu un succes semnificativ un spectacol la Polivalentă în decembrie 2010. Dată fiind în această fază lipsa de presiune pe muzicieni, producătorii au avut inspiraţia să organizeze pe 28 mai la Café Verona de la Cărtureşti o întâlnire cu presa a principalilor protagonişti ai proiectului. Aşa am ajuns să vorbim despre şi cu Steve Vai. Până la a da însă detalii despre întâlnirea cu Vai, câteva consideraţii de ordin personal.

Premisă: Ca şi o pânză de dimensiuni uriaşe plină de pete a culorilor aruncate de Jackson Pollock sau o compoziţie fotografică hiper-încărcată cromatic şi simbolistic semnată David La Chapelle, evoluţia artistică a lui STEVE VAI nedumereşte. Cel puţin pe mine. Vai intrigă în modul cel mai provocator un observator a peisajului cultural Pop(ular)! “Passion and Warfare”, “Sex & Religion”, “Alive in an Ultra World”, “Real Illusions”… doar trecând aleatoriu în revistă câteva titluri de albume lansate în aproape trei decenii şi îţi pui întrebări, consider eu, pe bună dreptate, legate de geneza rezultatului creativ. Să ne amintim că Steve Vai a devenit un superstar în primul rând prin tehnica interpretarii şi nu prin talentul de compozitor, de creator de artă perenă. Muzical, Steve Vai a trecut prin era Frank Zappa, s-a mişcat prin Hard-Rock-ul anilor ‘80 si ‘90, iar acum cântă cu big band-uri de construcţie simfonică. Ca look, chitaristul a evoluat de la păr lung şi costume de piele cu inserturi metalice argintii la cămăşi cu modele/simboluri şi încălţăminte casual-normală şi tunsori aranjate astfel încât să îi pună în valoare fruntea înaltă şi trăsăturile emaciate. Din punct de vedere creativ, şi aici nu este întâmplătoare comparaţia de mai sus cu Pollock, ascultându-l pe Vai nu reuşeşti să discerni dacă interpretarea personală a unei creaţii (în acest caz percepţia pe care ţi-o formezi ca ascultător în contact cu unul sau altul din LP-urile sale) se apropie, cât de căt, de ce a vrut autorul să transmită/spună/comunice. Ca reprezentare, cover-art-ul discurilor sale asociat cu textele şi titlurile pieselor/albumelor oferă în ansamblu impresia de eterogenitate şi, ca atare, la prima vedere, impresia unui excepţional tehnician cu valenţe… intelectuale. Toate acestea, în ansamblu, generează oricărui consumator de cultură Pop o sumă de dileme. Pe scurt, ca să fiu cinic până la capăt, întrebarea era simplă: avem de-a face cu un muzician sau un muzicant? Există omul din spatele muzicii sau dacă spargi accidental oglinda, din imaginea reflectată nu mai rămâne real mare lucru? Din fericire, în urma întâlnirii, răspunsul este categoric pozitiv: Vai este un artist, cu siguranţă contestabil (istoric) pentru unele din demersurile/proiectele/iniţiativele sale artistice, dar o individualitate care îşi asumă fără ezitare aceste lucruri şi care îşi re-defineşte perpetuu forţa de a evolua prin raportarea exclusivă la timpul prezent! Steve Vai nu este David Bowie, atât de exteriorizat încât să îşi exhibe frământarile lăuntrice prin intermediul unor personaje inventate precum Ziggy, Aladdin Sane sau Jareth The Goblin King, Vai se deschide exclusiv prin intermediul muzicii instrumentale (orice altă ‘valoare adăugată’ fiind secundară, însă nu mai puţin necesară, indiferent că vorbim de voci pe muzică, vestimentaţie sau scenografie de concert).

Conferinţa de presă (28 mai 2013): Aveam programată discuţia cu Vai imediat după conferinţă şi, ca atare, am fost extrem de atent să îi analizez comportamentul şi reacţiile. Încep cu concluzia: îmi propusesem să îl iau la tocat (tocmai pentru a-mi răspunde la ‘dilemele’ de mai sus) de la anii cu Zappa la cei de Heavy/Power-Rock şi să încerc să scot de la el cum poţi ca muzician, în acelaşi timp, să te simţi la fel de aproape de muzica lui David Lee Roth sau Whitesnake ca de cea a lui Al DiMeola sau Joe Jackson, cum a fost după cinci ani în G3 cu mentorul său Satriani şi cum e să te duelezi cu Lukather pe scenă, şi multe altele care… s-au volatilizat după ce l-am ascultat răspunzând colegilor din auditoriu. A devenit evident că trebuia să schimb fundamental abordarea pe care mi-o propusesem pentru discuţia noastră prin prisma… timpului prezent.

Dialog:

Într-o perioadă în care Rock-ul a intrat într-un con de umbră faţă de alte genuri muzicale şi tipuri de spectacole, mulţi din muzicieni au optat pentru o activitate preponderentă în studio, în detrimentul scenei de concert. Ce te motivează să continui să menţii vie legătura cu publicul?

Îmi place enorm să fiu în turneu… deseori sunt implicat în alte proiecte şi nu îmi dau seama de cât de repede trece timpul dar când realizez acest lucru revin la ideea de turneu… cum este acesta, l-am început deja de patru luni şi când îl voi încheia voi bifa 12 luni de turneu. A cânta live este, evident, ceva extrem de diferit de interpretarea într-un studio… în concert ai un public viu, ai oameni în faţa ta, iar scopul meu este întotdeauna, în special în apariţiile live, să fiu foarte prezent ca individualitate asociată cu instrumentul meu, să fiu apropiat cât se poate de mult de instrumentul meu dar, simultan, să fiu în măsură să împărtăşesc asta cu oamenii fiindcă, în primul rând, îmi doresc să fiu un… great entertainer. Oamenii îşi consumă timpul şi banii ca să vină la spectacol iar datoria mea este să fac tot ceea ce îmi stă în puteri să le ofer cel mai bun show de care sunt capabil şi… iubesc nespus această datorie. Scopul meu la finele concertului este să simt că le-am împlinit aşteptările oamenilor şi că vor pleca din sală cu sentimente pe care, poate, nu le-au mai simţit până atunci sau, pur şi simplu… vreau să îi fac să se simtă bine. Pentru că sunt un entertainer!

De acord, dar pentru a face asta zi de zi îţi trebuie foarte multă energie. De unde o găseşti?

Spune-mi, cu ce te ocupi?

Sunt designer de evenimente speciale…

Eu fac acelaşi lucru ca şi tine… Este ceea ce îţi place să faci cu adevărat ? A dori să fii designer de evenimente? Este o profesie foarte creativă căci trebuie să concepi toate acele evenimente minunate şi când începi să te gândeşti la ele şi cum să le realizezi totul devine foarte excitant pentru tine… aş putea să fac asta sau poate ar merge altceva şi toată această sumă de gânduri ce apar în proces te menţin conectat. Şi inspirat! Propriile tale idei! Ei bine, exact la fel funcţionează lucrurile şi în cazul meu.

Complementar cu muzica, discurile apărute de-a lungul timpului indică interesul tău pentru o serie întreagă de alte domenii culturale sau artistice. În particular, ce arte sau spaţii spirituale continuă să te atragă?

Mă stimulează orice văd în activitatea celorlalţi, în orice lucru inspirat creat sau gândit de alţi oameni. De exemplu, arta contemporană… nu sunt un mare fan al ei dar dacă văd ceva care rezonează cu mine… ori de câte ori văd artă sau citesc ceva creat ca să te inspire sau să te facă să te simţi într-un anume fel, în funcţie de cine eşti sau ce pasiuni ai, rezonez cu ele. Deci nu pot spune că este ceva ce îmi place mult mai mult decât altul, iubesc orice lucru care mă inspiră având ca autori oameni ce au şi-au găsit o anume formă de unicitate. Acestea fiind spuse… îmi place arhitectura, am o mulţime de cărţi de arhitectură, fiindcă găsesc domeniul pe de-o parte extrem de interesant şi de creativ şi pe de alta ceva faţă de care am realmente o afinitate puternică.

Bine dar, totuşi… ai o imagine, un look foarte bine definit iar cover-art-ul discurilor sunt foarte speciale. Tu îţi selectezi artiştii cu care lucrezi?

Categoric, da. Caut în permanenţă să găsesc pe cineva despre care simt că rezonează cu proiectul precum graficiana care a lucrat atât la “Real Illusions” cât şi la “The Story of Light”. Am simţit că este foarte inspirată, într-un mod cu totul special şi am colaborat cu ea… a făcut întreg art-work-ul. Eu i-am dat doar câteva indicaţii. Este frumos când rezultatul se obţine prin combinarea energiilor creative.

A-propos de asta, spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre semnificaţia şi conceptul “The Story of Light”…

Ei bine, dacă aş începe să vorbesc despre lucruri la nivel conceptual ar fi atâtea de spus că nu aş ajunge niciodată la vreo concluzie. Pentru că “The Story of Light” nu are absolut nimic de-a face cu conceptele. Nu are de-a face cu absolut nimic din lucrurile la care te-ai putea gândi. Căci se referă la o esenţă mai profundă a ceea şi cine suntem noi dincolo de imaginile pe care le creăm despre cine ne închipuim că suntem. Şi aceste lucruri nu le poţi pune în cuvinte. OK, asta a fost răspunsul ezoteric… În fapt, am încercat să mă îndrept în această direcţie prin intermediul unei poveşti despre oameni ca mine, ca tine, ca oricine altcineva din jurul nostru, oameni care trăiesc într-un oraş. Unul dintre aceştia, pe care l-am numit Captain Drake Mason, face la un moment dat ceva care îi generează o durere şi o vinovăţie uriaşe şi, drept urmare, înnebuneşte. Iar povestea o aflăm prin intermediul simţurilor sale. Pe parcursul ei, oamenii din oraş vin într-un loc unde privindu-se în oglinda apei unui lac îşi văd propriile reflecţii şi pe măsură ce se uită mai adânc descoperă… Când privesc reflecţia pentru întâia oară văd cine cred că sunt apoi văd… de ce cred că sunt cine sunt şi realizează că au ajuns să îşi creeze propria identitate exclusiv ca rezultat al gândurilor legate de trecut şi modului propriu de a gândi. Tot timpul ni se întâmplă diverse lucruri iar mintea noastră ne modelează identitatea în funcţie de acestea. Apoi, povestea evoluează, încep să se întâmple o sumă întreagă de schimbări în relaţiile dintre oameni, apar diverse surprize, unele amuzante, unele dramatice şi unele, doar, interesante. Vreau să spun că povestea vieţii fiecarui om este extraordinară… că mintea ta, modul în care funcţioneaza mintea ta, gândeşte şi interpretează experienţele pe care le trăieşti în viaţă ca individ este cu totul ieşită din comun. Şi extraordinar de interesantă dacă ar putea fi captată într-o formă descifrabilă şi de ceilalţi, înţelegi la ce mă refer? Şi cred că asta este valabil pentru noi toţi. Astea sunt câteva aspecte pe care încerc să le explorez în cadrul poveştii căci ceea ce se întâmplă cu oamenii când persistă în a se uita în lac, din ce în ce mai profund, este să descopere că identitatea pe care mintea le-a creat-o pentru ei înşişi nu este decât ceva superficial şi undeva în adâncuri se găseşte conştiinţa! Cea care ne dă capacitatea de a înţelege… Când va fi gata, “The Story of Light” [trilogia – n.r.] va conţine elemente de interes variat, în funcţie de ascultător, dar, în final, va avea un mesaj ca orice poveste şi acesta se referă la condiţia umană. Nu clamez că aş fi vreo autoritate în domeniu dar cred că atunci când creezi artă este foarte important să te explorezi pe tine însuţi prin prisma întregii vieţi. Este o călătorie interesantă şi amuzantă.

Mulţumesc şi ne revedem pe 25 iunie.

Ioan Big
29 Mai 2013

Steve Vai 2Steve Vai 3steve vai arenele romane 2013

1: Steve Vai
2: Andi Enache - Anca Lupeş - Steve Vai - Alfredo Tissocco
3: Ioan Big - Steve Vai
4. Steve Vai în concert la Arenele Romane Bucuresti 2013

Foto: Gabriel Olteanu
Foto: Silvia Big


Interviu cu Florin - Silviu Ursulescu

1. Cum te-ai prins în această istorie a rockului românesc, de fapt cum a început ea?

fsuAr fi mai multe ramuri de puricat pe rând. Trebuie spus, că din acel CV pe care ţi l-am transmis, care are numai două pagini pe scurt, din câteva ramuri prinse acolo, încerc acum să lărgesc aria. Eu m-am născut în 1945, deci în 1960 aveam 15 ani. Pe la 13, 14 ani începeam să mergem la nişte petreceri, ceaiuri cum se numeau atunci, sau chermeze, după care a urmat schimbarea muzicii din 1960, se făcea trecerea de la Frank Sinatra spre Elvis şi The Beatles. Noi la acele ceaiuri dansam pe muzica anilor '58 - '60, o perioadă pe care criticii muzicali, cunoscătorii chiar ca tine, o cunosc foarte puţin. Plus că perioada '55 - '65 mai precis, acea perioadă cu Bill Haley, Eddie Cochran, Fats Domino, este o perioadă necunoscută total, celor tineri, nu vorbesc numai de perioada americană, vorbesc si de francezi sau italieni. O figură celebră, care făcea furori în acea vreme, Fred Buscaglione, avea nişte cântece de o eleganţă extraordinară, care sunt absolut uitate astăzi. – Guarda che luna.ş.a. Aceea a fost perioada în care social şi economic era foarte greu să faci rost de discuri. Şi tu şi noi, am apucat perioada ceva mai nouă în care ne era şi nouă greu în anii '70 - '80 să facem rost de discuri, însă gândeşte-te ce era în '60. Era aproape imposibil! Nu ştiu dacă era o politică gândită spre aşa ceva, era un regim totalitar, mama Rusia nu dădea voie... Nu intrai în România nici cu “haine”, nici cu discuri. Nu numai cultură. Era o poartă închisă. Îţi scotea geamantanul la vamă, se uita şi la pastă de dinţi sau periuţă, era ceva îngrozitor. Lucruri care s-au uitat astăzi. A fost o perioadă grea, până a început să se drumul din puşcării celor arestaţi în '48, '49. Să nu uităm însă, tocmai atunci s-a trezit interesul dupa muzici, am făcut rost de nişte rock and roll-uri, despre care nu ştiam cine sunt. Unul Buddy Holly, altul Bill Haley, erau alte rock and roll-uri de tip country, încă country-ul era în mare vogă în Statele Unite. ... Toate chestiile astea mi-au trezit interesul să aflu mai multe, eu fiind un tip mai minuţios, mai cercetător din fire, fiind ca şi tine de formaţie reală, nu umanistă, adică cu matematică, uşor de ordonat orice, mă "supăra" faptul că nu ştiam cine sunt cei care cântau pe acele benzi aduse de câte-un student şi de la chestia asta, împreună cu fratele meu care este mai mic cu un an şi jumătate decât mine, de aici a început nebunia noastră, căutarea, de la aceste ceaiuri, de la muzicile acelea extraordinare pe care dansam, şi care m-au făcut să fiu curios, şi supărat că suntem într-un întuneric, intr-o lipsă de cunoştinţe extraordinare, una este să asculţi ceva recomandat de cineva care ştie şi îţi spune despre ce este vorba, şi alta este să pui nişte muzici despre care nu poţi afla aproape nimic. M-aş enerva teribil. Aşa era pe vremea aceea. Şi am încercat să fac şi eu rost. În cercul nostru de prieteni mai venea un student care era mai mare ca noi şi aducea tot felul de muzici. Apoi, la mama mea la servici, erau doi oameni care plecau în străinătate direct, după 1960. Îi trimiteau la schimb de experienţă. Era singura modalitate ca să pleci, lăsând acasă familie tot, trebuia să semnezi, erau directori de întreprindere, comerţ exterior, nu începuse încă traficul pe care-l cunoşti şi tu, eu îl cunosc foarte bine, cu şoferii de tir şi cu piloţii de linie. Legăturile erau foarte strâmte pentru că directorii care plecau erau câţiva în tot Bucureştiul. Aflându-mă întâmplător la mama mea la servici, la Institutul Silvic i-am rugat să aducă nişte discuri. Trebuie amintit că acea perioadă era a single-urilor. Vremeaalbumelor a apărut după anii '70. A fost o perioadă din '40 până-n '60 şi ceva în care interpreţii scoteau single-uri. Asta era ideea, să scoţi single. Scoteai şi 10 single pe an, la 2 - 3 luni trebuia să scoţi un single ca să fii în top şi asta mi se aducea. Primele trei single-uri pe care le-am avut au fost cu Harry Belafonte, cu Elvis "(Marie's the Name) His Latest Flame/Little Sister" şi Bill Haley. Astea au fost primele trei, de aici a pornit totul.

2. Pe acestea le schimbai sau le împrumutai?

fsu_01-kardex_cantece_romanestiNu. Dacă erai colecţionar pe vremea aceea nu schimbai, eventual doar să le imprimi, dar nu le dădeai. Eu aveam trei, un altul avea două, taică-său plecase şi el undeva şi aici a început colecţia mea şi a fratelui meu. Trebuie să-ţi spun de la bun început, o să mai revin pe parcursul convorbirii noastre, asupra unei idei foarte puţin cunoscute astăzi, deşi eu am fost întotdeauna un colecţionar de discuri şi un cercetător curios, cu reviste, ş.a.m.d., în lumea publicistică şi în lumea radioului m-a introdus fratele meu. În ziua de astăzi, fratele meu este cunoscut mai mult ca prezentatorul de la Mamaia, etc...Trebuie spus că Tavi, Octavian Ursulescu a fost de la bun început ca şi mine, un colecţionar de discuri, la fel de curios ca şi mine, interesat să cunoască istoria oamenilor ce au compus formaţiile de atunci şi nu numai a celor români cât şi a celor străini. El a început să scrie în presa mare înaintea mea. Eu am început să scriu în revista Liceului apoi în revista Politehnicii, la nivelul ăsta. El "şi-a luat zborul", ca să spun aşa, fiind mai insistent din fire, a început să scrie la Contemporanul, apoi Scânteia Tineretului înaintea mea şi el m-a tras după el acolo. Contemporanul era un ziar bun în anii 60, condus de un mare ziarist George Ivaşcu, pe pagina întâia era George Călinescu . Era rubrica muzicală a lui Octavian Ursulescu, într-un ziar de cultură, cum ar fi Dilema sau 22 astăzi. A fost printre primii care a scris despre Phoenix laudativ şi printre primii care a scris despre The Beatles. Apoi m-a prezentat pe mine şi am început să scriu la Scânteia Tineretului şi la alte ziare. Pe partea de colecţie discuri şi el s-a descurcat chiar foarte bine, a scris la nişte case de discuri, şi au început să trimită discuri şi noi să trimitem discuri româneşti la diverse case. Era o perioadă de dezgheţ a României, occidentali credeau că noi ne îndreptăm ca şi Cehoslovacia, Praga spre un dezgheţ... şi sperau să înfiinţeze nişte filiale, lucru care l-au făcut abia după 1990 (n.r. A&A Records de exemplu). Noi trimiteam discuri cu Phoenix şi ei trimiteau cu The Who. A treia chestie cu Tavi, a fost cu radioul, la care a fost chemat pentru că scria multe articole l-au chemat la redacţia muzicală, unde a făcut una din cele mai ascultate emisiuni al radio-ului, de sâmbăta, cu regretatul Ovidiu Dumitru, timp de zece ani a fost cea mai ascultată emisiune (”De la 1 la 5”, ”De la 3 la 7”,"Radiorecording”). Aşa m-a recomandat şi pe mine şi am ajuns la Radio. În concluzie pe cele trei direcţii, colecţie discuri, presă şi radio am fost impulsionat de Tavi. Lumea îl cunoaşte doar de prezentator, fără să ştie că el a scris mii de articole, în nenumărate ziare. Referitor la mine, aşa cum se ştie sau se crede, cum spui şi tu, eu m-am axat mai mult pe rock-ul românesc, rock-ul străin, ş.a.m.d. Dar trebuie spus că ani de zile ca să te impui la radio sau în presa scrisă trebuia să fii multilateral. Din cauza asta eu am scris, acum mai puţin, dar atunci sute de articole despre artiştii noştri de muzică uşoară, despre Angela Similea, despre Gică Petrescu, despre MargaretaPâslaru, etc. Am luat interviuri cu mulţi dintre ei, în special la radio. Am făcut articole şi emisiuni la radio despre formaţii dance, disco, despre Boney M, despre ABBA, duetul Baccara, care erau în vogă atunci. Trebuia să faci de toate! Nu puteai să zici că scrii sau vorbeşti numai de The Rolling Stones şi Pink Floyd. Veneau şi dădeau comanda: scrie un articol despre topurile franţuzeşti, despre Michel Sardou şi Michel Polnareff. Nu puteai să zici că eu sunt elitist nu pot să... Trebuia să faci. Din cauza asta şi acum chiar dacă pare că mă interesează mai puţin unele lucruri, dar lumea ar fi mirată să ştie câte lucruri ştiu, despre Boney M, despre Adriano Celentano, dar care poate nu mai interesează pe nimeni astăzi. Doar pe o anumită categorie de colecţionari îi mai interesează lucrurile astea. Dacă ar şti că noi am avut discuri cu mulţi dintre ei, cu Baccara, cu şansonetişti francezi, ar ridica din sprâncene. Asta era. Şi în acest domeniu trebuie spus că fratele meu era unul dintre puţinii din România care avea discuri franţuzeşti şi socialiste - fiindcă se cerea la radio şi este un lucru mai puţin cunoscut astăzi, radioul avea o normă nescrisă pe hârtie, indicată verbal, radio-ul fiind instituţia culturală de grad zero cum se numea pe vremea aceea... Avea un director, un preşedinte, care trebuia să facă parte din comitetul executiv al PCR. Era secţia de propagandă. Acolo erau şedinţele sus de tot, unde se discuta tehnica de propaganda în diferite domenii, serbări, 23 August, Cântarea României, ce trebuie să se dea la radio şi să se scrie în presă. "S-a discutat azi dimineţă să nu mai dăm muzică rock." O ciudăţenie, o nebunie, care ţinea o lună, două. Asculta cineva din CC un cântec cu Jane Birkin şi Serge Gainsbourg şi au decis că este decadent. Şi atunci nu se dădea o lună, dar cum e la români, se uita după aia... Era ideea nescrisă că dintr-o oră de muzică, de emisiuni muzicale ca să zic aşa, deşi nu era scris pe hărtie, ţi se spunea să dai două cântece englezeşti, două de limbă ne-engleză, care putea să fie olandeză, franceză sau spaniolă şi 2 din ţările socialiste. Deci într-o oră puteai să dai 6 cântece străine, dintre care numai 2 sau 3 dacă o strecurai cumva aşa, să fie englezeşti. Din cauza asta trebuia, eu şi fratele meu, să ne zbatem să facem rost de la prieteni, de la rude, de cântece în limba spaniolă, franceză şi din ţările socialiste. Eu şi fratele meu aveam o colecţie impresionantă şi-mi pare rău că am pierdut-o, era o raritate în ziua de astăzi, poate una dintre cele mai tari din Bucureşti, cu discuri cehoslovace, ungureşti, poloneze, din RDG, lucruri care le dădeam la radio, plus o colecţie bunicică, nu aşa tare ca asta, cu cântăreţi francezi şi italieni. Asta pare ciudat acum, noi scriam articole, despre Domenico Modugno, dacă mă întreabă cineva şi acum ştiu, şi poate lumea se întreabă de unde această pasiune, dar noi trebuia să facem portret Domenico sâmbătă la radio aşa că trebuia să avem... şi îl făceam. A doua întrebare referitoare la procurarea discurilor are un răspuns simplu. Cu mare greutate! Unele veneau prin schimburi, după cum ţi-am spus, te chema la poştă, ca şi acum probabil, dar atunci vama era mai dură şi zicea: "Aţi primit un pachet! Ce aveţi aici? Un disc cu The Rolling Stones, unul cu Sabbath, ... Ce muzică au discurile astea? Am primit un telefon că nu mai mult de trei discuri!" Se uitau la coperţi... "asta e o cu o cruce îl oprim...ne pare rău nu vi-l putem da"... Unele mi le dădea, unele NU!

3. Erau numai de la case de discuri?

fsu_02-raft_cu_kardex_cantece_straineErau şi de la prieteni. Scriam la câte un prieten fugit să-mi trimită un disc, două. Dacă nu venea la părinţi vara... Ori ingineri şefi plecaţi la schimb de experienţă, ori de la prieteni plecaţi prin poştă, ori le aduceau ei. De bine de rău mai făceam rost de discuri... dar cea mai grea chestie care astăzi ni se pare uluitoare că avem internetul la dispoziţie, era documentarea Radule! Mă chema la radio sau la ziar şi zicea: "A câştigat la San Remo Domenico Modugno! Până mâine un articol despre câştigător!" De unde să ştiu, reviste, cărţi, nu erau, nu se aduceau, era practic imposibil... Şi mergeam pe acelaşi fir, să fac rost acum de documentare, tot prin cei care îmi aduceau discuri. Era revista Pop Corn, Bravo, în diferite limbi, şi cei din Ardeal, care aveau legături cu Yugoslavia, cei din Banat, ne aduceau reviste iugoslave sau ungureşti. Plus că la ei se găseau deja pe piaţă reviste ca Pop Corn sau Bravo în germană sau franceză şi mi le aduceau. Din sârbă sau ungară înţelegeam data de naştere, titlul discului şi puteam să încropesc o biografie despre Charles Aznavour pentru un articol. Ulterior am reuşit prin prieteni şi eu şi fratele meu să ne facem abonamente la reviste străine, lucru uluitor în ziua de astăzi adică primeam acasă revista Muzica I dischi din Italia sau New Musical Express, care era o chestie de bază. Dar nu aşa cum se crede astăzi, pentru că din NME aflam date despre muzicienii englezi pe care-i prezentam, dar eu aveam în emisiunea respectivă încă patru solişti sau formaţii, italieni, francezi sau din ţarile socialiste... Aceasta a fost perioada îngrozitoare până-n anii '70, care a continuat, dar nu chiar aşa. Începuse să plece lumea mai mult, apăruseră piloţii de avion şi şoferii de tir care mai aduceau, la care nu erai abonat, dar îi ziceai să intre în magazinul de discuri, să cumperi discul cu Stones să zicem şi mi-aduci şi NME. Revista din săptămâna aceea şi discul. În această luptă pe plan radiofonic şi ziaristic, trebuie să subliniez încă odată, "luptam" cot la cot în aceeaşi casă cu fratele meu. Toate discurile şi toate revistele, toate articolele şi toate emisiunile le făceam împreună le scoteam împreună, deci se uită mereu acest lucru, atunci când sunt invitat la simpozioane sau mese rotunde, toată lumea crede că am fost de capul meu m-am zbătut singur. Nu m-am zbătut singur şi datorită acestui fapt am realizat multe, pentru că eram doi, fiecare aveam relaţii, prietenii lui care fugiseră, ai mei la fel, a fost un mare avantaj că eram doi fraţi şi amândoi am "prins" şi gustul ăsta, fiindcă pentru unul singur era foarte greu. Acestea au fost începuturile şi trebuie să-ţi mărturisesc că este o perioadă extrem de frumoasă, ca să zic aşa, pentru noi şi interesantă, dar care se cunoaşte foarte puţin. Amintirile multora fiindcă mulţi cronicari şi colecţionari de discuri din ziua de astăzi sunt cam de 50 de ani, adică perioada '55 - '70, nu este prea povestită. Toată lumea povesteşte despre primul disc care a fost, de exemplu, Uriah Heep sau Led Zeppelin. Ăhăhă! Până la primul disc cu Zeppelin nenică, au fost tone de întâmplări, de reviste, de lupte, de suspendări, de cenzuri, pentru noi, chestii grele de tot. E greu de înţeles astăzi pentru cei tineri ce însemna cenzură la radio şi în presa scrisă. La Radio, toate emisiunile se făceau pe bandă şi se ascultau de şeful redacţiei, nu se dădea nimic în direct până a apărut în anii '70, Radio România Tineret unde erau emisiuni în direct, dar nu toată lumea intra în direct, muzica trebuia ascultată în prealabil, dar până atunci, deci până-n '70 şi ceva, nu se dădea nimic în direct. Înainte să dai pe bandă cântecele, treceai prin două zăgazuri, ca să spun aşa, unul textul emisiunilor, trebuia să fie scris la maşină, trebuia dat la şeful redacţiei care avea doi adjuncţi, ei citeau textul şi mai ştergeau câte un cuvânt sau două. ... Cea mai bună formaţie din lume, ştergea cea mai bună sau care exprimă sentimentele tineretului american, ştergeai şi asta...

4. .. de adăugat nu adăugau nimic...ştergeau...

fsu_03-magnetofon_radioDa, nu adăugau nimic. Asta era partea de text. Iar toate cântecele străine trebuiau ascultate de traducători, unul de limba engleză doamna Sanda Aronescu care era mai îngăduitoare şi ştia mai multe limbi străine, care după 1990 a trecut la PRO TV şi alt traducător care ştia ungara, etc. Secţiile la noi la radio, erau de engleză, arabă, sârbă, dacă nu era traducătoare aceasta specializată, trebuia să te duci cu cântecele acolo şi repede îţi dădea o viză... Cântecele aveau o fişă pe care scria Michel Sardou cântecul Je t'aime şi pe spate traducătorul trebuia să scrie ceva banal. Câteodată şeful de redacţie era mai doritor să afle despre ce era vorba în acel cântec şi atunci traducătorul de la secţia franceză trebuia să traducă efectiv, stăteai acolo vreo 7, 8 minute, îl punea de mai multe ori, scria în româneşte textul... Dar nu era de ajuns, că venea un şef şi spunea: "cum nu este nimic nociv? Uite ce spune aici: ne iubim până vom fi doibătrâni"... Asta cu 2 bătrâni este aluzie la conducătorii noştri..." şi nu intra..."Nu intră, Nu vreau să am probleme!" Problema era că nu ştiai niciodată ce înseamnă nociv! De la şedinţele acelea veneau şi ziceau: "Am auzit la radio un cântec care zicea...O bunule Dumnezeu!...facem propagandă religioasă la radio?"... O mon dieusau ceva cu Dumnezeu ! După o lună se uita, dar dacă în cântecul ăsta zicea că "Bunul Dumnezeu să ocrotească dragostea noastră" ... nu intra cântecul ăsta! De ce? "Ni s-a spus la şedinţă azi dimineaţă..." peste o lună uita şi te lăsa cu cântecul ăsta. Deci aveai cenzura text, făceai montajul ăsta lipeai textul de cântec şi te duceai şi ascultai emisiunea. De ce? Textul este vizat ce ar mai trebui?! Unii mai şmecheri, nu ţineau seama de cenzura textului şi citeau tot textul iniţial, s-a întâmplat de câteva ori, unii mai revoluţionari, introduceau cântecul, deşi nu era avizat şi venea şeful şi zicea: "Te suspend! 2 luni nu mai ai voie să faci emisiuni ...'' Trebuia ascultată emisiunea montată! Nimeni nu mai avea curaj să mai facă chestia asta, deşi s-au întâmplat 2, 3 chestii din astea. Un caz celebru e cu Cornel Chiriac, dar au fost şi alţii... Legendele respectă numele mai mari şi din cauza asta se ştie mai mult de Cornel Chiriac. Unul din cei mai mari realizatori, dar prea puţin cunoscut a fost Bogdan Dorneanu, un traducător bun, de mare fineţe şi bun cunoscător al muzicii. RIP!

5. Faţă de zilele noastre, cam în ce proporţie se dădea efectiv muzică românească atunci?

fsu_04-eticheta_de_pe_banda_cu_emisiuneDintr-o oră aveam procentele de care ţi-am zis. Emisiunea dura 4 ore în total. Era Radio Recording , făcut de Tavi, iar eu făceam Estrada Duminicală care avea două ore, de la 15 la 17. Fiind făcute pe bandă, rolele nu puteau fi mai mari de o oră. Şeful redacţiei asculta 4 cutii mari cu cele benzi de câte o oră. Pe el nu-l interesa amsamblul emisiunii de 4 ore, el vroia să se ţină de o regulă pentru cele străine, restul româneşti. Pe vremea aceea vorbeai, regret mult perioada aceea, se vorbea destul de mult, se dădeau date, nu era vorbărie goală sau glume. Lumea învăţa câte ceva. Nu era ca acum 5 minute vorbe şi 55 minute muzică. Atunci erau cam 20 de minute vorbă, restul de 40 muzică. Acum e altceva, prost adică...Trebuia să faci socoteală în 35, 40 minute îţi încăpeau cam 11, 12 cântece şi aşa îţi reiese că rămâneau de dat cam 5 cântece româneşti. Proporţia era onorabilă, iar din acestea 5 româneşti aveai voie să dai 1 folk, unul rock şi 3 de muzică uşoară. Nu puteai să bagi 5 rock sau 5 folk. Aici era un alt şurub. "Domle', nu poţi să dai recital Roşu şi Negru!" Din când în când dacă era un Roşu şi Negru mai melodios, îl mai lăsau, ca un fel de muzică uşoară, dar nu prea mergea de multe ori. Era o proporţie clară atunci. Care era partea proastă fiind ascultată pe oră? Cum mi s-a întâmplat mie sau fratelui meu, într-o emisiune de 4 ore, trebuia să prezinţi 6 sau 7 cântece englezeşti şi făceai calculul aşa: în prima oră nu dau niciun cântec englezesc şi dau numai româneşti, a doua la fel şi în a treia dau toate. Nu se putea aşa ceva, nu aveai voie, trebuiau risipite, împrăştiate. De multe ori nu era deranjantă chestia asta. Asta este. Dar au fost cazuri când trebuia să prezinţi - cum erau pe vremea aceea - opere rock, erau legate, cum mi s-a întâmplat mie şi fratelui meu, cu Tommy al celor de The Who. O piesă în prima oră, revenim cu alta şi a treia oră un Pinball Wizard... Colecţionarii sau audiofilii nu mai înţelegeau nimic din imprăştierea asta. Am beneficiat de puţină înţelegere, în prima oră, o piesă, a doua oră alta şi a treia oră daţi patru piese că să prezentaţi operă rock. "Am înţeles domnu' Ursulescu daţi trei în a treia..."

6. Ce făceai în cazul pieselor prog a căror durată este mult mai lungă de 3 sau 4 minute, ştiind că multe dintre ele de abia se lansau în Occident?

fsu_05-kardex_cantece_straineAm dat şi de astea, uneori trebuia tăiate, alteori dădeam o piesă de 8 minute ca fiind două. Una singură cu Yes, de exemplu, ca să intre în marja de două englezeşti. Şi mai este o chestie la care mă doare sufletul foarte rău. Nu ţi-am făcut cunoştinţă, o să te chem la o întrunire de a noastră, câţiva prieteni au înfiinţat grupul Cornel Chiriac Forever, un fan club la care sunt membru. Aceşti oameni care au început să asculte muzică rock după 1970, consideră că niciodată la Radio România nu s-a dat muzică străină sau dacă s-a dat, nu a fost bună. lucru care sigur că mă jigneşte şi mă doare sufletul. Nu poţi să spui că ascultai muzică englezească când se dădea 2 cântece pe oră! Dar se dădea! Adică eu şi cu fratele meu am fost printre primii dar nu singurii care am dat cântece în paralel cu Europa Liberă şi chiar înainte, dacă se dădea la BBC grupul Jethro Tull în aceeşi zi sau în aceeaşi săptămână am dat şi noi Jethro Tull. The Rolling Stones am dat în aceeşi săptămână, Jimi Hendrix, favoritul tău, am avut single-uri... Sigur că într-o oră când asculţi Jimi şi apoi Zeppelin peste o oră, ţi se pare că nu s-a dat nimic! "Nu aţi fost la zi!". Ba noi am fost la zi! Dar în procentul de 10 la sută, asta a fost! De aceea mă simt jignit. "Bă nu ai dat nimic la radio!" Şi nu este aşa! Aveam discurile erau acasă la noi, ăla era procentul în care ni se permitea să dăm...Totuşi mai observa câte unul "Ieri am ascultat la BBC "Crosstown Traffic" şi l-aţi dat şi voi sâmbătă! Este extraordinar!" Am tot discul, dar ăla l-am putut da. Nu s-a putut da mai mult. Situaţia s-a mai schimbat după 1973, când a apărut Radio 3 Tineret Stereo.

7. Există vreo bandă prin arhivă să faci dovada, cum se spune...?

fsu_06-fisa_kardex_cantec_A_SimileaAsta este una dintre marile mele dureri. S-au şters da! Dar din ce cauză? După 1990, radioul public şi televiziune au fost ocupate de nişte grupuri de aşa zis revoluţionari, cred că-ţi aminteşti, care apăreau la televizor, au fost şi la radio în direct, strigau "AM ÎNVINS!" au stat vreo o lună, două, trei şi s-au numit între ei conducători până a venit guvernul provizoriu. A fost şi o ceartă între revoluţionarii şi cei care au venit la conducere. Se acuzau unii pe alţii, pe nedrept zic eu. Unul zicea că vrea să fie conducător de radio altul la TV, nu putea merge chiar aşa... I-a cam dat afară şi au revenit vechii conducători, din păcate, unii dintre ei mai deschişi, iar alţii de nedorit, mă rog, au revenit pe posturile vechi, dar în perioada cât au fost revoluţionarii stâpâni la radio, au fost nişte nebunii din astea ca în orice revoluţie, care ziceau: "Aveţi numai emisiuni socialiste, daţi la şters, daţi la ars TOTUL!" De aceea şi Doru Ionescu nu mai găseşte aproape nimic. Emisiuni comuniste, Cântarea României, dar acolo erau primele formaţii, primele lor apariţii, le-au şters pe toate... "Aţi dat cântece socialiste ". Au şters tot. Sinistră situaţie, din păcate!

8. Uite LP-urile acestea (îi arăt Formaţii de muzică pop 1, 2, II, IV Electrecord) mai există în Radio? Ar trebui să fie...

O parte da. dar nu multe...

9. Ştiu că Moţu mi-a arătat odată o colecţie pe care scria... aur românesc...5 sau 6 cd-uri...

Da. Le ştiu.

10. Eu am fost cu Stratone să încerc să le scoatem la lumină, am fost chiar la directorul de la Radio Bucureşti, dar nu am putut să trecem de nişte oameni, vroiam să le scot, înregistrările sunt tot acolo... era şi Sideral acolo, etc...Dacă nu se scot acum, nu mai are efectiv cine să le asculte peste nişte timp...

DA. O chestie uluitoare! După ce s-a şters o mulţime de benzi cu vorbe, ceeea ce este dureros pentru mine ca realizator, dar cel mai dureros e că au intrat şi în fonotecă. Vorba noastră ca vorba noastră, dar să ştergi benzi cu Sideral, cu Mondial, Sorin Tudoran şi Chromatic ce aveau cu ei, nu înţeleg? Le-au şters! Înţeleg că au şters emisiuni despre socialism, bun, înţeleg. Să zicem. E ceva îngrozitor.

11. A fost o nebunie sau a fost gândit cineva?

fsu_07-fisa_kardex_O'JaysNu. N-a gândit nimeni. În revoluţii se întâmplă nişte monstruozităţi pe care lumea le regretă amarnic... Ei ziceau că a venit noua orânduire, democraţie, etc... "Au fost nişte ticăloşi înaintea noastră. Îi călcăm în picioare!" Nu au vrut să discute nimic. Aşa se întâmplă la orice schimbare. Încă o dată-ţi spun, o să te chem la o întâlnire de-a noastră la fan clubul Cornel Chiriac cu unii oameni care neagă tot ce s-a întâmplat radiofonic înainte de 1970... Mă doare sufletul. "Ce-aţi făcut voi, ce muzică aţi dat? Dacă nu ascultam la Europa Liberă rămâneam nişte analfabeţi d.p.d.v. muzical!" Eu zic că dacă ascultai cu atenţie, aflai despre muzica franceză sau italiană, despre istoria formaţiei The Beatles, ş.a.m.d., dar trebuia să fii pe radio. Dacă ascultai numai Luxembourgul, nu ştiai. Deci nu e chiar aşa. De ce sunt trist? Că eu cu fratele meu şi cu mulţi alţii, de exemplu inginerul Nicolae Dumitrescu, unul dintre cei mai mari colecţionari de vinyl din Bucureşti, care făcea şi emisiuni, prezentau nişte noutăţi extraordinare, el putea pleca tot timpul şi aducea nişte discuri uluitoare în Bucureşti. La o întrunire de-a noastră a venit Nicuşor Dumitrescu, băiatul regretatului Nicolae Dumitrescu şi a povestit cum taică-său a dus în aceeşi zi un disc apărut atunci. Când a fost la Londra lansarea Led Zeppelin III, seara el a adus la Bucureşti acest disc şi au fost la el acasă Nicu Covaci cu Moni Bordeianu. Au ascultat discul chiar atunci!

12. Lucra în Radio?

fsu_08-verso_fisa_kardex_o'jaysNu. Niciunul dintre noi nu lucra în radio. Colabora ca şi noi. Ăsta este încă un lucru care se ştie mai puţin. Radioul fiind instituţie strategică, de grad zero, în aceste instituţii nu puteai să te angajezi decât cu nişte studii speciale. Cei de la personal erau nişte duri. Trebuia să aduci date despre familie, mama, tată, bunici... Sunt oameni care cunosc istoria socialismului mai bine ca mine care au lucrat la personal şi pot să spună ce indicative aveau ei pentru selecţia oamenilor. "Ce-a fost tatăl dvs.? Stomatolog! Şi avea cabinet particular?" Pleacă de aici, aţi fost exploatatori, urmaş al unui burghez. De multe ori, nici nu-ţi spunea de ce. "Nu avem voie să vă spunem!" Şi atunci o mulţime de oameni ca mine, ca Dumitrescu, fiindcă de exemplu, tatăl nostru a fost în armata lui Antonescu, a fost în Rusia, a fost arestat a fost reprezentant al armatei regale a luptat contra armatei roşii era un fel de element subversiv, a făcut puşcărie în Rusia la Odessa... "Cum vă gândiţi dvs. că puteţi să reprezentaţi poporul român la microfon?" Unii care mai aveu "bube" reuşeau nu ştiu cum... aveau ceva pile, îi cunoşteau, mai le treceau cu vederea, au reuşit. Eram colaboratori, un lucru care se ştie mai puţin, şi care nu se înţelege. Toată lumea mă întreabă, dădeaţi şi voi Led Zeppelin a doua zi sau săptămâna următoare, probabil radioul primea mai târziu decât BBC-ul.? .. Radio-ul nu a primit niciodată niciun disc! Toată muzica străină a radioului, este greu de crezut, toată muzica străină a radioului a fost adusă de colaboratori! Adică discurile care se aduceau, erau ale lui Nicuşor Dumitrescu, Tavi Ursulescu, Florian Pittiş, Mircea Florian, ş.a.m.d. Toate cântecele care s-au dat şi sunt în fonoteca radoului nu au fost proprietatea radioului. Radioul nu avea discurile străine ale sale. Din când în când, soseau din ţările socialiste discuri sau de la casele de discuri străine două trei discuri pe lună. Deci până-n 80 şi ceva radioul avea o nimica toată. Lumea nu înţelege că radioul nu a primit discuri cu The Beatles. Nu avea aceste discuri. E drept că din când în când, se anunţa pe cei de la muzical, că s-a primit un "colet". Şi acolo erau discuri cu muzică populară din Ungaria, 2 discuri de la San Remo şi un disc cu Jimi Hendrix. Ăsta era acest numit COLET, primit în luna respectivă. Restul era înregistrat de pe discurile noastre. Nu le lăsam acolo. Le imprimam în cabina 4B sau în cabina 36 şi le aduceam repede înapoi acasă sau de unde le împrumutam, că nu aveam cum să am o mie de discuri cu Jimi Hendrix şi The Beatles şi eu şi Tavi. Aşa se făcea arhiva. În arhiva radioului sunt acele cutii mici pe care scrie Black Dog cu Led Zeppellin şi pot să-mi amintesc când l-am tras, era foarte cald atunci în noaptea aceea,... sau am în cabina 36 era pe un single şi l-am dus repede înapoi. Benzile acelea aparţin fiecare unor momente diferite când le-am tras. Şi acum se dau acele benzi deseori. Între timp au început să apară compact discurile în radio, sunt multe oficial cumpărate, dar nu foarte multe cum s-ar crede, câteva sute primite nu multe. Zecile de mii de cântece pe care le are radioul sunt aduse de colaboratori. Iar radioul având un canal cultural cumpărau mai mult discuri de muzică simfonică în mod oficial. Cum era pe vremea vechiului regim, adică se repartizau de la fondul guvernului nişte valută. De exemplu 100 dolari pe lună. "Aveţi dreptul la această valută! Cumpăraţi ce vreţi!" Cumpărai ce puteai, iar acele "colete" veneau prin schimburi culturale. Se face o listă şi se aleg 10 discuri de muzică simfonică şi 3 de pop rock. Pop rock mai aduceţi voi, vedem ce mai găsiţi. Dar simfonica era pe primul loc, apăreau chestii noi de la Deutsche Grammophon trebuia luat. Deci acum Radioul are câteva sute de CD-uri, iar de pe vremuri doar câteva... Mă întorc la ce spuneam mai devreme. Astea erau discurile şi aşa se făceau emisiunile. Din păcate emisiunile s-au şters, cu muzică străină sau românească, cred ca si teatrul radiofonic de asemeni. Această ştergere a fost făcută în 2 etape. Prima etapă a fost nebunia de după revoluţie, care a durat puţin, dar s-au şters tone de benzi sau s-au aruncat, iar a doua etapă, în care s-au şters, a fost o perioadă în care s-a făcut tranziţia ca să spun aşa, de la bandă la calculatoare, la digital. Şi acum se mai foloseşte bandă, dar mai puţin, deoarece fabricile care fac bandă s-au împuţinat în lume, pe vremuri cumpărai Orwo, Basf, din Germania sau din Olanda, acum nu mai poţi cumpăra decât de la două fabrici, costă scump, radioul nu are bani, valută şi atunci indicaţia era să nu se folosească prea multă bandă, şi atunci le-a venit ideea să se folosească bandă reştearsă. "Ce emisiune este asta? Estrada duminicală din 1977! Şterge-o domle şi imprimă interviul cu Grigore Leşe că ne interesează mai mult!" Şi s-au şters tone de benzi pe ideea de economie.

13. Cine a avut ideea asta trăznită?

Toţi ... de sus, când te duci să ceri... cică nu avem bani. Era nevoie să zicem de 2 tone de bandă sau 20 de mii de dolari... Consiliul de administraţie zicea că nu sunt bani şi spunea: "Ştergeţi , ştergeţi cutare şi cutare...". Asta a fost a doua perioadă, de nebunie de inconştienţă, care întrece orice lipsă de bun simţ, cam până-n anul 1995. Aşa a fost perioada mea de început şi în presa scrisă şi la radio. Aşa a început colecţia mea şi a lui Tavi de vinyluri. Din păcate, dintr-o inconştienţă a vieţii, a mea şi a fratelui meu, s-a pierdut... Am făcut o renovare acasă, s-a stricat magazia, a intrat apă, am zis că avem CD-uri şi din acea colecţie impresionantă de sute de LP-uri nu mai avem aprope nimic... Erau o avere în ziua de astăzi. Îmi pare foarte rău. Mai are Tavi cam o sută... din 20 de ani şi ceva de colecţionat discuri româneşti şi străine.... s-au dus pe apa sâmbetei. Nu ştiu ce a fost în capul meu, au fost şi probleme de familie, cu casa, etc, a fost o zdruncinătură morală, materială şi financiară care a dus la această pierdere imensă, irecuperabilă.

14. Documentarea a fost atunci o problemă deosebită?

fsu_09-cotor_biblioraft_KardexCea mai grea parte a noastră era documentarea. Începusem să mai primim aceste reviste, reuşisem să ne abonăm la I Dischi şi NME. Apoi primeam BILLBOARD fiindcă Octavian devenise colaborator pentru România al revistei. La noi acasă veneau colecţionari de discuri şi oameni care mai cumpărau discuri şi veneau să se şi documenteze adică diverşi oameni din diferite nuclee din Bucureşti, era nucleul din Drumul Taberei condus de cutare, nucleul din Berceni care aveau şi ei fanii lor, nucleul din Piaţa Romană. Dădeau telefon şi întrebau ce mai este nou ce a mai apărut. Veneau la noi îşi notau din topuri şi încetul cu încetul veneau tone de discuri în Bucureşti. Trebuie să-l amintesc aici pe unul din marii pionieri ai muzicii progresive din Bucureşti, care a fost cu mine la Politehnică, Şerban Stănciulescu. A început ca şi mine ca şi ceilalţi să colecţioneze rock obişnuit sau heavy, după aceea a trecut mai înaintea mea şi a celorlalţi din grupul nostru la o muzică progresivă, a început apoi să treacă spre jazz rock, Weather Report, Gentle Giant, etc, când noi încă rămăsesem la Led Zeppelin, ca să zic aşa, sau Genesis. Trecuse la Soft Machine... Ascultase nişte emisiuni de la BBC de la John Peel, care dădea aceste frumoase nebunii. Avea pe cineva care aducea, un străin de la o ambasadă, cu mare greutate, era foarte greu se întâlneau pe furiş în oraş să-i dea lista ăluia, era chestie de puşcărie pe vremea aia să ai astfel de legături. Erai spion adică. Apoi a trecut spre jazz rock, de genul Miles Davis, adusese nişte discuri de fusion uluitoare. El a fost unul din primii care au adus în Bucureşti, nişte discuri de genul acesta. A reuşit să fugă din ţară la un moment dat, a ajuns la New York, şi deşi era inginer automatician, nu a vrut să lucreze a vrut să fie un boem, a lucrat la o fabrică de ciocolată, a început să ia droguri, dar a murit la 40 şi ceva de ani. I-am căutat părinţii, care stăteau pe strada Londra, şi mi-au zis de aceste nefericit lucru. Unul dintre deschizătorii gustului în Bucureşti pentru muzica de avangardă, pentru fusion şi ni le-a dat şi nouă. Mai trebuie spus încă ceva. Trebuie cercetat, poate o facem împreună. Înainte să plece el a vrut să facă un gest uluitor, a zis că această colecţie de discuri pe care nu vroia să o vândă, vroia să o facă cunoscută la cât mai multă lume, deşi pentru anii '80, era muzică complet de avangardă, King Crimson, VDGG. În piaţa Amzei, este o biserică celebră, Biserica Amzei. Vis a vis este o casă boierească, de tip brâncovenesc, care aparţinea de Biblioteca Centrală de stat , şi mai are şi aici pe strada Biserica Amzei 13, BIBLIOTECA UAP, unde sunt nişte colecţii de discuri, unde a donat colecţia lui impresionantă de discuri progresive şi vinerea făcea audiţii. Muzică progresivă cu Şerban Stănciulescu în anii '70! Când a fugit din ţară a lăsat discurile acolo. În anii '80, m-am dus şi mai era acolo, după '90, nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Sunt curios să văd unde a ajuns această colecţie, trebuie să fie într-o arhivă nu avea cum să o fure careva... nu s-a întâmplat ca la radio... Aş fi curios să mă duc într-o zi să mă duc să văd ce s-a întâmplat cu ea. Şi eu am contribuit cu ceva, el avea vreo 19, 20 numere de NME şi i-am mai dat şi eu vreo 50, creîndu-se un fond NME la Biblioteca Bucureşti. Mi-ai trezit această amintire şi vreau să mă duc acolo să văd, dacă se mai păstrează sau a fost revendicat de familia Brătianu sau cine era moştenitor de drept şi dacă nu mai este, să caut să văd unde au mutat fondul de publicaţii muzicale şi fondul de discuri străine.

15. Deci discurile de la radio...erau aduse de numai de colaboratori?

Discurile de la radio erau aduse numai de noi, se asculta uneori chiar în paralel cu Europa Liberă sau BBC aceste discuri, lucru pe ţi-l spun cu multă tristeţe şi cu multă modestie, cu mult necaz în suflet, fiindcă când amintesc lucrurile acestea toată lumea zice că eu şi cu Pittiş, Tavi facem acest lucru ca să ne dăm mari... "După război v-aţi trezit ca să vă daţi mari! Mincinoşilor!" E greu acum când s-au pierdut benzile, să mai dovedeşti că dacă la BBC s-a dat într-o luni de exemplu, Zeppelin, miercuri am dat şi noi... Noi am dat un cântec, ei normal, au dat tot discul, este altceva...Vreau să strâng mai mulţi pe Nicuşor şi încă câţiva ca să dovedim că nu e aşa cum zic ei... Nicuşor Dumitrescu, spre deosebire de mine şi de Tavi, mai are mii de discuri de vinyl străine, de la tatăl său, din anii '60 - '70. Atunci el avea cam 12 ani... Din colecţia sa impresionantă, el a dat primele Dylan la Bucureşti!

16. Totuşi ar putea să mai existe prin arhive, sau din înregistrările acestei perioade poate chiar prin arhivele personale... trase de oameni diverşi, pe bandă acasă...

O să căutam, da! Este o investigaţie de făcut, poate cu un proiect mai vast sau cu un sponsor... Arhiva radioului există 10 la sută la subsolul clădirii, iar 90 la sută se află la Jilava. Acolo sunt nişte depozite mari care sunt depozitele cinematografiei unde se păstrează cutiile cu filme, cu filmările şi documentarele româneşti, şi care a dat şi radiou-lui nişte încăperi. Nu cele mai bune, poate unele igrasioase, care este o nenorocire pentru benzi. Când au fost nebuniile cu ştersul benzilor, şi în anii 70 şi după 90, unii funcţionari mai inimoşi, nu le-au şters, le-au dus la Jilava, dar le-au aruncat pe acolo... Dacă vezi o bandă la radio şi în catalog vezi scris banda ştearsă, înseamnă că au scris pe ea funcţionarii aceia, ştearsă... E ca în Albă ca Zapada... a dus-o în pădure dar nu a omorât-o, el i-a dat drumul, s-a dus la pitici... Ori la Jilava, sunt zeci de mii de benzi, de care nimeni nu ştie nimic ce se află pe ele... Poate o fi din astea cu Sideral aruncate pe jos, prin apă, nu ştiu, presupun doar... Mi-a zis cineva că ar putea să fie, dar este o muncă titanică, şi trebuie cu aprobare, cum zici...

17. S-ar putea repede transcrie în noul format digital, dar...

Asta e idee de-a mea mai veche şi vorbind cu tine mi-am adus aminte de chestia asta cu Jilava şi Biblioteca. Sunt două chestii pe care le-am uitat...

18. Nu ar fi rău de găsit aşa ceva... ascultam la tata de pe celebrul magnetofon Tesla Sonet Duo...chestii din acestea vechi....

DA, nu ar fi rău deloc. Nu numai muzică şi piese de teatru, etc. Sunt voci celebre, oameni politici, voci ale istoriei româneşti, care au fost auzite la radio... unele s-au păstrat. Nicolae Iorga... Să ştergi chestiile astea e o crimă împotriva naţiunii române...

19. Apropo de început ce făceaţi... cum erau distracţiile pe vremea aceea?

fsu_10-Cabinetul_42Exact asta vroiam să-ţi spun ca o încheiere a părţii de început... fiindcă înafară de activitatea aceasta muzicală şi ziaristică, colecţionarea de muzică şi audiţia nu se poate disocia de ceea ce făceam, de ce trăiam în viaţa noastră de zi cu zi. Au apărut pe internet în ultimii ani, ultimii 10 ani cam aşa, tot felul de amintiri şi postări ai unor oameni cu memoria mai bună decât mine sub denumiri gen "Copilăria noastră", "Ce făceam noi în anii '60?", "Să ne amintim de anii '70!" în care sunt enumerate toate lucrurile pe care le-am trăit eu şi generaţia mea, astăzi foarte uitate. Pe plan strict material referitor la mâncare, iar altele pe plan moral... viaţă, muzică, ş.a.m.d. Ascultarea muzicii începusem să ţi-o plasez în contextul situaţiei politice de atunci, în care ne strecuram întreţinerea acestui hobby, fără să intru prea adânc în viaţa pe care o duceam noi, legată de haine de pildă. E greu de crezut astăzi, a fost o perioadă grea în care şi mâncarea şi stofele se dădeau pe cartelă! Adică dacă vroiai să-ţi faci haine trebuia să ţi le faci la croitor, încă nu începuseră să apără fabricile de confecţii, se făceau mai mult salopete sau haine de lucru, şi dacă vroiai să-ţi faci o fustă, un taior, un costum trebuia să te duci la croitor, erau mii de croitori în Bucureşti, dar cu timpul a dispărut această profesie.

20. Se purtau pălării...

Da. Şi din cauza aceasta, cei care plecau în străinătate, care aveau anumite funcţii de conducere aduceau cupoane de stofă. Ziceau: "Am adus un cupon de stofă englezească! Cum să dau 5 dolari pe un disc? cu 5 dolari am cumpărat 2 metri de stofă englezească adevărată şi îţi faci un costum şi tu frate-tău! Cum să aduc un disc..." Adică aduceau cu totul altceva... Nu-ţi mai spun, că în prima perioadă, cea mai îndepărtată ca să spun aşa, noi nu ştiam ce este ananasul, portocalele şi bananele. Adică pare ridicol astăzi, dar atunci era o bucurie extraordinară când venea cineva şi zicea: "Pst! V-am adus de la Paris 2 banane şi-un ananas!" Am vorbit cu vameşul... "Ce aveţi aici? Un cupon de stofă, un ananas şi 2 banane ... în filmele americane am văzut banane!" Cum să-ţi zic Radule? Par de domeniul incredibilului! Nu se aduceau, Ceauşescu nu făcuse încă legături bilaterale, cu schimburi, etc... Tot din filme sau din reviste, croitorii mai dibaci aveau revistele de modă şi croiau costum cu trei nasturi şi cu două cute la spate, nu se mai purta cu o singură cută, pantaloni evazaţi, dar cu ce talie înaltă sau joasă... La un moment dat nu se mai purta curea la pantaloni era puţin ţărănesc cu curea...se purta cu o bridă. Lucruri destul de greu de explicat astăzi. Pantofi la fel. Cupon de stofă mai aduceau, dar pantofi?! erau scumpi, chiar foarte scumpi. Atunci pantofii se făceau de comandă. Nici fabricile de pantofi nu apăruseseră, iar Guban exporta mult. Marile fabrici Dâmboviţa, etc, făceau pantofi, dar nu erau prea frumoşi, dar făceau... După aceea au început să apară pantofii de piele adevăraţi româneşti. Deci te îmbrăcai dacă aveai bani, dacă nu, cum puteai...

21. Ce să te gândeşti să te îmbraci rock?

Da. Nici nu se putea descrie bucuria cuiva care avea blugi.

22. Ştiu da! Eu am făcut primii 2 ani de liceu la Brăila şi-mi aduceau vaporenii blugi....erau Roy Rogers vroiam să văd dacă stăteau în picioare după ce îi spălam...erau cauciucaţi.

fsu_11-usa_studioul(cabina)_41ADa, marinarii aduceau. Ştiam toate mărcile...Tu zici de perioada ta eu vorbesc cu foarte mult timp înainte... Singura marcă acceptată era cea căreia ani de zile i-am zis Levi Strauss ca să auzim după aceea că se zice Livai Stross. Sigur că apăreau şi alte mărci, de obicei erau foarte scumpi. Era unul în şcoală care avea şi era unul care era mai slab care avea şi el, doi erau în toată şcoala. Era o chestie... apărea în blugi, dar şi mai tare era să ai geacă de blugi... Era unul pe cartier! Apăruseră dansurile, rock and roll! Se dansa la ceaiuri şi se mai dansa în acea perioadă de tranziţie când s-a trecut de la muzica lui Belafonte şi Sinatra la rock and roll, se mai dansa vals şi tango. Iar imediat după rock and roll a apărut twist-ul! Şi a fost o perioadă odată cu twistul imediat erau tot felul de dansuri cu paşi ciudaţi, modificări ale twistului, era un dans Hully-Gully altul Mashed Potatoes, aveau nişte mişcări şi paşi mai speciali dar pe fundament de twist. Găseşti pe net dansurile anilor '60, îmbrăcămintea anilor '60, etc şi bineînţeles pentru cei care căutau un anumit şic al îmbrăcăminţii erau în Bucureşti câţiva croitori care prinseseră firul modernităţii, nu erau cum se spuneau, bătrânicioşi, şi toată lumea zicea vezi că: "în piata Buzeşti este ăla care face ghete ca a lui Beatles..." Ce însemna asta? erau cele care aveau elastic într-o parte... până la gleznă, cu puţin toculeţ, ascuţit, pătrăţos puţin, şi cu elastic pentru a se lărgi pe formatul piciorului... Era o coadă acolo, peste o lună sunt gata. "Am comenzi serioase aici..." şi tot aşa vreo 2, 3 care făceau lucruri speciale. Unul dintre primii purtători de modă erau cei de la arhitectură. Eu fiind colaborator la Clubul Arhitecturii din 1969, fiind şi prieten cu ei, ei mă duceau la un croitor al lor care făcea redingotele acela speciale... În anii 60 erau nişte formaţii englezeşti care apăreau la Top of the Pops aveau nişte redingote mai lunguţe pănă la genunchi, The Kinks aveau aşa ceva, evazate cu doi năsturei în spate, cu nasturi îmbrăcaţi în stofă, cu guler puţin mai înalt, cu mânecile puţin evazate, când apăreai îmbrăcat aşa erai un şic la un ceai... Nu erai cu costum clasic cum făceau croitorii bătrânicioşi...Deci o epocă extraordinar de colorată, sigur că era grea, acum îmi amintesc cu plăcere, dar fiindcă eram adolescent, şi nu pot să-mi amintesc de greutăţile părinţilor noştri. Adică părinţii noştri, era generaţia care studiase şi a apucat să trăiască puţin şi pe vremea Regelui Mihai, şi după aceea i-a lovit noul regim şi cu discreţie uluitoare Radule, ne fereau de aceste greutăţi majore ale traiului de zi cu zi. Ce facem că nu avem cartofi... Îi vedeam înnebuniţi să cumpere de la ţară o plasă cu 5 kg de cartofi...hai să facem rost de bani să-ţi faci costumul ălă...sau jacheta aia, fără ca eu să le cer...era rău de tot din acest punct de vedere...cu mălai şi zahăr pe cartelă, să cumperi cartelă de la unul care nu avea nevoie de 3 kg cât se dădea, îţi dădea ţie 2 kg, erau mari sacrificii care se făceau, dar care mi s-au şters din memorie... Când povestesc chestia asta lumea se miră. De exemplu, Neagu Djuvara poate îşi aminteşte mai bine, are copii de vârsta mea, ce sacrificii făceau ei... Eram copii pe vremea aceea, eu nu-mi amintesc decât de partea de haine, de ghete, de The Beatles şi mai puţin de alte aspecte, deoarece părinţii ne fereau, de faptul că lucrau noaptea, dimineaţa să ne ajute cu traiul. Hainele nu puteau să le înlocuieşti. Se întâmpla ceva la pantaloni, stăteau părinţii să le ţeasă, nu existau aparate de remaiat, de stopat. Să nu cumva să-ţi rupi pantalonii la joacă! La fotbal... era o nenorocire. Trebuia să le coasă ca-n filmele lui Walt Disney... Coseau noaptea găurile din pantaloni ca să poţi să te duci la şcoală a doua zi! Toate chestiile astea... pantofii dacă îţi rămâneau mici, îi pasau unui văr sau unui frate mai mic, dar transformaţi în sandale... Le tăiau vârful şi spatele şi se făceau pantof sanda şi mai puteai să-i porţi 2 ani. Te duceai la un cizmar, care ca şi croitorii erau în mare vogă, la mare căutare, şi-i purtai vara. Deci partea asta nu o ţin foarte bine minte. Eu ştiu de twist, ascultam radio Luxembourg, care era sursa noastră principală de informare, iar cei mai elitişti ascultau radio Veronica, cred că era olandez. A fost şi un film englezesc Pirate Radio, dar cu DJ erau englezi, fugiţi de la BBC. Cred că a rulat şi pe ecrane acum câţiva ani... (n.r.The Boat That Rocked din 2009) A făcut un studio plutitor şi emitea din largul mării, din afara graniţelor teritoriale ale Marii Britanii, avea un semnal mai bun decât BBC, se auzea foarte bine, dădeau şi reclame, ultimele noutăţi. Erau plătiţi foarte bine DJ-ii, după aceea s-au întors la BBC. Dar radio Luxembourg era de bază, Radio Europa Liberă nu emitea încă... mai era Radio Ankara care între 11 şi 12 dădea muzică engleză pe ultra scurte, etc. Găseam posturi din astea şi vorbeam între noi, le notam că să ştim să cerem single-uri. Cântece se cereau pe vremea aia şi nu albume. Mulţi dintre noi aveam colecţii de single-uri. Asta era viaţa. O parte din aceste amintiri ale mele, care sunt parţiale, o să-ţi trimit şi ţie, de pe internet nişte amintiri, lucruri din viaţa noastră concrete, fizice, financiare, uluitoare cum sunt astea cu costumele, cu pantofii, cu încălzitul caselor... Existau acele sobe numite Godin, după aceea au apărut nişte hardughii din tablă, făcute la Satu Mare, sobe cu gaz se numeau, înainte de caloriferele electrice astea erau... O perioadă şic era să porţi helănci... şi alt accesoriu pentru vremea ploioasă să porţi fâş... Deci cei care aduceau de afară cupoane aduceau şi fâşuri şi helănci. Le vindeau şi îşi scoteau banii pe acel "transport"... Era moda la TV. Aşa apăreau la TV chitariştii ce aveau acele helănci, pe gât cu gulerul întors. "Am văzut pe ăia de la Small Faces erau cu helănci băieţii!" Toate chestiile acestea apar pe internet şi când mi-amintesc de ele îmi revin în minte. Eu nu am aşa o memorie fotografică cum au cei care au scris, lucruri de mâncare cum ar fi şerbetul care a dispărut aproape complet... Alt lucru care se aducea în pachetele astea erau ciorapii de damă... pentru că la noi nu apăruse relonul, marile combinate chimice de la Oneşti, Săvineşti, etc. care acum au dispărut... femeile aveau ciorapi de aceea groşi, chiar acelea elegante care erau cu jartiere, nu erau ciorapi chilot. Cei care aduceau helănci şi fâşuri, aduceau şi teancuri de ciorapi de nailon, care se vindeau la nişte preţuri mari de tot. Strângea bani din greu o femeie ca să-şi cumpere o singură pereche. Fiindcă erau foarte scumpi, apoi au apărut ateliere de remaiat... Apăruseră ciorapi pentru toate vârstele, pentru adolescente, pentru fetele din liceu... era o eleganţă cum era la băieţi blugii aşa erau la fete ciorapii. Pare incredibil ca să dai telefon sau să scrii o scrisoare cuiva de afară pentru aşa ceva. Singurul mod de comunicare bun era scrisoarea. Pentru telefoane trebuia să faci o comandă. Dădeai telefon: "O comandă internaţională vă rog!" ziceai :"Aşteptaţi că e linia ocupată şi peste o oră venea legătura... Liniile existau, dar ca să controleze toate convorbirile ele erau conectate prin centrală... Atunci, scriai scrisori în ideea naivă, că acestea nu se deschideau... Oricum dacă cereai blugi sau discuri nu ţi-o confisca... dacă scriai "prostii" despre ei... "Am fost în raionul Săvineşti şi am văzut că s-a construit o nouă fabrică"... Asta era spionaj, şi atunci apăruse acel obicei Radule care ne-a însoţit pe noi 30 de ani... generaţia mea, dar s-a pierdut astăzi... de Sărbători să-ţi trimiţi felicitări!

 (va urma)

 

Interviu realizat de Radu Lupaşcu
25 august 2011
Foto FSU: Tudor Macovei

 

Opis foto: Arhiva personală

1. Kardex cântece româneşti.jpg

2. Raft cu Kardex cântece străine.jpg

3. Magnetofon radio.jpg

4. Eticheta de pe banda cu emisiune.jpg

5. Kardex cântece străine.jpg

6. Fişa Kardex cântec A.Similea.jpg

7. Fişa Kardex O'Jays.jpg

8. Verso fişăKardex O' Jays cu traducere cântec, viza tehnicăsemnatăFlorin Bogardo şi viza cenzură(B.E. - bun de emisie).jpg

9. Detaliu cotor biblioraft Kardex.jpg

10. Cabinetul 42.jpg

11. a studioului (cabina) 41 A.jpg


Interviu cu MIRCEA DRĂGAN (SIDERAL, MONDIAL, ROMANTICII)

NICIODATĂ NU NE GÂNDEAM LA BANII PE CARE URMA SĂ-I OBŢINEM PENTRU UN CONCERT CI, ÎN PRIMUL RÂND, DOREAM CA CEEA CE CÂNTAM SĂ CORESPUNDĂ GUSTURILOR FANILOR NOŞTRI- interviu publicat în Vox Pop Rock, Nr. 5/1995.

1. Care a fost momentul întâlnirii tale cu formaţia Sideral?

În ultima perioadă a activităţii mele de sportiv m-am gândit ce-o să fac mai departe, şi atunci ... m-am îndreptat spre muzică. Cântam la pian de plăcere ceea ce auzeam pe la radio. La un moment dat mergând pe strada Zalomit am auzit dintr-un beci sunete de chitară electrică. Şi normal că am intrat să văd despre ce este vorba. Am găsit nişte băieţi tineri care repetau. Nu m-au întrebat cine sunt, nici eu pe ei, dar la un moment dat, când repetau o piesă pe care-o ştiam şi lucrurile nu sunau chiar aşa cum trebuia i-am întrebat dacă-mi dau voie să-i ajut. Şi aşa am ajuns să cântăm împreună.După două luni, când am terminat cu armata, am încheiat-o şi cu activitatea sportivă şi împreună cu un vecin, Idu Barbu, mergeam la repetiţii,iar în iulie 1965 am avut primul contract de artist profesionist cântând timp de o lună la o grădină de vară din Tg. Jiu.

2. Te rog să-mi menţionezi componenţa trupei Sideral din acel moment şi care au fost etapele afirmării acesteia?

Eram împreună cu Mugur Winkler, Paris Adrian, astăzi un medic de prestigiu şi un baterist armean al cărui nume nu mi-l amintesc, el plecând de mult timp în SUA. Reveniţi în Bucureşti am luat lucrurile în serios şi am încercat să fim mult mai organizaţi. Au venit în trupă doi muzicieni talentaţi, Liviu Tudan şi Fane Mihăescu. Am cântat la multe seri de dans, ne-am pregătit un repertoriu adecvat care cuprindea pe lângă piese The Beatles,TheKinks, The Monkees şi The Who şi o serie de piese proprii. Liviu era cel care compunea piesele, iar eu mă ocupam şi de organizare, astfel că, în primăvara lui 1966 cântam deja la Sala Palatului. Apoi, în octombrie, am început colaborarea cu Teatrul Constantin Tănase. Sincron-ul tocmai renunţase nu se ştie din ce motive aşa că până în luna iunie 1967 am cântat noi în spectacolul "Scandal la Boema". Primul nostru "hit" a fost "Mândruliţă din Banat", urmat de "Archeopteryx" şi "Lacul". Am debutat la televiziune pe 7 iulie 1967 într-o emisiune "Cu mască şi fără mască". S-a cântat "live". Liviu s-a curentat, a pus mâna pe microfon şi pe staţie. Mugur a sărit să-l ajute şi s-a curentat şi el. Îţi dai seama ce-a ieşit pentru că asta se transmitea în toată ţara. În prima emisiune "Metronom" realizată la radio de Cornel Chiriac am debutat şi noi. Am avut mai multe sedii. Mai întâi am activat la clubul facultăţii de medicină, apoi la casa de cultură Mihai Eminescu şi pentru scurt timp într-o anexă a Ministerului Industriei Uşoare, unde lucra mama care ne-a făcut rost de o sală de repetiţie. Acolo ne-a vizitat domnul regizor Savel Stiopu, care ne-a întrebat dacă nu vrem să jucăm într-un film, iar pe Liviu îl dorea pentru rolul principal. Aşa s-a născut filmul "Ultima noapte a copilăriei".

3. Cum primea publicul anilor '60 muzica voastră ?

Publicul văzuse deja filmul "Tinerii" care bulversase tineretul nostru care făcea pentru prima dată cunoştinţă cu un alt mod de viaţă. Din acest motiv, toate formaţiile înfiinţate în acei ani au fost extrem de bine primite. Entuziasmul publicului ni s-a transmis şi nouă aşa că niciodată nu ne gândeam la banii pe care-i obţineam pentru un concert ci, în primul rând, doream ca ceea ce cântam să corespundă gusturilor fanilor noştrii. Din păcate acest lucru nu se întâmplă şi cu formaţiile de astăzi care se gândesc în primul rând la ceea ce vor câştiga. De altfel, şi munca parcă era alta. Noi nu aveam posibilitatea să găsim partiturile sau versurile cântecelor aşa încât, piesele erau înregistrate pe bandă şi apoi ascultate până reuşeam să extragem fiecare notă. Pentru asta trebuia muncit extrem de mult,dar asta a fost într-un fel şcoala noastră. Instrumentele erau extrem de rare aşa că pentru început le-am confecţionat noi, mai târziu, am dorit să ne cumpărăm instrumente din străinătate. Adunam ban cu ban şi când pleca tatăl vreunui prieten "afară" ne rugam de el să ne aducă câte un instrument. Primul nostru amplificator adevărat de 30W, a reprezentat un entuziasm general pentru membrii trupei asemănător cu cel descris de Nicu Covaci în cartea sa în episodul în care vorbeşte despre primirea amplificatorului "Selmer".

4. Vreau să te-ntreb ce-au reprezentat pentru voi cântările de pe litoral ?

Am fost pe litoral în fiecare vară: '66, '67, '68. Marea majoritate a formaţiilor din acei ani mergeau pe litoral deoarece acesta oferea posibilitatea petrecerii unei vacanţe gratuite de trei - patru luni şi cum toţi eram elevi sau studenţi îţi dai seama ce bucurie era pentru noi. Pe lângă aceasta mai apărea avantajul cântărilor. Aveam trei concerte pe săptămână ceea ce ducea la rodarea repertoriului şi creşterea valorii trupei. Cântam la "Mioriţa" în Mamaia şi programul începea la ora zece seara când terasa era arhiplină. Show-ul nostru ţinea toată noaptea şi avea elemente ... surpriză. Eu mă băgam sub orgă şi cântam de acolo, Mugur îl lua în spate pe Liviu care făcea un solo de bas, Fane bătea în frapiere şi la momentul culminant Liviu lovea cu piciorul un scaun care se rupea în bucăţi. Îţi dai seama ce ieşea. Delir total. Pe atunci litoralul nu devenise încă al sindicaliştilor aşa că veneau mulţi străini care se simţeau foarte bine alături de noi. După câteva zile ne cheamă şeful de unitate care ne spune că el nu are decât 150 de scaune în inventar şi dacă noi rupem câte-un scaun în fiecare zi ni-l va imputa. Abia atunci i-am explicat că rupeam de fapt de fiecare dată acelaşi scaun pe care apoi îl reconstituiam. Banii câştigaţi, 50 de lei pe seară, îi adunam pentru a putea să ne cumpărăm instrumente, care costau o grămadă de bani. Ca să nu se-nţeleagă greşit trebuie spus că nu aveam program special de "cârciumă",ci cântam exact ca-ntr-un concert, inclusiv piesele noastre care erau totdeauna bine primite. De altfel, în perioada aceea, repertoriul şi activitatea erau condiţiile noastre de existenţă. Erau multe trupe care se desfăceau rapid tocmai din cauza lipsei de activitate. Dacă ţineai la personalitatea ta de artist trebuia să faci ceva,aşa că noi cântam peste tot indiferent dacă era bal, serată, concert sau turneu şi toate aceste "cântări" le abordam cu aceiaşi seriozitate. Formaţia Sideral a fost o trupă alcătuită din tineri şi care cânta exclusiv pentru tineri. Pentru că cealaltă generaţie nu a primit cu braţele deschise aceste formaţii de "chitare electrice", impropriu spus pentru că noi aveam şi orgă, am avut la un moment dat şi suflători.

5. Ştiu că majoritatea grupurilor care au cântat în acea perioadă au avut probleme cu autorităţile. În ce au constat problemele formaţiei Sideral?

Îmi amintesc că în timpul filmărilor pentru "Ultima noapte a copilăriei", Liviu, care avea ceva mai mult păr ca acum, a venit tuns şi cu pantalonii tăiaţi. Problemele erau aceleaşi pentru toate formaţiile. Nu aveai voie să cânţi anumite melodii, nu puteai să dansezi rock, cha-cha sau twist. Apăruseră articole în presă care spuneau că dacă dansezi rock aceasta-ţi afectează iremediabil genunchii. Când aveam câte-un concert la vre-un club se punea în aceeaşi zi altă activitate pentru a evita prezenţa băieţilor ălora zgomotoşi cu chitarele electrice.

6. De ce nu aţi înregistrat nici-un disc şi nu s-au păstrat înregistrări radio cu grupul Sideral?

La radio am înregistrat destul de puţin noi apărând destul de mult în spectacole de televiziune. Am fost prima formaţie care-a apărut într-o emisiune TV, "live" în curtea liceului din Floreasca. Muzica filmului, am înregistrat-o în studiourile Electrecord fiind preluată şi de radio. Probabil că Electrecordul nu a avut încredere în noi altfel, nu reuşesc să-mi explic de ce nu a apărut măcar un disc single cu piesele noastre. Oricum eu consider că meritam la fel de mult ca Entuziaştii, Coral sau Sincron să avem discul nostru.

7. Ce s-a întâmplat în 1968? De ce s-a spart trupa şi s-a transformat în Sideral Modal Quartet?

În vara lui '68 am avut o restanţă la Conservator. Am venit la sfârşitul lui iulie în Bucureşti ca să mă pregătesc. Mi-am zis că nu mi-ar strica puţină distracţie aşa că am trecut pe la 303. Acolo cântau în fiecare seară două formaţii: Mondial şi Romanticii. În seara în care m-am dus eu acolo băieţii de la Mondial rămăseseră fără organist, plecaseră Romeo Vanica şi apoi Horia Bădoi aşa că m-au rugat să cânt cu ei în seara aceea. Am cântat mai mult timp cu ei până când lucrurile au evoluat mai serios luând o altă întorsătură. În toamnă, revenit de la mare, Mugur a făcut reoganizarea trupei. A dat un concurs şi aşa a apărut Sideral Modal Quartet, formaţie cu care s-a prezentat la o vizionare pentru un turneu în Elveţia şi cu care a participat la primul festival Club A. Eu am rămas la Mondial. Tudan s-a dus la Roşu şi Negru. Mugur Winkler a plecat cu noua trupă în Elveţia şi nu s-a mai întors. Am aflat că a fost prin ţară anul trecut,dar nu ne-am văzut.

8. Ce părere aveţi despre celelalte trupe care existau în acel moment? Consideraţi că rock-ul românesc din acel moment era cât de cât competitiv sau se limita la imitarea trupelor occidentale?

Noi nu ştiam prea multe lucruri despre rock-ul străin decât ceea ce reuşeam să ascultăm pe apucate, întotdeauna frânturi. Din acest motiv ceea ce făceam noi, Olimpic'64, Sincron, Mondial, Roşu şiNegru avea un specific al nostru. Fiecare trupă o apucase pe un drum propriu, cât mai diferit de al celorlalte acest lucru fiind extraordinar pentru activitatea de pionierat. Formaţiile de mai sus s-au afirmat în primul rând datorită pieselor proprii având în acel moment sentimentul că ceea ce compun este cea mai bună muzică de pe lume. Noi nu doream explicit să creem un curent rock românesc dar, l-am creat. Noi a făcut atunci ce-am putut aşa cum am înţeles noi că ar fi mai bine.

Interviu realizat de Nelu Stratone

(interviu publicat în Vox Pop Rock, Nr. 5/1995)


Interviu cu Radu Cârlan

Radu_CarlanRadu Cârlan este liderul grupului Ride on Band. Proiectul a fost iniţiat în 1996 de Radu Cârlan la Câmpulung Moldovenesc, cu participarea tutelară a regretatului Miroslav Dziubinski. O trupa blues-rock ca pe vremuri, creată din drag de instrument şi din prietenii de o viaţă, precum cea dintre Radu Cârlan şi Codrin Buliga. De-a lungul anilor componenţele s-au schimbat, au alternat perioadele de studiu, compoziţie, căutari, colaborări (precum cea a lui Radu cu Sir Blues), cu cele de concerte prin ţară. În 2003 Ride on Band a migrat în capitală, iar formula noua a continuat să străbată ţara, plimbând blues vechi la Vama Veche, rock progresiv la Hard Rock Cafe, armonii jazz la Iaşi, funky beats la Botoşani. Prietenilor vechi li s-au alăturat alţii noi, au urmat concerte de deschidere pentru nume importante din muzică, precum Lance Lopez sau Gerald Gradwohl, dar şi multe concerte proprii.

1. Care a fost prima ta apariţie în lumea muzicală? A fost pasiune sau job? De fapt ... cum a început totul?

Îţi voi răspunde mai întâi la ultima întrebare ca să urmez un curs normal cronologic. Povestea începe acum mulţi ani în urmă, în Câmpulung Bucovina, oraşul meu natal. Eram în clasa a opta, ascultam de când eram foarte mic multă muzică, Rolling Stones, Beatles, C.C.R., Johnny Winter, Jimi Hendrix, Chuck Berry, Led Zeppelin, Black Sabbath, Uriah Heep, AC/DC, Deep Purple, asta pentru că părinţii mei aveau destul de multă muzică de genul acesta şi mi-am dat seamă că îmi doresc să am şi eu o trupă. Exista însă cel puţin o problemă în sensul acesta... eu nu ştiam să cânt la niciun instrument. Asta chiar era o problemă serioasă pentru că era un oraş mic şi nu prea cunoşteam pe nimeni care să mă înveţe sa cânt. Îmi doream să cânt la chitară, chitara a fost instrumentul care m-a atras cel mai mult. Trebuia să găsesc o soluţie şi pentru moment am şi găsit-o. Mi-am amintit că în Iaşi am o verişoară care făcuse şcoala populară de artă la chitară şi cum tot venise vacanţa de vară, am plecat la Iaşi să o rog să mă înveţe să cânt. Aşa am învăţat primele acorduri şi primele noţiuni de chitară. M-am întors acasă la Câmpulung după terminarea vacanţei pentru că începeam clasa a noua cu gândul că voi fi la liceu şi cu siguranţă voi găsi câţiva oameni interesaţi să facă o trupă rock, la fel ca şi mine. Într-adevăr am găsit trei băieţi care îşi doreau să facă şi ei o trupă, dar apărea din nou o problemă... nici ei nu ştiau să cânte la niciun instrument. Rezolvarea a venit destul de repede, am aflat că în liceu exista un profesor care cântase într-o trupă rock, aşa că ne-am dus la el şi i-am spus că am vrea să facem şi noi o trupă. El a fost foarte bucuros de idee şi ne-a întrebat la ce instrumente ştim să cântăm. I-am spus că eu ştiu câteva acorduri la chitară, dar colegii mei nu ştiu să cânte la niciun instrument. Profesorul, din nou foarte amabil, ne-a zis aşa: cei care vor să cânte la chitară sau chitară bas trebuie să aibă tot timpul la ei o chitară şi oriunde mă văd, că sunt la şcoală sau cu maşina pe stradă, să mă oprească şi eu le mai arăt câte ceva. Eu asta am si făcut, oriunde mergeam aveam chitara după mine şi oriunde îl vedeam pe profesor îl opream şi îl rugam să-mi mai dezvaluie din secretele chitarei. De foarte multe ori s-a întâmplat să îl văd cu maşina pe stradă şi să-l opresc pentru a-mi mai arăta câte ceva. Colegii mei au renunţat destul de repede la ideea de a mai face trupa, aşa că rămăsesem singur în proiectul respectiv, dar nu m-a descurajat acest lucru, ba chiar m-a făcut să fiu mai hotărât. Cam un an am studiat singur, fără să găsesc vreo trupă în care să cânt. Îmi amintesc că studiam zilnic cam cinci, şase ore şi noaptea îmi legam degetele cu atele de lemn pentru că mi se părea că am degetele prea strambe şi din cauza asta nu voi putea cânta tot ce îmi doream să cânt. După anul de studiu a apărut oportunitatea de a face o trupă cu nişte colegi mai mari din liceu. Trupa s-a numit Protest şi am cântat cam un an jumătate în concerte pe la liceele din localitate. Nu a durat foarte mult pentru că ceilalţi membri ai trupei erau în clasa a dousprezecea şi după terminarea liceului au plecat pe la diferite facultăţi, aşa că a început iar o perioadă de încercări de a face din nou o trupă. Aveam o sală de repetiţii la Casa de Cultură din Câmpulung şi acolo în fiecare zi studiam şi mă întâlneam cu diferiţi muzicieni încercând să încep un nou proiect. Abia pe la jumătatea anului 1995 am reuşit să pun bazele unei noi trupe împreună cu Miroslav Dziubinski Dumnezeu să-l odihnească, care cânta la chitară şi voce, el având o bogată activitate muzicală anterioară şi la tobe cu Adrian Ciuruşniuc, fostul coleg cu care cântasem la Protest. Am început să lucram la un repertoriu compus din piese proprii şi preluări, iar după vreo câteva săptămâni l-am cooptat în trupă şi pe basistul George Bilavschi. Am început să cântăm în fiecare joi seară la clubul Casei de Cultură, unde aveam o audienţă foarte numeroasă, fiind singurul loc unde se cânta muzică rock, blues, jazz rock, în Câmpulung. După câteva cântări m-am gândit că totuşi trupa trebuie să aibă un nume şi am hotărât să se numească Ride on Band.

2. Ce însemna primul trio la care ai participat, dacă nu greşesc, alături de Vali Răcilă şi regretatul Fani Adumitroaiei? Sir Blues Trio...

Participarea la Sir Blues Trio pentru mine a fost foarte interesantă. Îl cunoşteam pe Fani, Dumnezeu să-l odihnească, de câţiva ani şi devenisem prieteni buni. Venea pe la noi la sala de repetiţie şi pusesem la punct chiar câteva piese pe care le cânta împreună cu noi, ca invitat la concertele Ride on Band. Asta se întâmpla prin 1996, după ce făcusem deja prima formulă Ride on Band. Fani era prieten vechi şi cu Dziubi, ei cântaseră împreună în adolescenţă. Pe la sfârşitul lui 1997, dacă îmi amintesc bine, Fani împreună cu Vali s-au hotărât să reînchege o colaborare a lor mai veche şi să formeze trupa de blues acustic Sir Blues. Cam pe atunci l-am cunoscut şi pe Vali Răcilă. Ne-am întâlnit o dată la Fani şi am cântat câteva ore toţi trei blues cu chitarele acustice, moment după care ei mi-au propus să colaborez la proiectul lor acustic (Sir Blues). Am fost de acord cu propunerea, pentru că mi-am dat seama că ne înţelegeam foarte bine din punct de vedere muzical şi era şi un proiect inedit, fiind prima trupă din România de blues tradiţional acustic. Cam un an şi jumătate am avut concerte prin toată ţara şi ceea ce cântam era foarte bine primit de public peste tot pe unde am fost. Nu am neglijat în această perioadă nici proiectul meu cu Ride on Band cu care am continuat în paralel activitatea concertistică. Întotdeauna îmi amintesc cu mare plăcere de perioada de colaborare cu Sir Blues. Au fost momente foarte frumoase, dar îmi amintesc şi cu tristeţe de fiecare dată că Fani nu mai este printre noi. La fel îmi amintesc cu mare bucurie de prima formulă Ride on Band cu Dziubi, dar şi aceste amintiri plăcute sunt amestecate cu tristeţea că nici Dziubi nu mai este. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi.

3. Ar fi jenant dacă blues-ul sau southern rock-ul s-ar cânta în limba română? Sunt câteva trupe româneşti care traduc textul original sau "adaptează" mesajul...

N-aş spune jenant, eu personal nu pot să fac lucrul ăsta. Singurul muzician român care a facut bine chestia asta este Alexandru Andrieş.

4. Acest curent muzical provenit în special din sudul Statelor Unite nu este suficient de popular nici în Europa... Lynyrd Skynyrd, Allman Brothers, sau Z.Z. Top, apar destul de rar...

Trupele acestea au foarte mulţi fani şi în România şi în restul Europei. Poate nu la fel de mulţi ca în Statele Unite. Statistic vorbind şi noi avem mai mulţi ascultători pe continentul american şi în Australia decât în România.

5. De ce Ride on Band? Ce înseamnă pentru tine acest mesaj şi care a fost prima componenţă?

Ride on Band este prin definiţie trupa care merge mai departe, chiar dacă s-au schimbat multe componenţe şi poate se vor mai schimba, Ride on Band va continua să existe. Asta înseamnă pentru mine Ride on Band. Prima componenţă, aşa cum am spus şi mai devreme, a fost: Radu Cârlan – chitară, voce; Miroslav Dziubinski – chitară, voce; Adrian Ciuruşniuc – tobe; George Bilavschi – bas.

6. Aţi ales Bucureştiul din punct de vedere profesional sau pentru a putea avea mai uşor acces la scena muzicală? Cum v-a primit publicul?

Am venit în Bucureşti în primul rând pentru muzică. Am venit doar eu, nu şi ceilalţi membri din prima formula Ride on Band. Trupa începuse să şchiopăteze, în sensul că rămăsesem fără basist şi Andi era şi el hotărât să renunţe deoarece avea nişte probleme de sănătate, aşa că rămăseserăm doar eu şi Dziubi. După vreo jumătate de an de încercări nereuşite de a reface trupa am hotărât să vin în Bucureşti să încerc să fac ceva pentru a continua şi în ideea că voi reuşi, urma să-l aduc şi pe Dziubi la Bucureşti. Venisem în Bucureşti cu ideea că aici voi putea trăi din muzică, dar nu s-a întâmplat aşa. Mi-am dat seama repede că trebuie să-mi găsesc un serviciu pentru a putea supravieţui şi pentru a putea rămâne în Bucureşti să încerc să refac trupa. După mai multe încercări eşuate, în cele din urmă, împreună cu vechiul meu prieten şi colaborator de la Câmpulung, vorbesc aici de Codrin Buliga, care venise şi el în Bucureşti de ceva vreme, am reuşit să reînviem Ride On Band cu încă trei muzicieni bucureşteni, aceştia fiind Florian Ghiţă la tobe, Laurenţiu Popescu la clape şi Daniel Ioniţă bas. Ride on Band prinsese viaţă din nou. În scurt timp am început să avem concerte prin cluburile din Bucureşti, concerte care erau foarte bine primite de public. Era prima renaştere Ride on Band, dar au mai urmat încă vreo trei sau patru până acum.

7. Aveţi vechime ca trupă, sunt sigur că aveţi şi foarte multe concerte la activ. În ce părţi ale ţării, oraşe mai mici sau mai mari, cluburi sau scene de concert, vă simţiţi foarte bine şi credeţi că mesajul ajunge la public? Reveniţi cu mare bucurie de ambele părţi?

Da, cred că s-au adunat câteva sute de concerte în toţi anii ăştia de când am făcut Ride on Band şi am cântat cam peste tot pe unde se putea cânta şi în oraşele mari, mici, în cluburi şi în festivaluri, pe scene mai mari sau mai mici. Peste tot pe unde am cântat ne-am simţit excelent şi publicul a reacţionat extrem de bine. Chiar nu s-a întâmplat în toţi aceşti ani să cântăm într-un loc unde să nu dorim să ne mai întoarcem.

8. Pe urmele lui Hendrix au mai pornit foarte mulţi chitarişti, cum ar fi Robin Trower, S.R.Vaughan, Roy Buchanan, Michael Landau, Robben Ford, Scott Henderson, More Experience (Germany), Cry of Love, etc. De ce n-au putut schimba sau adăuga nimic semnificativ la tot ce-a cântat sau compus acesta?

Cu trupa More Experience lucrurile stau foarte clar, ei şi-au propus să cânte piese Hendrix cât mai corect şi cât mai aproape de original, asta e felia pe care şi-au ales-o. În schimb cu ceilalti enumeraţi de tine aici lucrurile stau cu totul altfel. Nici unul dintre ei nu a făcut cariera cântând coveruri Hendrix. Faptul că pe albumele lor sau în concerte au cântat şi piese ale acestuia este pentru că au simţit că trebuie să aducă un omagiu Marelui Hendrix. Lucrul acesta îl vom face şi noi prin piesa Freedom care va apărea pe al doilea CD, Romanian Tributeto Jimi Hendrix.

9. Ce anume crezi că a influenţat  muzica noului mileniu şi de ce această direcţie?

Contextul social şi politic a avut o mare influenţă asupra artei în general, deci şi asupra muzicii din toate timpurile. Mileniul trei nu face până acum excepţie de la acest aspect.

10. Povesteşte-ne despre Miroslav Dziubinski. Am auzit multe piese pe care le cântaţi în amintirea lui...

Dziubi era un personaj absolut deosebit, era total ieşit din tipare. Chitarist extraordinar de inventiv, orchestrator foarte bun, textier foarte inspirat, un om şi un muzician de excepţie, rebel până în măduva oaselor. Era dotat cu un simţ al umorului extrem de fin. Îmi amintesc o întâmplare de la mare, de prin 1988. Eram un grup mai mare de prieteni, coborâsem din tren undeva în Venus, cred, şi aşteptam un trenuleţ din acela care ducea turiştii între staţiuni. Pe lângă noi pe trotar trecea un domn mai în vârsta cu baston şi Dziubi l-a oprit să-l întrebe dacă trece trenuleţul pe acolo. Omul a zis că da şi a trecut mai departe, dar după câţiva pasi s-a oprit şi la întrebat pe Dziubi: - Dar voi de unde sunteţi? Dziubi îi răspunde: - Din Bucovina. Domnul în vârstă puţin nedumerit: - Păi, unde vine asta? Dziubi: - Cum unde, puţin mai jos de Suedia. Domnul în vârstă zice: -Ahaaa. şi pleacă mai departe. Aşa era Dziubi, un Om cu care nu te puteai plictisi niciodată. Da, ai dreptate cântăm multe piese pe care le cântam împreună cu Dziubi, şi mai mult decât atât în fiecare an la Câmpulung, în perioada sărbătorilor de iarnă, cântăm şi ne implicăm în organizarea festivalului - In Memoriam Miroslaw Dziubinski, care anul acesta ajunge la a şaptea ediţie.

11. Esti posesorul unei chitare Langcaster, creată de lutierul lui Akkerman. Ce poţi să ne spui despre ea?

Da, este adevărat, sunt fericitul posesor al unei super chitare Langcaster. Joh Lang nu este lutierul personal al lui Jan Akkerman, el a făcut o chitară pentru acesta atunci când a avut împreună cu Steve Lukather un turneu tribut Jimi Hendrix. Jan Akkerman voia să folosească o chitară Stratocaster, dar nu era mulţumit de chitarele Fender, aşa că a ales Langcaster. Chitarele Langcaster sunt făcute dintr-un lemn pe care l-au găsit în pământ în Noua Zeelandă, are peste 35.000 de ani vechime, este extrem de dens, aproape pietrificat şi este plin de chihlimbar. Lemnul se numeste Swamp Kauri. Chitara pe care o am este a 34-a din seria Dark Kauri şi este făcută de lutierul Joh Lang, exact după specificaţiile mele. Am făcut un împrumut pe cinci ani la o bancă pentru a-mi putea cumpăra această chitară şi l-am terminat acum câteva luni. Atunci toţi amicii şi prietenii îmi spuneau că am înnebunit, dar după ce au ascultat-o şi au văzut-o şi-au dat seama că nu făcusem decât ceea ce trebuia. Cine doreşte să afle mai multe despre chitarele Langcaster poate să acceseze wwww.langcaster.com, site pe care apar şi eu ca posesor de Langcaster, la secţiunea de videoclipuri şi la cea de «testimonials». Într-un articol din revista Guitar-Plus Magazine scria că a compara orice altă chitară cu un Langcaster este ca şi cum ai concura într-o cursă de maşini cu un Volkswagen şi ai vrea să câştigi în faţa unui Ferrari.

12. Internetul este important pentru muzicieni şi pentru internauţi, pentru cunoaşterea muzicii iîn general, sau îi şi „ajută” pe cei nevoiaşi ...  să fie mai aproape de noile curente muzicale, să se bucure de arta rock-ului...?

Internetul este util pentru oricine, chiar dacă are şi părţi mai puţin bune. Fără discuţie că îi ajută şi pe cei nevoiaşi, dar cu condiţia să nu fie chiar atât de nevoiaşi încât să nu-şi poată permite accesul la un computer şi la internet. Acum poţi găsi pe internet orice muzică doreşti, orice album mai vechi sau mai nou, dar parcă tot mai am nostalgia vremurilor când era un eveniment dacă ajungeai să atingi un vinil cu Hendrix de exemplu şi dacă reuşeai să obţii şi acceptul proprietarului să-l copiezi pe o bandă sau pe o casetă, era sărbătoare cu adevărat.

13. Reuşiţi să schimbaţi starea de spirit a spectatorului care vine la concert să uite de necazurile (crizei)? Ce piese le oferiţi?

Evident că spectatorul care vine la concertele noastre va uita de necazurile care îl apăsau înainte de concert, dar îşi va aminti de alte necazuri, deci nu pierde nimic, pentru că nu dorim să creem dezechilibre în conştiinţa spectatorilor. În general la concertele de club repertoriul nostru este jumătate compus din piesele noastre şi jumătate din preluări de piese ale altor artişti cunoscuţi. În festivaluri cântăm în proporţie de 90% piesele noastre.

14. Nivelul decibelilor face succesul de club sau calitatea sunetului? Cum reuşiţi totuşi să vă faceţi auziţi în murmurul cluburilor şi clămpănitul sticlelor de bere...?

Într-un concert rock totul este important, calitatea muzicii, calitatea interpretării, calitatea sunetului, imaginea artistului, luminile. Normal că este important şi nivelul decibelilor, el trebuie să fie dozat în aşa fel încât artistul să nu fie acoperit de zgomotul sălii, dar nici să nu distrugi timpanele auditoriului.

15. De ce crezi că în România nu se doreşte ca muzicienii din zona culturală a underground-ului să poată trăi decent din concerte, albume sau alte participări?

Ştii la fel de bine ca şi mine că pe plan mondial, şi la noi parcă mai mult, se încearcă promovarea subculturii personalizată pe psihologia fiecărei naţiuni. Orice naţiune cu un nivel cultural scăzut este uşor de controlat. Multe din mesajele şi ideile artiştilor din underground s-ar putea să nu fie chiar pe placul politicienilor şi atunci este de preferat ca aceşti artişti să rămână într-un pseudo-anonimat şi să nu ajungă să fie un ghimpe în coasta clasei politice.

16. Eşti liderul unei trupe singulare ca stil şi abordare muzicală la noi şi de aceea, aş vrea să te întreb ce anume vă lipseşte de nu puteţi ieşi în lumina main-streamului?

Răspunsul se regăseşte în cel pe care ţi l-am dat la întrebarea anterioară. Nu pot decât să-mi doresc ca lucrurile să se schimbe în bine pentru noi şi pentru celelalte trupe de valoare din underground.

17. Ce poţi să ne spui despre primul album Ride on Band, la care ştiu că lucraţi de ceva vreme. De ce se lasă mult aşteptat, care este componenţa şi pe ce "felie" muzicală s-ar înscrie în spectrul lumii muzicale româneşti?

Va fi un album unic în peisajul muzical românesc, un album rock cu sonorităti fusion şi funk. Nu lucrăm de foarte multă vreme la el şi faptul că este aşteptat nu poate fi decât un lucru bun. Este adevărat că ne propunem de multă vreme să ne apucăm de el, dar de lucrat la el ne-am apucat cam acum cinci luni. Albumul va fi scos în componenţa în care cântăm de vreo trei ani, şi anume: Radu Cârlan – chitară, voce; Codrin Buliga – chitară, voce; Andrei Cobzaru – tobe, voce; Marcel Neguţ – chitară bas, voce.

Ultimul cuvânt, te rog să îl adresezi, cititorilor fideli ai site-ului www.artasunetelor.ro

Vreau să-i salut şi ca mesaj de încheiere, le scriu câteva versuri dintr-o piesă a noastră care se numeşte Looking Back şi care va fi pe albumul pe care îl vom lansa în curând.

"Dust in our eyes,
That’s what they give us.
We feel like freedom it’s not in our lives,
We have to try, to fiind a reason,
And feeling hapiness, shining  in our hearts."

Interviu realizat de Radu Lupaşcu
19 septembrie 2012




Interviu cu Ilie Stepan

1. Timişoara a fost şi este un leagăn al culturii rock româneşti! De aici s-au făcut auzite "voci" în trupe de renume, printre care Ilie Stepan şi grupul Pro Musica, care au făcut istorie în muzica rock românească. Care a fost "ingredientul" miraculos al muzicienilor timişoreni şi care a fost motivaţia?  

 

Ilie_StepanAm să încep cu motivaţia personală. Pe mine m-a atras muzica beat a anilor '60, cum era atunci numită, filmul "Tinerii", Cliff Richard şi The Shadows. L-am văzut la cinematograful din cartierul în care locuiam, în care obişnuiam să măturăm curtea, pentru că eram lăsaţi pe gratis să vedem filmul. Stăteam în primul rând, ca la filmele cu Chaplin, era o poziţie foarte incomodă de văzut, cu capul pe spate. Acest film a tuşat teribil o întreagă generaţie. În momentul când i-am văzut, cu chitarele elctrice în mână, mi s-a părut ceva fantastic şi de-atunci a devenit visul meu să învăţ să cânt la chitară. Ai mei, spre bucuria mea şi spre cinstea lor, mi-au făcut rost de un profesor şi, în maximum 2 luni am început să studiez cu profesorul Adrian Popescu, profesor cu care a studiat de altfel şi Nicu Covaci, cu care au făcut lecţii Loţi Herdina de la Progresiv TM şi celebrul chitarist de jazz Dan Ionescu, care era mai tânăr ca noi. El a fost un mentor şi apoi, încetul cu încetul, ne-am conectat cu ajutorul ghitărilor, atât cât s-a putut la muzica mare, care venea din Occident la noi, prin intermediul discurilor şi al revistelor din Yugoslavia. Erau discuri cu coperta aproape ca foiţa de ziar, de formă pătrată, cu câte o piesă pe o faţă, care erau anexate la publicaţiile sârbeşti. Acolo apăreau The Beatles cu câte o piesă. Ascultam pe câte un pickup din acela vechi, hărşia tot, dar încetul cu încetul am început să ascultăm mai toate producţiile muzicale şi apoi am început să ascultăm Europa Liberă, de la care am învăţat foarte mult, de la Cornel Chiriac în special, de la Radu Theodoru, oameni care au contribuit foarte mult la educaţia noastră. Apoi, cei cu dare de mână, cu rude afară au mai adus ceva partituri de chitară, diverse piese şi încetul cu încetul, am evoluat ne-am făcut ucenicia de bază, cum s-a putut, condiţiile erau cu totul altele atunci... Era Cortina de Fier care funcţiona implacabil... cu toate acestea, s-au mai strecurat tot felul de lucruri care ne-au ajutat să ne făurim un scop, un ideal, ceea ce am însemnat noi ca învăţăcei în ale pop-ului. Nu este lipsit de adevăr şi faptul că am beneficiat înaintea noastră de o generaţie foarte tare de muzicieni, Phoenix, Olimpic '64, Sideral, Chromatic, lucru foarte important pentru că de ei ne-am "agăţat" cel mai tare, în sensul bun al cuvântului, pentru că erau mai mari ca noi şi poate erau mai conectaţi la muzica de afară şi am învăţat mult de la ei... Această formă empirică de a intra în această lume miraculoasă a muzicii beat, care după aceea s-a transformat în muzică rock a fost o formă benefică de a învăţa muzică. Eu, la începutul anilor '70, am studiat şi chitara clasică. Am avut imensul privilegiu de a mă perfecţiona, după profesorul Popescu, cu care am învăţat să cânt cu pană la instrument, am învăţat să cânt cu degetele şi apoi cu profesorul Eduard Panfil, care era un eminent psihiatru, un bun poet, un eseist remarcabil, care a studiat chitara clasică la conservatorul din Paris în perioada interbelică. Cu domnia sa am făcut chitara clasică, un lucru benefic pentru mine, care mi-a deschis ochii despre marea muzică şi care m-a făcut să înţeleg încetul cu încetul, că muzica rock nu este cu nimic mai prejos decât muzica clasică, că sunt surori şi sunt 2 genuri muzicale şi atâta tot. Eu cred că lucrul ăsta mi s-a întipărit în felul meu de a găndi şi o dovadă de înţelepciune la care am reuşit să ajung este un interviu din anii '87, '88, când am spus cuvintele în care cred şi acum: "Beethoven este la fel de tânăr ca şi John Lennon".  

 

2. Deci putem să spunem că muzica rock a ajutat, a fost un mod de supravieţuire a oamenilor din Timişoara, într-o lume închisă? 

 

Absolut. O lume închisă chiar la modul propriu, dar avea o fereastă prin care a pătruns ... Vreau să-ţi mai spun ceva, dacă tot ajuns la pragul ăsta de aducere aminte. Prima dată când mi-a căzut în mână, la sfârşitul anilor '60 - aveam 17 ani -, un LP cu Omega, o trupă din Ungaria şi când am deschis LP-ul şi în mijlocul copertei duble, cum erau atunci, era poza lor cu nişte şube mari, cu părul lung, într-o peşteră, cu ochelari stil Byrds, mici, pătrăţoşi, am crezut că visez... Eu învăţasem la şcoală că regimul socialist este apanajul clasei muncitoare, după care începusem să-mi dau seama de anumite lucruri care nu funcţionau, erau minciună, părinţii mei nu mi-au spus prea multe pentru că au vrut să mă protejeze. Tatăl meu a fost militar în Armata Regală şi a avut mult de suferit, iar eu am început să descopăr singur, pe la 16, 17 ani, faţa hidoasă a sistemului care-l trăiam... Am văzut că la unguri se poate realiza asta şi discul suna într-un fel anume, arăta într-un fel şi textele erau într-un fel, şi atunci am început să am mari îndoieli vis-a-vis de cum se aplică la ei socialismul, bla, bla, bla... Uite că ei, ca şi sârbii, nu prea construiau acelaşi socialism ca şi noi, cel puţin la modul ăsta de a pătrunde ceva muzici; prin aceste 2 zone de graniţă au intrat tot felul de lucruri care ne-au ajutat să ne formăm.  

 

3. Pro Musica a fost primul tău grup? Cu cine ai "parcurs" primii paşi şi care au fost primele reacţii ale publicului? 

 

Nu. Trebuie să-ţi mărturisesc un lucru. Până acum câteva săptămâni uitasem de primul grup care a fost efemer, dar pentru o cronologie veridică a acelor ani, trebuie să-ţi spun că de curând, m-am întâlnit cu un fost pro musicist, actor la teatrul naţional din Timişoara, Doru Iosif, care participă pe toate cele trei albume ale trilogiei Sensului Vieţii, şi care mi-a amintit de primul grup pe care l-am făcut în parcul în apropierea căruia locuiam, în Piaţa Maria din Timişoara, titlul era G Boys, nume dat de tatăl meu... După care primul grup cu care am şi cântat la şcoala generală nr. 15, într-o sâmbăta seara pentru colegi, a fost grupul Marţienii, undeva prin anul 1967, aveam 14 ani... După care a urmat Rivoli Grup 4, eram un qaurtet şi apoi alt grup numit Archaeopteryx. În toamna lui 1972, în septembrie, în timpul unei ore de chimie, o materie pe care eu nu am suportat-o, mi-a venit în minte Pro Musica Experimental Super Grup, ăsta fost numele iniţial. Erau la modă numele astea pompoase cu multe denumiri, ăsta a fost primul nume cu care am început să lucrăm în Liceul Pedagogic Carmen Silva. Să lucrăm, să lucrăm, să lucrăm şi am finalizat totul pe 15 ianuarie 1973. De ziua poetului nostru, Mihai Eminescu, am dat primul recital în sala Liceului Carmen Silva. Noi considerăm ca dată de referinţă, nu ziua când ne-am format, ci ziua primului concert. De aceea, în 15 ianuarie 2013 vom sărbători 40 de ani de la înfiinţarea grupului Pro Musica. Cam asta ar fi istoria grupurilor de început, iar cu Pro Musica am cântat mulţi ani şi sperăm că a însemnat ceva în istoria muzicii rock româneşti. 

 

4. Textele pieselor voastre exprimau un zbucium intern, un protest mascat. Cenzura şi-a dat seama de asta sau aţi fost deconspiraţi de atitudinea şi aspectul vostru?  

 

În perioada de început cântam un folk de protest, atât cât se putea protesta. Aici trebuie să facem nişte delimitări, nu aş vrea să facem o exegeză a metodelor pe care le folosea cenzura, dar trebuie spus un lucru, ca să înţeleagă cei mai tineri. Existau mai multe tipuri de cenzură, mi-am dat seama personal de acest lucru. Când lucrai la un spectacol care se juca într-un mediu studenţesc era o cenzură, poate mai blândă aş putea spune, mai permisivă, când începeai să imprimi pentru radio sau televiziune se înăsprea puternic, iar când am ajuns să imprimăm pentru Electrecord, a fost nemiloasă. Când scăpa câte-un text, la o emisiune de radio sau TV, dar mai ales la radio - la TV nu prea am filmat pentru că aveam părul mare şi nu prea ne filmau -, era suficient cine asculta piesa, un tovarăş, care să zică: "Ce căută piesa aia acolo? Afară cu ea!" Şi se stergea piesa imediat, în schimb dacă scăpa textul ăla pe un disc şi apuca lumea să-l cumpere, nu aveau cum să recupeze toate discurile vândute şi atunci erau înfricoşaţi de perspectiva că pe un disc a fost aşa scăpare, aşa câte un text din ăsta care să întoarcă pe dos sensul. Să-ţi dau un exemplu de ce însemna pentru ei întors pe dos. Eram la Electrecord, în 1985, lucram la faţa aceea de disc Formaţii rock nr. 9. Piesele care apar pe acel disc sunt arii din opera rock "Introducere pentru un concert barock". Era un text acolo care acum creează hilaritate. Să stai cu ochii pe el ca să nu se întâmple ceva. "Cum ar fi de-ar fi un om? / Când în pulbere ne vom risipi, etc, etc..." Când au auzit ăştia UN OM, de-ar fi un singur om, deja pentru ei atacul era clar, deşi nu era nici o aluzie. Cine era un singur om pe vremea aia, era unul singur? "Imediat să schimbaţi!" au zis. Am vorbit cu textierul, cu Marian Odangiu, care a creat un alt sens al acelor versuri, şi a ieşit ceva nostim... "Cum ar fi de-ar fi un pom?" (râde!)... dar nu la modul zeflemist, că nu aveam atâta inconştienţă să ne autozeflemim, el crease un alt concept al piesei vis-a-vis de pomul ideal, etc... Până acolo se ajungea apropo' de cenzura textelor... Le era frică şi de umbră, dacă aveai umbra prea mare, le era frică şi de umbră, la modul figurat vorbind... Un sistem dictatorial, dar care îşi trăia propriile frici, izbucneau ca şi susur de izvor, să-mi fie iertată comparaţia, nici nu te aştepti de unde... Trăiau cu spaima că pot fi doborâţi, şi până la urmă au fost doborâţi ... provizoriu... pentru că s-au regrupat şi tot aşa, tot aşa... 

 

5. "Creanga de cireş" poate fi numită "operă folk-rock"? Era o modă a festivalurilor de a prezenta astfel de "opere rock", după modelul operelor psihedelice din vest? 

 

Este operă folk. Aici au scăpat multe idei protestare şi multe alte lucruri destul de îndrăzneţ spuse. Ca şi muzică, e o lucrare pe care eu o port în sufletul meu. Nu pot vorbi mai mult despre ea pentru că nu-mi pot autoaprecia muzica. "Creanga de cireş" pleacă de la mitul japonez al crengii de cireş, al nonviolenţei, al demnităţii. Nouă ne-a trebuit atunci un motiv, un pretext muzical ideatic, ca să nu fie un lucru sută la sută desprins din realitatea românească, pentru că era imediat interpretabil şi era decapitată ideea (sau tăiată rădăcina). Mitul crengii de cireş a plecat de la o realitate zdrobitoare, cruntă, vis-a-vis de cele întâmplate. Mă refer la cele două bombe atomice care au căzut la Hiroshima şi la Nagasaki, care este o realitate pe care nu o poţi nega şi nici să o treci cu vederea. Acel concept ideatic ne-a ajutat să putem să strecurăm şi să pompăm nişte lucruri pe care le-am avut de spus şi a fost o operă folk pe care am cântat-o cu o mini orchestră de corzi, chiar simfonică, pe spate şi alte instrumente, cu joc dramatic, cu Florin Călinescu - avea 17 ani pe vremea aceea -, cu proiecţii, cu umbre chinezeşti, cu lumini, atâtea câte au putut fi atunci. E o lucrare care a deschis câte ceva. Aceasta am cântat-o aici, exact în clubul acesta (n.r. Club A) în aprilie 1974. Ţin minte că a fost foarte multă lume, printre care şi poeta Nina Cassian cu soţul, care a venit îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albă, s-a aşezat pe jos şi a ascultat. Era o femeie interesantă, misterioasă, în ciuda înfăţişării. A fost un succes spectacolul, pot să spun. 

 

6. Fiindcă ai amintit de Florin Călinescu, te rog să-mi spui dacă el a fost în prima formulă Pro Musica

 

Nu, el a fost în Pro Musica începând cu 1974, finalul anului 1973 mai exact, o perioadă de un an, în care am jucat şi Creanga de Cireş, în care a avut un rol foarte important. Erau texte rostite, avea nişte incantaţii pe care le spunea, în spatele unui ecran alb, erau nişte lumini pe spatele lui şi se creeau nişte umbre pe care le-am văzut apoi dezvoltate foarte frumos mai târziu în altă parte. Cu Pro Musica a mai cântat la început şi Adrian Daminescu, chiar pe imprimări, el cânta la violoncel şi percuţie, era elev atunci, vorbim de anul în care eu eram cel mai bătrân în trupă, aveam 20 de ani... Fraţii Krauser aveau 14 ani, Dixie, respectiv 15 ani, Erlend. 

 

7. Prima formulă Progresiv TM s-a spart după un mare succes... "Dreptul de a visa"! De ce ai refăcut grupul şi cu ce experienţe te-ai întors în Pro Musica?

 

În 1975 existau în Timişoara două grupuri mari ca vârstă şi ca potenţă, din punct de vedere al aparaturii de spectacol. Phoenix şi Progresiv TM. Pro Musica erau mai tineri. Acum când vorbim, eu din '54 sau Covaci din 47', sunt cam egalizate vârstele, toţi umblăm cu moda bărbilor albe, ne vopsim alb pe bărbi, atunci trei sau patru ani însemnau foarte mult. Una este să fii puştan de 18 ani să cânţi, şi alta la 22 sau 23 de ani, să fii deja sus acolo, în vârf... Neavând scule şi neavând prea mult finanţe, atunci am zis că ne despărţim o perioadă şi facem cumva să ne reîntâlnim după aceea. Eu am trecut la Progresiv TM, Erlie a trecut la Phoenix, Doru Aprotesei a trecut la Gramophon, din care ulterior a făcut Post Scriptum-ul. La Progresiv am întâlnit muzicieni de mare clasă. Progresiv TM era în primele trei trupe din România... Phoenix, Sfinx şi Progresiv TM, astea erau atunci. A fost o şcoală foarte bună, am cântat cu mare plăcere, am pus tot sufletul şi am fost foarte onorat că, la nici trei luni după ce-am ajuns în trupă, am intrat în studiourile Tomis, aici la fosta biserică Sfânta Vineri, unde era Electrecordul şi am înregistrat "Dreptul de a visa". Am mai cântat după aceea până-n vara lui 1977 cu ei. Am fost în turnee, cu Catena o perioadă, împreună cu Mondial-ul, Iuliu Merca era la voce era atunci, peste tot prin ţară, a fost o şcoală grozavă. După care, spre 1978 a fost o mică pauză, dar cum sângele apă nu se face, ne-am reîntâlnit şi am început să ne pregătim pentru refacerea Pro Musicii. Era trupa de început, erau anii frumoşi, iar grupul Progresiv TM se mutase la Bucureşti. Au făcut melanjul cu Roşu şi Negru şi au creat un supergrup. În 1979 am avut deja primele concerte cu Pro Musica şi în Bucureşti, la Sala Palatului. Am avut primele imprimări pe care le-am făcut la Bucureşti la Televiziune, pentru că era cel mai bun studio muzical, dar nu am filmat acolo niciodată. Ne-a ajutat Dumitru Moroşanu, care lucra acolo, un timişorean de mare cinste, absolvent de muzică. 

 

8. Stepan Project este un vehicul pentru călătorie în universalitate? Noile tale compoziţii sunt mai aproape de spiritualitate şi mulţumire sufletească, decât cele protestare dinainte...  

 

După anii '90, am simţit nevoia să cânt şi altă muzică. Am rămas fascinat de posibilităţile multiple pe care ţi le oferă muzica de fuziune. Am rămas fascinat de fuziunea dintre jazz şi rock, care a scos un curent de mare forţă, iar mai târziu de colaborarea dintre Freddie Mercury şi Montserrat Caballé. Oricum, au fost suficiente trupe de la The Beatles încoace, care au experimentat şi creat punţi, Deep Purple cu Concerto for Group and Orchestra, etc. Am simţit nevoia să fac şi să cânt alt gen de muzică, dar să nu derutez şi să creez o umbră de nesiguranţă vis-a-vis de ce este Pro Musica, ce înseamnă ea. Eu am format-o, dar Pro Musica înseamnă o sumă de muzicieni care au creat acest brand şi îndrăznesc să spun, acest stil. Nu mă pot juca cum vreau eu, să compun muzică de fuziune şi să fie tot Pro Musica. Ea a rămas pe stilul ei şi pentru muzica de fuziune am format un nou grup, Stepan Poject, pe care l-am făcut în 1995 şi cu care am început abrupt să lucrez la trilogia Sensul Vieţii. Pe primele două titluri Sensul Vieţii şi Undeva în Europa, latura de protest poate că este mai estompată, au fost puse în evidenţă drumurile şi trăsăturile stilistice care trebuie să definească ceea ce am lucrat noi... Acele trei dimensiuni ale muzicii, muzica cosmică, muzica credinţei, religioasă, cosmogonia, ancestrală, muzica arhaică, muzica trecutului. Benefic vorbind, nimic nu se naşte din nimic. Nu am venit pe lumea aceasta singuri, în afară de bagajul genetic, avem amintiri, avem bunici, avem tot ce se bazează pe ceva şi elementul ăsta de zi cu zi, elementul urban, care crează în muzică trăirile fireşti ale contemporaneităţii. Pe primele două discuri am implementat toate cele trei trăsături şi am insistat mai mult pe cele două extreme dacă le pot numi aşa, pentru că nu sunt extreme, mai presus de cer şi de credinţă nu există nimic, dar în detrimentul părţii de mijloc, mediene. Pe discul "Lumina" se găsesc câteva piese dure, chiar şi cu cuvinte mai dure, împotriva celor care se imixtează în viaţa noastră, care ne ascultă, ne tăvălesc prin mizeria zilei, etc... Credinţa înseamnă un lucru asumat. În artă, ca să realizezi frumosul, partea pozitivă, trebuie să ai puncte de referinţă, să ai comparaţia. Ca să simţi că este un lucru frumos trebuie să ai o comparţie cu ceea ce nu este de calibrul ăsta, ceea ce este urât. Numai cunoscând şi urâtul îţi dai seama de frumos. Cântecele astea de protest şi zona asta urbană şi-au găsit mult mai bine aplicaţia în esenţa lor în discul "Lumina".  

 

9. Pentru cei care văd atâta urât în jurul nostru, "Lumina" este o îndrumare? Muzica care predomină "piaţa" este prea comercială, prea trivială... Nu ne aşteptam ca după revoluţie să fie atât de murdărie în jurul nostru... 

 

Foarte corect spus. "Lumina" nu este un drept al nostru, este un dar pe care-l primim zilnic de la cel care ne-a creat. "Lumina" înseamnă bunătate, energie pozitivă. În general trebuie să fie o energie pozitivă, chiar dacă arată şi lucruri care nu sunt atât de pozitive. Mesajul ei trebuie să fie definitoriu pozitiv, adică un artist care nu are credinţă în Dumnezeu, mai ales un muzician, nu cred că ar putea face un lucru benefic din arta lui. Trebuie să poţi să te adresezi unor semeni de-ai tăi şi să le împărtăşeşti bucuria de a relaţiona cu ei, chiar şi prin intermediul energiilor muzicale. Asta înseamnă "Lumina". Bucuria de-aţi trăi viaţa alături de oamenii cu care te întâlneşti clipă de clipă, de-a şti şi de-a conştientiza faptul că bucuria asta este un dar pe care-l primeşti în felul tău de-a fi, de la cel care te-a creat şi că, în ciuda greşelilor pe care le faci, ţi se iartă tot. Christos s-a sacrificat pentru noi! S-a urcat pe cruce să arate triumful vieţii asupra morţii. Tot pentru noi a făcut-o, trebuie să învăţăm din asta. După noi, se vor spune aceleaşi lucruri până va ieşi o societate mai bună. Acum sunt multe lucruri urâte, dar asta nu trebuie să ne copleşească. 

 

10. Ce-a fost mai greu în construcţia acestui proiect, să-i aduci pe oamani alături de tine să cânte şi să înregistrezi, să-i convingi de mesaj şi de motivaţia acestui proiect sau să găseşti un producător care să te susţină financiar şi să-l finalizezi? 

 

Partea a doua poate a fost mai grea pentru că pe "Lumina" cântă câţiva artişti şi colaboratori din domeniul graficii, al tehnoredactării care au lucrat şi pe celelate două. Osatura a existat. Dificultate nu pot să spun că a fost în a-i aduce pe album, sunt muzicieni deosebiţi şi oameni de la care am avut foarte mult de învăţat, care ne-am înţeles extraordinar de bine. Dificultatea, care a fost de scurtă durată, spre bucuria mea, a fost în a găsi într-adevăr nişte oameni care să investească în acest material. Probabil aşa a trebuit să se întâmple. Am lucrat aproape 11 ani la acest proiect, nu aş vrea să se creadă că am lucrat zi de zi numai la acesta, dar a fost pe prima pagină a minţii mele şi a lui Dixie, a celor cu care am lucrat. Între timp, am mai făcut nişte lucruri, am scris muzică de teatru, am mai realizat spectacolul acela mare de integrare a României în Uniunea Europeană, în Piaţa Operei, unde am avut 100 de mii de spectatori: Undeva în Europa..., cu muzică de pe „Sensul vieţii” şi „Undeva în Europa”..., balet cu lasere, cu scanere, etc. Apoi, am cântat la 16 decembrie 2009 într-un club de mărimea clubului A, cu Horia Crişovan şi cu Dixie Krauser, un concert unplugged, dedicat memoriei eroilor revoluţiei, materializat într-un DVD („Live în Timişoara - După 20 de ani”) dar, repet, pe prima pagină a fost "Lumina". Spre bucuria mea şi spre şansa noastră, nici nu a durat atât de mult până să găsim oamenii care să zică DA! Cu noi plecaţi la drum! Drumul spre fabrică, spre multiplicare, acea fabrică spre care tinde orice artist să-şi multiplice mesajul. 

 

11. Descrie-ne "arsenalul" tău de echipamente, instrumente, etc, la care cânţi şi ne bucură auzul! 

Am avut norocul să lucrez cu profesionişti adevăraţi şi am avut noroc să înţeleagă ce am vrut eu de la acest material "Lumina". M-am făcut bine înţeles şi am putut să transmit şi o empatie, un factor care să-l ajute pe colegul meu să înţeleagă ce vreau eu de la el. Cum mă întreba pe mine Sanda Guţu, o violoncelistă de excepţie, cu care am lucrat la Undeva în Europa. "Cum vrei să vibreze aici, că poate să vibreze în 12 feluri?", şi atunci am explicat rolul ei, ce personaj este... Poate asta m-a ajutat, că au înţeles care-i mesajul şi, acolo unde nu am avut instrumentele sau capacitatea de a le capta, am mai strâns din dinţi şi am mai creat câte un studio mic, de exemplu, de masterizare sau pentru mixajul 5.1 - DVD-ul are normă şi 5.1 -, iar acolo nu avut nicio referinţă, (n.r. este singurul material românesc scos astfel). Atunci l-am luat pe cel mai tare, pe Alan Parsons (Project), care are nişte albume 5.1 foarte bune şi l-am pus ca referinţă în mixerul video cu care lucram. Aşa cum spuneam, am făcut un studio dedicat mixajului 5.1, am citit tot felul de lucrări şi am avut noroc că un prieten foarte bun, inginerul Horaţiu Nica, este un fan înrăit de 5.1. şi m-a convins. El a făcut primii paşi din cele 15 piese ale DVD-ului, de panoramare, şi apoi am început să lucrăm împreună. El ne-a tras după el. 

12. "Vox populi, vox dei". Revoluţia din 1989 a fost inspiraţia pentru un imn care te-a făcut mai celebru decât activitatea din Pro Musica sau Progresiv TM. Muzica este sinceră şi, din câte am citit, revolta ai trăit-o din plin! Este un motiv în plus să iubim Timişoara şi oamenii săi. 

Mă bucură şi chiar mă emoţionează cuvintele tale. Aşa a fost să fie. Ca Timişoara să se ridice prima atunci şi apoi Bucureştiul să confirme şi să croiască acea mişcare care a dărâmat pilonii principali ai zidului şi ai Cortinei de Fier. Piesa "Timişoara" a fost scrisă aşa cum spune vorba poetului, "dintr-o suflare", este singura piesă muzicală la care nu am ce să adaug şi nu aş face nicio corectură, nicio virgulă muzicală nu aş schimba-o... Este rodul unei trăiri intense de atâţia ani, care s-a mărit şi s-a aprofundat, în acelaşi timp dilatându-se, ca să încapă în acea săptămână, din 16 până-n 22, câteva zile după. A fost o trăire formidabilă şi, apoi, o respiraţie grea, plină de tot ce am avut în mine. Nu pot renunţa la respiraţia asta şi nici nu simt nevoia să mai modific ceva. Ce pot să zic, neutral spun, nu cu patos, în Timişoara, probabil şi în Bucureşti, am văzut în primele rânduri, ale celor care au ieşit cu piepturile goale, din păcate şi au murit, foarte mulţi tineri! Tineri care erau iubitori de muzică rock, tineri care, în întunecimea unei săli de spectacol - poate erau singurele momente când erau împreună -, se simţeau cât de cât liberi. La un concert rock, era acel freamăt de bucurie, era un moment de libertate. Iar tinerii aceia au ieşit în stradă cu pieturile goale şi au făcut acele acte de curaj năpraznic, pline de dramatism şi de eroism. Să nu uităm asta! Să nu uităm, de asemenea, că muzica rock, vorbesc la modul general, nu a făcut compromisuri majore niciodată. Muzica rock nu a creat falşi idoli şi deziderate abracadabrante, de alde cincinale, magistrale, etc. Muzica rock, atât cât a funcţionat ea, a fost adevărată. Nu s-a înclinat în faţa sistemului, cum ar fi vrut sistemul să se încline. De aceea sunt mândru - în ciuda faptului că în toate cele trei titluri ale trilogiei Sensului Vieţii, muzica de fuziune îşi face din plin simţit efectul -, să mă consider muzician rock. Sunt mândru să spun oricui mă întreabă de ce am ales rock-ul. Pentru că rock-ul a fost o formă de protest al unei generaţii, nu împotriva altei generaţii, ci împotriva tarelor şi a lucrurilor care nu funcţionează în societatea in care trăim. Pe de altă parte, muzica rock, printr-un Bono, printr-un Sting, printr-un Waters sau Peter Gabriel are proiecte umanitare de un real folos şi de o copleşitoare dărnicie. 

mulţumesc 

Radu Lupaşcu 

5 decembrie 2012 

Foto: Paul Radu (Club A) 



Interviu cu George Sărluceanu

george_sarluceanuGeorge Sărluceanu reprezintă o stare reflectivă a muzicalităţii unui popor supus la interferenţa mai multor culturi limitrofe. Spirit liber şi nonconformist, el îşi exprimă talentul şi menirea, cu seriozitate şi dăruire. Destinul însă, nu i-a hărăzit un parcurs normal, ci dimpotrivă, unul sinuos cu foarte multe amărăciuni şi suferinţe. În interviul de faţă, veţi afla povestea adevărată a unui muzician din Galaţi, care s-a luat la trântă cu viaţa, de câte ori a fost nevoie, a scâşnit din dinţi şi, a pornit mândru mai departe, încrezător în forţele sale. George Sărluceanu a desluşit tainele chitarei şi a invăţat să-şi exprime sensibilitatea artistică într-o manieră sinceră şi originală. A construit un instrument inedit, cu care a reuşit să dezvolte un nou proiect muzical, pregătit să vă fie prezentat în cât mai multe moduri posibile. Un interviu despre viaţă adevărată, pe care cu siguranţă, un cineast de succes, l-ar putea eterniza.

1. Cum s-a născut această pasiune pentru muzică, care au fost primii paşi?

În clasa întâi a început totul. Atunci, pe vremea lui Ceauşescu, se adunau copii pentru orchestra şcolii, orchestra de mandoline. Primul instrument, pe care am pus mâna, a fost mandolina. Am început să cânt la festivaluri, la Cântarea României, mergeam cu această orchestră a şcolii, de care se ocupa Domnul Bejan Constantin, a murit Dumnezeu să-l ierte, care avea o "fixaţie" pentru acest instrument... Eu am o soră şi un frate mai mare, amândoi fuseseră la rândul lor în această orchestră de mandoline a şcolii, era cum s-ar zice o tradiţie a şcolii. După aceea, undeva prin clasa a cincea cred, fratele meu mai mare s-a apucat de cântat la chitară, mie ,nu mi-a plăcut cum a cântat la chitară, de la început ,până când s-a lăsat, dar venea cu o grămadă de prieteni care s-au perindat pe la noi prin casă, care cântau mult mai bine decât el, sau mă rog, aveau o oarecare energie faţă de fratele meu. Unul dintre ei, cel care m-a marcat pe mine şi datorită căruia m-am apucat de cântat serios la chitară este Claudiu Perusco, lucrează acum la televiziune, este un cunoscut regizor de de sitcom-uri, etc... Era foarte dinamic şi m-a impulsionat cu atitudinea lui energică cu care cânta. Am cântat peste tot pe unde s-a nimerit. Mandolina a fost primul pas către chitară.

2. După aceea te-ai gândit să urmezi cursuri?

La un moment dat, tot fratele meu, care deja îşi făcuse formaţie, avea nevoie de oameni în trupă, a insistat asupra părinţilor să mă trimită la şcoala populară de artă să fac percuţie, să fac tobe. M-am înscris la şcoala populară de artă, aveam 10 ani atunci şi la 12 ani am terminat-o. Am făcut 2 ani de tobe şi evident cum se întâmplă în trupele mici de cartier, trupa fratelui meu s-a spart (râde!) şi eu am rămas cu şcoala făcută. Dar, evoluţia simţului meu artistic deja schimbându-şi sensul, am vrut să fac mai mult decât şcoala aia, pentru că în momentul terminării şcolii am considerat că nu am ajuns exact acolo unde am vrut. În paralel, eu continuasem cu chitara, ajunsesem la un alt stadiu, combinasem deja ceea ce făceam din tobe, percuţie, aveam deja o oarecare tehnică, îmi plăcea foarte mult samba, bossa nova, mă fascinase acea direcţie muzicală, dar era şi o anume influenţă locală. La un moment dat, fratele meu pleacă în armată. Când aveam un 14 ani, nişte prieteni de ai lui, căutând basist, ajung la fratele meu care nu era acasă, dar mă găsesc pe mine şi aşa am ajuns în trupa lor ca basist. Am luat-o de la zero, nu mai cântasem cu chitara bas, mi-au explicat ei despre ce este vorba, m-am apucat de studiat acest instrument şi, am cântat cu ei vreo 7 ani... dar nu toţi anii astia am fost basist, fiindcă la un moment dat, după vreo doi ani de zile, a plecat toboşarul din trupă, şi am intrat eu cu toba şi a venit alt basist. După alţi doi ani, a plecat chitaristul, a venit toboşarul vechi înapoi şi am luat locul chitaristului, astfel că am trecut prin mai multe etape şi am ajuns să trec prin toate "posturile" unei trupe. A fost un fel de ucenicie în trupă, cântam la nunţi, piese cunoscute, şlăgăre. Se cânta foarte mult, acesta a fost un mare avantaj, eram copil, într-un oraş de provincie, nu aveam altă şansă. În acea lume, eu am evoluat şi am urcat treaptă cu treaptă, pănă am ajuns undeva peste nivelul lor. Acolo s-a sfârşit totul şi a trebuit să fac, trecerea către solo artist... Aveam nunţile acelea de la ţară, unde se cânta 24 ore la rând. Începea nunta la ora 9 dimineaţa şi se termina a doua zi tot la 9, 10, 12 chiar... Am cântat cu ei, pe toate posturile, a fost greu câteodată, dar mi-a prins foarte bine! După ani de zile, când am ajuns să cânt reprize de 45 de minute, în trupe cum este Spin-ul, sau Circa 7, colegii mei erau obosiţi, spuneau ce cântare grea, pentru mine era joacă de copii. Şi acum 45 de minute este mai uşor, deşi totuşi depun alt tip de efort, dau mai mult, sunt în centrul atenţiei...

3. Ai avut o şansă bună...

Da şi am întâlnit fel de fel de oameni, care te înpingeau de la spate, "cântă, cântă, ţine ritmul, Hai, Hai!", am învăţat foarte mult de la oamenii ăia, am întâlnit de-a lungul acelei perioade şi oameni foarte slab pregătiţi, trebuie să recunoaştem, dar am întâlnit şi oameni bine pregătiţi, de exemplu am întâlnit oameni şcoliţi, foarte talentaţi, erau ţigani lăutari. Am cunoscut câţiva acordionişti din acea perioadă care erau foarte buni în ceea ce făceau... adică, erau foarte ritmici, virtuozi, ştiau foarte multe armonii, lucru care pe mine m-a ajutat extrem de mult, eu fiind chitarist, la un moment dat a trebuit să învăţ cifraj, multe lucruri din muzica ţigănească, chiar autentică, erau oameni mult mai în vârstă ca mine, ei aveau 45, 50 de ani, eu aveam 16 ani... Imaginează-ţi ce melodii ştiau ei de la străbunii lor, era ceva fantastic...

4. E bine că te-au acceptat! E o lume destul de închisă...

M-au acceptat pentru că nu aveau de ales. Eu eram cu trupa şi ei practic veneau pe lângă noi.

5. Acesta a fost pasul care te-a îndemnat să spargi gheaţa de unul singur, să te apuci de compus, să te duci să cânţi la festivaluri, etc?

La un moment în viaţă personală am avut o mare problemă. Eu am avut o viaţă absolut obişnuită, cântasem la nunţi, după care am renunţat la muzică, eram tinichigiu auto. Aveam un atelier auto în Galaţi, lăsasem muzica deoparte, mă mai chema unul altul, dar nu mă satisfăcea din nici un punct de vedere, bani aveam, pentru că era o meserie pe care am făcut-o cu mare plăcere, eram foarte tânăr, aveam 22 de ani. Nu mai vroiam să mai cânt la nunţi. Atunci s-a întâmplat o tragedie în familia mea, am continuat cu atelierul cam 6 luni de zile şi după aceea mi s-a "luat" şi de meseria asta, nu mai puteam să continui. Soţia mea a murit şi fiind foarte tineri a fost un moment de debusolare... Am trecut prin perioada în care mi-am înecat amarul în băutură, am avut un moment de rătăcire, dar a trecut şi m-am re-apucat de cântat. Prima dată am cântat într-un restaurant. Acolo, am găsit un moş, Viorel Subaşu îl chema (n.r. "figură inconfundabilă a muzicii rock din Galaţi, spirit neliniştit, evoluând între simfonic şi jazz progresiv, un excentric, cu o solidă educaţie muzicală"), fost coleg de şcoală, de muzică cu Johnny Răducanu, aceeaşi generaţie. El cânta cu pianul, ne-am cunoscut şi am început să cântăm împreună. Era un tip extrem de experimentat, asta a fost o altă şansă oferită de viaţă. Am început să cântăm muzică tradiţională spaniolă. Pe vremea aceea studiam Paco De Lucia, Al DiMeola, el a lăsat pianul deoparte şi a luat şi el chitara, mergând în această direcţie şi aprofundând acest stil. La un moment dat, am ajuns chiar un quartet de 4 chitare, cu care am cântat cam 2 ani de zile, acest melanj muzical, cu muzică portugheză, italiană, etc, un lucru foarte atractiv pentru oraşul Galaţi. Era şi diferenţa de vârstă între noi, Viorel era cu barbă, impunător, noi foarte tineri... a prins foarte tare chestia asta.

6. Ăsta a fost un alt pas...

După aceea, cum se întâmplă în viaţa artiştilor, te cam saturi (râde!)...

7. ...Galaţiul este prea mic...

ajungem la un nivel, eu cel puţin, aşa am fost din totdeauna, mi-am dorit să fac paşi, să urc tot mai sus, tot mai sus, şi am terminat această perioadă, ajungând la Casa de Cultură a Studenţilor, de acolo pleacă de fapt totul... Erau folkişti care cântau acolo, i-am cunoscut pe câţiva dintre ei, am intrat în grupul lor. Am început să cântăm împreună seara la diverse chermeze, etc, după care au început să apară festivalurile. Casa de Cultură primea des aceste invitaţii, după care trimitea artişti, aşa stau lucrurile şi astăzi. La un moment dat m-am înscris şi eu să văd despre ce este vorba. Primul a fost chiar în ... Galaţi. L-am câştigat şi aşa a început să-mi placă competiţia asta din festival. Uşor, uşor au început să vină tot mai multe festivaluri, pe care, unele le câştigam, pe unele nu, dar lăsam impresie bună, având stilul meu, combinam toba cu chitara, cu toate experinţele din "spate". Eu am locuit într-un cartier în care aveam vecini diverse naţionalităţi, lipoveni, armeni, greci, evrei, era un cartier cosmopolit, unde erau "împinşi" toţi aştia care nu erau români... Erau în Galaţi, cartierul evreilor, armenilor, grecilor care după al doilea război mondial au fost trimişi în România din diverse motive, era un amalgam de culturi, de la toţi am avut de învăţat câte ceva, aveau acces la muzică şi aveau un stil foarte interesant pentru noi... Uite aşa am ajuns la festivaluri şi am impresionat prin tot ce-am acumulat de-a lungul anilor. O experinţă bazată pe mai multe stiluri de muzică şi de a cânta. A venit momentul în care m-am înscris la "Om Bun", cel mai mare festival de folk din România, acesta era vârful la care tindeam. M-am pregătit foarte mult, deşi între timp căştigam bani ca ospătar... Acela a fost momentul în care am plecat în Bucureşti. Într-o dimineaţă mă duceam la servici, drumul care ducea către gară, trecea prin faţa restaurantului şi îmbrăcat cum eram pentru ziua de muncă, am trecut pe lângă restaurant, m-am răzgândit, am mers către gară ...şi m-am urcat în trenul de Bucureşti, cu gândul ca din momentul ăsta să trăiesc din muzică. În tren, am realizat ce-am făcut, mă gândeam, ce fac eu în Bucureşti? Aveam unde să stau, prietena mea din Galaţi venise în Bucureşti, dar nici nu spunea Hai!, nici nu spunea Stai! Mă lăsase pe mine să aleg, dacă vreau să merg alături de ea... A fost dimineaţa în care spui albă sau neagră... Nu aveam chitara la mine, eram în fundul gol...îmbrăcat ca ospătarul şi pănă am ajuns în Bucureşti, mi-a venit ideea salvatoare... M-am angajat ca ospătar în Cişmigiu. Am ajuns joi şi vineri dimineaţa am început munca ca ospătar, era exact în 2001. Am muncit vreo lună de zile, am strâns nişte bani, căştigam foarte bine, dar am pus stop, am zis gata! Venea festivalul, venea perioada de iarnă, trebuia să mă pregătesc şi din momentul ăsta trebuia să mă apuc de cântat. Am plecat în Galaţi, mi-am adus toate hainele, chitara şi m-am apucat să mă pregătesc pentru festival. Aveam piese noi, ştiam cine este în juriu, întotdeauna când mă duceam la festival ştiam cine este în juriu, ştiam ce am de făcut, piese noi aveam, nu mă duceam cu aceleaşi piese ...

8. Asta era o regulă, aveai destule piese nu te gândeai să le pui pe un album...

Da aşa era. Am tot încercat...dar niciodată nu a ieşit aşa cum am vrut, ele sunt puse pe discuri, împrăştiate, ştii, niciodată nu au fost puse la un loc, orchestrate într-un fel, nu am ajuns în stadiul ăsta... Am ajuns în festivalul "Om Bun", am câştigat festivalul, crezând că mi se deschid porţile, în ceea ce priveşte main-stream-ul... practic am câştigat, am ajuns acolo, am ajuns în vârf, dar nu s-a concretizaz cu nimic, cu album, cu case de discuri, nu am avut şansă bănuiesc, atunci te-am cunoscut pe tine, ba chiar înainte, la Festivalul Castanilor...

9. ...şi acolo ai câştigat Marele Premiu...

acolo am căştigat a treia oară, pentru că mă duceam la festivaluri şi aproape toţi ziceau că nu puteau să-mi dea Marele Premiu pentru că "ăsta nu prea cântă folk" şi tot mă evitau. La Festivalul Castanilor am luat locul 3 la prima ediţie, la a doua am luat locul doi şi la a treia, am luat marele Premiu! Până i-am convins... După aceea a fost Festivalul Om Bun.

10. e destul de ciudat că nu vă oferă concret nicio şansă... eu care am trecut prin câteva case de discuri, am făcut mai multe reviste, pot să te întreb, de ce te-ai mai dus acolo? Te-a lansat doar munca ta...

Nu trebuie să se ia după mine nimeni sau după ce spun eu, aşa cum am analizat înainte, să mă duc, mi-am făcut un ţel... ce festival este acela, cu ce mă ajută? Exact aşa vor face şi ceilalţi. Să nu creadă cineva că eu denigrez festivalul Om Bun... Nu că mi-ar fi plăcut ce s-a întâmplat! Nu mi-a plăcut absolut deloc! Aia a fost situaţia mea. Eu nu încerc să-l denigrez, aşa este construit el... Nu ai ce să schimbi. Singurii care au plecat din festivalul ăla şi s-au dus "undeva", după părerea mea, au fost Talisman-ul. Ei s-au lansat când au câştigat Festivalul... dar au avut alte şanse bănuiesc, au făcut materialul şi s-au lansat undeva... dar au fost singurii!!! Mai spune-mi pe cineva... care a plecat din festival şi s-a a lansat altfel decât prin forţele proprii, au reuşit să facă câte ceva... au atins un anumit nivel. Dar festivalul în sine nu te-a ajutat cu mare lucru. Pe mine m-a ajutat în sensul în care i-a ajutat şi pe ceilalţi, ai în minte faptul că ai căştigat Marele Premiu al Festivalului Naţional, vărful festivalurilor, deşi nu ar trebui să fie aşa, aşa este acest vărf, din mai multe motive, nu că te-ar lansa, ci pur şi simplu că acolo se adună toată lumea. Cred că asta e ideea că "Om Bun" pare atât de mare. Oricum erau foarte puţine Festivaluri.Aici te băteai cu cei mai buni, dar mare lucru nu se întâmpla. Mie mi-a dat starea asta de bine şi eram mulţumit că am ajuns acolo şi am cucerit tot ce se putea. După aceea l-am cunoscut pe Cristi Dumitraşcu, de acolo am plecat, de la Cristi s-a împrăştiat vopseaua... ştii. Cred că şi el a câştigat festivalul la un moment dat. Mi-a făcut propunerea de a cânta cu Circa 7, scosese un material, şi am fost invitat să cânt cu bas-ul. Am început să cânt cu ei un an de zile, am muncit la doilea material şi unde ne-am dus noi să tragem acest material? În studioul trupei SPIN! care era în momentul de a se înfiinţa... în momentul acela în trupă era Marius Popa, era Roxana (Andronescu), Cătălin (Tuţă Popescu), Bogdan (Giurea) şi parcă şi Sorin toboşarul...Nu sunt sigur de Sorin dacă era sau nu atunci. Cu Circa 7 am tras materialul doi care a ieşit în al treilea de viaţă al trupei. Dar şi trupa Spin căuta basist... Existau basişti mult mai buni ca mine. Eu nu mai cântasem cu basul din perioada cu nunţile, acum aveam 27 de ani şi m-am apucat din nou de studiu, era necesar şi am ajuns la un nivel satisfăcător pentru ceea ce făceam. Niciodată nu eşti mulţumit de valoarea ta. Pentru nivelul acela a fost în regulă, am intrat în studio am tras piesa "Goala prin casă", m-a auzit Cătălin şi mi-a propus să vin să cânt cu Spin. Am acceptat spre nemulţumirea lui Cristi Dumitraşcu, la un moment dat chiar au existat fricţiuni pe această temă, era şi normal, dar oricum din acel moment au mai durat 3 ani de zile pănă a ieşit Spin-ul. Repetiţii, lucru la material, timp în care am activat în Circa 7. La Spin trebuia să devin un basist şi mai bun, un următor pas, în sensul în care am trecut de pe 4 corzi pe cinci (Si), acolo fiind fată pe voce, se cânta cu alte tonuri, cu note joase, şi atunci Cătălin mi-a zis că: "este cazul să treci pe cinci corzi". Ăsta este un pas care m-a ajutat extrem de mult. Iar ore de studio, pentru că aveam momente când mai încurcam corzile, trebuia să fii foarte atent, cântând ani de zile cu patru corzi, chitara acustică având şase corzi şi până-m Mi, eram obişnuit, aveam aproape 20 de ani de cântat pe şase corzi, ultima coardă fiind Mi. Greu în câteva luni să te obişnuieşti că ai Si a cincea coardă. Uşor, uşor cu studiu, alte tehnici, alt gen de muzică, altă viaţă, cerinţe foarte mari dpdv profesional. Se cereau lucruri care m-au împins către studiu, era imperios necesar. M-a ajutat şi faptul că acei colegi din Spin erau săritori, aveau mulţi ani de cântat "în spate", în trupe din Bucureşti, aveau experinţă, Marius venea din Latin Expres, Cătălin cântase cu tot felul de trupe, Krypton, Roxana cu Capucino, toţi erau mult mai experimentaţi decât mine. Aşa am tins către ceva, tot mai sus...

11. Erai numai basist, nu şi vocal...

Încă nu ajunsesem la stadiul ăla... doar ca basist cântam la început.

12. Cu ce ai început, concerte, turnee...

Nu cu turnee, cu Cerbul de Aur... se scosese albumul şi ne căutam o miză mare. Ţinteam foarte sus şi cea mai mare miză în 2004 era Cerbul de Aur. S-a intrat în repetiţii interminabile. Muncă aşa ca pe şantier, ca robii. Am dus CD-ul la registratură ne-am inscris, a trecut de toate fazele şi am ajuns în festival. Noi am mizat în primul rând că aveam 2 voci şi se lega ideea bine de duet dintre o fată şi un băiat, genul de muzică era pop-rock. Nu cântam ceva extraordinar, nu era ceva nou inventat, dar avem nişte piese bune, cântate foarte bine, foarte clar, totul era bine pregătit. Preselecţiile, tot ce a fost înainte de marele eveniment, era excepţional, lumea era încântată. În schimb, în festival când s-a ajuns în concurs, au fost ceva probleme tehnice care au plecat şi de la faptul că eram mai puţin pregătit pentru scenă mare. În momentul în care trebuia să întrăm pe scenă au apărut problemele tehnice de care spuneam. În spatele scenei, fiind foarte multă lume, s-a întâmplat ceva cu basul meu, era foarte dezacordat, deşi era pregătit dinainte. Toată lumea cu chitarele la gât, dar fiind vânzoleala mare, ori eu l-am lovit, ori nu ştiu ce s-a întâmplat, totul s-a "petrecut" la chei, dar din punct de vedere tehnic, nu pot să dau vina pe Stage Expert cu care după aceea m-am tot întâlnit cu Micuţu', ceva s-a întâmplat, basul meu era complet dezacordat. Se cânta live, schimbarea dintre trupe se petrecea foarte repede, era totul regizat foarte bine, nu prea aveai timp să vii cu procesor, să vii cu sunet, totul trebuia să fie ceas, acolo era un dute-vino continuu, ne-experinţa mea, a noastră şi-a spus cuvântul, am intrat fără tuner pe scenă, când l-am cablat mi-am dat seamă că era grav... Altă treabă s-a petrecut când a trebuit să intrăm pe scenă, doi din stânga, doi din dreapta, nimeni nu trebuia să fie pe scenă, dar noi când am urcat am făcut slalom printre nu ştiu câţi zeci de oameni, ca să intri la scenă. A fost neprofesionist şi din partea lor nu se face aşa ceva... Au fost multe probleme din acestea tehnice care nu trebuiam să fie nici din punctul nostru de vedere, dar nici al lor. S-a intrat pe scenă, basul era praf, toba nu s-a auzea, fusul nu a fost bine străns şi în momentul când toboşarul a început să bată, fusul a căzut jos, multe probleme de genul ăsta. În timpul piesei, Marius care era cu chitara rece în braţe şi cu gura la microfon, în momentul când a trecut camera mobilă pe lângă el, a lovit microfonul şi i-a dat cu microfonul în dinţi, l-a durut destul de tare şi-a pierdut concentrarea, tot ce era mai prost să se întâmple în momentul acela s-a întâmplat... Am căzut moral, toţi pe rând. Atunci clar s-a terminat totul. Eram favoriţi la câştigarea trofeului. Pe nedrept, ni s-au întâmplat aceste lucruri, nu meritam asta, noi studiasem luni de zile, ne pusesem la punct bine, s-a dovedit în toate etapele pe care le-am parcurs. Dezamăgire totală. De acolo au apărut şi fricţiuni. Relaţiile dintre noi nefiind nişte relaţii pur prieteneşti, fiecare a aruncat vina pe celălalt şi de acolo au apărut nişte discuţii, până când anumiţi membri au plecat din trupă şi care s-au stins atunci când au plecat din trupă şi înaintând în vârstă, am realizat că nu a fost foarte elegant, ceea ce a fost atunci... şi, până ala urmă nu a fost vina noastră.

13. Primul album a fost de succes totuşi!?!

Da. A fost un album bun care se dă şi astăzi la radio.

14. Aţi participat toţi la compoziţie?

Nu. La compoziţie a fost Cătălin şi Roxana versuri. A mai fost o piesă la care a participat şi Marius, dar noi cei din spate eram la început nu eram incluşi, ne vedeam de treaba noastră, deşi în studio s-a lucrat în mod egal, inclusiv solo-urile de chitară, partitura de bas, partiturile de clape, la care fiecare avea câte ceva de spus, partitura de voce, cuvinte, dar chiar dacă lucrează toţi sunt anumite lucruri care se departajează şi ajung să conteze în ecuaţie.

15. Şi totuşi ai mai mers cu ei şi albumul doi... deşi acum nu prea e în "prim-time" Spin-ul!

Şi acum sunt cu Spin. S-a întâmplat aşa cum sunt multe întâmplări stupide, ca solista să fie prietena lui Cătălin, cel care cântă cu clapele... Erau dinainte prieteni, s-a întâmplat să se despartă, lucrurile iar au luat-o razna, au apărut fricţiuni pe alte motive. Cert este că, Roxana a renunţat la trupă. Noi la un moment dat, făcând presiuni asupra ei, să-ndreptăm lucrurile cumva. A existat o perioadă, în care ea, nu mai vroia să dea ceea ce trebuia să dea din punct de vedere artistic... noi ajunsesem la o vârstă, la care ne puneam deja întrebări, până acum am făcut ce-am făcut acolo, ne apropiem de 40 de ani... De ce NU am ajuns în vârf? Anii au trecut, am avut casă bună de productie, un trust întreg, cam tot ce ne trebuia... De ce nu s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple?

16. Nu aţi avut vreo compensaţie morală?

Am avut o compensaţie morală, dar nu am ajuns acolo unde trebuia sau, unde ne-am dorit toţi să ajungem... trebuia să ajungem sus! Eram între trupele care contau. Am fost ani de zile, ne întâlneam cu toţi cei mari, dar să ştii că toate trupele aveau probleme, ba toboşarul, ba casa de producţie, ba scena... Să nu crezi că vreo trupă din România a trecut ca gâsca prin apă... absolut toţi au avut probleme de astea... Unele s-au rezolvat!

17. Asta este bine, aţi dovedit maturitate...

Maturitate da. Când s-a întâmplat chestia asta cu Roxana, iar noi trăgând linie şi analizând situaţia, am pus presiune asupra ei. Totul sau nimic! Vrem să cânţi la orice oră din zi şi din noapte, pentru că asta este meseria ta! Nu ne-am mai înţeles şi a plecat.

18. Spune-mi un festival unde aţi avut mare succes?

Păi au fost multe... OOO!! Spin înseamnă ceva, piese pe radio frecvent, de 8 ani... Spin este de o seamă cu fiul meu Teo. Au fost participări la festivaluri mari din ţară, de anvergură, pe stadion, Cluj, alături de Zdop şi Zdup, Phoenix, Taxi, Vama Veche, Holograf ... au fost perioade foarte bune! După aceea, în momentul în care nu mai scoţi nimic, începi să cazi într-un con de umbră.

19. Ai încercat să cauţi o nouă cale, împreună cu Felix...

Nuuuu! Povestea e mai veche. După ce au au plecat din trupă Marius, apoi Bogdan chitaristul, a trebuit să înlocuim oamenii, totul a căzut pe umerii lui Cătălin, ai mei şi ai Roxanei, care rămăsesem baza trupei. A plecat şi Sorin toboşarul. Am găsit, la un moment dat un chitarist cu care am cântat vreo 2 ani de zile parcă, dar nu corespundea din punct de vedere moral, nici fizic, nici psihic, am cântat, am încercat, din partea noastră a avut tot concursul, era un tip care promitea destul de mult, dar nu reuşea să se ridice la un anumit nivel... simplu, corect şi cinstit, unul faţă de altul. Noi nu aveam nimic să ne ascumdem, deja multe bariere căzuseră. El nu a reuşit să se integreze. Pentru noi era un fel de outsider, prin comportamentul pe care îl avea. Noi niciodată nu l-am exclus din viaţa noastră de grup,el nu a reuşit sa se apropie. A plecat el, l-am găsit pe Silviu Ungureanu (din Piteşti) chitaristul cu care suntem acum, după aceea a venit ca toboşar Felix Mircea Moldovan. Făcusem un casting, să vedem ce ofertele şi să alegem. Am mai continuat vreo 3 ani de zile. Au apărut întrebările, ei au venit cu aşteptări foarte mari, pe vremea pe când au venit ei, Spin era nume baban! Ca o paranteză îţi spun, Felix mai cântase cu Morandi ca percuţionist, el (Felix) făcea parte din grupul Slang, trupa cu care a căştigat Cerbul de Aur în detrimentul nostru atunci în 2004. Lucrurile au mers foarte bine cu noua componenţă, până când, s-a produs ruptura cu Roxana. Nu se mai putea continua aşa, nu se intra în studio, nu se trăgea nimic... Totul începea să cadă. Aveam nemulţumiri, ajunsesem să cântăm cover-uri, mai mult decât piesele ale noastre. Ceilalţi fiind oameni noi în trupă umpleseră un gol şi aveau aşteptări mari. Viaţa de concert mergea şi nu prea mergea. La un moment dat, Roxana fiind cu Cătălin, s-au creat bisericuţe, eu cu Silviu şi Felix, ei doi, ceea ce era foarte greşit. Noi nu mai vroiam să cântăm cover-uri. Ne duceam prin ţară şi cântam prin diverse locuri, cluburi, pe afiş scria SPIN, deci tu trebuia să-ţi cânţi în primul rând piesele tale. Eram nemulţumiţi deoarece programul era cam jumătate jumătate. Era foarte prost. Ne dădeam seama că nu putem evolua în acest fel, fiecare dintre noi ne doream să schimbăm să facem altceva, dar Cătălin inclina în partea cealaltă. Nevoia de a câştiga bani ne îndupleca să mai închidem ochii la cover-uri, dar piesele noastre erau lăsate deoparte, identitatea formaţiei avea de suferit. Satisfacţiile vor veni numai atunci când vom face noile piese Spin. Cătălin scria in continuare piese,dar nu se mai aşterneau pe "suport". Roxana a plecat şi de un an de zile tot căutăm un vocal, dar nu neapărat feminin.

20. Te înţelegi bine cu noii veniţi în Spin? Ce-a urmat?

Cu Silviu m-am înţeles bine de la început, este un tip deschis. A fost momentul în care eu am plecat din Bucureşti. Trupa mergea destul de prost şi nu mai aveam satisfacţie. Nu am plecat  la Galaţi, am plecat la munte la nevastă-mea. Noi aveam acolo un teren foarte mare, chiar pe malul lacului Bicaz. Aveam în plan ca familie să ne retragem acolo, să ne facem o pensiune. Fiul meu Theo s-a îmbolnăvit de nişte boli de plămâni de la aerul din Bucureşti, se ducea către astm. Toate lucrurile ne-au împins către exil... Aşa e viaţa, dar am avut curajul să spunem gata şi hai să plecăm. Nu am plecat să ne rezolvăm o problemă de bani sau de carieră, erau cam toate adunate... Am făcut modificări prin casă, pentru un confort minimal, de trai rural noi stăm într-un sat, efectiv. Astfel, eu fiind plecat, repetiţiile au început să se facă mai organizat, pentru că eu nu-mi permiteam să fac 400 km şi să pierd timpul. Repetiţile le făceam şi înainte de cântare şi toată lumea era obligată să fie mai responsabilă. Eram pe net, on line, vorbeam mai mult acum fata de atunci cind eram în Bucureşti. Silviu a început să vină pe la mine, stătea câteva zile, o săptămână chiar, cum avea timp şi am pus la cale un plan de regrupare a grupului Spin la munte pentru o săptămână, două, cât era nevoie, să tragem materialul nou... să evadăm pur şi simplu. Acolo nu prea aveam semnal la telefon. Mai degrabă vorbeam pe net. Asta ne-a ajutat, fiindcă nu ne mai bruia nimeni, în timpul repetiţiilor se câştiga timp. Am reuşit chestia asta, au venit toţi la mine, au stat o săptămână şi ceva parcă, am lucrat cu instalaţie de sunet, cu absolut tot ce trebuia şi s-a văzut diferenţa, s-au tras şi pregătit piese, relaţia dintre noi devenise alta... doar mai trebuia intrat în studio. Dar în momentul când s-au întors ei în Bucureşti, iar au început să se tărăgăneze lucrurile, relaţia dintre Cătalin şi Roxana s-a agravat şi au apărut iar fricţiunile, relaţiile dintre noi s-au cam răcit... iar în acest moment am gândit că trupa s-a spart definitiv şi nu se mai putea face nimic. Din momentul acesta trebuie să facem ceva, ori e albă ori e neagră. S-a hotărât ca eu să vin în Bucureşti ca să luăm o hotărâre, am discutat cu colegii, Cătălin fiind foarte implicat în problema asta... Noi ştiam mai multe lucruri decât ştia el, Roxana deja avea pe altcineva, lui nu-i venea să creadă, era rău pentru că noi fiind prieteni foarte buni deja, simţeam o bătaie de joc la un moment dat, era colegul noştru, trebuia să-l ajutăm cumva, să ne ajutăm şi pe noi, era vorba şi de viitorul nostru. Cu excepţia lui Cătălin noi ceilalţi ne-am întâlnit cu ea, şi am rugat-o să facem ceva să trecem peste moment, "e viitorul nostru, nu te mai gândi numai la viaţa ta personală, dar să nu afecteze trupa, "este profesia ta". Nu am ajuns la nicio concluzie ba mai mult s-a degradat relaţia. La ultima întâlnire am dat cărţile pe faţă şi ... Peste 6 luni de zile Cătălin şi-a revenit, dar Roxana s-a supărat pe noi... Între timp fiecare a căutat soluţii de existenţă. Noi ca artişti, de fiecare dată când nu a mai mers cu muzica, am încercat să facem altceva. Am făcut, am câştigat şi din altceva. Dar în momentul când ai trăit atâţia ani din muzică, cu muzică, nu poţi să te faci acum strungar ,că nu mai poţi, nu te mai lasă inima şi tot la muzică te întorci. Ţi-ai asumat-o ca fiind meseria ta cu mulţi ani în urmă. Cătălin s-a dus cu VH2, eu, cu Circa 7 chiar am încercat când eram la munte să o reluăm, am reuşit să o repornim am avut câteva concerte, dar ceva nu a funcţionat nu mai era "chimie", nu mai mergea... Drumul pe care liderul îl alesese pentru trupă era altul, liderul unei trupe trebuie să fie larg deschis în gândire, nu trebui să fie un zbir ... M-a sunat Cristi să refacem Circa cu Nic pe tobe fără de care nu concepeam să fac secţia ritmică, nu poţi să cânţi cu oricine muzica grupului Circa 7. A fost chiar o condiţie de a reveni în trupă.

21. Care a fost câştigul tău sufletesc odată ajuns la munte? Cum ai continuat?

La munte mi-am "reparat" nişte probleme personale, m-am liniştit mi-a dispărut treptat stresul acumulat în capitală familia m-a ajutat mult, ne-am ajutat reciproc. Am început uşor uşor să revin la scris, îmi era dor să scriu cântece... după ce 2 ani de zile am muncit fizic, totul acolo este făcut de mine, totul este construit cu mâna mea exact ca boxerii când se urcă în ring tot ce acumulează în antrenamente şi când se duc acolo în alea trei minute, trebuie să dea tot ce-au mai bun din ei. Aşa a fost la mine, în toţi anii aştia din Bucureşti, nervii stresul inactivitatea, s-au conctretizat în ... pereţi, ciocane, m-au epuizat fizic dar m-au şi eliberat. Mi-am cumpărat din nou chitară rece, pentru că nu mai aveam nici chitară rece, mi-am adunat piesele din nou, sentimentul acela de bine de mulţumire, le-am pus într-o nouă variantă şi am hotărât să ies din nou la rampă. Am făcut prima cântare în Bucureşti, bineînţeles unde puteam să o fac în altă parte, decât la clubul Big Mamou, a fost primul telefon la îndemână, într-un fel sau altul acolo am crescut, Big Mamou fiind foarte legat şi de tine de persoana ta, de prietenii pe care îi aveam în Bucureşti. Acolo deşi am fost nemulţumit de bani, dar ca artist m-am simţit bine au venit prieteni, există un public cald. Atunci la primul concert au venit ca spectatori colegii mei din Spin, pe care i-am chemat ca să fie critici, un sunet extrem de prost, nu contează asta, ideea era cu totul alta, hai să vedem cum VĂ "sună"... Au fost foarte deschişi, dar concluzia tuturor a fost că există potenţial şi să merg înainte. Am schimbat chitara am încercat să rezolv problemele tehnice care mă nemulţumeau am modificat piesele într-un anumit fel şi am început să iau cântări... şi de atunci am trecut în al treilea an. Proiectul acesta a crescut, a tot crescut. Am plecat din nou cu numele meu. Toboşarul, Felix a venit pe parcurs. Felix a fost cel care s-a oferit să cânte cu mine. A ieşit bine şi am continuat. Ne-am prins în acest proiect, el a venit cu percuţiile şi s-a legat bine. Când mi-ai dat să ascult pe vremuri Monti Amundsen, am descoperit varianta acustică în formulă de trei. A fost o revelaţie pentru mine atunci şi este şi acum. Din acel moment mi-am dorit să cânt în trei sau în 2, eram cu Circa atunci, le-am propus dar nu ieşit şi am renunţat la idee. Stilul meu de a cânta la chitară este cu foarte mult bas, toate piesele pe care le făceam erau despărţite în 2, stilul din copilărie, pe care l-am adaptat. Astfel că îmi trebuia o chitară cu două corzi de bas separat. Am ajuns la tehnologii înalte Godin, Midi, tot ce e făcut pe lume, niciunul nu a încercat chestia asta, cred că am săpat vreun an de zile. Pănă când colegul şi prietenul meu din Spin, Silviu, şi-a cumpărat o chitară Variax a cărei doxe la un moment dat i-au făcut figuri, au coclit nu mai suna chitara, etc. A fost nevoit să-şi caute nişte doxe să le înlocuiască şi a găsit o firmă, Graphtec se numeşte, care face doze piezo pentru absolut orice tip de chitară, care sunt încapsulate în plastic special (el ţinând mâna tot timpul pe doze, transpira) şi s-a rezolvat problema. Există pentru bas pentru violoncel pentru ce vrei tu... coarda este întinsă pe doză, iar semnalul iese absolut curat, acordat, este clean. El a cumpărat acele doze şi le-a pus pe Variax şi a fost deosebit de încântat. Era parcă altă chitară. Plecând de la asta, având şase doze separate, deja se întrevedea posibilitatea de a despărţi cele două corzi cu semnal separat şi am plecat de la ideea asta. Am luat dozele de la Graphtec, am luat pre-amplul de acoustic ce transformă sunetul, plus că îţi împinge sunetul puţin în faţă. Ataşat de ăsta mai este un mic procesor care îţi transformă sunetul şi ţi-l trimite catre interfata midi pe 13 pini. De aici a început pasul următor construcţia chitarei. Între timp eu cu Felix, având problemele astea tehnice că nu suna niciodată cum trebuie basul cu toba, am zis să ne luăm un sunetist, al treilea om în trupă, care să stea întotdeauna la mixer, să-i explicăm din start ca trebuie sa fie ca membru de trupă, să ştie ce piese se cântă, ce trebuie la fiecare etc. Cu Spin am cântat într-un club din Mediaş, clubul fiind al sunetistului. După ce s-a terminat cu Spin şi am plecat cu proiectul meu în ţară, eu cu Felix, am luat legătura cu toţi patronii de cluburi pe unde am trecut cu Spin-ul. Aşa am ajuns din nou la el. Am cântat la el. Au trecut anii, Ciobi s-a mutat în Bucureşti lucrând ca sunetist pentru televiziune, şi l-am sunat imediat ce-am venit de la cântarea din Vama Veche. A acceptat. Cântările următoare au fost mult mai bune pentru că eram cu el, dar nu exista varianta de a face sunetul si mai curat. Noi tot despărţeam sunetul dintr-o chitară, un sunet mono în două, era o struţo-cămilă... ne-am adunat în jurul chestiei asteia, am avut cu cine să mă sfătuiesc si chiar daca uneori ma credea nebun ,a înţeles ce vreau să fac şi cu ajutorul lui chiar şi financiar, am reuşit să facem comandă de toate piesele respective am cumpărat o chitară, o copie după fender strat, am cumpărat toate piesele, am luat-o la mine acasă, eu fiind un tip tehnic şi având scule, aşa cum au spus ei (cei de la Graphtech) am desfacut-o bucăţi, i-am scos griful, tot, pina a rămas o bucată de lemn, am luat freza, am intrat cu freza în ea, am făcut loc pentru "maimuţele" alea două, i-am făcut tot ce trebuia să-i fac. Am montat-o şi am supus-o la teste. S-a dovedit că este o chitară absolut specială, cei de la Graphtec fac nişte lucruri deosebite, este un sunet incredibil, nu poate fi scos de nimic altceva, aceeaşi tehnică acelaşi doze sunt folosite de firme mari care construiesc chitare Takamine, Godin