Anthony Jackson

"The logical conception for the bass guitar encompasses six strings.”

Anthony Claiborne Jackson s-a născut pe 23 iunie 1952 în oraşul New York şi este unul din maeştrii chitarei (contra)bas. S-a făcut remarcat încă din 1973, odată cu prima pulsaţie ritmică ce i-a adus consacrarea, For the Love of Money, unul din marile hituri ale cvintetului The O'Jays. Basul zvâcnit al lui Jackson este de neuitat şi i-a adus recunoaşterea pe post de coautor al piesei, împreună cu producătorul Kenny Gamble şi pianistul Leon Huff. Discografia participării sale ca sideman acoperă domenii diferite din punct de vedere al stilurilor muzicale abordate şi îi certifică valoarea, atât ca muzician de studio, dar mai ales ca invitat în apariţii live. Îl vom vedea într-o astfel de "erupţie" live pe 17 septembrie 2012 la sala Radio din Bucureşti (împreună cu Yiorgos Fakanas Group), în deschidere la Jack Bruce & His Big Blues Band.

Anthony Jackson este un glaw distinct în domeniul bas-ului electric încă de la începutul carierei sale pe scena new-yorkeză. A studiat pianul în adolescenţă cântând muzică folk, după care a trecut la chitară, pentru a adopta, în fine, basul, sub influenţa legendarului basist de la Motown, James Jamerson. A studiat chitară cu profesorul Jerry Fisher, între 1964–'65, apoi a fost elevul lui Lawrence "Larry" Lucie (1969) şi mai târziu a lui Pat Martino, cu care a studiat teorie muzicală în 1973. A făcut parte din grupul de blues-soul a lui Billy Paul, cântând ca un profesionist la numai 17 ani. “Am continuat să cânt la chitara standard, dar şi la cea bas, până în 1969, când am fost silit să recunosc că era mai bine ca interpretările mele la chitara standard să fie eutanasiate cu blândeţe.” A fost remarcat de echipa de producători - cantautori, Kenny Gamble şi Leon Huff, de la apreciata casă, Philadelphia International Records cu care, la sfârşitul anului 1973, va lansa celebrul hit, For the Love of Money, nominalizat la premiul Grammy. Anul următor, va fi invitat să participe la înregistrarea albumului în concert, Very Live at Buddy' s Place, de la clubul lui Buddy Rich din N.Y., alături de muzicieni de calibru: Mike Abene, Kenny Barron, Sonny Fortune, Sal Nistico şi Jack Wilkins. Notorietatea obţinută îi va permite să conducă propriul său grup, cu care va fi apreciat în lumea jazz-ului şi îl va propulsa în elita new-yorkeză. Va înregistra album după album, multiplele sale colaborări cu Lionel Hampton, Chick Corea, Yusuf Lateef şi mai ales, cu Al Di Meola, îl vor forţa să părăsească grupul lui Buddy Rich în 1976. Celebrul album lansat în 1977, Elegant Gypsy, confirmă buna sa alegere. Următoarele înregistrări îi cimentează reputaţia, cele mai notabile fiind realizate împreună cu John Faddis (Good and Plenty), John Scofield, Michel Camilo, Steely Dan şi Steve Kahn. Va urma o nouă şi valoroasă imprimare pe viu, din nou cu Al Di Meola pe celebrul Tour De Force, captat live la Tower Theatre din Philadelphia (statul Pennsylvania) alături de: pianiştii Jan Hammer şi Victor Godsey, toboşarul Steve Gadd şi percuţionistul Mingo Lewis. Contribuţia la piesa Egyptian Danza este remarcabilă, duetul la unison cu Meola, punctarea acelui groove rotund, de adâncime, induce senzaţii de muzică indiană îmbinată cu riff-uri de muzică rock, care îmbogăţeşte atmosfera rafinatei compoziţii. În următorii ani, Jackson a luat parte la înregistrarea unor albume diversificate stilistic, dar foarte valoroase din punct de vedere artistic. Trebuie amintite: In Your Eyes (1983, George Benson), Little Big Horn (1983, Gerry Mulligan) şi Why Not? (1985, Michel Camilo). După 1986, drumul său artistic va fi comun cu cel al marelui pianist Michel Petrucciani până la moartea acestuia în 1999. Au realizat 2 albume împreună, primul în 1991, Playground, fiind foarte bine primit de critică şi public (Blue Note Rec.). În anul 1989, dedică o piesă mentorului său, James Jamerson, How Long Has That Evening Train Been Gone, piesă ce a fost inclusă pe dublul cd Standing in the Shadows of Motown: The Life and Music of Legendary Bassist James Jamerson, ocazie cu care este lansată şi o carte despre cariera regretatului basist, o viaţă tumultuoasă, explorată în profunzime, prin sute de interviuri, 49 de partituri muzicale transcrise şi mai mult de 50 de fotografii inedite din spatele scenei Motown. Până la începutul anilor '90, Jackson şi-a înbogăţit portofoliul cu înregistrări şi concerte împreună cu Pat Metheny, Michel Camillo şi Stanley Jordan. După anul 2006, devine membru constant la clubul Blue Note în trupa lui Chick Corea, alături de toboşarul Steve Gadd, chitaristul Frank Gambale şi saxofonistul Ravi Coltrane. Dacă v-aţi convins de talentul, personalitatea şi profunzimea interpretării sale, vă recomand să ascultaţi un album inedit, Bass Extremes - Just Add Water (2001, Tone Center), la care participă alături de basişti celebri ca: Victor Wooten, Steve Bailey, John Patitucci, Billy Sheehan şi Oteil Burbridge (Tedeschi Trucks Band, The Allman Brothers Band).

Primele contacte cu chitara şi trasferul ulterior către chitara bas au reprezentat o parte semnificativă din ceea ce a determinat atitudinea lui Jackson faţă de acest instrument, şi anume că el este tot o chitară, membrul cu sonoritatea cea mai joasă din familie, şi nu doar o versiune mai gălăgioasă, mai simplă, mai solid construită a contrabasului, construită de un chitarist pentru a fi utilizată de contra-basişti. Judecând după numeroasele note de pe copertele albumelor, în care este menţionat ca interpretând la “chitară contrabas,”, prin contrast cu “bas”, pur şi simplu, sau “bas electric”, Jackson pare să creadă în importanţa legăturii continue dintre bas-ul electric şi chitară, deşi probabil nu ar nega nici că rolul real al instrumentului său este diferit de cel jucat de chitara tradiţională. Modul în care a prezentat instrumentul său, mai ales în contextul inovaţiei aduse de el însuşi, sugerează o comparaţie cu relaţia dintre alte instrumente din aceeaşi familie, cum sunt vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. Bas-ul electric s-a născut ca un contrabas, după părerea lui Jackson, din motive comerciale, în ciuda faptului că este, în realitate, o chitară.

Jackson a fost inventatorul a ceea ce astăzi poartă, tot mai răspândit, numele de “bas cu şase corzi”, o chitară bas acordată după schema re-sol-do-fa-si-mi. Ideea aceasta, pe care el a botezat-o “chitara contrabass”, precede cu cel puţin douăzeci de ani, orice bas modern standard cu şase corzi. Jackson spune că ideea de a mai adăuga corzi la ceea ce era până atunci “basul Fender” a luat naştere din registrul limitat şi din frustrarea provocată de sonoritatea scăzută în partea superioară a corzilor cu acordajul modificat. Întrebat ce părere are despre criticile aduse basului cu şase corzi, el a replicat: “Ce motiv avem să considerăm că standardul trebuie să fie patru (corzi) şi nu şase? Dacă tot e instrumentul cu sonoritatea cea mai joasă din familia chitarei, el ar fi trebuit să aibă şase corzi de la bun început. Singurul motiv pentru care el a avut patru este că Leo Fender a avut în minte un contrabas, dar pe care l-a constuit ca pe o chitară, pentru că asta îi era pregătirea. Conceptul logic de chitară bas presupune şase corzi."

Modelul standard, creat la începuturi de Fender şi menţinut, în parte, până astăzi, împrumută acordajul contrabasului cu patru coarde (în cvarte, mi-la-re-sol). Deşi ideea i-a venit cu câţiva ani mai înainte şi că, în 1974, el a abordat mai mulţi lutieri în legătură cu punerea în practică a acestei idei, Jackson a început să cânte exclusiv la acest instrument abia în 1981. Carl Thompson i-a construit prima chitară cu şase corzi în 1975 (instrument aflat acum în posesia lui Les Claypool, de la trupa Primus), dar ulterior el a trecut la instrumentele construite de Vinnie Fodera şi Joey Lauricella.

Jackson recunoaşte, ca principali factori de influenţă, pe James Jamerson, pe faimosul Jack Casady de la celebra Jefferson Airplane, şi pe compozitorul francez Olivier Messiaen. Influenţa lui Jamerson asupra lui Jackson uşor de perceput pentru oricine este familiarizat cu muzica amândurora, şi mai ales influenţa unei piese precum How Long Has That Evening Train Been Gone? a lui Jamerson, interpretată de Diana Ross şi fostul ei grup, The Supremes. Utilizarea arpegiilor şi a notelor de trecere pentru a obţine, în acelaşi timp, expresie armonică şi ritmică, şi scurtele treceri la unison cu melodia sau cu alte instrumente sunt memorabile. Jackson a suferit, de asemenea influenţa lui Jack Casady. El însuşi declara într-un interviu acordat, în 1990, revistei Bass Players. “Casady, pe care l-am auzit prima dată cântând pe “Surrealistic Pillow”, albumul lui Jefferson Airplane, de la sfârşitul anului 1966, avea un sunet amplu, bogat şi metalic, care m-a atras imediat. Când l-am văzut cântând live, m-au izbit demnitatea şi seriozitatea lui.” “Sunetul lui Casady a fost cel care m-a împins să explorez posibilităţile de expresie cu ajutorul penei. Până în ziua de azi, când folosesc pana şi fac un flanging, se face simţită influenţa lui Casady, uşor de detectat pentru un pasionat al muzicii noastre.” Cealaltă influenţă importantă exercitată asupra lui Jackson este cea a lui Olivier Messiaen, despre a cărui muzică acesta spune că i-a schimbat viaţa irevocabil şi pe veşnicie. Suita pentru orgă a lui Messiaen l-a impresionat într-atât pe Jackson, încât remarca: “Eu aud cvarta mărită ca pe intervalul central, pe care se construiesc armoniile şi melodiile, nu pe terţa mică sau mare… Cvarta mărită a fost foarte importantă pentru mine din prima zi când l-am auzit pe Messiaen interpretându-şi lucrările la orgă.” Şi, când îl asculţi pe Jackson cântând, mai ales într-un context mai liber, auzi, într-adevăr, foarte des cvarta mărită în vreme ce el îşi mişcă mâna pe griful enorm, lung de 90 cm, cu 28 de taste şi şase corzi al chitarei sale contrabas, marca Fodera.

Anthony Jackson a susţinut spectacole live în peste 30 de ţări şi a luat parte la mai bine de 3.000 de sesiuni de înregistrări. Şi-a imprimat "semnătura" în peste 500 de albume cu diverşi artişti cum ar fi: Roberta Flack, Buddy Rich, Michal Urbaniak, Al DiMeola, Chick Corea, Leon Pendarvis (clape, The Saturday Night Live Band), Paul Simon, Chaka Khan, Steely Dan şi Donald Fagen (Steely Dan). Singurul album solo, INTERSPIRIT, l-a realizat în anul 2010, împreună cu basistul grec Yiorgos Fakanas, de la Abstract Logix. Iată un motiv în plus pentru a veni la un spectacol de gală pe 17 septembrie 2012, la Sala Radio din Bucureşti, după ce v-aţi încălzit în clubul Green Hours, cu Dominique di Piazza şi al său stil de cântat cu "patru degete".

"It was an orchestral album with horns and augmented with strings. It was obviously a composer's album. This was a serious composer, not just a bassist who writes songs." -povesteşte Jackson despre Fakanas şi Interspirit.

Radu Lupaşcu
7 august 2012

Discografie selectivă:

1. Very Live at Buddy' s Place (1974) cu Buddy Rich

2. Hamp' s Blues (1974) cu Lionel Hampton

3. Leprechaun (1975) cu Chick Corea

4. Elegant Gypsy (1977) cu Al Di Meola

5. Who' s Who? (1979) cu John Scofield

6. Gaucho (1980) cu Steely Dan

7. Tour De Force - Live (1982) cu Al Di Meola

8. In Your Eyes (1983) cu George Benson

9. Little Big Horn (1983) cu Gerry Mulligan

10. Why Not? (1985) cu Michel Camilo

11. Playground (1991) cu Michel Petrucciani

12. Secret Story (1992) cu Pat Metheny

13. Acoustic Anthology (1995) cu Al Di Meola

14. Electric Anthology (1995) cu Al Di Meola

15. Both Worlds (1998) cu Michel Petrucciani

16. Cosmopolitan Life (2005) cu Al Di Meola

17. Summer in the City (2007) cu Quincy Jones